Istoricul şi dezvoltarea Uniunii Europene şi a conceptului de Spaţiu Schengen

  

    1. Consideraţii generale

 

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial populaţia şi teritoriul european erau ruinate economic şi social, fapt ce a permis cu uşurinţă aplicarea ideilor de UNITATE EUROPEANĂ pentru depăşirea situaţiilor de criză generală. Relansarea acestor idei s-a materializat prin declaraţia lui Winston Churchill din 1946, prin care acesta propunea o Uniune a Statelor Europene: „Trebuie să respectăm o familie europeană într-un cadru regional care se va numi, poate, Statele Unite ale Europei şi primul pas politic va fi acela de a constitui un Consiliu al Europei”. Această idee va fi preluată şi de Congresul Statelor Unite ale Americii, care în 1947 adoptă rezoluţia Fulbright prin care recomandă crearea unor State Unite ale Europei. În acelaşi spirit se va pronunţa şi marele om politic francez Charles de Gaulle, acesta susţinând ideea creării unei Europe întinse de la Atlantic la Urali.

 

PRIMUL PAS în crearea Europei a fost înfiinţarea, în 1948, a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană, organizatie interguvernamentala, cu rol in distribuirea ajutorului SUA (European Recovery Program – Planul Marshall – care a durat până în 1953 şi a acordat cca. 15,7 mld. $), coordonarea reconstrucţiei, aplicarea reducerilor de taxe vamale etc. Sub coordonarea OCEE s-a lansat studierea realizării unei uniuni vamale şi a fost înfiinţată în 1950 European Payment Union – o agenţie cu rol de facilitare a sistemului multilateral de plăţi legate de comerţ în condiţiile lipsei de lichidităţi internaţionale.

In 1950, pe fondul unor probleme economice în ramuri strategice, ministrul de externe francez, Robert Schumann a fost împuternicit de SUA şi Marea Britanie să elaboreze o propunere de integrare a Germaniei de Vest în sfera cooperării vest-europene. Propunerea ministrului francez viza realizarea unei Europe unite printr-o succesiune planificată de etape în jurul unei uniuni de interese economice a cuplului franco – german. La baza concretizării acestei iniţiative au stat atât premise interne:

  • Identitatea de cultură şi civilizaţie;
  • Nivel similar de dezvoltare şi, de aici, posibilitatea creării unei mari pieţe unice;
  • Existenţa unei voinţe politice în favoarea integrării (rolul unor personalităţi precum Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer);
  • Existenţa unor resurse materiale, financiare si umane care au permis îndeplinirea obligaţiilor decurgând din procesul de integrare.

dar şi premise externe:

  • Războiului rece care a stimulat unirea ţărilor vest-europene în faţa pericolului sovietic;
  • Lansarea de către SUA a Planului Marshall;
  • Concurenţa economică tot mai puternică din partea societăţilor transnaţionale din SUA.

 

1.2. Principalele etape ale formării Uniunii Europene

a. Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.)

La începutul anilor `50 s-au dus tratative între Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg pentru înfiinţarea unei comunităţi supranaţionale care să decidă coordonarea şi

unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică economică în privinţa folosirii şi controlului în comun a resurselor miniere şi metalurgice.

Astfel, la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O), tratat intrat în vigoare la 25 iulie 1952, după ratificarea lui de cele şase parlamente naţionale. Tratatul şi-a găsit originea în declaraţia lui Robert Schumann, făcută la 9 mai 1950; el a reglementat problema producţiei de cărbune şi oţel în Europa, deoarece unele ţări (Belgia, R.F.G., Olanda) erau dezavantajate în privinţa primului produs, iar celelalte (Franţa, Italia, Luxemburg) în privinţa celui de-al doilea.

În esenţă, tratatul a contribuit la extinderea economică prin apariţia pieţei comune a cărbunelui şi a oţelului care a implicat suprimarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la libera circulaţie a produselor, creşterea nivelului de trai în cele şase state membre. Tratatul s-a aplicat pe o durată de 50 de ani. Astfel, la 23 iulie 2002 C.E.C.O. şi-a încetat existenţa, iar guvernele s-au angajat să-şi delege o parte din autoritatea suverană pentru construirea C.E.C.O.; din 1967 instituţiile sale au fuzionat cu a celorlalte două comunităţi care se vor forma ulterior.

b. Tratatele de la Roma (1957)

La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma de către Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germană două tratate ce au creat două noi comunităţi:

  • Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.), cunoscută sub denumirea de EURATOM, care a apărut datorită existenţei deficitului de energie şi rămânerea în urmă a statelor membre faţă de Anglia, SUA şi URSS.

Obiectivele acestei comunităţi erau de a crea, exploata, dezvolta, schimba în comun energia nucleară în scopuri paşnice pentru interese interne şi regionale;

  • Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), mai cunoscută sub numele de Piaţa Comună.

Obiectivele acestei comunităţi erau:

– de a crea noi reglementări în privinţa schimbului economic de produse (eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor);

– îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor, capitalurilor şi serviciilor pe teritoriul celor şase state membre.

Ca noutate, tratatul, care consfinţeşte crearea C.E.E., înscrie de acum printre obiectivele sale libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Comunităţii. Cu toate acestea, în text nu era menţionată nici o măsură concretă referitoare la armonizare a legislaţiilor transfrontaliere. În viziunea legislatorului, libera circulaţie era văzută înainte de orice dintr-un unghi economic şi nu-i privea decât pe muncitori.

c. Fuziunea celor trei comunităţi

Fuziunea celor trei organizaţii în cadrul Comunităţii Europene a avut loc prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 (intrat în vigoare de la 1 iulie 1967).

Astfel, s-au unificat organele executive ale celor trei comunităţi sub denumirea de Comisia Europeană, iar organele decizionale ale celor trei comunităţi sub denumirea de Consiliu European pe structura de bază a C.E.E. (celelalte două comunităţi rămân numai organizaţii de strictă specialitate până la expirarea termenului de 50 de ani de funcţionare). Imediat după aceste fuziuni,

Parlamentul European, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles, a hotărât folosirea expresiei de COMUNITATE EUROPEANĂ (C.E.).

URMĂTORUL PAS a fost constituit de elaborarea în 1985 a Actului Unic European (A.U.E.) ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, fiind semnat de către cele 12 state membre ale Comunităţii Europene (cele şase state fondatoare a celor trei Comunităţi formate în 1951, 1957 şi ale Comunităţii Europene formată în 1967, la care au mai aderat: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia). Actul Unic European a

constituit documentul oficial de unire a dispoziţiilor privind reforma instituţiilor europene şi de finalizare a Marii Pieţe Interne comune până la sfârşitul anului 1993. Prin A.U.E. s-au amendat şi completat prevederile Tratatului de la Roma şi s-a extins domeniul de acţiune comunitară prin recunoaşterea Consiliului European în mod oficial ca organ de decizie a întregii comunităţi. Important este şi faptul că s-a creat organul al doilea de jurisdicţie europeană – Tribunalul de Primă Instanţă.

d. Dreptul la liberă circulaţie

Scopul creării unei Pieţe Comune Unice necesita crearea şi garantarea a patru libertăţi de mişcare:

– a bunurilor

– a capitalurilor;

– a serviciilor;

– a persoanelor.

Prin fuziunea celor trei Comunităţi au fost realizate primele trei, în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor fiind necesare mai multe etape, după cum urmează:

1. La 1 ianuarie 1985, statele membre hotărăsc să elibereze paşapoarte după un model unic al C.E. ce trebuie să înlocuiască progresiv paşapoartele naţionale. Aceste paşapoarte erau considerate, în continuare, paşapoarte naţionale deoarece erau proprietatea statelor care le-au emis. Modelul unitar – „PAŞAPORT EUROPEAN” ­avea ca scop consolidarea sentimentului de comunitate în rândul cetăţenilor C.E. prin facilitarea liberei circulaţii a persoanelor. Modelul de paşaport standardizat a fost ales la 23 iunie 1981 şi redactat în toate limbile oficiale ale Comunităţii Europene. (Paşaportul european a fost introdus în Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Danemarca, Olanda, Belgia, Grecia, Marea Britanie şi Germania).

2. La data de 14 iunie 1985, Franţa, Belgia, Germania, Luxemburg şi Olanda încheie Acordul de la Schengen sau Schengen 1 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune. Este vorba despre o înţelegere încheiată între guvernele statelor mai sus menţionate care are ca scop crearea unei Europe fără graniţe interne.

