Buna Guvernare – partea I – vazuta din perspective diverse

Buna guvernare

„Reinventarea guvernării înseamnă, pentru sectorul public, descentralizare, reglare şi management concurenţial”

Un rol important în procesul de consolidare a stabilităţii şi securităţii noilor democraţii din Europa centrală, de est şi de sud-est revine capacităţii statelor şi a societăţilor de a promova o gestiune eficientă a intereselor publice, de a garanta exercitarea responsabilă şi eficientă a puterii, în deplin acord cu prin-cipiile democraţiei şi cerinţele respectării drepturilor omului. Expresia publică a acestor exigenţe este buna guvernare, domeniu în care în România – ca şi în majoritatea statelor din această regiune – s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prăbuşirea regimurilor comuniste, progrese însemnate.Noile democraţii din această regiune continuă, însă, să se confrunte cu diferite fenomene negative care afectează calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficientă efect al deficitului democratic şi al corupţiei endemice instituţionale, ce se reflectă în manifestări de clientelism politic, ineficienţă a administraţiei publice, tendinţe autoritariste şi lipsă de transparenţă şi responsabilitate publică – subminează încrederea cetăţenilor în instituţiile publice şi poate constitui o ameninţare majoră la adresa securităţii statelor. În aria de interes strategic a României, guvernarea ineficientă a pus adesea în pericol exerciţiul normal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a afectat îndeplinirea unor obligaţii internaţionale, generând riscul producerii unor crize umanitare cu impact transfrontalier.

Buna guvernare constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare.

Principalii factori implicaţi în acest proces sunt statul şi societatea civilă, statul de drept reprezentând o caracteristică esenţială a bunei guvernări. Organismele statului care participă la realizarea bunei guvernări democratice sunt: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, autorităţile publice locale. Actorii nestatali principali sunt: partidele politice; sindicatele, patronatele şi alte organizaţii profesionale; organizaţiile non-guvernamentale şi alte forme de participare ale societăţii civile; organismele de conducere a companiilor de interes public; mass-media.

Experienţa trecutului arată că buna guvernare s-a aflat uneori în pericol, ca ur-mare a activităţii unor grupuri de interese nelegitime sau forţe nedemocratice care – folosind vulnerabilităţile sistemului – au încercat să influenţeze exercitarea puterii în folos propriu, ori să schimbe puterea democratică prin acţiuni violente sau anarhice. Prin amploarea lor, unele dintre acţiunile de acest fel au întârziat îndeplinirea unor obiective strategice vitale ale României, îndeosebi cele privind integrarea în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euroatlantice.

Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României. Procesul de aderare la Uniunea Europeană a pus în evidenţă faptul că atât eficienţa reală a administraţiei, cât şi imaginea publică a acesteia pot fi afectate de o serie de factori, între care: corupţia; birocraţia excesivă; expertiza redusă în domenii de importanţă vitală; lipsa de realism a unor programe; insuficienta autoritate şi eficienţă a justiţiei; capacitatea redusă de absorbţie a fondurilor europene. Eliminarea sau corectarea acestor aspecte reprezintă o prioritate majoră.

În prezent, România are instituţii democratice mai puternice, aflate într-un proces dinamic de consolidare şi perfecţionare, capabile să asigure funcţionarea normală a statului. Economia de piaţă funcţională, instituţii credibile şi responsabile aflate în slujba cetăţeanului, justiţie independentă şi structuri corespun-zătoare pentru aplicarea legii sunt reperele majore ale unei funcţionări stabile şi democratice a statului, pe baza valorilor şi principiilor ce definesc statutul României de ţară membră a comunităţii europene şi euroatlantice. Din această perspectivă, orice derapaj major în asigurarea unei asemenea calităţi în acţiunea administraţiei poate fi privit ca posibil risc la adresa securităţii naţionale. Factorii de risc identificaţi în ultimii ani în funcţionarea coerentă, eficientă şi în spiritul deplin al democraţiei şi legalităţii, a componentelor strategice ale administraţiei publice reprezintă – în viziunea actualei strategii – ţinte de permanentă analiză şi acţiune.

În acelaşi timp, calitatea şi capacitatea de acţiune a administraţiei publice au generat o serie de preocupări vizând calitatea şi eficienţa procesului de aderare. Exigenţele aderării şi nevoia asigurării compatibilităţii funcţionale cu sistemul Uniunii Europene impun o serie de acţiuni având ca scop: consolidarea instituţională şi a credibilităţii administraţiei publice; funcţionarea sa în deplină transparenţă şi cu respectarea strictă a legalităţii; implementarea efectivă a unor politici privind descentralizarea şi autonomia locală.

