Principii culturale

Viata de apoi in budism

Dupa moarte, credinciosului budist i se deschide perspectiva a cinci forme de viata sau cinci stari fiintiale temporale, care concorda perfect cu retributia karmica. Acestea sunt dupa cum urmeaza: 1. iadul; 2. nasterea sub forma de animal;  3. nasterea sub forma de preta (spirite cu guri mici si pantece uriase, torturate de foame si de sete). Acestea corespund spiritelor fara locuinta din brahmanism, spirite pentru care nu au fost oficiate ritualurile de inmormantare) ; 4. nasterea ca om; 5. nasterea ca zeu. Primele trei forme de viata reprezinta diferite pedepse, in timp ce nasterea ca om sau ca zeu da inca o posibili­tate in plus de realizare a Nirvanei.

Dar nu numai oamenii si celelalte fapturi ale lumii sunt supuse legii transmigrarii, ci insusi intreg universul care, la randul sau, va lua o forma sau alta de viata, invatatura budista prezinta trei forme de viata, sau mai bine zis trei planuri de exis­tenta prin care trece universul.I. Kamavacara lumea desfatarii. Este nivelul fiintial in care exista desfa­tare  pentru  cele  cinci  simturi  si  corespunde  cu  primul  lacas  unde  traiesc fiinte  cu o varietate mare de trupuri si posibilitati de percepere.

II. Rupavacara lumea formei. De aici lipsesc simtul gustului, al mirosului si cel tactil. Aceasta stare de fiintialitate include patru lacasuri: lumea lui Brahman ;  zeii Abhasvara ;  zeii stralucitori  si fiintele fara perceptie. Aceste patru  lacasuri  se impart  in mai multe subdiviziuni, care sunt fara importanta eshatologica.

III. Arupavacara lumea fara forma in care este inclusa doar mintea ca ele­ment al perceperii si cunoasterii.

Cel care poseda cunoasterea (prajna) este eliberat de orice legaturi cu lumea empirica, deoarece el stie ca toate elementele sunt trecatoare, ca sunt dureroase, ca toate lu­crurile nu au un eu permanent si ca tot ceea ce are un inceput are si un sfarsit.

Interpretand anumite afirmatii privind soarta celor care au realizat eliberarea ultima, adica Nirvana, unii ginditori ajuns la concluzia ca starea de Nirvana inseamna anihilare fiintiala.

Tot ceea ce este supus cunoasterii empirice este supus si reintruparii. De aceea, si necesitatea intoarcerii la starea de fiintialitate pura, care este din punctul de vedere al cunoasterii empirice, nefiinta. Aceasta stare fiintiala trebuie deosebita de neant. De altfel, conceptul de neant este cu totul strain gandirii hinduse si chiar si budiste.

Mesajul esential al budismului este indreptat mai ales spre inlaturarea  suferintei. Suferinta si incetarea suferintei sunt experiente realizabile. Nirvana nu este o stare viitoare, o perspectiva eshatologica; ea nu este nici trecut, nici prezent si nici viitor, ea exista pur si simplu si poate fi cunoscuta de minte. Ea poate fi realizata si acum.

Nirvana este descrisa ca fiind sunya-gol, insa ne intrebam cum poate golul-sunya sa fie o stare a realitatii ? Daca golul este realitate, atunci inseamna ca Nirvana este intr-adevar anihilare si inca o anihi­lare fiintiala absoluta, deoarece golul absolut, cum ar fi Nirvana, ar reprezenta in mod implicit o aneantizare absoluta.

Fara indoiala ca la prima vedere lucrurile stau asa si aceasta pe motiv ca notiunea de gol in gandirea noastra ne da imaginea de neexistenta. Daca analizam, insa, conceptul de gol in gandirea budista, atunci vom vedea ca lucrurile se prezinta oarecum diferit.

