NOŢIUNEA ŞI PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE BUNEI GUVERNĂRI

1.1. Conceptul de bună guvernare (terminologie şi definiţii)
1.1. Principalele trăsături şi principii ale bunei guvernări

Importantele schimbări politice şi economice ce au avut loc, mai ales la începutul anilor 90, în cele mai multe regiuni ale lumii, au dovedit că este necesară găsirea unei noi forme de guvernare. Abuzurile regimurilor autoritare, însoţite de eşecurile înregistrate de sistemele de comandă şi control centralizate şi ineficienţa întreprinderilor de stat raportate la succesele notabile ale economiilor de piaţă au constituit motive necesare şi suficiente pentru înlăturarea rolului puternic pe care-l avea statul în toate domeniile.

Astfel, democraţia a revenit în prim plan, fiind definită ca un sistem de guvernare autonom, în care cetăţenii sunt egali şi în care deciziile politice sunt luate cu majoritate, fără a prejudicia drepturile minorităţii.

De-a lungul timpului, democraţia a dobândit multiple conotaţii. Amintim de Robespierre care definea democraţia ca “un Stat în care poporul suveran, condus de legi care sunt opera sa, face pentru el însuşi tot ceea ce poate face şi de către delegaţi tot ceea ce nu poate face”, prezentând-o ca un ideal. La fel, Rousseau califica democraţia ca ”guvernare atât de perfectă încât nu convine oamenilor”. Democraţia s-a raportat la unele idealuri dificil de conciliat  care au dat naştere la divergenţe, însă după anii 1989, an al unor importante bulversări geopolitice, democraţia s-a impus ca model de referinţă al organizării politice.

Democraţia poate fi privită ca o formă a raporturilor umane, dar şi ca un conflict permanent între interesele individuale şi cele ale statului. Potrivit lui Pascal Brukner, democraţia are o conotaţie ambivalentă deoarece prin mesajul ei propovăduieşte atât moderaţia, cât şi revolta.

Sistemul de guvernare corespunzător democraţiei se bazează peguvernarea poporului, făcută pentru popor, de către popor şi răspunzând în faţa poporului, după formula expusă în 1830 de senatorul american Daniel Webster şi împrumutată 33 de ani mai târziu de Abraham Lincoln. Aceasta reprezintă esenţa guvernării democratice.

Guvernarea eficientă presupune implicarea tuturor actorilor statali şi nestatali. Situaţia actuală prin care, în pofida unor realizări, cetăţenii se simt străini de activitatea de guvernare este o piedică care trebuie depăşită, prin implicarea mai activă a societăţii civile în conturarea şi atingerea obiectivelor ţării noastre, oferindu-le, totodată, posibilitatea dezbaterii, criticii şi protestului. Societatea civilă trebuie ea însăşi să urmeze principiile bunei guvernări.

Un rol important în acest context îl joacă legea. Ea este un instrument prin care societatea democratică se manifestă, ocrotind valorile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Legea intervine în conformitate cu nevoile şi cu conştiinţa juridică a societăţii respective, în caz contrar fiind inaplicabilă. Toate domeniile: economic, social, educaţional, sanitar, financiar etc. sunt reglementate prin legi. Dacă aceste reglementări nu sunt eficiente, nici guvernarea nu va fi eficientă.

Schimbările legislative frecvente, cât şi lipsa reglementărilor sunt forme de slăbiciune statală, nu de putere, creând insecuritate, manifestată pe toate planurile. Un stat fără legi stabile este un stat vulnerabil, în care arbitrariul îşi face simţită prezenţa în detrimentul justiţiei şi bunei guvernări.