O administraţie publică democratică şi eficientă presupune îmbunătăţirea radicală a capacităţii instituţionale la nivel central şi local, în condiţiile în care numai prin folosirea corespunzătoare a pârghiilor administrative – respectiv prin asigurarea transparenţei, corectitudinii şi responsabilităţii în îndeplinirea funcţiei publice şi în cheltuirea banului public – se poate asigura creşterea reală a calităţii vieţii cetăţenilor. Pentru aceasta, instituţiile administraţiei publice trebuie să fie competente, suple, adaptabile la noile cerinţe şi puse în slujba cetăţeanului. În procesul de integrare europeană, ele trebuie să fie capabile să pună în practică politicile publice de dezvoltare regională şi să asigure folosirea integrală, eficientă şi legală a fondurilor structurale şi de sprijin.

Ca pilon major al bunei guvernări, consolidarea independenţei şi eficienţei justiţiei şi creşterea încrederii populaţiei în actul de justiţie reprezintă o altă prioritate importantă, menită să garanteze calitatea europeană a acestei activităţi. Direcţiile de acţiune în acest domeniu vor amplifica dezvoltările pozitive înregistrate, precum şi rezultatele confirmate de partenerii europeni în evaluările periodice. Este, însă, de înţeles faptul că justiţia – ca serviciu public – trebuie să parcurgă întregul program de transformare pentru a deveni eficientă şi credibilă. În contextul acestui efort naţional, instituţiile statului sunt chemate să asigure condiţiile necesare – legislative, organizatorice, umane şi materiale – pentru ca sarcina transformării radicale a justiţiei şi a creşterii aportului ei la îndeplinirea obiectivului strategic de integrare să devină posibile.

Îndeplinirea acestor deziderate este sarcina primordială şi responsabilitatea majoră a organismelor competente care guvernează activitatea justiţiei, în condiţiile în care succesul procesului de integrare reală şi deplină a României în Uniunea Europeană depinde într-o măsură importantă de modul în care justiţia română îşi va proba independenţa, caracterul nepartizan, profesionalismul şi capacitatea de a acţiona conform exigenţelor statului de drept, precum şi eficienţa reală în lupta împotriva marii corupţii. Eforturile depuse în acest domeniu au avut ca rezultat principal reducerea substanţială şi punerea fenomenului corupţiei sub control, crearea mecanismelor adecvate de prevenire, descurajare şi contracarare, începutul unor modificări de mentalitate în rândul populaţiei şi un proces de schimbare a percepţiei publice.

În prezent, în lupta împotriva corupţiei, este imperativ necesar ca instituţiile să funcţioneze potrivit legii, să colaboreze şi să fie integrate într-un sistem în care informaţiile vitale trebuie să circule în mod profesionist, în condiţii de legalitate şi în mod oportun, responsabilităţile să fie clare şi să nu se suprapună, iar atribuţiile să fie îndeplinite în limitele legii, la timp şi cu eficienţă maximă.

legitimitate
resurse
nevoi
leadership
servicii infrastructură
responsabilitate

Figura 1[1] Buna guvernare

Concluzii

Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toţii implicaţi  în calitatea noastră de cetăţeni şi, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc şi pe care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau indirect.  Conform Constituţiei României, art.119 “administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice “. Principiul autonomiei locale are în vedere organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale pornind de la “dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a rezolva şi gestiona în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în folosul colectivităţilor locale pe care le reprezintă “, autorităţile administraţiei centrale, potrivit principiului subsidiarităţii, intervenind dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autorităţile locale.

Autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri. Pe planul capacităţii juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte, având propriile interese publice, iar pe  plan instituţional, ele dispun de autorităţi administrative proprii. Pe planul autonomiei decizionale, aceste autorităţi au competenţe proprii şi iau decizii în interesul colectivităţilor pe care le administrează. De asemenea, autonomia nu poate fi reală, efectivă, fără prezenţa autonomiei în planul mijloacelor umane, materiale, financiare, colectivităţile teritoriale locale având proprii funcţionari publici, domeniu(public şi privat) propriu, autonomie financiară(buget propriu). Autorităţile locale sunt autonome dar nu şi suverane. Autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu şi legislativ, de guvernare sau judiciar. Autorităţile locale sunt supuse unui control de tutelă administrativă exercitat de administraţia de stat. Astfel, autonomia locală nu se poate interpreta şi aplica decât în cadrul caracterelor statului român care este un stat unitar complex.