Radacina sanskrita pentru sunya se traduce prin a umfla. Sunya inseamna, in traducere literala, in legatura cu ceea ce este umflat. Aceasta radacina, pare sa fi exprimat ideea ca ceea ce pare „um­flat” pe dinafara, este „gol” pe dinauntru. Acest lucru poate fi dovedit pe baza filologiei comparate. Aplicand aceste notiuni cuvantului sunya, si punandu-le in legatura cu persoana umana, putem spune ca per­soana umana este umflata, intrucat ea este formata din cele cinci skandhas, insa este goala pe dinauntru, deoarece ii lipseste un eu central. Prin aceasta am aratat cum s-a putut ajunge la notiunea de non-eu. In acelasi timp „umflat” mai inseamna a fi plin datorita unui corp strain, a contine un corp strain; aidoma unei femei insarcinate care duce in „umflatura” pantecului sau un fat ce nu face parte din trupul ei. Si in acest sens persoana umana nu contine nimic din ceea ce pare ca ii apartine  si,  ca   in  cazul femeii  insarcinate,   corpul  strain urmeaza  sa  fie  dat  afara..

Sunya exprima in traditia budista negarea  completa a  lumii   empirice  prin exercitiul  mintii.

Dupa cum lumea empirica este o stare fiintiala supusa spatiului si timpului, Nirvana este o stare fiintiala aspatiala si atemporala, in cadrul careia nu are loc nici nasterea si nici anihilarea. Ea este o stare de fiintialitate absorbita de adancul fiintialitatii eterne, pana la a se confunda cu Nefiinta. Astfel Nirvana este Fiinta in Nefiinta, adica fiinta in stare nemanifesta. Nirvana si lumea empirica sunt doua existente paralele care se conditioneaza reciproc.

Ca stare fiintiala, am vazut ca Nirvana este considerata lacasul realitatii, budismul nu ne spune nimic despre starea aceasta finala in care intra cel eliberat si iluminat. Astfel, daca Nirvana este realitate, atunci intrarea in Nirvana nu pare a fi clasata ca stingere. De fapt, cei care au realizat Nirvana in lumea aceasta nu considera ca stingere ci ca o distrugere a ceea ce este non-eu, a ceea ce este supus transmigrarii si inlocuirea non-eului cu un eu universal.

Orice ar reprezenta Nirvana, stingere sau intrare intr-o slare de fiinta pura atemporala si aspatiala, dupa cum am numit-o noi, ea ramane tinta finala in care nu mai are loc trairea ca experienta a suferintei.

Comunitatea umana in budism

Despre comunitate

Cele patru adevaruri nobile exprima caile prin care se poate ajunge la iluminare.In rezumat, aceste adevaruri nobile accentueaza urmatoarelor aspecte fundamentale ale vietii:

1.  Existenta sub orice forma implica suferinta sau durere;
2.  Cauza suferintei este dorinta de a trai, setea de viata;
3.  Incetarea suferintei, sau suprimarea ei este efectuata prin distrugerea definitiva a dorintei de viata;
4.  Calea care duce la incetarea suferintei este Calea nobila cu opt prescriptii:

a.  Credinta dreapta

b.  Atitudinea dreapta a mintii

c.  Vorbire dreapta

d.  Fapte drepte

e.  Traire dreapta

f.  Stradanie dreapta

g.  Stare dreapta a mintii

h. Meditatie dreapta.

Ceea ce deosebeste budismul de hinduism este faptul ca acesta nu adera la institutii si traditii sociale, ci cauta sa realizeze idealurile vietii facand apel la adevarurile nobile. In   timp   ce   in   hinduism dharma este ordinea divina intrupata in coduri legale, pentru budisti ea reprezinta adevarurile invatate de Buda si care trebuie implinite prin meditatie de catre fiecare persoana potrivit intelegerii sale. Buda este venerat nu numai ca fondator al religiei budiste, dar mai ales ca descoperitor al adevarurilor finale si indrumator al tuturor fiintelor catre aceiasi realizare comuna.

Aceste legi devin indatoriri universal valabile pentru toti cei care accepta sa urmeze pe Buda, fara distinctie de casta sau rasa. Budismul, a avut chiar de la inceputurile sale nota distinctiva de a se fi deschis fara nici o deose­bire, nu numai claselor care aveau dreptul la invatamantul brahmanic, ci si celor care au fost redusi mai mult sau mai putin la treapta de servitori, sau celor care traiau liber si se gaseau intr-o stare de excomunicare. Buda a fost preocupat intr-o masura egala de viata calugarilor dar si de a lai­cilor.