3. La 19 iunie 1990 se semnează Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS) sau Schengen 2;

4. La 9 decembrie 1991, s-a întrunit la Maastricht Consiliu European care a hotărât constituirea uniunii economico-monetare şi a celei politice prin includerea acestei problematici într-un singur tratat denumit, Tratatul Uniunii Europene (T.U.E.) sau Tratatul de la Maastricht.

Prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeană având la bază cei trei piloni:

I. Primul pilon al Comunităţilor Europene permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune şi partajate în diverse domenii (Piaţa unică, transporturi, concurenţă, monedă unică, ocuparea forţei de muncă, educaţie, cultură, sănătate, protecţia consumatorilor, cercetare, protecţia mediului, agricultură şi altele) urmând obiectivul de coeziune economică şi socială.

II. Al doilea pilon, politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

III. Al treilea pilon, Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliţie şi de justiţie din cele 27 state membre pentru consolidarea securităţii interne.

5. Adoptarea Tratatului de la Amsterdam, în octombrie 1997, care prevedea adâncirea şi lărgirea integrării europene, cu accent pe:

  •  
    • Probleme sociale, locuri de muncă etc.;
    • Libertatea, securitatea şi justiţia, eliminarea controalelor la frontieră;
    • Reforma instituţiilor comunitare în perspectiva extinderii;
    • Politica externă şi de securitate comună.

 

6. Adoptarea Tratatului de la Nisa, la 11 decembrie 2000 (intrat în vigoare din 2003), care cuprindea măsuri privind:

– instituţiile europene în perspectiva extinderii din 2004;

– libera circulaţie a cetăţenilor din statele membre;

– cooperarea în domeniul industrial şi drept civil.

Se poate conchide că apariţia, formarea şi dezvoltarea Liberei circulaţii a persoanelor s-a materializat concomitent cu cea a instituţionalizării Comunităţii Europene şi ulterior, a Uniunii Europene.

7. La data de 27 mai 2005, şapte state membre ale Uniunii Europene au semnat la Prüm „Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Austria privind aprofundarea cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale”.

Tratatul are ca obiectiv intensificarea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, prin intermediul schimbului de date privind datele genetice (ADN), amprentele digitale, înmatriculările de vehicule şi alte date cu caracter personal. Tratatul prevede, de asemenea, constituirea de patrule comune şi alte forme de intervenţie (însoţitori de securitate la bordul aeronavelor, asistenţă comună la evenimente de mare anvergură, etc.).

În data de 5 decembrie 2006 a fost semnat un Acord de Implementare Tehnică şi Administrativă (ATIA) care conţine prevederile necesare implementării tehnice şi administrative a Tratatului.

La începutul anului 2007, Germania a lansat iniţiativa încorporării Tratatului în Acquis, iniţiativă care sa bucurat de sprijinul majorităţii statelor UE. Rezultatele discuţiilor care au demarat la nivelul instituţiilor europene s-au concretizat în elaborarea unei decizii de transpunere a Tratatului în Acquis (Prüm decision) asupra căreia s-a ajuns la consens cu ocazia Consiliului JAI din luna iunie a anului trecut.

Luând în calcul interdependenţa dintre Tratatul de la Prüm şi Acordul de Implementare Tehnică şi Administrativă a acestuia (ATIA), la nivelul Consiliului a fost elaborat un alt proiect de Decizie care să transpună şi prevederile indispensabile implementării tehnice şi administrative a Tratatului (decizie de implementare), direct influenţate de adoptarea Deciziei cu privire la întărirea cooperării transfrontaliere, mai ales în combaterea terorismului şi criminalităţii transfrontaliere.

Decizia de implementare instituie acele dispoziţii normative comune care sunt indispensabile punerii în aplicare administrative şi tehnice a formelor de cooperare prevăzute de Decizia 2007/…/JAI a Consiliului (decizia de transpunere). Anexa acesteia conţine dispoziţiile de punere în aplicare de natură tehnică. De asemenea, Secretariatul General al Consiliului va redacta şi actualiza un manual separat, conţinând în mod exclusiv informaţii care urmează să fie furnizate de statele membre.

Principalele instituţii ale Uniunii Europene

La baza creării instituţiilor Uniunii Europene se află trei principii:

A. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT între cele 4 instituţii principale:

  •  
    • Comisia Europeană reprezintă EXECUTIVUL;
  • Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European reprezintă LEGISLATIVUL;
  • Curtea de Justiţie reprezintă PUTEREA JURIDICĂ.

 

B. PRINCIPIUL LOIALITĂŢII MULTIPLE (deoarece Uniunea Europeană nu este complet supranaţională), principiu care se traduce în practică prin faptul că fiecare instituţie reprezintă anumite interese. Astfel:

  •  
    • Comisia Europeană apără şi promovează interesele Comunităţii Europene;
  • Consiliul Uniunii Europene promovează interesele statelor membre;
  • Parlamentul European promovează interesele cetăţenilor Uniunii Europene, reprezentaţi prin partidele politice şi cele comunitare;
  • Curtea de Justiţie se supune doar principiilor de drept.

 

C. PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII

Conform acestui principiu, instituţiile comunitare intervin doar în probleme considerate de interes general, cum ar fi politici economice comunitare, politica externă, protecţia mediului şi a consumatorilor. Celelalte probleme sunt lăsate în răspunderea guvernelor naţionale sau a autorităţilor regionale sau locale.

  1. COMISIA EUROPEANĂ

 

  • Organism independent de guvernele naţionale
  • Reprezintă şi susţine interesele UE
  • Elaborează propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene
  • Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene.

 

  • Instituţie comunitară cu atribuţii executive.

Instituţie principală a Uniunii Europene care, alături de Consiliul Uniunii Europene şi de Parlamentul European alcătuieşte «triunghiul instituţional» de decizie la nivel comunitar.

La origini, cele trei Comunităţi Europene (CECO, CEE şi CEEA) aveau Comisii separate. În urma Tratatului de fuziune din 1965 cele trei Comisii se unifică într-o singură «Comisie a Comunităţilor Europene», iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht denumirea cel mai frecvent folosită este aceea de «Comisia Europeană».

  • Atribuţii:

a. Gardianul tratatelor

Comisia Europeană veghează la aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor stipulate în cadrul acestora. De asemenea, Comisia Europeană verifică dacă statele membre pun în aplicare şi respectă regulamentele şi directivele adoptate la nivelul Uniunii Europene. În cazul în care statele membre nu respectă aceste acte normative, Comisia Europeană are dreptul să emită un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri pentru a remedia situaţia, Comisia Europeană poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie, pentru a obliga statul respectiv să aplice/respecte legislaţia Uniunii.

b. Drept de iniţiativă legislativă

Comisia Europeană deţine dreptul de iniţiativă legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor europene. Există şi cazuri speciale în care statele membre pot avea drept de iniţiativă legislativă. În cadrul Politicii Europene de Securitate Comună, Consiliul UE poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.

c. Recomandări şi avize

Comisia Europeană poate formula recomandări şi avize în cadrul politicilor comunitare şi al cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

d. Organ executiv al Uniunii Europene

Comisia Europeană este responsabilă pentru punerea în aplicare a legislaţiei Uniunii Europene şi pentru coordonarea politicilor comunitare. Printre atribuţiile sale executive se numără gestionarea bugetului anual al Uniunii Europeană, gestionarea Fondurilor Structurale, aplicarea politicilor comunitare şi administrarea bugetului acestor politici.

e. Negocierea acordurilor internaţionale

Comisia Europeană este autorizată de către Consiliu UE să deschidă şi să conducă negocieri cu ţările candidate, statele terţe sau cu organizaţii internaţionale, negocierile fiind derulate în conformitate cu liniile directoare trasate de către Consiliul Uniunii Europene.

  • este formată din: comisari ai celor 27 state membre, reuniţi într-o instanţă colegială condusă de un preşedinte.
  • mandatul comisarilor şi al preşedintelui Comisiei Europene este de cinci ani.

Aparatul administrativ aflat la dispoziţia comisarilor este însă permanent (funcţionari de carieră) şi numără peste 20 000 de persoane.

  • Sediul: Bruxelles şi Luxembourg
  • Preşedinte: José Manuel Durão Barroso (Portugalia) (până în 2009)

 

2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (Consiliul de Miniştri)

 

  • Este cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu
  • Reprezintă interesele statelor membre
  • Este principalul organism decizional şi legislativ al UE
  • Este responsabil cu activitatea celor trei piloni ai UE: comunitatea europeană, politica externă şi de securitate comună, justiţie şi afaceri interne

 

  • Instituţie comunitară cu atribuţii legislative.