În sens restrâns, legea are o conotaţie strict legată de activitatea puterii legiuitoare, însă, în sens larg, este un instrument de guvernare, deoarece a considera că guvernarea se realizează numai de către guvern înseamnă a privi într-un mod simplist acest proces. Pe de altă parte, trebuie încă de la bun început precizat că guvernul nu poate adopta legi, însă, în realizarea funcţiilor sale are atribuţii ce ţin de sfera de reglementare, concretizate prin următoarele:

– iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare parlamentului;

– emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea Constituţiei, şi le transmite parlamentului;

– emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă, potrivit Constituţiei;

– elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. Totodată asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora. Este îndeobşte cunoscută existenţa unei strânse legături şi în materie legislativă, între guvern şi parlament. Prin aprobarea programului de guvernare, dar şi prin rolul său de reprezentativitate şi de legiuitor, parlamentul este un adevărat partener în procesul de guvernare.

Societatea civilă este un alt element cheie fără de care nu se poate realiza o bună guvernare şi fără de care sistemul legislativ are de suferit.

Având în vedere importanţa reglementărilor pentru un stat de drept, precum şi pentru o guvernare eficientă, prin prezenta lucrare ne propunem să aprofundăm această problematică. Totodată, intenţionăm să realizăm materialul de faţă într-o manieră utilă şi accesibilă celor doritori să-şi însuşească problematica enunţată, cu diversele sale implicaţii de natură teoretică şi practică. Analiza raporturilor dintre buna guvernare – legislaţie – securitate are ca punct de plecare cadrul conceptual în materie, după care sunt tratate elementele care leagă indisolubil dimensiunea legalităţii de buna guvernare a unui stat, pentru ca, în final, sistemul legislativ şi guvernarea să fie raportate la securitate în general şi la securitatea naţională a României, în special.

NOŢIUNEA ŞI PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE BUNEI GUVERNĂRI

Aducerea democraţiei aproape de oameni şi împărţirea cu aceştia este o necesitate ce trebuie să se manifeste pe toate planurile şi în toate domeniile societăţii.

În sistemele politice în curs de democratizare, guvernările există pentru a îndeplini funcţii vitale cum ar fi: menţinerea securităţii, furnizarea de servicii publice şi asigurarea unor tratamente egale conform legilor în vigoare etc. Specificul acestor funcţii poate varia, dar ele formează componentele contractului între guvernanţi şi guvernaţi. Acest contract există la diverse niveluri, Constituţia fiind aceea care defineşte pe larg principiile acestui contract, în timp ce prin cadrul legal creat el devine operaţional la nivel local. Cetăţenii participă la guvernare pentru a defini contractul, pentru a-l administra şi a-l monitoriza[1].

Populaţia, prin vot, învesteşte oficialii aleşi cu încredere care trebuie să fie răsplătită prin onestitate şi transparenţă în guvernare. Totodată, cetăţenilor trebuie să li se acorde de către guvernanţi un rol în procesul guvernării. Promovarea implicării cetăţenilor în procesul guvernării este o datorie a instituţiilor democratice şi reprezentative ale poporului, însă presupune şi responsabilitate din partea cetăţenilor de a găsi soluţii în aceste oportunităţi. Şi la nivel european se urmăreşte realizarea unei politici eficiente pentru cetăţeni, prin stabilirea unei strânse legături între aceştia şi Europa[2].

Dezvoltarea capacităţii de înţelegere a puterii şi potenţialului democraţiei din România este atât în interesul cetăţenilor, cât şi al instituţiilor şi autorităţilor publice, în vederea creării unui sistem de guvernare ce promovează, sprijină şi susţine dezvoltarea umană, inclusiv pentru grupurile defavorizate.

Pentru o bună înţelegere a termenilor cu care vom opera, se impune ca, încă de la început, să acordăm o atenţie deosebită explicării conceptelor şi terminologiei, urmând ca după aceasta, în cadrul aceluiaşi capitol, să conturăm, prin intermediul principalelor trăsături şi principii, sfera conceptului de „bună guvernare”.

