STRESUL, FACTOR DETERMINANT IN COMITEREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

1. Importanţa studierii,  cunoaşterii  şi managementul stresului în organizaţii

Stresul este o problemă cu care oamenii se confruntă în fiecare zi. S-a estimat că 75% din problemele medicale sunt datorate in mod direct stresului.

Dacă stresul este cauza principaIă a 75% din problemele medicale, aceasta va avea ca rezultat o creştere a costurilor datorită taxelor medicale plătite, a unei performanţe scăzute şi a unei productivitati mai slabe. Stresul poate conduce la probleme de sănătate fizice sau psihice şi chiar la consum de droguri si băuturi alcoolice.

În USA costul stresului datorat absenteismului, a cheltuielilor medicale şi a productivităţii scăzute a fost estimat la 50-75 miliarde dolari sau 750 dolari pe angajat. De aceea, stresul este o problemă importantă pe care managerii trebuie sa o înţeleagă şi să o diminueze în cadrul organizaţiilor lor.

2. Natura stresului

Deşi stresul este cauzat de mulţi factori, cercetătorii au ajuns la concluzia că stresul conduce la una din cele două reacţii de bază : lupta activă sau retragerea.Acesta esta aşa-numitul răspuns „fight or tlight”. Din punct de vedere psihologic , acest răspuns la stres, reprezintă o reacţie biochimică ce implică schimbări hormonale care mobilizează corpul pentru a face faţă la cereri neobişnuite. Pentru strămoşii noştrii stresul însemnă să facă faţă unui tigru cu dinţi ascuţiţi. Pentru a evita să fie mâncaţi puteau să ramână pe loc şi să lupte cu bestia sau să fugă. În ambele cazuri, corpurile lor ar fi fost energizate de o schimbare hormonală identică, implicând eliberarea adrenalinei în sânge.

În societatea modernă, agitată, urbanizată şi industrializată, bestiile ce atacau au fost înlocuite cu probleme cum ar fi: mortalitatea, conflictul de rol şi ambiguitatea, responsabilităţile financiare, zgomotul, poluarea aerului şi supraîncărcarea la locul de muncă.

Răspunsul nostru la stres poate avea efecte negative cum ar fi: durerile de cap, ulcerul, insomnia, atacul de inima, tensiuni mari, etc.

Acelaşi răspuns la stres care i-a ajutat pe strămoşii nostri să supravieţuiască a devenit prea des un factor de ameninţare a vieţii în lumea noastră modernă. Din moment ce problemele legate de stres şi consecinţele acestuia sunt rezolvabile, este important ca managerii să cunoască cât mai multe probleme legate de acesta.

3. Definirea stresului

A. Stresul- ca termen curent

În viaţa de zi cu zi stresul exprimă ceva neplăcut. Putem folosi termenul pentru a descrie un eveniment din mediul înconjurător, precum o blocare a traficului sau o sarcină de îndeplinit a cărei scadenţă este mâine dimineaţă.

Totodată, folosim termenul pentru desemnarea emoţiilor generate de probleme exterioare – anxietate, teamă, iritare sau frustrare. În cele din urmă asociem stresului anumite indispoziţii fizice precum crampe intestinale, înţepenirea gâtului, transpiratţe, tremur al mâinilor.

În ansamblu, modelul popular al stresului se prezintă în fig.1. Considerăm stresul ca referindu-se la elementele unei succesiuni definite de o situaţie nedorită, o stare de disconfort mental si un ansamblu de senzaţii fizice. Vom recunoaşte anumite efecte de reacţie: devenim conştienţi de reacţii fizice (răceala mâinilor, puls accelerat); starea noastră emoţională devine mai acută, acţionăm impulsiv, facem greşeli care agravează problema. Efectiv, facem stresul egal cu necazul.

Fig. 1 – Un model al semnificaţiei populare a stresului-necazului

Această construcţie nu ne permite corelarea stresului pe de o parte cu boala, iar pe de altă parte cu performanţa si adaptarea. Când trecem la semnificaţia ştiinţifică a stresului, aflăm că şi evenimentele pozitive, la fel ca şi cele negative, pot fi cauze ale îmbolnăvirii; că atât sentimentele şi emoţiile pozitive cât şi cele negative pot produce stres; că adaptarea la stres nu anuleaza „taxa” pe care acesta o impune organismului; că performanţele însele se pot aduna la stres, dar că nu sunt în mod necesar afectate de acesta.