Consiliul UE este una din instituţiile fundamentale ale construcţiei comunitare, tratatul stabilind că acesta este reprezentantul intereselor statelor membre;

  • este format din câte un reprezentant, la nivel ministerial, ai celor 27 state membre UE, care trebuie să fie abilitat să angajeze guvernul ţării pe care o reprezintă;

Miniştrii se întâlnesc în diferite configuraţii; de exemplu, când se iau decizii în domeniul agricol, se întâlnesc miniştrii agriculturii ai statelor membre, când se discută probleme legate de justiţie, se reunesc miniştrii justiţiei ş.a.m.d.

  • Rolul Consiliului Uniunii Europene:
  1. Adoptă, împreună cu Parlamentul European, legislaţia Uniunii Europene sub formă de regulamente, directive, decizii (care devin parte a legislaţiei naţionale a statelor membre), acţiuni comune sau poziţii comune, recomandări sau opinii, concluzii, declaraţii sau rezoluţii.
  2. Coordonează politicile economice generale la nivelul statelor membre, prin intermediul miniştrilor economici şi de finanţe ai statelor membre.
  3. Ratifică acordurile internaţionale care au fost anterior negociate cu Comisia Europeană (dintre Uniunea Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale), în numele Uniunii Europene.
  4. Aprobă bugetul împreună cu Parlamentul European.
  5. Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană şi de Securitate Comună. Pentru a răspunde mai eficient crizelor internaţionale, Consiliul dispune de o forţă de reacţie rapidă, compusă din membrii ai forţelor armate naţionale, având ca atribuţii managementul crizelor, ajutorul umanitar şi menţinerea păcii.
  6. Coordonează cooperarea dintre tribunalele naţionale şi poliţiile locale în domeniul dreptului penal. Consiliul de Justiţie şi Afaceri interne coordonează colaborarea între poliţiile naţionale în vederea combaterii criminalităţii transfrontaliere.
  • Sediul: Bruxelles
  • Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni.

 

2008-2020 Semestrul I Semestrul II
2008 Slovenia Franţa
2009 Republica Ceha Suedia
2010 Spania Belgia
2011 Ungaria Polonia
2012 Danemarca Cipru
2013 Irlanda Lituania
2014 Grecia Italia
2015 Letonia Luxemburg
2016 Olanda Slovacia
2017 Malta Marea Britanie
2018 Estonia Bulgaria
2019 Austria România
2020 Finlanda  

 

3. PARLAMENTUL EUROPEAN

  • Reprezintă interesele cetăţenilor UE
  • Examinează şi adoptă legislaţia europeană
  • Aprobă bugetul european
  • Exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii europene
  • Consimte asupra acordurilor internaţionale.

 

  • Parlamentul European reprezintă „popoarele statelor membre, reunite în cadrul UE”, fiind singura instituţie ai cărei membri sunt aleşi direct de către cetăţenii statelor membre.

După desfăşurarea alegerilor din ianuarie 2007 Parlamentul European numără 785 de membri, România fiind reprezentată de 35 de parlamentari. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice din care fac parte, iar nu în funcţie de naţionalitate.

  • Rolul Parlamentului European:

a. Puterea legislativă, prin care, împreună cu Consiliul Uniunii Europene, adoptă legislaţia europeană (directive, ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. Parlamentul European nu are (încă) drept de iniţiativa, adică nu poate înainta propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest drept de iniţiativa îl are la ora actuală numai Comisia Europeană

b. Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul Uniunii Europene sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul.

c. Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere.

  • Sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi Strasbourg (Franţa)

Secretariatul General are sediul în Luxemburg. În timpul sesiunilor plenare, Parlamentul se reuneşte la Strasbourg şi uneori în Bruxelles. Tot în Bruxelles se reunesc şi comisiile parlamentare.

  • Preşedinte: Hans-Gert Poettering (din ianuarie 2007)

 

4. CONSILIUL EUROPEAN

  • Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor membre şi preşedintele Comisiei Europene
    •  
      • Funcţionează ca un for politic, în care sunt dezbătute probleme de interes pentru statele membre
  • Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituţie a Uniunii Europene

 

Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească periodic. Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1987), astfel că, în prezent, Consiliul European se întruneşte, în principiu, de 2 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare.

  •  
    •  
      • Componenţă: se întâlneşte într-o formulă ce reuneşte şefii de stat sau de guverne din ţările UE, asistaţi de miniştrii lor de externe, plus preşedintele Comisiei Europene asistat de comisarul european responsabil cu relaţiile externe.
      • Rolul Consiliului European

Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. După Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene).

Consiliul European stabileşte priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanţările din bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica Europeană de Securitate Comună.

5. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

  • Asigură interpretarea unitară a legislaţiei comunitare
  • Poate fi sesizată de instituţiile UE, de tribunalele naţionale, de către persoane fizice sau juridice

 

  • Componenţă: 1 judecător din fiecare stat membru (27 de judecători) şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi pe baza acordului comun al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

 

Aceştia sunt aleşi dintre experţii din domeniul juridic a căror integritate morală şi experienţă profesională sunt indubitabile. Preşedintele Curţii este ales de către judecători din rândul membrilor acestora.

Curtea de justiţie funcţionează prin reuniunea de complete de 3 sau 5 judecători, „Marii Camere”, formată din complet de 13 judecători, sau complet format din toţi judecătorii

  • Rolul Curţii Europene de Justiţie:
    • asigură respectarea, interpretarea şi aplicarea legislaţiei comunitare primare şi secundare în toate activităţile Uniunii Europene.
    • a funcţionat ca instanţă unică până la 1 septembrie 1989 când a fost înfiinţată Curtea de Primă Instanţă. Curtea de Primă Instanţă are rolul de a asigura protecţia prin justiţie a intereselor individuale, iar Curtea de Justiţie are rolul de a asigura interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

În 2004 a fost înfiinţat Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene are rolul de a rezolva conflictele apărute în domeniul serviciilor civile ale Uniunii Europene (funcţionarii comunitari.)

  • Sediul: Luxemburg

 

A NU SE CONFUNDA !!!!!!!!!

  DIFERENŢE
componenţa statutul juridic numărul statelor membre
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

(Consiliul de Miniştri)

reprezentanţi la nivel ministerial din ţările membre U.E., în funcţie de problematica discutată Instituţie UE

fără personalitate juridică

27

(statele membre ale Uniunii Europene)

CONSILIUL EUROPEAN format din şefii de stat şi guverne ai ţărilor membre U.E. NU este instituţie comunitară, ci o reuniune a şefilor de stat şi guvern a statelor membre U.E. 27

(statele membre ale Uniunii Europene)

CONSILIUL

EUROPEI

şefii de stat şi guverne din cele 47 state membre Organizaţie internaţională

cu personalitate juridică

47 state membre

 

Legiferarea şi adoptarea legilor în cadrul Uniunii Europene

Luarea deciziilor în cadrul Uniunii Europene este un proces complex şi democratic, la care participă nemijlocit Consiliul European, Consiliul UE şi Parlamentul European. În general Comisia Europeană este cea care propune acte normative noi, iar Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul aprobă aceste acte.

Regulile şi procedurile ce stau la baza luării deciziilor sunt stipulate în tratate. Astfel, orice propunere se bazează pe un anumit articol din tratat, numit „baza legală a propunerii”. În funcţie de această bază legală se determină procedura legislativă care trebuie aplicată.

Principalele trei tipuri de proceduri sunt:

  •  
    •  
      • consultarea;
      • acceptarea;
      • codecizia.

 

Consultarea:

Consiliul UE consultă Parlamentul European, pe baza propunerii Comisiei Europene. Parlamentul European poate: aproba / respinge propunerea / solicita amendamente:

  •  
    •  
      • dacă Parlamentul European solicită amendamente, Comisia Europeană va analiza solicitările;
      • dacă Parlamentul European acceptă solicitările (total/parţial), Comisia Europeană trimite Consiliului UE o propunere revizuită.

Consiliul UE analizează propunerea revizuită şi o adoptă sau o amendează (dacă Consiliul UE amendează o propunere a Comisiei Europene, trebuie să existe unanimitate).

Acceptarea:

Consiliul UE trebuie să obţină acceptul Parlamentului European înainte de a lua anumite decizii importante.

Procedura e similară celei de consultare, dar Parlamentul European nu poate amenda o propunere (o acceptă sau o respinge). Acceptarea necesită o majoritate voturilor exprimate, cu excepţia 2 două cazuri, când e necesar votul majoritar al membrilor Parlamentului European: aderarea unui nou stat la Uniunea Europeană şi procedura electorală.