1.1. Conceptul de bună guvernare (terminologie şi definiţii)

Termenul de guvernare este foarte vechi şi provine, într-o accepţiune modernă, din adaptarea verbului latin “rego, regere”, care înseamnă a conduce, a guverna, a cârmui, la condiţiile sociale şi politice ale Evului Mediu, din care dispăruse statalitatea, o dată cu dispariţia Imperiului Roman de Apus. Verbul „regere” prezintă similitudini etimologice cu termenul “regimen” (guvernare, conducere, comandă, cârmuire), precum şi cu cel de “gubernatio”, care, într-un sens figurat, înseamnă tot guvernare şi conducere. La fel s-a format adjectivul gubernabilis, cu sensul de cel “care poate fi condus”. Expresia „gubernatio civitatis” poate fi tradusă prin “conducerea statului”.

Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, noţiunea de guvernare reprezintă “acţiunea de a guverna”, iar a guverna înseamnă “a conduce, a administra, a dirija un stat, un popor”. De asemenea, într-o definiţie de dicţionar, termenul de „guvernare” desemnează ansamblul procedurilor instituţionale, raporturile de putere şi tipurile de administrare publică sau privată formale şi informale, care dirijează în special acţiunea politică reală[3].

Profesorii Pierre Laudell-Mills şi Ismael Serageldin definesc guvernarea ca fiind “utilizarea autorităţii politice, exerciţiul controlului asupra unei societăţi şi managementul resurselor pentru dezvoltarea socială şi economică[4].

Cu alte cuvinte, termenul de guvernare semnifică modul în care puterea este exercitată de guvern în procesul de management al resurselor sociale şi economice. Guvernarea nu se reduce, totuşi, la exercitarea puterii, deşi cele două noţiuni se întrepătrund şi se intercondiţionează. Altfel spus, nu poţi guverna dacă nu deţii puterea, după cum, dacă o deţii, trebuie să ştii cum să o utilizezi într-un mod eficient. Într-un stat de drept vom spune că actul de guvernare democratic se întemeiază pe deţinerea şi exercitarea legitimă a puterii.

Prin guvernare se acţionează la nivel economic, politic şi administrativ pentru a  manageria afacerile publice, utilizând resurse umane, naturale, ştiinţifice, financiare etc. prin intermediul unor mecanisme, procese şi instituţii aflate în slujba cetăţenilor, într-un mediu în care sunt respectate drepturile omului şi principiile statului democratic.

Guvernarea este un proces prin care elementele din societate deţin puterea şi autoritatea necesare pentru a influenţa, dispun de politici şi decizii cu privire la viaţa publică, precum şi la dezvoltarea economică şi socială.

Guvernarea este o noţiune mai largă decât conducerea, ale cărei elemente principale cuprind Constituţia, legislativul, executivul şi judecătorescul. Guvernarea  presupune interacţiune între aceste instituţii formale şi cele ale societăţii civile. Guvernarea nu implică, în mod automat, o conotaţie normativă. Cu toate acestea, criteriile tipice pentru introducerea guvernării într-un context particular ar putea include gradul de legitimitate, reprezentativitatea, responsabilitatea populară şi eficienţa cu care afacerile publice sunt conduse[5].

Fără a-şi propune, în mod limitativ, creşterea eficienţei în procesul de furnizare a serviciilor publice, guvernarea se concentrează asupra felului în care societatea îşi realizează alegerile, alocă resursele şi fundamentează valorile comune, militând pentru existenţa alternativelor în opţiuni, maximizarea efectelor prin minimizarea efortului şi promovarea noţiunii de profit social.

Platon afirma că a guverna înseamnă a exersa arta conducerii, ori arta presupune, în acest context, procedee, tehnici, instrumente, metode politice, sociologice, economice, administrative şi, în primul rând, juridice, la care recurge orice guvernant.