B.Stresul – concept ştiinţific

Stresul a devenit un concept elaborat ştiinţific când a fost definit de scrierile şi cercetările lui Hans Selye. EI a descoperit experimental că atunci când a expus şoarecii în laborator la frig extrem sau le-a injectat iritanţi chimici, procesele psihologice ale animalelor au arătat anumite reacţii comune. Desigur, au existat efecte specifice fiecărui organism, dar Selye a fost interesat în numitorul comun – răspunsul invariant al organismului la orice solicitare asupra sa (figura 1.2). Trăsătura comună constituită este ceea ce Selye numea Sindromul General de Adaptare– sindrom prin care se manifesta starea de stres.

Răspunsul nespecific al organismului la anumite solicitări de mediu sau factori de stres implică sistemul endocrin al muschilor.

Prima fază este cea de alarmă a sindromului general de adaptare prin trimiterea unui mesager chimic, sub forma hormonului A.C.T.H., la glandele ce secretă adrenalina. Pe durata acestei faze, organismul este într-un fel în retragere, trăind o temporară şi minoră pierdere de eficienţă până ce poate reuni forţele sale de rezistenţă. Glandele adrenaline, ca raspuns la A.C.T.H., iniţiază faza a doua a sindromului general de adaptare, cea de rezistenţă prin secretare a propriilor hormoni, adrenalina şi nonadrenalina, colectiv numite catecholamina.

Acestea intră în sânge şi declanşează o succesiune de schimbări în procesele chimice ale organismului – la nivelul acizilor graşi şi al sângelui – şi de asemenea, pe durata fazei de rezistenţă, au eventual efectul de a face organismul capabil să neutralizeze, izoleze sau să minimizeze efectele negative asupra sa.

Organismul pare a se adapta la solicitare.

Totuşi, Selye crede că fiecare organism are la naştere o cantitate fixă, limitată de energie de adaptare. Fiecare reacţie la stres a organismului consumă ceva din această valoroasă avere. Ceea ce se consumă nu poate fi înlocuit. Astfel, faza de rezistenţă a Sindromului General de Adaptare nu poate continua la infinit. Supunând organismul la un factor de stres pentru un timp suficient de lung, energia de adaptare se scurge şi epuizarea, a treia şi ultima fază a Sindromului General de Adaptare.

Epuizarea poate lua forma depresiei sau altei stări temporare şi poate necesita odihnă la pat. Aceasta va permite organismului să transfere ceva din stocul fix de energie de adaptare din „rezervele pe termen lung” (analog contului de economii) la cel pe termen scurt (analog contului curent). Dar acesta este un transfer, un împrumut ce nu poate fi restituit. Dacă procesul continuă, există eventualitatea ca întregul stoc de energie de adaptare să se termine şi viaţa încetează.

Prin urmare adaptarea este o afacere costisitoare. A te „adapta”, în acest sens la un factor de stres nu înseamnă că aceasta nu daunează. Adaptarea este, în esenţă, un stres prin ea însaşi, cel putin în sens psihologic.

4. Comunicarea la nivel organizaţional

Managerii, ca agenţi de autoritate şi schimbare ce operează în cadrul unei organizaţii, sunt într-o poziţie propice pentru a dezvolta un mediu în care comunicarea să reducă stresul. Totuşi, puţini manageri par a vedea în acest lucru o oportunitate colectivă şi nu-şi asumă această responsabilitate. Mulţi manageri par a simţi că este responsabilitatea angajaţilor de a comunica. Mulţi nu-şi dau seama cât de mult din munca de zi cu zi este afectată de activitaţile manageriale.