Codecizia:

Aceasta este procedura cea mai utilizată.

In acest caz, Parlamentul European împarte puterea legislativă cu Consiliul UE. Dacă Consiliul UE şi Parlamentul European sunt în dezacord asupra unei propuneri legislative, ea este analizată de un Comitet de conciliere, format dintr-un număr egal de membri ai celor 2 instituţii.

După ce Comitetul ajunge la un acord, textul este trimis la Parlament European şi Consiliul UE pentru adoptarea lui.

Principalele prevederi

ale Strategiei naţionale de aderare a României la spaţiul Schengen, Planului de acţiune Schengen şi ale Strategiei Naţionale de Management Integrat al Frontierei de Stat a României în perioada 2007 – 2010.

a. Strategia naţională de aderare a României la spaţiul Schengen

 

Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen conţine direcţiile de acţiune pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor şi acţiunilor specifice instituţiilor şi organismelor abilitate ale statului român, în vederea aderării la spaţiul Schengen, în calendarul propus.

Scopul documentului este realizarea cadrului general necesar abordării unitare şi coerente a obiectivului referitor la aderarea la spaţiul Schengen, precum şi conjugarea eforturilor instituţiilor cu atribuţii în domeniu.

Strategia naţională urmăreşte:

  •  
    • identificarea, programarea şi realizarea corelată a acţiunilor la nivel naţional, pentru asigurarea măsurilor premergătoare aderării la spaţiul Schengen,

    • crearea premiselor unei armonizări consecvente şi coerente prin utilizarea unitară a resurselor avute la dispoziţie pentru acest demers.

Strategia naţională prezintă:

  •  
    • elementele procedurale şi mecanismele care stau la baza procesului de evaluare Schengen, proces care are ca finalitate decizia Consiliului UE privind eliminarea controalelor la frontierele interne;

    • paşii făcuţi de România pentru pregătirea aderării la spaţiul Schengen;

    • etapele pe care trebuie să le parcurgă România pentru aderarea la spaţiul Schengen;

    • măsurile avute în vedere de România pentru aderarea la spaţiul Schengen.

Obiectivele circumscrise fiecărui domeniu legat de cooperarea Schengen sunt detaliate în Planul de Acţiune Schengen (PAS), document revizuit anual, care reprezintă instrumentul de implementare a Strategiei naţionale.

 

b. Planul de acţiune Schengen (PAS)

Planul de Acţiune Schengen conţine referiri clare la prevederile acquis-ului relevant acceptat în întregime de România. Fiecare secţiune indică acquis-ul Schengen relevant, descrie situaţia actuală, precum şi măsurile legislative, instituţionale, administrative-tehnice prevăzute pentru adoptarea şi implementarea acquis-ului relevant. Este prezentat un calendar cu termene precise pentru măsurile avute în vedere, precum şi instituţii responsabile pentru implementarea acestor măsuri.

Scopul Planului de Acţiune Schengen este identificarea şi prioritizarea acţiunilor care urmează să fie adoptate pentru îndeplinirea precondiţiilor pentru implementarea completă a acquis-ului Schengen, cât de curând posibil, precum şi implementarea graduală a acestuia.

c. Strategia Naţională de Management Integrat al Frontierei de Stat

 

Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat (GIRMIFS) stabileşte concepţia de ansamblu şi asigură coordonarea unitară, pe baza Strategiei naţionale de management integrat al frontierei de stat a României, a acţiunilor şi măsurilor pentru realizarea managementului frontierei de stat, desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice cu atribuţii în domeniu.

 

 

Scopul Strategiei naţionale îl reprezintă stabilirea de politici, principii şi obiective pentru realizarea unui management comun, coerent şi eficace al frontierei de stat a României, aliniat la cerinţele comunitare, care să asigure:

  •  
    • creşterea gradului de securitate a cetăţenilor, respectând drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestora,

    • fluidizarea traficului legal al persoanelor şi mărfurilor la frontiera

    • îndeplinirea, cat mai curând posibil, a condiţiilor necesare pentru aplicarea prevederilor acquis-ului Schengen şi pentru aderarea la acest spaţiu.

Obiectivul general stabilit prin prezentul document strategic este îmbunătăţirea capacităţii statului român de realizare eşalonată a unui nivel înalt de control la frontiera externă a Uniunii Europene, prin adoptarea şi implementarea politicilor comune ale acesteia în domeniul managementului integrat al frontierei, concomitent cu combaterea statutului României de ţara de origine, tranzit şi de destinaţie a victimelor traficului de fiinţe umane şi cu lupta împotriva migraţiei ilegale,

Acesta se va realiza prin implementarea unui complex de măsuri ce include următoarele componente interdependente:

a) un mecanism comun de coordonare şi cooperare operaţională;

b) analiza de risc integrată comună;

c) personal pregătit şi echipament inter-operaţional;

d) corp comun de legislaţie;

e) efort comun al tuturor instituţiilor.

 

Principalele prevederi ale Convenţiei Schengen

şi ale Cataloagelor de recomandări şi bune practici

A. Principalele prevederi ale Convenţiei Schengen sunt:

1. CONTROLUL FRONTIERELOR

Traversarea frontierelor interne şi externe

Art. 2-8 din Convenţia Schengen au fost abrogate de Codul frontierelor Schengen (Regulamentul nr.562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod Comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane), acest regulament conţinând reglementări privind trecerea frontierelor interne şi externe Schengen.

Regulamentul prevede absenţa controalelor la frontieră pentru persoanele care trec frontierele interne dintre statele membre ale Uniunii Europene şi stabileşte regulile ce stau la baza controlului la frontieră pentru persoanele care trec frontierele externe ale statelor membre ale Uniunii Europene.

România nu aplică în prezent prevederile referitoare sau strâns legate de trecerea frontierelor interne, acest lucru urmând a avea loc doar după adoptarea unei Decizii a Consiliului în acest sens.În ceea ce priveşte trecerea frontierelor externe, sunt stabilite condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un terţ la trecerea frontierei pentru şederi de până la trei luni (să deţină documente valabile, vize, să justifice scopul şederii, să posede mijloace suficiente de subzistenţă, să nu fie

semnalaţi cu alerte, să nu fie consideraţi o ameninţare la adresa ordinii publice, securităţii interne, sănătăţii publice sau relaţiilor internaţionale a statelor membre etc.)

Sunt, de asemenea, stabilite procedurile specifice aplicabile la trecerea frontierei, în special în ceea ce priveşte ştampilarea documentelor, refuzul intrării, obligaţiile statelor membre referitoare la separarea fluxurilor de pasageri şi alte aranjamente legate de infrastructură, cooperarea dintre statele membre.

2. REGIMUL DE VIZE

Art. 9 din Convenţia Schengen prevede adoptarea unei politici comune privind circulaţia persoanelor şi, în special, aranjamentele privind regimul de vize. În cazuri excepţionale, o parte contractantă, poate să deroge, prin consultare cu celelalte state membre, de la regimul comun de vize în legătură cu un stat terţ, atunci când raţiuni imperative de politică naţională impun adoptarea urgentă a unei decizii.

Vizele de şedere pe termen scurt

Art. 10-17 reglementează regimul de eliberare a vizelor pentru acele vizite care nu depăşesc 3 luni.

Acestea pot fi:

de călătorie – pentru una sau mai multe intrări, cu condiţia ca nici durata unei vizite fără întrerupere şi nici durata totală a unor vizite succesive să nu depăşească trei luni într-o perioadă de jumătate de an, de la data primei intrări;

de tranzit – traversarea teritoriilor părţilor contractante o dată, de două ori sau, în mod excepţional, de mai multe ori în drumul spre teritoriul unui stat terţ, cu condiţia ca nici o perioadă de tranzit să nu depăşească cinci zile.

Vizele de şedere pe termen lung

Art. 18 din Convenţia Schengen, care reglementa regimul de eliberare a vizelor pentru acele şederi care depăşesc trei luni, a fost înlocuit de prevederile Regulamentul Consiliului CE nr.1091/2001 din 28 mai 2001 privind libera circulaţie cu vize de şedere pe termen lung.

Circulaţia străinilor în spaţiul Schengen

Art. 19-24 din Convenţie reglementează libera circulaţie în spaţiul Schengen timp de maximum trei luni de la data primei intrări a străinilor care deţin vize uniforme şi care au intrat în mod legal pe teritoriul unor părţi contractante.

Străinii care nu sunt supuşi condiţiei obţinerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părţilor contractante timp de maximum trei luni în decursul termenului de şase luni de la data primei intrări.