Administraţia publică locală din ţările dezvoltate are la bază principiul autonomiei locale şi consider că şi în România energia trebuie canalizată către o reală, eficientă şi funcţională autonomie locală, administrativă şi financiară. Acest lucru oferă avantajul aplicării unor strategii şi tactici adaptabile şi pliate pe specificul realităţilor locale.

Realitatea demonstrează că de aproape 15 ani se încearcă adaptarea la transformările de natură administrativă, politică şi juridică ce au loc în statele dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ şi instituţional arată că nu au fost găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administraţie:

  • nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind asumată complet de autorităţile locale;
  • neidentificarea, în mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor dintre diferite instituţii;
  • descentralizarea este incompletă, nereuşindu-se apropierea de interesul cetăţeanului, a unor atribuţii şi decizii. Nu s-a reuşit nici transferul complet de resurse materiale şi financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică şi care conferă o mai bună valorificarea a resurselor.
  • bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând, după model european, o cotă de aproximativ 50%.
  • o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean;
  • nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional în toate ramurile administraţiei;
  • există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea dintre confortul urban oferit de autorităţi şi suma ridicată de bani pe care trebuie să o verse anual la bugetul local.

Pentru a putea vorbi de o reformă în administraţia publică, asupra acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului şi managementului public. Administraţia este o afacere şi trebuie condusă corespunzător pentru a avea randament.

Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care să se identifice avantajele şi dezavantajele, oportunităţile şi pericolele. Reforma trebuie structurată în scopuri, obiective principale şi secundare, strategii, toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei menţionate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri trebuiesc implementate cu elementele de rigoare: activităţi, responsabili, executanţi, supervizori, timp, buget. Toate elementele reformei trebuiesc monitorizate şi controlate, iar când este cazul actualizarea planului. Paşii reformei trebuiesc stabiliţi în urma unei abordări manageriale care să confere dinamică procesului de transformare a organizaţiilor publice.

Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare pentru o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind repartiţia puterilor între aleşi şi funcţionari, competenţele colectivităţilor teritoriale şi ale statului. Transferul de competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării competenţelor. Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiţii riguros stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar toate ”fug” de responsabilităţi.

De asemenea, trebuiesc create condiţiile democraţiei participative prin asigurarea informării şi participării cetăţenilor la rezolvarea problemelor majore ale comunităţii, întărirea dreptului de expresie al aleşilor locali, asigurarea transparenţei actelor administrative. Procedurile de consultare a cetăţenilor în problemele fundamentale, trebuiesc prevăzute într-o viitoare lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prevăzut în Constituţie.

Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice locale este, încă, una de dependenţă, autorităţile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piaţa de credit. Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autorităţilor locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizaţi banii.

Pentru o mai bună şi rapidă colectare a impozitelor, ar fi necesară utilizarea unor mijloace moderne: cardul, biletul la ordin. Utilizarea aceleaşi baze de calcul pentru stabilirea mai multor impozite ar fi o măsură ce ar diminua timpul necesar operaţiunii de impunere şi costurile aferente. Pentru valorificarea resurselor financiare locale disponibile temporar, ar fi oportună infiinţarea unei bănci proprii colectivităţilor locale ce ar crea posibilitatea finanţării unor lucrări de investiţii, obţinându-se totodată, şi o dobândă pentru sumele depozitate, lucru ce nu are loc prin trezoreria statului.

Orice decizie financiară locală trebuie să se ia numai în baza unor proiecte, prin intermediul unor liste de priorităţi a investiţiilor. Ar fi oportună şi întocmirea unui plan financiar multianual de investiţii.

Veniturile bugetare se formează prin împovărarea contribuabililor, care unii dintre ei au venituri sub salariul mediu pe economie, în timp ce mulţi ”investitori şi oameni sus puşi fac averi monstruoase” din activităţi frauduloase; unde este acel control financiar riguros şi de ce suntem arătaţi cu degetul că avem o economie subterană care se ridică la cca. 50% din PIB-ul economiei oficiale?

Este bine-cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este nemulţumită de calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administraţia locală şi cetăţeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări(monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă) din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor şi măsura în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor.

Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de către agenţi economici privaţi, sub controlul autorităţilor locale, în schimbul unor facilităţi fiscale. Asemenea situaţii există deja(ex.: transportul în comun), dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele nemulţumiri  în rândul cetăţenilor.

Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind perisabile(nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă tot timpul cererii, şi cu multă precauţie în situaţiile când aceasta este fluctuantă. Administraţia publică trebuie să fie pregătită şi să anticipeze perioadele de vârf ale cererii, iar în condiţiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil resurse financiare şi materiale.

De asemenea trebuie rezolvată şi problema utilajelor şi instalaţiilor care sunt uzate tehnic şi moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiţia vor fi amortizate prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de maşină.

Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, în domenii de competenţa administraţiei publice locale, a unor servicii desconcentrate ale ministerelor de aceeaşi natură; e recomandată o mai bună comunicare pe orizontală.

Se investeşte foarte puţin în învăţământ, cultură, în sistemul pensiilor şi asigurărilor sociale, asta şi pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agenţilor privaţi spre a investii în aceste domenii prin oferirea unor facilităţi fiscale. Este necesară revizuirea cheltuielilor cu protecţia socială şi îndreptarea lor spre categoriile cu adevărat defavorizate, precum şi dimensionarea lor astfel încât să fie încurajată munca şi nu nemunca.

Referitor la formarea profesională, deşi piaţa forţei de muncă abundă în specialişti în administraţia publică( care pe lângă pregătirea de specialitate, sunt pregătiţi şi în domeniul informatic, limbi străine şi au o viziune modernă asupra reformei în administraţie şi capacităţi de a contribui la realizarea ei), multe din persoanele angajate în administraţia locală nu au această pregătire, autorităţile investind timp şi bani în formarea lor. Este nevoie de funcţionari publici profesionişti care să implementeze programele de reformă, care să fie susţinători fideli ai acesteia, să fie pregătiţi şi aibă cunoştinţele necesare să răspundă la schimbare. Trebuie acordată o mare atenţie procesului de recrutare, intervievare şi selecţie a personalului, avându-se în vedere profilul candidatului ideal.

Un lucru deloc îmbucurător este faptul că, potrivit statisticilor, administraţia publică ocupă un loc fruntaş în cadrul domeniilor corupte. Acest fenomen are o manifestare piramidală şi stoparea lui ar trebui făcută ”de la vârf”, dar asta nu presupune că nu ar trebui luată atitudine şi la nivel local. Funcţionarii publici trebuie să dea dovadă de probitate şi demnitate şi să aibă concepţia că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa. Pentru a preîntâmpina unele situaţii de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem de salarizare şi posibilitatea realizării unei cariere care să atragă şi să menţină oamenii competenţi şi să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanţă şi moralitate.

Intrarea în vigoare a Legii privind dezvoltarea regională demonstrează că s-a înţeles rolul cooperării locale şi că aceasta reprezintă cheia îmbunătăţirii calităţii vieţii prin dezvoltarea capacităţii economii locale de a stimula o creştere economică stabilă şi condiţii pentru valorificarea oportunităţilor.

Într-un document elaborat de Guvernul României şi Comisia Europeană în anul 1996 în cadrului  Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, se arată că organizarea administrativ-teritorială actuală este dezavantajoasă, cu un număr mare de judeţe. Şi într-adevăr, organizarea administrativ-teritorială a ţării noastre corespunde unor realităţi istorice, din punct de vedere administrativ, economic, social, al dezvoltării ştiinţei, existente acum peste o jumătate de secol. Este evident că anumite orăşele, potrivit condiţiilor economice şi sociale pe care le posedă, nu au nici o şansă de dezvoltare, ele abia reuşind să supravieţuiască; o reorganizare teritorială le-ar  modifica situaţia prin asimilarea lor de către oraşele puternice. Nivelul de dezvoltare economică actual nu ar permite, direct şi imediat, crearea unor judeţe de dimensiuni medii ale regiunilor puternice de la nivel european, dar o poziţie realistă în prezent ar fi de dublare a suprafeţelor judeţelor, deci de reducere la jumătate a numărului lor la circa 20. Acest lucru ar duce la reducerea disparităţilor existente între diferite „regiuni” ale României şi autonomia locală nu va mai fi sufocată, iar colectivităţile teritoriale dependente total de stat.

Acesta este un obiectiv care, probabil, va avea posibilităţi de realizare în viitorul relativ îndepărtat. Pentru moment trebuie vizată cooperarea locală şi dezvoltarea regională. Cooperarea locală va avea ca scop realizarea unor proiecte comune ale colectivităţilor locale în scopul dezvoltării economice, amenajării teritoriale, protecţiei şi punerii în valoare a mediului, elaborării planurilor de transport.

