SECURITATE PRIN DEMOCRATIZARE ÎN ZONA MĂRII NEGRE

Potrivit unui recent sondaj de opinie realizat de Institutul Levada, trei sferturi dintre cetăţenii ruşi consideră Statele Unite un stat agresor, care încearcă să controleze întreaga lume. Un procent de 73 la sută dintre cele 1.600 de persoane intervievate califică SUA drept agresor, în timp ce doar opt la sută dintre ruşi cred că americanii militează pentru pace, democraţie şi ordine în lume. Circa 19 la sută dintre cei intervievaţi nu s-au putut pronunţa. Sondajului a fost realizat în perioada 26 februarie – 2 martie 2010.Coordonate geopolitice

Începutul secolului XXI coincide cu cel al unei noi ere în politica internaţională, în evoluţia viitoare a lumii şi în noua ordine mondială, locul central fiind ocupat de economie şi securitate.

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenţei sociale. Războiul Rece s-a sfârşit, în anii 1990-1991, URSS şi Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE s-au extins spre est, în direcţia bazinului Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat (între Marea Baltică şi Marea Neagră), UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federaţia Rusă şi-a redus influenţa politică şi militară, China şi India aspiră la rangul de “superputeri politico-economice”, SUA rămân încă singura “hiperputere”, globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurenţă internaţională), armele devin tot mai puternice şi “inteligente”, se amplifică revoluţiile în ştiinţă etc.

Societăţile tradiţionale preindustriale, economiile naţionale şi regionale, mentalităţile şi comportamentele sociale se remodelează, “civilizaţiile se întrepătrund şi se confruntă”, totul părând să se mişte spre “statul global”.

Vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională; alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi îşi împart “prima scenă a lumii”.

La începutul mileniului III este foarte clar că o nouă lume se naşte, chiar dacă, într-un fel, cel puţin “trei lumi” continuă să coexiste.

Vulnerabilităţile lumii contemporane se asociază cu resursele materiale existente, condiţiile de mediu, cu multiple ipostaze ale naturii şi comportamentului actorilor statali şi nonstatali.

Cât priveşte ameninţările, acestea sunt legate de consecinţele negative ale globalizării economiei, soldate cu sărăcirea a milioane de oameni, de proliferarea armelor de distrugere în masă, de terorismul internaţional la care se adaugă reţelele crimei organizate care ameninţă stabilitatea mondială, precum şi conflictele locale şi interne, inter-religioase şi interetnice[1].

În acest context, mai larg, al securităţii trebuie privită şi zona Mării Negre.

Evoluţiile din ultimii ani au determinat o modificare a naturii riscurilor şi ameninţărilor şi la adresa securităţii în Europa, cu influenţe negative asupra securităţii regionale.

Spaţiul de interferenţă a trei zone geopolitice şi geostrategice – Europa de Sud, Europa de Est şi Orientul Mijlociu –, zona Mării Negre s-a transformat după 1990 într-o zonă de instabilitate, marcată de disputele de natură politico-militară şi economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state de a-şi reconsidera interesele în zonă.

Aşadar, ca principale caracteristici politice şi de securitate ale bazinului Mării Negre pot fi menţionate interesele ţărilor riverane, ale principalilor actori pretendenţi la topul ierarhiei mondiale (SUA, Rusia, China, Japonia, India, ţările UE), imensul potenţial economic, militar şi demografic, precum şi rolul acestei zone ca element de legătură între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu în jocul intereselor politice şi economice globale.

Noi factori de pe scena politică a lumii au scos în evidenţă caracterul determinant al regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei, ea fiind denumită chiar noua frontieră a Europei. Securitatea europeană deplină nu poate fi realizată atâta timp cât zona Mării Negre rămâne instabilă.