Declararea sosirii

Conform art.22 din Convenţie în momentul intrării pe teritoriul respectiv sau în trei zile lucrătoare de la intrare se declară sosirea.

Alertarea în vederea non admisiei

Art. 25 din Convenţie reglementează modalităţile de eliberare a unui permis de şedere, pentru motive serioase, cu precădere motive umanitare sau ca urmare a angajamentelor internaţionale, pentru străinii în legătură cu care există o alertare în vederea non admisiei.

Măsuri de însoţire

Art. 26-27 reglementează obligaţia transportatorului care a adus străinul până la frontiera externă pe cale aeriană, maritimă sau terestră a unui stat Schengen ce îi refuză intrarea pe teritoriul său, de a-i returna pe străini în statul terţ din care aceştia au fost transportaţi sau în statul terţ care a eliberat documentul de călătorie cu care au efectuat călătoria sau într-un alt stat terţ unde există certitudinea că vor fi primiţi.

Cererile de azil

Art. 28-38 au fost înlocuite de Convenţia de la Dublin din 1990 privind determinarea statului responsabil pentru examinarea cererilor de azil înaintat într-un stat membru al Comunităţii Europene, numită Dublin I. Această convenţie a fost înlocuită de Regulamentul nr. 343/2003 sau Regulamentul Dublin II. Prin aceste reglementări a fost introdus sistemul EURODAC.

EURODAC (Sistemul European de Identificare Automată a Amprentelor)

Permite compararea amprentelor solicitanţilor de azil şi ale unor anumite grupuri de imigranţi ilegali.

Cu ajutorul acestui sistem se poate identifica mai uşor statul care răspunde, potrivit Convenţiei de la Dublin, de verificare a unei cereri de azil depusă într-un stat membru. De asemenea, se doreşte şi eliminarea desfăşurării simultane sau consecutive a procedurilor de azil în mai multe state membre.

3. COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

Cooperarea poliţienească, vamală şi cea judecătorească au fost dezvoltate împreună cu principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru a asigura faptul că desfiinţarea controalelor la frontieră nu va conduce la o intensificare a criminalităţii organizate.

În art. 39 se stipulează că autorităţile poliţieneşti ale statelor membre trebuie să se asiste în prevenirea şi descoperirea infracţiunilor. Este specificată posibilitatea înfiinţării unor structuri comune de cooperare şi schimb de informaţii la frontierele interne. În privinţa schimbului de date şi în scopul desfăşurării activităţilor aferente cercetării penale sau operaţiunilor informative judiciare, prevederilor art. 39 alin. 1, 2 şi 3 vor fi înlocuite de prevederile aferente ale Deciziei Cadru nr. 960/2006 din 18 decembrie 2006 privind simplificarea schimbului de date şi informaţii între autorităţile de aplicare a legii din statele membre ale Uniunii Europene.

Alineatele 4 şi 5 ale articolului prevăd condiţiile în care părţile contractante cu frontieră comună pot încheia acorduri de cooperare poliţienească transfrontalieră.

Art. 40, 41 şi 43 se referă la instrumentele supravegherii şi urmăririi transfrontaliere

Art. 40 alin. 1 par. 1 şi 7 au fost modificate prin Decizia Consiliului nr. 725/2003 din 2 octombrie 2003 privind modificarea art. 40 alin. 1 şi 7 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele interne.

Ministerele, autorităţile competente şi ofiţerii prevăzute la art. 40 alin. 4 şi 5 pot fi oricând actualizate, de fiecare stat membru, cu informarea Secretariatului General al Consiliului UE, care va informa celelalte state membre, astfel cum este prevăzut în Decizia Consiliului JAI nr. 586/2000 din 28 septembrie 2000 privind stabilirea unei proceduri de modificare a art. 40 alin. 4 şi 5, art. 41 alin. 7 şi art. 65 alin. 2 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele interne

Art. 44 şi 45 fac referire la îmbunătăţirea legăturilor de comunicaţie în zonele de frontieră şi la obligaţia adoptării măsurilor necesare pentru confirmarea identităţii printr-un document de identitate valabil.

Art. 46 acordă autorităţilor poliţieneşti dreptul de a schimba informaţii cu alte state membre, din proprie iniţiativă, pentru prevenirea infracţiunilor şi ameninţărilor la ordinea publică. În privinţa schimbului de date şi în scopul desfăşurării activităţilor aferente cercetării penale sau operaţiunilor informative judiciare, prevederilor art.46 vor fi înlocuite de prevederile aferente ale Deciziei Cadru a Consiliului nr. 960/2006 din 18 decembrie 2006 privind simplificarea schimbului de date şi informaţii între autorităţile de aplicare a legii din statele membre ale Uniunii Europene.

Art. 47 prevede posibilitatea detaşării de ofiţeri de legătură în alte state Schengen. Articolul 47 alin. 4 – abrogat în conformitate cu prevederile art. 11 alin. 2 din Decizia Consiliului nr. 170/2003 din 27 februarie 2003 privind utilizarea în comun a ofiţerilor de legătură trimişi în străinătate de către structurile de aplicare a legii din statele membre

4. ASISTENŢA RECIPROCĂ ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI PENALĂ

Articolele 48 69 fac referire la asistenţă reciprocă în materie civilă şi penală care se poate acorda în acţiuni intentate de autorităţile administrative cu privire la acte, care sunt pedepsibile conform legislaţiei naţionale a uneia din cele două părţi contractante, acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de urmărire penale sau condamnare eronată, în proceduri de graţiere etc.

Art. 49 alin. 2, 52 şi 53 au fost abrogat de Actul Consiliului din 29 mai 2000 stabilind în concordanţă cu articolul 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană la Convenţia privind asistenţa reciprocă în domeniul penal dintre statele membre ale Uniunii Europene (2000/C 197/01)

Art. 50 a fost abrogat de Protocolul elaborat de Consiliu în concordanţă cu art. 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană la Convenţia de asistenţă reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene

Prevederile din Titlul III-Capitolul 4-Extrădarea (art. 59-66) au fost înlocuite de prevederile din domeniul extrădării din Decizia Cadru a Consiliului JAI nr.584/2002 din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare dintre statele membre

Art. 61, 62 alin. 1 şi 2, 63, 65 şi 66 au fost abrogate prin Decizia Consiliului JAI nr. 169/2003 din 27 februarie 2003 privind determinarea acelor prevederi din Convenţia privind stabilirea unei proceduri simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 1995 şi Convenţia privind extrădările dintre statele membre ale Uniunii Europene din 1996, prevederi care reprezintă dezvoltări ale acquis-ului Schengen în concordanţă cu Acordul privind asocierea Islandei şi Regatului Norvegiei la implementarea, aplicarea şi dezvoltarea acquis-ului Schengen.

5. SUBSTANŢE STUPEFIANTE

Art. 70-76 din Convenţia Schengen abordează chestiunea substanţelor stupefiante, statele membre Schengen angajându-se să adopte toate măsurile necesare pentru a preveni şi pedepsi traficul ilegal de substanţe stupefiante şi substanţe psihotrope.

Conform art. 73 din Convenţia Schengen părţile contractante se angajează să adopte măsuri pentru a permite efectuarea de livrări controlate în contextul traficului ilegal de substanţe stupefiante şi substanţe psihotrope.

6. ARME DE FOC ŞI MUNIŢII

Art. 77-91 abordează problematica armelor de foc şi muniţiilor în contextul cooperării Schengen. Astfel, se face referire la armonizarea legislaţiei naţionale referitoare la achiziţionarea, deţinerea, comerţul şi înstrăinarea armelor de foc şi muniţiilor, precum şi la clasificarea armelor de foc.

Art. 77-81, 83-90 au fost înlocuite de Directiva CEE nr. 477/1991 privind controlul achiziţiei şi posesiei armelor, astfel cum este prevăzut în anexa B art. 2 partea 1 din Decizia Consiliului CE nr.435/1999 privind definirea acquis-ului Schengen în scopul determinării, în conformitate cu prevederile relevante din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul Uniunii Europene, bazei legale pentru fiecare prevedere sau decizie care constituie acquis.

Prin art. 91 se instituie schimbul de informaţii privind achiziţionarea de arme de foc şi muniţii, modalitatea de comunicare a acestora şi autoritatea naţională competentă să trimită şi să primească aceste informaţii.

7. SISTEMUL INFORMATIC SCHENGEN (SIS)

Potrivit Titlurilor IV şi VI ale Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen, statele părţi se angajează să creeze şi să administreze un sistem comun de informaţii denumit Sistemul Informatic Schengen (SIS).