Potrivit Cărţii albe a guvernării europene, adoptată de Comisia Comunităţilor Europene, în anul 2001, guvernare înseamnă „reglementări, procese şi atitudini care afectează modul în care se exercită puterea la nivel European, în special în privinţa deschiderii, participării, răspunderii, eficienţei şi coerenţei”.

Cât priveşte sintagma „buna guvernare”, la început a fost întâlnită cu precădere la nivelul instituţiilor financiare internaţionale sau la nivelul organizaţiilor pentru dezvoltare economică.

Sintagma de „bună guvernare” datează încă din anii 1980 fiind utilizată, la început, de către organizaţiile internaţionale financiare ca Banca Mondiala şi FMI, în cadrul programelor de ajutorare a ţărilor în curs de dezvoltare, ca o descriere favorabilă a amestecului în treburile interne ale ţărilor în dezvoltare, în special în cele africane. Termenul a fost utilizat apoi de către OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) fiind inclus în setul de „directive” cu privire la conducerea corporaţiilor, în aşa-numitul program de guvernare corporativă. Ulterior, conceptul a fost preluat şi în domeniul administraţiei.

În perioada formării statelor naţionale şi a colonialismului, o bună guvernare era echivalentă cu îndeplinirea obiectivelor statului naţional, în ideea că ceea ce era bun pentru stat, respectiv popor, era automat expresia unei bune politici de guvernare. Abia după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial a apărut în istoria omenirii posibilitatea, pentru unii chiar necesitatea, globalizării guvernării. Aceasta s-a manifestat prin înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a altor organizaţii ulterioare Conferinţei de la Bretton Woods: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Banca Mondială defineşte guvernarea ca exerciţiul autorităţii politice şi utilizarea resurselor instituţionale pentru realizarea managementului nevoilor şi intereselor societăţii şi ale statului.

După cum am văzut, termenul de guvernare este larg răspândit, atât la nivel naţional cât şi internaţional, fiind definit în multiple feluri, însă implicând acelaşi substrat.

Buna guvernare reprezintă „managementul efectiv al afacerilor publice prin generarea unui set de reguli, în scopul de a promova şi a întări valorile societăţii căutate de indivizi şi grupuri[6].

Priorităţile politice, sociale, economice au în cadrul bunei guvernări un larg consens în societate. Totodată, în procesul de adoptare a deciziilor şi alocare a resurselor, interesele grupurilor defavorizate sunt luate în considerare.

În vremurile noastre, conceptul de guvernare capătă dimensiuni noi. Guvernarea globală trebuie să găsească răspunsuri la probleme din ce în ce mai complexe, începând cu problemele naţiunilor foarte sărace ale lumii care se confruntă cu sărăcia, foametea, lipsa apei, educaţia şi injustiţia socială etc. şi până la problemele naţiunilor bogate: corupţia, şomajul, poluarea etc. Cu toate că se au în vedere şi drepturile privind participarea la guvernare, în sensul său strict guvernarea nu este sinonima cu dreptatea sociala sau democraţia, pentru exprimarea acestor principii apărând conceptul de „bună guvernare”.

Sintagma „buna guvernare” a fost preluată la nivel naţional şi într-o serie de documente oficiale. În acest sens, amintim de Capitolul 3 al Programului de guvernare 2009-2012, intitulat Angajamentul pentru buna guvernare a României, aprobat de Parlamentul României la sfârşitul anului 2008. De asemenea, Strategia de securitate naţională a României, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prin Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006, utilizează sintagma „buna guvernare”.

1.2. Principalele trăsături şi principii ale bunei guvernări

Organizaţia Naţiunilor Unite a publicat în anul 1997 a listă cu caracteristicile bunei guvernări, fiind incluse următoarele trăsături:

  • participare la luarea deciziilor şi realizare a consensului pentru îndeplinirea celui mai înalt interes al organizaţiei;
  • eficienţă şi transparenţă;
  • responsabilitate, performanţe reale şi eficiente;
  • echitate şi stat de drept;
  • planificare strategică.