În zona Mării Negre se găsesc câteva “poziţii cheie”, care o particularizează, îi imprimă valenţe deosebite, dar mai ales contribuie decisiv la valoarea şi importanţa geostrategică a acestui spaţiu[2]. Aceste “poziţii cheie” sunt:

Sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara) permite şi asigură navigaţia dintr-o mare “închisă” spre Oceanul Planetar. Turcia deţine controlul strâmtorilor, acestea fiind, în momentul de faţă, singura arteră puternică pentru transportul extern pe mare, destul de la îndemână pentru toţi riveranii, economicos şi cu perspective permanente. Controlul Turciei asupra strâmtorilor îi conferă un statut privilegiat printre riverani.

Peninsula Crimeea – bastion maritim înaintat, un veritabil portavion, “bine ancorat”, cu multiple facilităţi, înconjurat de suficiente forţe navale, gata de acţiune.

Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea şi ieşirea navelor maritime prin complexul de navigaţie al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului român, acest fapt reprezentând un element de putere pentru România.

Platoul continental din faţa litoralului românesc, cu elemente atrăgătoare care fac ca, de mulţi ani, să “fiarbă” problema delimitării platoului continental al zonei economice exclusive dintre România şi Ucraina.

Insula Şerpilor – în ultimii ani “redescoperită” cu mult zgomot şi din nou plasată în problematica diplomaţiei internaţionale.

Se pot contura, astfel, câteva elemente care evidenţiază importanţa geopolitică a zonei Mării Negre: • Marea Neagră se găseşte la confluenţa a trei regiuni de mare importanţă geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică şi aproape de zona fierbinte a Orientului Mijlociu; • reprezintă un segment din graniţa de Sud a Federaţiei Ruse şi la limita de nord a flancului sudic al NATO; • este poarta de ieşire la Oceanul Planetar pentru Bulgaria, România, Ucraina şi pentru ţările transcaucaziene; • este dispusă pe traseul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic şi a celui din zona Asiei Centrale spre consumatorii din Occident; • dispune de importante bogăţii marine şi submarine; • este cea mai scurtă cale pentru Rusia spre sud şi apoi spre est (prin Canalul de Suez) şi spre Coasta Nord Africană, fiind unicul drum spre “mările calde”; • oferă multe facilităţi comerciale şi turistice; • dispune de un important număr de porturi; • este mediu propice pentru cooperarea economică, culturală şi militară; • coagulează o piaţă de desfacere pentru aproximativ 350 de milioane de consumatori; • are potenţial demografic şi economic foarte important; • ţine aprins interesul constant manifestat de marii actori ai scenei geopolitice mondiale (actori tradiţionali şi actori nou apăruţi pe scena geopoliticii mondiale).

Starea de securitate

Literatura de specialitate centrată pe analiza geostratică a regiunii relevă că principalele ameninţări şi provocări din zona Mării Negre sunt: • instabilitatea internă în numeroase state şi regiuni constituite după destrămarea Uniunii Sovietice; • accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste; • încercările de dezintegrare şi constituire a unor entităţi statale independente (Transnistria, Abhazia, Adjaria); • creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; • exportul de instabilitate, prin promovarea fundamentalismului islamic şi al intereselor statelor islamice către sud-estul Europei şi prin existenţa unor grupuri etnice compacte în aceste zone (turcii în sud-estul Bulgariei, turco-tătarii în Peninsula Crimeea, găgăuzii în Republica Moldova); • interesele şi acţiunile reţelelor de crimă organizată; • asigurarea surselor de finanţare pentru grupările teroriste; • menţinerea unui climat de instabilitate; • furnizarea de armament şi facilitarea traficului ilegal cu acesta; • competiţia economică declanşată de exploatarea şi transportul petrolului din Marea Caspică; • poluarea tot mai accentuată a bazinului Mării Negre; • punerea în pericol a mediului înconjurător (canalul Bîstroe); • expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate transnaţionale (criminalitate economico-financiară, trafic transfrontalier de persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, armament şi muniţii); • proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi altor mijloace letale neconvenţionale.