Categoriile de date din SIS se referă la persoane şi bunuri faţă de care s-a introdus o alertă de către un stat membru la solicitarea autorităţilor judiciare ale acestora.

Scopul SIS este de a menţine ordinea şi siguranţa publică, inclusiv securitatea naţională pe teritoriile statelor membre şi de a aplica dispoziţiile Convenţiei Schengen referitoare la circulaţia persoanelor folosind informaţii comunicate prin intermediul SIS.

Biroul „S.I.R.E.N.E.” (Suplimentary Information Requested at National Entries)

Biroul S.I.R.E.N.E. este parte integrantă a Sistemului Informatic Schengen Naţional, reprezentând unicul punct de contact între România şi birourile S.I.R.E.N.E. străine, cât şi între instituţiile române şi S.I.R.E.N.E. din străinătate.

Principalele misiuni ale Biroului S.I.R.E.N.E. sunt:

– misiuni de primire şi transmiteri de informaţii;

– misiuni de cooperare poliţienească operaţională şi de asistenţă în activităţile Schengen;

– misiuni de administrare a structurii operaţionale şi a mijloacelor materiale;

– misiuni de reprezentare la nivelul grupurilor de lucru Schengen.

Până la aderarea României la Convenţia de Aplicare Schengen, Biroul S.I.R.E.N.E. permite accesul automat la semnalări privind persoane şi bunuri:

Persoane:

– care fac obiectul unor proceduri de extrădare sau de predare în baza unui mandat european de arestare;

– străini-nepermiterea intrării, expulzare, returnare sau măsură de îndepărtare de pe teritoriul României;

– străini – măsura nepermiterii ieşirii;

– dispărute, plasate în mod provizoriu într-un loc sigur, citate în faţa autorităţilor judiciare.

 

Bunuri:

– vehicule cu motor peste 50 cmc furate, tăinuite, pierdute;

– documente, plăci de înmatriculare, furate, tăinuite, pierdute;

– remorci şi rulote cu o greutate ai mare de 750 kg, furate, tăinuite, pierdute;

– arme letale, înscrisuri oficiale necompletate, documente de identitate, paşapoarte, permise de conducere, furate, tăinuite, pierdute;

– bancnote sau titluri de valoare, obiecte furate, tăinuite, pierdute;

– alte obiecte care poartă elemente de identificare care au fost furate, tăinuite, pierdute.

8. PROTECŢIA DATELOR ÎN CADRUL SISTEMULUI INFORMATIC SCHENGEN

Convenţia Schengen menţionează că datele din SIS pot fi copiate numai în scopuri tehnice cu condiţia ca această copiere să fie necesară pentru ca autorităţile competente să poată efectua o căutare directă.

Datele nu pot fi utilizate în scopuri administrative.

Persoanele au dreptul de a avea acces la datele personale introduse în SIS, potrivit legislaţiei naţionale, dacă ele solicită acest lucru.

Orice persoană are dreptul să ceară autorităţilor de control să verifice datele introduse în SIS cu privire la ea însăşi şi modul cum au fost folosite aceste date. Acest drept este reglementat de legislaţia naţională a părţii contractante căreia i se adresează solicitarea. Dacă datele au fost introduse de o altă parte contractantă, verificarea se efectuează în strânsă coordonare cu autoritatea de control a acelei părţi contractante.

B. Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen. Recomandări şi bune practici

Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen se desfăşoară în contextul suveranităţii naţionale. Convenţia Schengen poate stabili doar un set de principii de bază, implementarea lor realizându-se conform legislaţiei naţionale.

Potrivit unei decizii a grupului de lucru de evaluare Schengen a fost iniţiată elaborarea unui Catalog cu recomandări şi cele mai bune practici, pentru aplicarea adecvată a acquis-ului Schengen. Scopul Catalogului este să clarifice şi să detalieze acquis-ului şi să indice recomandări şi cele mai bune practici în vederea furnizării unui exemplu, statelor candidate la aderarea la spaţiul Schengen. Volumul 4 al Catalogului, se referă la recomandări şi cele mai bune practici în materie de cooperare poliţienească.

COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ în spaţiul Schengen se înscrie pe următoarele coordonate:

1. Asistenţă reciprocă

Principiul asistenţei reciproce între autorităţile de poliţie în scopul prevenirii şi combaterii infracţiunilor poate fi întărit prin acorduri bilaterale sau acorduri între statele vecine.

Cererile de asistenţă vor îndeplini următoarele condiţii:

  •  
    • trebuie să fie autorizate de legea naţională;
    • trebuie să se încadreze în limitele competenţelor autorităţilor în cauză; în caz contrar se transmite autorităţii competente;
    • competenţa nu trebuie să fie limitată de autorităţile judecătoreşti;
    • implementarea cererii să nu implice aplicarea măsurilor coercitive;
    • informaţiile scrise pot fi folosite ca probe cu consimţământul dinainte exprimat al autorităţilor judiciare ale statului solicitat.

 

Ca regulă, cererile de asistenţă şi răspunsul la acestea trebuie schimbate între autorităţile centrale, responsabile de cooperarea poliţienească.

În caz de urgenţă, cererile de asistenţă pot fi adresate direct autorităţilor în cauză care pot răspunde direct. În astfel de cazuri, autoritatea solicitantă trebuie să notifice imediat autoritatea centrală a statului solicitat. Este recomandabil ca simultan, să se notifice şi propria autoritate centrală.

Definiţia urgenţei: Este situaţia în care transmiterea cererii de asistenţă la o autoritate centrală întârzie atât de mult transmiterea către autoritatea locală, încât pune în primejdie succesul acţiunii preventive sau investigative.

2. Supravegherea şi urmărirea transfrontalieră

Autorităţile care acţionează în cadrul unei anchete, pot continua operaţiunea de supraveghere iniţiată pe propriul teritoriu şi pe teritoriu altui stat Schengen, acţiune supusă unor condiţii stricte şi acordului statului pe teritoriul căruia se desfăşoară supravegherea.

Se disting două cazuri:

  1.  
    1. supravegherea obişnuită – se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei de supraveghere;
    2. supravegherea de urgenţă – permite ca supravegherea să fie continuată pe teritoriul altui stat fără o autorizaţie prealabilă.

 

a. Pentru desfăşurarea supravegherii obişnuite se cer următoarele condiţii:

  •  
    •  
      • anchetă judiciară în curs de desfăşurare;
      • persoana supravegheată trebuie să fie suspectă de a fi implicată în comiterea unei infracţiuni care atrage extrădarea;

Conform Convenţiei Europene privind extrădarea din 1957, sunt infracţiuni care atrag extrădarea pentru faptele pedepsibile de legea statului solicitant şi solicitat prin privare de libertate pentru o perioadă de cel puţin un an sau prin mai multe pedepse.

  • doar anumiţi ofiţeri sunt autorizaţi să efectueze supravegherea transfrontalieră;
  • statul solicitat trebuie să autorizeze supravegherea ca urmare a unei cereri de asistenţă din partea statului solicitant.

 

b. Pentru desfăşurarea supravegherii de urgenţă se cer următoarele condiţii:

  • autorizaţia prealabilă nu poate fi cerută pentru cazuri urgente. Aceasta se explică pentru cazul în care autorităţile iau la cunoştinţă despre infracţiunea pentru care supravegherea este cerută, într-un moment în care o solicitare de obţinere a autorizaţiei nu poate fi soluţionată chiar dacă este transmisă imediat la autoritatea centrală;
  • există o anchetă socială în curs de desfăşurare;
  • să fie efectuată de ofiţeri autorizaţi;
  • autoritatea centrală a statului solicitat este imediat notificată că frontiera a fost trecută;
  • există o solicitare de asistenţă transmisă imediat;

 

  • supravegherea să înceteze fie la cererea statului solicitat, fie în absenţa autorizaţiei de la statul solicitat, după 5 ore de la trecerea frontierei.
  • persoana supravegheată să fie suspectă pentru una din infracţiunile:

 

Omor Răpire şi luare de ostateci
Ucidere din culpă Extorcare de fonduri
Viol Trafic de fiinţe umane
Incendiu provocat Trafic ilegal de narcotice
Falsificare de bani Încălcarea regimului arme, muniţii, toxice
Distrugere deliberată prin folosire de explozivi Transport ilicit de deşeuri toxice şi periculoase
Părăsirea locului accidentului care a adus la deces sau vătămare gravă Furt calificat şi tâlhărie, primirea bunurilor furate

 

3. Urmărirea transfrontalieră

Ofiţerii de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane, pot continua această urmărire şi pe teritoriul altui stat Schengen cu statul lor are o frontieră terestră comună. Această situaţie, pentru care nu se cere o autorizaţie anterioară, este supusă unor condiţii foarte stricte şi unor înţelegeri precise. O parte din aceste condiţii şi înţelegeri sunt de natură generală, altele sunt specifice pentru fiecare stat şi au fost prevăzute în declaraţii unilaterale, ale fiecărui stat membru Schengen.