De exemplu, se întamplă des ca doi manageri de acelaşi nivel să aibă relaţii încordate şi pentru cearta lor să transforme ambele lor organizaţii în câmpuri de bătăie. Acest lucru forţează angajaţii să participe la „luptă” pentru a se proteja de aşa-zisul – şi adesea realul – atac al adversarului. Mai rău, unii manageri de nivel superior par să încurajeze asemenea competiţii „prieteneşti” printre managerii juniori. De obicei reuşesc să facă acest lucru cu costul unei morale scăzute a angajaţilor şi a unui nivel global ridicat de presiune şi stres. Managerii superiori, la fel ca şi managerii de la orice nivel organizaţional trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru mediul de comunicare pe care îl creează şi îl menţin.

5. Înlocuirea pedepselor cu recompense

Unii manageri par să înţeleagă şi să aplice cel mai important principiu al naturii umane şi anume faptul că oamenii au nevoi şi că tot ceea ce fac este doar pentru a şi le satisface. Aceşti manageri operează în primul rând prin a arăta salariaţilor cum îşi pot satisface aceste nevoi ca parte a procesului muncii îndreptat spre obiectivele organizaţiei. Aceşti manageri înţeleg conceptul de motivare şi îl aplică. Ei inţeleg nu numai faptul că a induce nivele de stres este inuman dar înţeleg şi faptul că mai devreme sau mai târziu acest lucru ar împiedica atingerea obiectivelor organizaţiei. Ei adoptă stilul de conducere prin recompense pentru că ştiu că functionează mai bine decât managementul prin teama de pedeapsă.

Alţi manageri, prea mulţi, par să nu ţină seama de acest aspect fundamental preferând să conducă prin constrângere. Ei şi-au făcut un obicei din a pune piedici angajaţilor, punându-le întrebări cu scopul de a-i intimida, verificându-i frecvent şi facându-i să creadă pe fiecare că nu sunt persoane de încredere. Mesajul este „fii atent cum te porţi cu mine, aminteşte-ţi că pot să te pedepsesc de câte ori vreau eu”. Acest mod intimidant este stilul managerial predominant. Unii managerii se mândresc cu faptul că îşi terorizează angajaţii. Şeful care spune: „nu pot să fac ulcer- îl provoc” nu conduce, el terorizează. Managerul care înţelege ce îi determină pe oameni să facă lucrurile pe care le fac şi îi ajută sa-şi realizeze nevoile personale şi sociale în timp ce îndeplineşte scopurile organizaţiei înţelege cu adevărat funcţia intelectuală, socială şi operaţională a unui management profesional.

6.SURSE DE STRES EXTRAORGANIZATIONALE

Evenimente cum ar fi moartea unui membru al familiei, a fi atacat, mutatul în altă locuinţă, sfârşitul unei relaţii intime, a fi grav bolnav sau a da un test important pot creea stres. Aceste evenimente sunt stresante pentru că implică schimbări importante care cer adaptare şi, adesea, „rearanjare” socială. În consecinţă, evenimentele stresante din viaţă sunt definite ca schimbări ce nu au legătură cu locul de muncă şi tulbură stilul de viaţă al unui individ şi relaţiile sociale. Ele au fost cele mai investigate surse de stres extraorganizationale.

Thomas Holmes şi Richard Rahe au întreprins pentru prima data o cercetare între evenimentele stresante din viaţă şi bolile ce rezultă din acestea. În timpul cercetărilor ei au realizat un chestionar foarte folosit pentru a determina stresul vieţii.

După cum se arată în tabelul denumit „orarul experienţelor recente” (The Schedule Of Recent Experiences – S.R.E.) acesta constă în 43 evenimente din viaţă. Fiecărui eveniment îi corespunde o valoare numită, „unitate ce schimbă viaţa”, reprezentând gradul de readaptare necesar pentru a face faţă evenimentului. Cu cât este mai mare valoarea cu atât este mai stresant evenimentul. Aceste valori au fost obţinute de pe un eşantion convenţional de 394 persoane ce au evaluat gradul de stres al fiecărui eveniment.

Cercetarea a relevat o relaţie pozitivă între scorul total din S.R.E, şi bolile aferente. Starea sănătaţii unei persoane va fi bună anul viitor daca a acumulat mai puţin de 150 de puncte. Există 50% şanse de boală pentru cei cu scorul între 150-300 de puncte. în cele din urmă, un scor peste 300 de puncte reda o posibilitate de boală de peste 70%.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.