Provocările inter-corelate pe care le reprezintă reconstrucţia statelor, soluţionarea conflictelor, menţinerea păcii, delimitarea frontierelor, democratizarea, securitatea resurselor de energie, combaterea larg răspânditului trafic de femei, droguri şi arme, ca şi posibila proliferare a armelor de distrugere în masă depăşesc, de departe, resursele oricărui guvern sau organizaţii singulare. De aici şi nevoia unui efort conjugat din partea statelor riverane, a unui sprijin activ din partea comunităţii internaţionale pentru accelerarea procesului de maturizare a instituţiilor democratice şi promovării unei noi culturi de cooperare în regiune.

Caracteristici geopolitice ale “jucătorilor” regionali

Prezenţa forţelor americane şi ale NATO în Afghanistan şi Asia Centrală, precum şi o nouă înţelegere a ameninţărilor pe care le reprezintă terorismul, conflictele îngheţate etc., au generat un interes sporit al NATO şi al Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre în perspectiva extinderii zonei de stabilitate, ca o precondiţie pentru prosperitate.

Sursa noilor provocări şi ameninţări determinate de fenomenul terorist sunt proiectate atât în zona sudică a frontierelor NATO, cât şi pe axa noului flux energetic Asia Centrală – Marea Caspică – Caucazul de Sud – Marea Neagră.

Tendinţele manifestate pe plan mondial în politica internaţională sunt contracarate de încercările Rusiei de a crea un sistem de state clientelare, conduse după modelul postsovietic al Moscovei. Ca atare, ele reprezintă o înfrângere majoră pentru acele forţe legate de autoritarismul rus şi neo-imperialismul care au contribuit la îngheţarea multora dintre conflictele regionale existente şi au menţinut mai multe ţări din regiunea Mării Negre într-o stare de perpetuă vulnerabilitate şi instabilitate.

Soluţionarea fiecăruia dintre aceste conflicte ridică propriile sale probleme. Cu toate acestea, se pot observa mai multe tendinţe regionale care favorizează impulsul spre rezolvarea conflictelor şi democraţie.

Rusia promovează o politică externă favorabilă recâştigării şi dezvoltării sferei sale de influenţă asupra unor state vecine: Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, în general asupra statelor membre CSI. Posesoare a unui teritoriu imens, Rusia rămâne încă inoculată cu reflexe “imperiale”, nefiind totuşi dispusă să accepte un rol pe măsura modestului litoral (doar 13%). Ea oscilează între vechiul mesianism slav şi aspiraţia de a se integra în Europa şi de a respecta regulile democraţiei liberale.

În plan militar strategic, Rusia acordă o importanţă deosebită zonei, fiind preocupată de înlăturarea eventualelor ameninţări ce pot veni din sud (conştientă de riscul blocării propriilor căi de comunicaţii navale de pe direcţia sud). Este posibil ca Rusia să fi învăţat că sprijinul ei pentru secesioniştii din Georgia, Moldova şi Nagorno-Karabah a dus la legitimarea secesionismului, ca şi apelurile la sprijin militar străin în Caucaz şi Cecenia. Rusia nu poate, însă, să aibă în continuare aceeaşi atitudine duală. Să “alerge cu iepurii” atunci când îşi proclamă aderarea la principiul integrităţii teritoriale în Caucaz, şi, în acelaşi timp, “să alerge după iepuri”, prin menţinerea forţelor militare sau prin furnizarea de ajutor militar secesioniştilor, care încearcă să-şi decupeze propriile lor fiefuri etnice. Este periculos faptul că, până acum, Rusia nu a fost în stare să recunoască faptul că sprijinul ei pentru aceste proto-state ar putea avea consecinţe asupra propriei sale securităţi. Moscova a refuzat să admită că prin crearea acestor stătuleţe, care se ţin prin război, criminalitate organizată, diverse tipuri de trafic, violenţă armată şi corupţie generalizată a creat condiţiile ideale pentru activităţile teroriste cecene, precum atacurile din anii 2002-2004.

Noua politică a Rusiei pare conciliatoare faţă de Occident, în general, şi faţă de SUA, în particular. Actualul lider de la Kremlin caută să menţină un dialog deschis şi de cooperare cu SUA şi Europa Occidentală.

Turcia este apreciată de SUA ca un aliat fidel al NATO, de la flancul său sudic, pe care poate conta chiar şi în combaterea fundamentalismului islamic.