Conform Convenţiei Schengen, fiecare stat este liber să aleagă între două opţiuni privind infracţiunile care pot da naştere la urmărire şi este liber să restricţioneze puterile ofiţerilor care operează urmărirea (să oprească, să interogheze, scopul şi durata urmăririi).

Pentru efectuarea urmăririi transfrontaliere se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

  • urmărirea poate fi efectuată doar pe frontiere terestre;
  • doar ofiţerii autorizaţi pot efectua urmărirea;
  • statul respectiv să fi optat pentru infracţiunile de mai sus sau pentru infracţiunile care atrag extrădarea;
  • persoana în cauză să fi fost prinsă în flagrant comiţând sau participând la una din infracţiuni;
  • persoana să se afle în stare de arest preventiv sau să execute o pedeapsă.

 

Pentru efectuarea urmăririi de urgenţă (fără autorizaţie prealabilă) se cer următoarele condiţii:

  • imposibilitatea anunţării autorităţii solicitate în prealabil;
  • autoritatea să fi fost anunţată dar nu a putut prelua urmărirea în timp util;
  • persoana urmărită a scăpat din detenţie provizorie;
  • persoana urmărită execută o pedeapsă privativă de libertate.

 

Ofiţerii care efectuează urmărirea de urgenţă au următoarele obligaţii:

  • consultă autorităţile statului solicitat din timp cu privire la trecerea frontierei cel mai târziu în momentul trecerii;
  • încetează urmărirea la prima solicitare a statului solicitat.

 

Tipuri de restricţii care pot fi impuse urmăririi, pe care fiecare stat este liber să le aleagă, acestea sunt:

– restricţie teritorială – unele state autorizează urmărirea pe întreg teritoriu, altele pe un număr de kilometri după trecerea frontierei;

– restricţie temporală – urmărirea poate fi suspendată după un timp determinat;

– restricţie referitoare la atribuţiile ofiţerilor – unele state îi autorizează pe aceştia să oprească şi să interogheze, altele nu. Acest lucru nu afectează dreptul de a efectua o arestare în statul pe al cărui teritoriu se desfăşoară urmărirea în situaţia în care infractorul este prins în flagrant.

ASPECTE PRACTICE

Pe parcursul urmăririi:

  • este obligatorie informarea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară urmărirea imediat după trecerea frontierei. Acest lucru trebuie făcut prin contactarea fie a primei unităţi de poliţie din statul în cauză, fie una din autorităţile de legătură desemnate de statul în cauză;
  • ofiţerii de poliţie trebuie să procedeze în conformitate cu legislaţia naţională a statului în care acţionează şi trebuie să urmeze instrucţiunile autorităţilor locale competente;
  • competenţele de exercitare a priorităţii de circulaţie pe drumurile publice pe parcursul urmăririi sunt garantate ofiţerilor care efectuează urmărirea conform legislaţiei naţionale a statului pe al cărui teritoriu urmărirea este desfăşurată;
  • urmărirea trebuie oprită la solicitarea autorităţilor locale;
  • ofiţerul care efectuează urmărirea trebuie să fie în posesia legitimaţiei de serviciu şi să fie uşor de identificat prin însemnele pe care le poartă;
  • ofiţerii pot avea asupra lor armamentul din dotare, dar folosirea lui este interzisă cu excepţia cazului de legitimă apărare conform legislaţiei naţionale a statului solicitant;
  • pătrunderea în locuinţe sau locuri neaccesibile publicului este interzisă.

 

După încheierea urmăririi:

  • ofiţerii implicaţi trebuie să se prezinte în faţa autorităţilor locale competente pentru a întocmi un raport după fiecare urmărire, indiferent de rezultat. Dacă autorităţile locale solicită, ofiţerii vor rămâne la dispoziţia acestora pentru a furniza asistenţă în viitoarele investigaţii şi proceduri judiciare;
  • dacă persoana arestată nu este cetăţeanul statului pe teritoriul căruia s-a făcut arestarea, ea trebuie eliberată după un interval de 6 ore dacă nu este emis un mandat de arestare în vederea extrădării. Intervalul orar dintre 12 noaptea şi 9 dimineaţa nu se ia în considerare;
  • persoanele arestate pot fi percheziţionate în vederea prezentării în faţa autorităţilor locale. Ei pot fi încătuşaţi iar obiectele personale confiscate.

 

Prevederi privind Poliţia şi siguranţa naţională

Cooperarea se va aplica în cazul evenimentelor cu un număr mare de persoane din mai multe ţări adunate într-un sau mai multe state sau în cazul în care principalul scop al prezenţei poliţiei este de a menţine ordinea şi securitatea publică şi de a preveni comiterea de infracţiuni.( ex: evenimente sportive, concerte rock, demonstraţii şi blocarea drumurilor).

Acest tip de cooperare nu se va limita doar la evenimentele pe scară largă ci se poate aplica şi la mişcările şi activităţile care implică concentrarea de persoane, indiferent de număr, care ar putea reprezenta o ameninţare la adresa ordinii şi securităţii publice. Cooperarea nu se va limita doar la statele vecine ci se poate realiza şi între state care nu au o frontieră comună.

Schimbul de informaţii

Schimbul de informaţii va avea loc prin intermediul autorităţii centrale desemnate în acest scop.

Autorităţile centrale vor oferi, la cerere sau nu, uneia alteia, informaţii, dacă apar circumstanţe cu privire la grupuri de persoane care pot ameninţa ordinea şi securitatea publică, prin deplasarea lor prin sau către alte state Schengen. Informaţiile vor fi furnizate cât mai devreme posibil. Schimbul de informaţii poate avea loc direct între autorităţile de poliţie implicate în cazuri urgente. Autoritatea centrală va fi informată cât mai curând posibil.

Informaţiile vor fi folosite exclusiv în scopul pentru care au fost furnizate şi vor conţine datele cerute prin standarde prestabilite.

Pentru a schimba informaţii, autoritatea centrală poate folosi birourile de legătură şi dacă se impune unităţi comune de poliţie sau puncte de contact. Pot fi folosite cu ocazia schimbului de informaţii telefonul, faxul, e–mailul, comunicaţiile radio sau alte mijloace disponibile.

Cooperarea practică

La solicitarea autorităţilor de poliţie autorizate de fiecare stat Schengen, ofiţerii de legătură pot fi trimişi către alt stat Schengen când sunt primite informaţii cu privire la un pericol real. Sarcinile ofiţerilor de legătură sunt de a oferi asistenţă.

Ofiţerii de poliţie nu vor fi împuterniciţi să aplice independent orice măsură de poliţie. Ei vor furniza informaţii şi vor desfăşura activităţi pe baza instrucţiunilor date de către statul Schengen din care provin ori a acelora date de statul în care sunt detaşaţi. Autoritatea de poliţie din statul în care sunt detaşaţi este obligată să asigure protecţia ofiţerilor de legătură.

Autoritatea de poliţie din statul în care sunt detaşaţi ofiţerii de legătură va stabili activităţile şi condiţiile în care acestea se desfăşoară. Ofiţerii de legătură sunt obligaţi să urmeze instrucţiunile date de autorităţile competente.

Statele Schengen, conform legislaţiei naţionale, vor coordona împreună operaţiuni şi măsuri de punere în aplicare a acestora în legătură cu un pericol la adresa ordinii şi securităţii publice.

În scopul coordonării operaţiunilor statele pot crea centre comune de coordonare şi comandă fără a aduce vreun prejudiciu competenţelor proprii.

În vederea creşterii cooperării prin autorităţile centrale, dacă este necesar, preşedinţia Uniunii Europene va organiza o întâlnire anuală a şefilor acestor structuri. Şefii autorităţilor centrale vor discuta probleme de interes comun şi vor evalua eficienţa cooperării.

Totodată, îşi vor aduce contribuţia pentru organizarea unor schimburi de experienţă, cursuri de training pentru personalul propriu.