Strategia de dezvoltare locală presupune un cadru normativ procedural care să definească întinderea competenţelor diferitelor nivele  de decizie strategică, identificarea, antrenarea şi solidarizarea actorilor locali pe o bază partenerială pentru sprijinirea şi realizarea efectivă a proiectelor locale, evaluarea resurselor locale umane , fizice, naturale, economice ,financiare. Atâta timp cât nu se creează condiţii legale pentru această colaborare locală şi administraţiile locale nu acţionează în vederea realizării ei, investitorii, chiar şi cu acordarea unor facilităţi, nu vor avea încredere în acest proiect şi nu vor contribui la efectuarea lui. Deşi strategia de dezvoltare locală ar aduce multe avantaje (îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale, dezvoltarea turismului(rural, cultural), politici active de ocupare a forţei de muncă, promovarea unor politici pliate pe specificul zonal), dacă nu se va acţiona la nivel administrativ pentru implementarea ei, lucrurile vor arăta bine doar „pe hârtie”.

Aşa cum am spus şi în partea de început, trebuie să se asigure o monitorizare a aplicării reformei, urmărindu-se fiecare pas şi adoptându-se eventualele schimbări de strategie în timp util. Modul de gestionare a banului public trebuie supus uni control riguros. Un impediment în reforma administrativă îl constituie birocraţia excesivă care determină un circuit lent al documentelor. Trebuie regândit acest circuit prin comasarea unor proceduri sau prin realizarea lor în cadrul aceluiaş compartiment. Tot în sprijinul debirocratizării stă şi extinderea utilizării în administraţia publică a tehnologiilor informatice.

Aşa cum s-a şi propus deja, elaborarea unui cod administrativ şi unul de procedură administrativă ar conferii coeziune sistemului. După realizarea unei legi a contravenţiilor prin care putem să spunem că am rezolvat multe probleme care, efectiv, nu aveau cadru juridic, un Cod al contravenţiilor ar reprezenta definitivarea proiectului.

România are cinci ani la dispoziție, până în 2013, pentru a adopta un sistem administrativ cu totul nou. Reorganizările de suprafață nu sunt suficiente pentru schimbarea fundamentală a modului în care funcționează administrația dacă nu sunt însoțite de “reforma administrativă profundă, care să urmărească niște obiective funcționale”. Componentele principale ar trebui să fie descentralizarea, reforma serviciului public și reforma sistemului de decizie; acesta mai spune că este nevoie de asumarea unor obiective specifice pe termen scurt, de un an, respectiv pe termen mediu, de patru ani.

Conditia esentială a procesului de reformă este radiografia sistemului. Trebuie stabilit numărul exact al functionarilor, atributiile acestora si nivelul total al remuneratiei. Într-o etapă intermediară, această bază de date ar urma să fie folosita pentru simulări. Desi o astfel de bază de date trebuia să existe deja, aceasta nu a fost încă finalizată, din cauza rezistentei birocratice, si ar putea fi gata anul viitor, după adoptarea sistemului unitar de salarizare în sistemul public. Următoarea etapă a reformei o reprezintă dezbaterea natională asupra a ceea ce ar urma să se schimbe. “Nivelul de autonomie locală trebuie să fie unul rezonabil, în marja practicată în UE – de la mică la mare. Ce nivel să aibă România este o decizie politica ce nu tine doar de argumentele de eficientă administrativă, ci si de altele – simbolistică, patriotism local etc.  Libertatea de decizie locală duce automat la diversitate si inegalităti, pentru că 41 de consilii judetene si 3.200 de consilii locale nu vor decide niciodată exact la fel într-o problemă dacă le-am dat puterea reală s-o facă. Trebuie să-i lasi să facă greseli, iar unii vor da faliment, asa până la urmă, în cinci-sase ani, vor învăta si se vor descurca”. După luarea deciziilor, etapa următoare este monitorizarea permanentă, în functie de indicatorii de performantă financiară si de calitate a vietii. Sistemul de responsabilităti ar trebui completat cu stimuli de genul educatiei si al premierii performantei, dar si cu pedepse ferme pentru fiecare abatere sau faptă de coruptie.

Reforma administrativă în România este necesară numai în condiţiile în care ea va fi realizată conştiincios şi va avea efecte pozitive. Deşi statele europene dezvoltate constituie un model, să nu facem reformă doar că aşa spune Uniunea Europeană, ci pentru că românii au nevoie de ea.


[1] VanSant, Jerry (1997). Governance as Stewardship. Decentralization and Sustainable Human Development. North California: Research Triangle Institute.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.