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, Turcia şi-a fixat drept obiectiv politic esenţial obţinerea statutului de putere regională, cu interese majore în zona Mării Negre, Balcani, Caucaz şi Asia Centrală.

În plan economic manifestă interes pentru obţinerea accesului la resursele energetice din zonă, iar în plan militar se consideră pivotul intereselor NATO în zonă şi acţionează activ în sprijinul scoaterii statelor ex-sovietice, care au aderat la programul PfP, din sfera de influenţă a Rusiei.

În planul democratizării Turciei, în ultimii 2 – 3 ani de reforme susţinute s-a ajuns la o democratizare cu caracter general. Au avut loc profunde schimbări în relaţiile dintre sectorul civil şi cel militar, precum şi în chestiunile relaţiilor dintre religie (“moschee”) şi stat. Turcia a realizat, de asemenea, o stabilitate a ceea ce pare a fi o incontrolabilă şi exagerat “umflată” economie, care era, în egală măsură, politizată. Toate aceste reforme au fost aplicate cu scopul declarat de a face din Turcia o ţară cu şanse mari pentru integrarea în Uniunea Europeană, cu alte cuvinte mai “selecţionabilă”. Noul stat turc ar putea deveni astfel mai mult un model pentru alte state islamice decât a fost Turcia lui Kemal Atatürk, care a reprezentat, fapt arhirecunoscut, un experiment unic în Orientul Mijlociu.

Ucraina, din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, reprezintă cel mai important teritoriu dintre Europa şi Rusia. Deşi dependentă economic de Rusia, ea posedă resurse economice şi militare considerabile, ceea ce determină o anumită particularitate a relaţiilor sale internaţionale. Beneficiază de o relaţie de colaborare aparte cu NATO (de aici rezultă o poziţie privilegiată în arhitectura de securitate regională), a încheiat un Acord de parteneriat şi colaborare cu UE şi este preocupată de dezvoltarea relaţiilor cu FMI, Banca Mondială şi BERD.

În contextul actualei situaţii politico-militare si economice din zona Mării Negre, poziţia geografică a Insulei Şerpilor îi conferă acesteia o valoare strategică deosebită.

Pe plan regional, este de aşteptat ca Ucraina să continue acţiunile politico-diplomatice pentru crearea sistemului de securitate regională.

Poziţia strategică a României a făcut necesară din ce în ce mai mult adoptarea unei politici coerente faţă de regiunea Mării Negre. Acţiunile sale în conflictele din Peninsula Balcanică au furnizat unul dintre argumentele pentru aderarea la NATO şi integrarea în UE, în special în timpul crizei din Kosovo.

Noua administraţie de la Bucureşti şi-a asumat un rol activ în “regiunea extinsă” a Mării Negre, pe coordonatele direcţiilor promovate de NATO şi UE. Demersurile în direcţia enunţată ale preşedintelui Traian Băsescu, din ianuarie – februarie 2005, au fost primite cu interes atât la Londra şi Washington, cât şi la Chişinău, Kiev, Moscova, Ankara sau Tbilisi.

În prezent, România are un parteneriat strategic cu SUA, iar această relaţie este crucială pentru securitatea regională şi pentru promovarea democraţiei în vecinătatea noastră imediată.

Situată la vest de Marea Neagră şi la Gurile Dunării, România reprezintă un cap de pod pentru comunitatea transatlantică, dar şi pentru UE la arealul Mării Negre, iar ca ţară de contact între spaţiul euroatlantic şi cel euroasiatic, beneficiază de intersecţia a şase axe de importanţă strategică[3].

România s-a implicat în sprijinirea eforturilor care, prin instrumentele PESC, a invitat vecinii de la est şi sud să împărtăşească pacea, stabilitatea şi prosperitatea de care se bucură statele membre.

România a fost şi este unul din cei mai importanţi aliaţi ai Americii în războiul contra terorismului şi are vocaţia de a juca un rol şi mai important în sud-estul Europei.