Prevederi referitoare la protecţia şi gestionarea datelor

În contextul aderării României la U.E., problematica protecţiei datelor cu caracter personal a căpătat o amploare şi importanţă deosebite, tendinţe relevate de consolidarea cadrului normativ, dar şi de crearea unei instituţii specifice domeniului abordat, precum Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (A.N.S.P.D.C.P.).

 

În ceea ce priveşte instituţia Poliţiei Române, în calitate de operator, conform prevederilor legale în vigoare, aceasta are obligaţia de a respecta caracterul privat şi securitatea prelucrării datelor cu caracter personal ale fiecărei persoane. De asemenea, are obligaţia de a administra, în condiţii de siguranţă, bazele de date anume create pentru îndeplinirea atribuţiilor legale ce-i revin şi de a asigura persoanelor înregistrate, în calitate de persoane vizate, drepturile anume prevăzute în cuprinsul Legii nr. 677/2001, cu modificările ulterioare.

 

a. Ce este ANSPDCP ?

 

A.N.S.P.D.C.P. are ca obiectiv apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Acest drept are un conţinut complex, de mare importanţă pentru libertatea şi personalitatea cetăţeanului, iar în ţara noastră este garantat prin Constituţie (art. 26).

Potrivit legii de înfiinţare, organizare şi funcţionare, ANSPDCP este o autoritate publică cu personalitate juridică, autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, precum şi faţă de orice persoană fizică sau juridică din domeniul privat.

 

b. Atribuţiile ANSPDCP:

 

Autoritatea de supraveghere monitorizează şi controlează sub aspectul legalităţii prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidenţa Legii nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest scop autoritatea de supraveghere exercită următoarele atribuţii:

  • elaborează formularele tipizate ale notificărilor şi ale registrelor proprii;

  • primeşte şi analizează notificările privind prelucrarea datelor cu caracter personal, anunţând operatorului rezultatele controlului prealabil;

  • autorizează prelucrările de date în situaţiile prevăzute de lege;

  • poate dispune, în cazul în care constată încălcarea dispoziţiilor legale, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea parţială ori integrală a datelor prelucrate şi poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în justiţie;

  • informează persoanele fizice sau/şi juridice care activează în aceste domenii, în mod direct sau prin intermediul structurilor asociative ale acestora, asupra necesităţii respectării obligaţiilor şi îndeplinirii procedurilor prevăzute de lege;

  • păstrează şi pune la dispoziţie publicului registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal;

  • primeşte şi soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de la persoanele fizice şi comunică soluţia dată ori, după caz, diligenţele depuse;

 

  • efectuează investigaţii din oficiu sau la primirea unor plângeri ori sesizări;

  • este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal;

  • poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte normative sau modificarea actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal;

  • cooperează cu autorităţile publice şi cu organele administraţiei publice, centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate ale acestora privind protecţia persoanelor în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor publice şi a organelor administraţiei publice; aceste recomandări şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe care se sprijină şi se comunică în copie şi Ministerului Justiţiei; atunci când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I;

 

c. Drepturile persoanelor vizate

 

Ca o garanţie a realizării scopului declarat al legii cadru, drepturile ce revin persoanei vizate au fost prevăzute expres de legiuitor:

  • dreptul la informare (art. 12);

  • dreptul de acces la date (art. 13);

  • dreptul de intervenţie asupra datelor (art. 14);

  • dreptul de opoziţie (art. 15);

  • dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale (art. 17);

  • dreptul de a se adresa justiţiei (art. 18) .

 

Dreptul la informare

 

În cazul în care datele cu caracter personal sunt obţinute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat să furnizeze acesteia cel puţin următoarele informaţii:

  1. identitatea operatorului şi a reprezentantului acestuia, dacă este cazul;

  2. scopul în care se face prelucrarea datelor;

  3. informaţii suplimentare, precum: destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor; dacă furnizarea tuturor datelor cerute este obligatorie şi consecinţele refuzului de a le furniza; existenţa drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenţie asupra datelor şi de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate;

  4. orice alte informaţii a căror furnizare este impusă prin dispoziţie a autorităţii de supraveghere, ţinând seama de specificul prelucrării.

 

În cazul în care datele nu sunt obţinute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat ca, în momentul colectării datelor sau, dacă se intenţionează dezvăluirea acestora către terţi, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri, să furnizeze persoanei vizate cel puţin următoarele informaţii, cu excepţia cazului în care persoana vizată posedă deja informaţiile respective:

  1. identitatea operatorului şi a reprezentantului acestuia, dacă este cazul;

  2. scopul în care se face prelucrarea datelor;

  3. informaţii suplimentare, precum: categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, existenţa drepturilor prevăzute de lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenţie asupra datelor şi de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate;

  4. orice alte informaţii a căror furnizare este impusă prin dispoziţie a autorităţii de supraveghere, ţinând seama de specificul prelucrării.

 

Dreptul de acces la date

 

Orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere (în mod gratuit, pentru o solicitare pe an), confirmarea faptului că datele sale personale sunt sau nu sunt prelucrate de acesta, precum şi următoarele informaţii:

  1. informaţii referitoare la scopurile prelucrării, categoriile de date avute în vedere şi destinatarii

sau categoriile de destinatari cărora le sunt dezvăluite datele;

  1. comunicarea într-o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum şi a oricărei informaţii disponibile cu privire la originea datelor;

  2. informaţii asupra principiilor de funcţionare a mecanismului prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor care vizează persoana respectivă;

  3. informaţii privind existenţa dreptului de intervenţie asupra datelor şi a dreptului de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate;

  4. informaţii asupra posibilităţii de a consulta registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal, de a înainta plângere către autoritatea de supraveghere, precum şi de a se adresa instanţei pentru atacarea deciziilor operatorului, în conformitate cu dispoziţiile legale.

Operatorul este obligat să comunice informaţiile solicitate, în termen de 15 zile de la data primirii cererii.

 

Dreptul de intervenţie asupra datelor

 

Orice persoană vizată are dreptul de a obţine, în mod gratuit, de la operator, printr-o cerere întocmită în formă scrisă, datată şi semnată:

  1. rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă legii, în special a datelor incomplete sau inexacte;

  2. transformarea în date anonime a datelor a căror prelucrare nu este conformă cu Legea nr. 677/2001;

  3. notificarea către terţii cărora le-au fost dezvăluite datele, dacă această notificare nu se dovedeşte imposibilă sau nu presupune un efort disproporţionat faţă de interesul legitim care ar putea fi lezat.

Operatorul este obligat să comunice măsurile luate, precum şi, dacă este cazul, numele terţului căruia i-au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii.

 

Dreptul de opoziţie

 

Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, printr-o cerere întocmită în formă scrisă, datată şi semnată, din motive întemeiate şi legitime legate de situaţia sa particulară, ca datele care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare. În caz de opoziţie justificată, prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză.

Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit şi fără nici o justificare, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terţ, sau să fie dezvăluite unor terţi într-un asemenea scop.

Operatorul este obligat să comunice persoanei vizate măsurile luate, precum şi, dacă este cazul, numele terţului căruia i-au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii.

 

Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale

 

Orice persoană are dreptul de a cere şi de a obţine:

  1. retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în privinţa sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, destinată să evalueze unele aspecte ale personalităţii sale, precum competenţa profesională, credibilitate a, comportamentul său ori alte asemenea aspecte;

  2. reevaluarea oricărei alte decizii luate în privinţa sa, care o afectează în mod semnificativ, dacă decizia a fost adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date care întruneşte condiţiile prevăzute mai sus.

 

Dreptul de a se adresa justiţiei

 

Fără a aduce atingere posibilităţii de a se adresa cu plângere autorităţii de supraveghere, orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuate ilegal, se poate adresa instanţei competente pentru repararea acestuia.

Instanţa competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.

 

c. Contravenţii şi sancţiuni

 

Autoritatea de supraveghere poate aplica sancţiuni contravenţionale operatorului pentru:

  • omisiunea de a notifica şi notificarea cu rea-credinţă;

  • prelucrarea nelegală a datelor cu caracter personal;

  • neîndeplinirea obligaţiilor privind confidenţialitatea şi aplicarea măsurilor de securitate;

  • refuzul de a furniza informaţii.

Sancţiunile contravenţionale se aplică de către autoritatea de supraveghere prin personalul împuternicit în acest scop. Cuantumul amenzilor care pot fi aplicate, în cazul săvârşirii contravenţiilor sus- menţionate, variază între 500 RON şi 50.000 RON.

Împotriva proceselor-verbale de constatare şi a deciziilor de sancţionare se poate face plângere la secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.