Este adevarat ca Buda a infiintat un nou cin monahal si a fixat regulile de con­duita disciplinara si meditativa, al caror scop este realizarea finala a Nirvaniei; insa tot el a fost acela care a pus in stransa legatura fiintiala comunitatea monahala cu comunitatea laicilor, intrucat au existat si exista laici care nu pot adopta viata mo­nahala, cu austeritatile ei, viata ce reprezinta calea normala spre Nirvana.

Se poate observa ca comunitatea budista este impartita in doua grupari distincte. Pe de o parte, se afla calugarii, iar, pe de alta parte laicii.
A. Samgha

Samgha inseamna comunitatea sau fratietatea tuturor calugarilor si ascetilor. Samgha reprezinta doar o minoritate a comunitatii budiste. La baza vietii monahale exista trei voturi esentiale: saracia, castitatea si inofensivitatea.

a.  Saracia Un calugar nu poate avea nici un fel de proprietate; doar vasul pentru cersit, un ac, mataniile, un brici cu care sa-si barbiereasca capul din doua in doua saptamani si un filtru cu care sa inlature vietuitoarele mici din apa de baut. Cersirea mancarii face parte din obligatiile zilnice ale calugarilor. Actul in sine are un dublu scop: sa dea posibilitatea laicilor de a face fapte bune si in acelasi sa faca pe calugari sa-si invinga mandria personala.

b.  Celibatul monahal sau castitatea. Castitatea este idealul de la care un calugar nu trebuie sa se abata.

c.  Inofensivitatea Doctrina aceasta are la baza ei doua principii:

1. Credinta in inrudirea tuturor fiintelor, care a fost reintarita de credinta in intrupare, potrivit careia un om poate ajunge intr-o viata viitoare orice alta necuvantatoare. Astfel,   daca   cineva   trateaza   cu   cruzime   un   animal,   el   poate   ca trateaza in acest fel o ruda raposata sau un bun prieten.

2. Cel de-al doilea principiu a fost expus in Udana, unde Buda spune : Gandurile mele au ratacit in toate directiile prin lume. Nicaieri nu am intalnit ceva mai scump cuiva decat eul sau personal. Deoarece fata de altii, pentru fiecare eul este scump, nimeni din cei care doresc sa castige ceva sa nu raneasca pe altul. Cu alte cuvinte, trebuie sa cultivam in noi un spirit de dragoste fata de altii, ca si cum in locul lor ne-am afla noi insine. Caci daca vom lasa ca virtutea milei sa creasca in noi, atunci nimanui nu i se va intimpla nimic rau.

B. Comunitatea laicilor

In esenta budismul ramane o miscare monahala. Aceasta miscare nu ar fi supravietuit daca nu ar fi fost sprijinita efectiv de comunitatea laicilor. In general, dupa invatatura lui Buda, laicii nu au nici cea mai mica sansa de a ajunge la iluminare. Tot ceea ce pot face, este ca prin fapte bune sa realizeze o intrupare mai favorabila care sa-i duca un pas mai aproape de calea nobila ce duce la iluminare. Datorita faptului ca laicii nu pot sa se mantuiasca, este necesar ca pastreze legaturi cat mai stranse cu comunitatea monahala. Aceasta indatorire nu revine numai laicilor ci si calugarilor deopotriva. Prin exemplul vietii lor multi calugari au servit ca modele de viata pentru laici.

Sufletul in budism

Pentru suflet literatura canonica budista intrebuinteaza mai multe cuvinte: attan, jiva, satta.

Jiva s-ar putea traduce prin cuvantul „suflet”, folosind notiunea ebraica a acestuia  „iar omul a devenit suflet viu”. Car­tile canonice budiste folosesc termenul Jiva, doar pentru a desemna aspecte ale naturii spirituale a omului in comparatie cu facultatile trupesti, senzoriale.


Attan
inseamna suflare, spirit, insa in vorbirea curenta, attan mai inseamna si eu.

Folosirea destul de ezitanta a notiunii attan ne duce cu gandul la faptul ca in perioada fixarii acestei terminologii au existat proteste destul de dure nu impotriva naturii spirituale a omului, ci mai de graba impotriva atitudinii filozofice si religioase privind natura a ceea ce attan reprezenta. Astfel, literatura prebudista grupata in Upanishade si cea de mai tarziu, al carei exponent este Bhagavad Gita, propune si profeseaza un cult special pentru attan (atman).