Situată la frontiera NATO, şi, în curând, pe flancul estic al UE, România are multe de oferit vecinilor săi, pe baza propriei sale experienţe, sens în care preşedintele României declara: “promovând în vecinătatea ei libertatea, democraţia, prosperitatea şi stabilitatea, România nu intenţionează să ridice scuturi, ci punţi între state”.

România va continua să facă progrese în proiectarea unor instituţii democratice şi în stabilirea tuturor elementelor unei economii de piaţă libere şi transparente, care pot să prevadă rolul ţării noastre ca ancoră strategică în această regiune, exportând securitate, atrăgând investiţii şi promovând valorile civice şi democratice.

Interesele NATO, UE şi SUA

~ misiuni de sprijin şi influenţă ~

Pentru ca aceste eforturi să fie încununate de succes, ar trebui ca organizaţiile europene şi transatlantice să elaboreze politici complementare pentru soluţionarea conflictelor îngheţate şi consolidarea valorilor democratice în Ucraina şi Moldova. S-ar dovedi astfel că organizaţiile amintite au înţeles importanţa implicării şi, ca atare, răspund constructiv acestor provocări de securitate.

Toate aceste curente sunt dovadă a atracţiei pentru ceea ce NATO, Uniunea Europeană şi prietenia cu Satele Unite au de oferit guvernelor hotărâte să scape de aranjamentele existente în zona post-sovietică. Ca să ai un câştig, însă, în domeniul securităţii, trebuie să plăteşti un preţ. Preţul este dat de reforme democratice, care sunt corelate cu interesul Uniunii Europene, al NATO şi al Washington-ului în lărgirea comunităţii de securitate transatlantice şi occidentale. Deşi pare mare, preţul merită plătit. Şi NATO şi Uniunea Europeană posedă instrumente bine dezvoltate, aşa-numitul “acquis”, cu care pot să inducă sau să oblige guvernele interesate să se conformeze standardelor organizaţiilor, drept condiţie de aderare[4].

Aceste “acquis”-urisunt ca nişte pietre de temelie esenţiale pentru noua ordine de securitate eurasiatică în curs de formare. Ele furnizează o structură oficială, în care democratizarea înseamnă mult mai mult decât simpla acceptare a unor alegeri libere, desfăşurate pe căi democratice şi ale căror rezultate au caracter obligatoriu. Democratizarea presupune, în egală măsură, respectul pentru libertăţile civile şi drepturile umane, separaţia între biserică şi stat şi, nu mai puţin important, redimensionarea generală a forţelor armate, ca centru de putere care stabileşte priorităţile şi agendele de lucru pentru securitatea naţională. La rândul lor, acest gen de schimbări fac posibile exercitarea unui control autentic civil şi democratic asupra folosirii forţei, precum şi suprimarea grupărilor armate nonstatale sau paramilitare. Restabilirea unui monopol de stat legitim în domeniul folosirii forţei în sine nu instituie democraţia. Dar, după cum scria Joseph Nye, securitatea este ca oxigenul, fără de care este imposibil să se realizeze orice altceva. Întrucât multe din conflictele regionale sunt generate de slăbiciunea unor state care nu-şi pot controla propriile instrumente de forţă de care dispun, măsurile luate în direcţia consolidării şi legitimizării unui astfel de control ar trebui să fie salutate.

Fiecare organizaţie de securitate aduce la masă diferite puncte tari, dar ele trebuie să-şi bazeze operaţiunile pe o evaluare comună a ameninţării şi pe o strategie împărtăşită.

Dacă prioritatea o reprezintă soluţionarea conflictelor, atunci este nevoie de un efort mult mai mare pentru a determina Rusia să-şi respecte angajamentul asumat prin Acordul de la Istanbul din 1999 de a-şi retrage bazele din Georgia şi Moldova şi de a debloca soluţionarea conflictului dintre Armenia şi Azerbaidjan în Nagorno-Karabah. Eforturile trebuie îndreptate în direcţia Rusiei, în sensul de a o face părtaşă la orice soluţionare regională, asta, însă, fără a stabili un protectorat rus asupra regiunii.