Cateodata conceput ca ceva material, ca o substanta fina, loca­lizata in inima si comparata in marime si forma cu diferite obiecte mici, acest micro­cosm (atman) a fost considerat ca fiind posesorul unor atribute apartinand unei divi­nitati macrocosmice (Brahman), cum ar fi atributul permanentei sau al infinitatii, al fericirii. Iar ajungerea la cunoasterea adevaratei iden­titati intre microcosm si macrocosm, intre Atman si Brahman, era considerata ca fiind realizarea sublimei cai de mantuire.

Trupul in budism

Despre trup

Pentru budisti, trupul, ca manifestare fiintiala, nu este nimic altceva decat la­casul raului. De aceea, se impune cu urgenta eliberarea din orice forma de viata materiala prezenta sau viitoare. Eliberarea este cea mai mare dintre binecuvintari, binele suprem si scopul cel mai sublim.

Trupul este considerat ca fiind „un lucru necurat si murdar”, fata de el nu trebuie sa existe nici un fel de atasament. Nu exista alta durere sau suferinta mai mare decat trupul; foamea este cea mai rea dintre plagi, iar trupul cea mai mare suferinta.

Aceasta conceptie negativista si dezgustatoare fata de trup sta la baza parasirii caminului si adoptarii vietii monahale.

Trupul mai este considerat si ca o permanentizare a suferintei si aceasta pe motiv ca reprezinta nu numai sfera in care suferinta se face palpabila, dar este, vorbind la modul subiectiv, cel care da nastere suferintei. Caci potrivit invataturii lui Buda, suferinta este dorinta; dorinta, sub orice forma s-ar manifesta, isi are in mod ultim sediul sau originea in trup.

Din punct de vedere obiectiv, suferinta se afla in intrupare, in materie si, prin urmare, trupul este considerat ca ceva ce trebuie desconsiderat. Pentru acest motiv eliberarea completa de suferinta este posibila numai printr-o emancipare si detasare deplina de trup si de materie.

Desi in structura fundamentala a doctrinei sale Buda are o atitudine negativista fata de trup, sustinand ideea unei evadari din existenta trupeasca, el indeamna totusi la grija fata de trup prin formarea unor obiceiuri de slujire cu adevarat. Astfel, el interzice sinuciderea, sustine moderatia in alimentatie, interzice bauturile alcoolice etc .

Dar nici fata de celelalte creaturi omul nu trebuie sa adopte o atitudine distructiva si de agresivitate. In   om   nu trebuie   sa   existe   nici   macar   dorinta   de face rau. Orice relatie, fie ea intre oameni sau cu lumea inconjuratoare, trebuie fie guvernata de marea lege a iubirii.

Originea omului in budism

Natura omului in budism

Spre deosebire de hinduism din care isi trage originea, budismul este o religie a conditiei umane, care se straduieste sa puna bazele unul stil de viata prin care omul sa fie smuls din drama metafizica a durerii fiintiale (pe care o traieste datorita propriei sale activitati).

Intalnim in antropologia religioasa budista, doctrina despre karma si samsara, ca fiind elemente esentiale in explicarea originii omului.

In centrul atentiei ganditorului budist se afla suferinta. Insusi Buda, dupa ce a ajuns la iluminare, isi incepe predica sa din Benares: „adevarul nobil despre suferinta este: nasterea este sufe­rinta, imbatranirea este suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta, durerea, nelinistea si disperarea sunt suferinta, unirea cu ceea ce nu iubesti este suferinta, separarea de ceea ce iubesti este suferinta, a nu obtine ceea ce doresti este suferinta”.

Adevarul nobil al originii suferintei este acesta: este setea dupa exis­tenta, care duce la renastere si redevenire, insotita de pofta lacoma. Ea gaseste mereu placere in cele de aici si de acolo, adica setea de placere, setea de existenta si deve­nire si setea de non-existenta (auto-devenire).

Adevarul nobil al suprimarii suferintei este acesta: stingerea totala a setei aces­teia prin parasirea ei, prin renuntarea la ea si prin eliberarea de ea, prin detasarea de ea.