Se apreciază că Rusia trebuie să înţeleagă că nu-şi poate asigura protecţia securităţii sale prin destabilizarea ţărilor vecine şi prin semănarea lipsei de securitate în jurul frontierelor sale.

Iniţiativele de rezolvare a unora din conflictele din regiunea Mării Negre ar trebui să ocupe un loc proeminent în discuţiile post-summit.

Timpul este de o importanţă esenţială pentru că în regiune se manifestă, pe lângă tendinţele pozitive (apelul Moldovei la OSCE pentru ajutor în scopul de a fi salvată de o intervenţie în curs de desfăşurare, sprijinită de Moscova; posibilitatea acceptării de către Rusia a condiţiilor europene ca o cale în direcţia unei reglementări politice în Cecenia; semnalele unor organizaţii de securitate din Europa care indică un interes sporit faţă de negocierile îngheţate asupra situaţiei din Nagorno-Karabah şi din Caucaz; efortul Armeniei de a-şi întări legăturile cu vestul), şi tendinţe negative care, neglijate, ar putea submina orice progres semnificativ în regiune (ciocnirile frecvente între forţele azere şi cele armene în enclava Nagorno-Karabah sunt o ilustrare a acestor pericole).

Ca atare, factorii pozitivi ar trebui să determine Washingtonul, Uniunea Europeană şi NATO să acţioneze împreună, dacă este posibil chiar împreună cu Rusia, spre a lansa iniţiative cuprinzătoare, multilaterale şi chiar din partea mai multor organizaţii simultan, în scopul îmbunătăţirii securităţii din regiunea Mării Negre.

Alianţa Atlanticului de Nord începe să joace un rol cheie în stabilizarea şi apărarea zonei Mării Negre. Importanţa regiunii Mării Negre a fost, însă, recunoscută prin alegerea Istanbulului ca locaţie a Summitului din 2004.

Perspectivele actuale şi viitoare de lărgire a NATO vor transforma decisiv nivelul de apărare în regiune. Totodată, zona a devenit importantă pentru politica occidentală în Orientul Mijlociu.

Decizia Ucrainei de a permite forţelor NATO accesul în spaţiul său aerian a reprezentat o contribuţie semnificativă pentru pace şi pentru actualul proces de reconstruire a Afghanistanului.

Pe lângă cele menţionate se mai poate adăuga faptul că principala sarcină a Alianţei este de a menţine pacea şi stabilitatea în spaţiul euroatlantic. Crearea unor forţe multinaţionale de pace în sud-estul Europei (MPFSEE) ar trebui să contribuie considerabil la creşterea siguranţei şi stabilităţii în regiunea Mării Negre.

Sosirea NATO în zonă ar putea ajuta la îmbunătăţirea climatului economic în regiune, deoarece ameliorarea condiţiilor de securitate conduce, de obicei, la condiţii economice mai solide. De asemenea, NATO poate contribui la păstrarea şi regenerarea mediului înconjurător prin sprijinirea implementării programelor ştiinţifice şi tehnologice locale internaţionale.

Potrivit generalului Charles Wald (USAF), locţiitor al Comandantului Comandamentului SUA în Europa, liderii NATO recunosc că apărarea livrărilor şi a conductelor de petrol în aceste regiuni constituie o misiune validă a NATO, considerent ce sporeşte importanţa acestei regiuni pentru Alianţă şi pentru Uniunea Europeană. Asta şi în condiţiile în care oleoductul Baku – Ceyhan a fost deschis (parţial) în decembrie 2005, fapt ce, alături de decizia Ucrainei de a realiza integrarea energetică cu Occidentul şi independenţa faţă de Rusia, va face din regiunea Mării Negre o rută crucială a fluxului de petrol spre Europa.

Transformarea Mării Negre într-un spaţiu transfrontalier de securitate pentru NATO şi Uniunea Europeană a determinat Comandamentul Statelor Unite în Europa (USEUCOM) să regândească natura angajamentului în regiunea de sub incidenţa responsabilităţilor sale (AOR), care include Caucazul şi Africa. La întrunirea sa la nivel înalt de la Istanbul în 2004, NATO a acceptat oficial caracterul prioritar al regiunii Caucazului şi Africii în cadrul activităţilor sale de viitor.

În trecut, statele din Caucaz au folosit programe precum Parteneriatul pentru Pace şi Dialogul Mediteranean ca instrumente importante în cooperarea lor cu NATO. Totuşi, deşi Parteneriatul pentru Pace s-a dovedit a fi un instrument de acţiune eficient, Dialogul Mediteranean a scos la lumină multe dezavantaje.

Extinderea NATO spre estul continentului plasează, pentru prima dată, cele şase state riverane Mării Negre (Georgia, Rusia, Ucraina, Turcia, România, Bulgaria) într-o paritate numerică: trei state membre NATO (Turcia, România, Bulgaria) şi trei state nemembre (Georgia, Rusia, Ucraina).

În acelaşi timp, extinderea UE introduce un nou factor de natură strategică în regiune, prin includerea a trei state riverane Mării Negre în zona de prosperitate a pieţei unice şi în viitoarele aranjamente privind politica externă, de securitate şi de apărare comună. Aprobarea de către UE a cadrului conceptual al relaţiilor cu ţările vecine din Est, participante la OCEMN, reprezintă un indiciu clar al interesului european crescând faţă de regiunea Mării Negre.

Preluarea de către UE a principalei responsabilităţi în Balcani prin Procesul de Stabilizare şi Asociere, deschizând perspectiva concretă a includerii statelor din zonă prin procedeele de lărgire, conferă o dimensiune nouă eforturilor de cristalizare a politicii externe a UE, cu o substanţială componentă de securitate subregională.

Potenţialul economic al Zonei Extinse a Mării Negre este conturat ca zonă de tranzit în circuitul economic dintre UE şi statele est-europene şi ca racord necesar spre sursele, în special energetice, şi pieţele în ascensiune din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Vorbind despre cadrul de cooperare regională din zona Mării Negre, avem în vedere Organizaţia de Cooperare Economică în Marea Neagră (BSEC), Măsurile de Întărire a Încrederii şi Securităţii, Centrul SECI şi, nu în ultimul rând, iniţiativa Blackseafor[5].

BSEC-ul este o organizaţie din care fac parte 12 state şi care-şi propune să realizeze un cadru de cooperare regională în domeniul securităţii, al stabilităţii şi prosperităţii în regiune. Are o structură organizatorică cuprinzătoare, interguvernamentală, interparlamentară, beneficiază de 15 grupuri de lucru şi desfăşoară relaţii cu ONU, UE, Banca Mondială etc. Centrul SECI sau Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei este un alt exemplu al eforturilor depuse pentru o cooperare largă a statelor din zona Mării Negre. Constituirea BLACKSEAFOR, iniţiativa de cooperare navală care cuprinde toate cele şase state riverane Mării Negre, are ca obiectiv sporirea măsurilor de încredere şi de securitate în bazinul Marii Negre, creşterea interoperabilităţii forţelor navale ale statelor participante, în măsură să desfăşoare în comun acţiuni umanitare, de căutare – salvare împotriva minelor şi a poluării.

În acest context, este de aşteptat o dezvoltare a colaborării în bazinul fluviului Dunărea care va avea ca rezultat revitalizarea comunicaţiei fluviale şi transformarea acesteia într-o veritabilă magistrală europeană navigabilă care să contribuie la valorificarea căilor de transport maritime şi fluviale din întreaga zonă a Mării Negre inclusiv racordarea la bazinul Mării Caspice, prin sistemul Volga – Don.

Concluzii

Proiectarea, în spaţiul concluziilor, a raţionamentelor invocate ne arată că, pe lângă soluţionarea conflictelor existente, ceea ce necesită urgent atenţia, promovarea procesului de democratizare este o condiţie vitala atât pentru generarea unor reflexe politice adecvate în ceea ce priveşte controlul forţelor armate, cât şi pentru creşterea predictibilităţii şi stabilităţii regionale care ar permite accelerarea accesului investiţiilor directe, generatoare de prosperitate, în economiile statelor riverane.