Adevarul nobil despre Cararea care duce la suprimarea suferintei este acesta: este pur si simplu acea carare nobila cu opt perspective, adica: „cugetare dreapta, gandire dreapta, vorbire dreapta, fapta dreapta, traire dreapta, stradanie dreapta, stare dreapta a mintii, meditatie dreapta”.

Notiunea de suferinta este mult mai complexa si mai profunda decat se pare la prima vedere. Prima si cea mai simpla semnificatie a suferintei este aceea de durere, mizerie, mahnire; tot ceea ce este opus fericirii (suhka). In acelasi timp, suferinta mai are si o semnificatie meta­fizica, sugerand de lipsa de perfectiune.

Budismul primar nu a promovat ideea unei entitati sau fiinte fixe, care sa stea la baza realitatilor empirice si sa le determine natura. Singurele lucruri care exista sunt fenomenele substantiale, numite dharmas.

Iluminarea lui Buda consta in descoperirea esentiala ca suferinta umana are o singura cauza: dorinta de a fi; in alte cuvinte, este atasat de viata. Dupa ce a descoperit aceasta piatra filozofala, am putea spune, Buda  mediteaza inca sase saptamani asupra lantului cauzalitatii, prin care el incearca sa explice originea suferintei, dar si metoda de suprimare a ei.
Structura dinamica, a „lantului cauzalitatii” este:

1.  Avidya – ignoranta, necunoastere, nestiinta;

2.  Samskarah – activitate;

3.  Vijnana – constiinta.

4.  Namarupa – nume si forma; minte si itrup.

5.  Sadayatanam  – cele sase  cimpuri,  adica  cele  cinci  simturi  si  mintea obiectele lor;

6.  Sparsa – unirea sexuala (dintre barbat si femeie);

7.  Vedana – sentimentul;

8.  Trsna – setea, dorinta (tanha);

9.  Upadana – atasarea de viata;

10.  Bhava – devenire (concepere);

11.  Jati – nastere (renasterea);

12.  Jaramarana – batranetea. si moartea.

Ele nu stau numai la baza vietii de pe pamant, ci constituie elementele fundamentale care cauzeaza atat vietile anterioare, trecute, cat si pe cele care vor veni. Este adevarat ca ele folosesc ca exemplu starea fiintiala de acum a omului, asa cum aceasta se contureaza pe pamant, dar o pun in permanenta lega­tura cu ceea ce a fost si cu ce va fi, formand astfel cu trecutul si cu viitorul un fragment din insiruirea vesnica a procesului nasterilor si al mortii. Avidya isi gaseste punctul de plecare la viata anterioara pe care o descrie ca ignoranta, a carei urmare fireasca este activitatea. In alte cuvinte, aceasta vrea sa insemne ca activitatea din viata anterioara, stimulata de ignoranta, este cea care da nastere in mod direct vietii prezente.

Ce este avidya? Avidya este necunoastere, este starea in care mintea, confunda lumea abstracta a lucrurilor si evenimentelor cu lumea concreta. Pe plan superior avidya este lipsa de auto-cunoastere, lipsa cunoasterii sine; necunoasterea faptului ca orice obiectivare este o incercare inutila a omului de a se cunoaste pe sine. Pentru cel care se cunoaste pe sine nu exista nici un dualism intre el si lumea externa. Avidya este neluarea in seama a faptului ca subiectul si obiectul sunt in corelatie, aidoma celor doua fete ale  unei   monede.

Punctul de pornire in gandirea lui Buda referitor la viata este legatura dintre viata antecedenta, trecuta si cea noua. Din nefericire nici asupra acestui punct care pare atat de simplu nu exista un consens. Cercetatorii in acest domeniu nu arata precis care a fost punctul de vedere al lui Buda asupra acestei legaturi. De altfel ei sunt pusi aproape in imposibilitate de a face acest lucru, deoarece Buda a fost preocupat mai ales de felul in care durerea sau suferinta (dukkha) ar putea fi suprimata.

Punctul de plecare al vietii pamantesti este, dorinta inconstienta de a trai. Scopul budismului este de a descoperi metoda prin care aceasta dorinta fiintiala empirica poate fi suprimata.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.