Progresele pe calea soluţionării conflictelor sunt clar corelate atât cu procesul de democratizare, cât şi cu reformele în sectoarele securităţii din regiune. Aceste reforme creează şi premisele pentru consolidarea lor pe plan geografic şi instituţional, fapt ce le va putea face ireversibile.

Exemplul Ucrainei ar putea juca un rol similar în cazul în care guvernul lui Iuşcenko îşi va îndeplini obiectivele prefigurate de reformă şi integrare în Europa – politică ce reprezintă, de fapt, renunţarea la sprijinul pentru separatiştii transnistreni, sprijiniţi de Moscova, în Moldova.

De asemenea, curentele regionale exercitate în şi din zona Mării Negre indică noua disponibilitate a liderilor şi a societăţilor locale de a exercita controlul asupra mijloacelor violente. Această dorinţă este evidentă în eforturile Armeniei de a stabili legături cu NATO, în refuzul armatei şi poliţiei secrete din Ucraina de a recurge la forţă în timpul “revoluţiei orange” şi în diferitele mutări ce au avut ca scop opunerea încercărilor Rusiei de a-şi folosi propria ei armată pentru congelarea conflictelor şi destabilizarea unor state precum Moldova şi Georgia, semn clar al efortului de împiedicare al democratizării în zona Mării Negre.

Un factor comun al eforturilor guvernelor locale de a se elibera din strânsoarea Rusiei este cel al avansurilor spre organizaţiile occidentale. Revoluţia ucraineană vorbeşte de la sine, la fel ca şi “revoluţia trandafirilor” din Georgia, din 2003.

Curajul Moldovei şi Armeniei de a acţiona spre stabilirea de contacte cu OSCE, cu Uniunea Europeană şi cu NATO este demn de luat în seamă.

Aceste evenimente şi tendinţe menţionate au ridicat o serie de dileme specifice în faţa instituţiilor de securitate europene, precum şi în faţa guvernelor statelor europene şi Americii. Lipsa de atenţie din partea Europei şi a Americii, de-a lungul timpului, au agravat multe din ameninţările la adresa securităţii eurasiatice.

Pentru noul NATO, unul din testele capabilităţilor va fi modul în care va soluţiona stabilitatea pe axa Caucazul de Sud-Marea Caspică-Asia Centrală.

Transformarea bazinului Mării Negre într-un pol al stabilităţii politice şi al creşterii economice, cu scopul extinderii climatului de pace şi securitate, reprezintă o prioritate a activităţii viitoare, atât a statelor riverane Mării Negre, cât şi a NATO şi Uniunii Europene.

Bibliografie

SMFN, Marea Neagră – Spaţiul de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA, Bucureşti 2005;

Dr. Visarion Neagoe, Vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări în “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti şi dr. Vladimir Zodian, Editura CTEA, Bucureşti 2005;

Stan Petrescu, Mediul de Securitate Global şi Euroatlantic, Editura Militară, Bucureşti, 2005;

C. Baltă, Gh. Marin, Marea Neagră, între necesitate şi realitate, Editura CTEA, 2005;

Dr. Th. Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Lumea 2005,Enciclopedie Politică şi Militară, Studii strategice şi de securitate, Editura CTEA, 2005;

Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Alffa;

National Defense University “Carol I” – Centrul de studii strategice, Bucureşti 2005;

Vladimir Socol, Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region, Black Sea University Foundation, 2003;

Discursurile Preşedintelui Traian Băsescu.


[1] Dr. Visarion Neagoe, Vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări în “Lumea 2005”, autori Frunzeti şi Zodian, Editura CTEA, Bucureşti 2005.

[2] SMFN, Marea Neagră – Spaţiul de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA, Bucureşti 2005.

[3] Stan Petrescu, Mediul de Securitate Global şi Euroatlantic, Editura Militară, Bucureşti, 2005.

[4] Stephen Blank, Studii de Securitate, http://www.nato.int.

[5] National Defense University “Carol I”, Security and Stability in the Black Sea Area, Centrul de studii strategice, Bucureşti, 2005.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.