Din perspectiva Fondului Monetar Internaţional, cât şi a Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite, buna guvernare este fundamentată pe opt caracteristici majore:

  • permite participarea cetăţenilor la buna funcţionare a instituţiilor publice;
  • este orientată către obţinerea consensului;
  • presupune asumarea deplină a răspunderii faţă de membrii comunităţii;
  • este transparentă;
  • reacţionează prompt la semnalele emise de cetăţeni prin diferite mijloace;
  • livrează servicii publice în mod eficient;
  • permite participarea echitabilă a tuturor factorilor interesaţi în elaborarea şi formularea politicilor;
  • se bazează pe respectarea legilor şi aplicarea regulamentelor.[7]

Participarea presupune implicarea întregii societăţi la procesul de luare al deciziilor. Această participare poate fi  directă sau  indirectă, prin intermediul instituţiilor legitime reprezentative. Totodată, caracterul participativ are două dimensiuni: una referitoare la libertatea de expresie şi asociere, iar cealaltă referitoare la existenţa unei societăţi civile organizate. Bună guvernare necesită implicarea în medierea dintre diferitele segmente ale societăţii, dintre diferitele sectoare de activitate, dintre diferitele interese ale membrilor societăţii, în scopul obţinerii unui consens general asupra perspectivei de dezvoltare pe termen lung. Acest aspect este esenţial pentru evitarea apariţiei divergenţelor şi diferenţierilor majore între diversele grupuri sociale sau de interese, pentru evitarea fragmentării societăţii care conduce în mod inevitabil la convulsii sociale şi chiar la un proces de dezintegrare atunci când există şi o coordonată geografică.

Responsabilitatea presupune ca atât instituţiile internaţionale, cât şi sectorul privat şi societatea civilă să-şi asume responsabilitatea.

Transparenţa presupune ca, în cadrul procesului de luare a deciziilor şi al implementării lor, să se respecte procedurile şi regulamentele legale, iar liberul acces la informaţie al celor afectaţi de deciziile luate să fie garantat în mod direct şi gratuit, fiind necesară implementarea unui sistem de furnizare eficientă şi efectivă a informaţiilor şi mediatizarea lor.

Receptivitatea presupune ca instituţiile statului să aibă un feed-back rapid sau cel puţin într-o perioadă rezonabilă de timp cu privire la rezolvarea solicitărilor tuturor actorilor din societate .

Eficienţa are în vedere ca instituţiile să producă rezultate care să corespundă cu necesităţile societăţii, cu folosirea echilibrată a resurselor naturale şi protecţia mediului înconjurător.

Echitatea şi incluziunea implică egalitatea cetăţenilor nu numai în faţa legii, ci şi garantarea egalităţii în privinţa implicării în toate aspectele societăţii, cât şi egalitatea de şanse a tuturor cetăţenilor.

Domnia legii este considerat aspectul cel mai important al unei bune guvernări, presupunând  implementarea imparţială a reglementărilor legale, protecţia drepturilor omului şi în special a minorităţilor, existenţa unui cadru legislativ relativ stabil, omogen, echitabil, precum şi existenţa unui sistem coercitiv eficient, efectiv, independent politic, respectiv o justiţie independentă şi imparţială şi o forţă de poliţie incoruptibilă.

Într-o altă lucrare[8], buna guvernare prezintă următoarele caracteristici:

  • legitimitate, prin acceptarea publică a autorităţii celor de deţin puterea, existenţa unui set de reguli, procese şi proceduri impuse;
  • responsabilitate deoarece legitimitatea actelor guvernanţilor vor fi percepute ca legitime atâta timp cât aceştia sunt responsabili[9]; responsabilitatea se asigură prin selectarea celor ce deţin puterea şi prin procedurile de consultare a cetăţenilor vizând procesul de adoptare a deciziilor publice şi efectele acestora;
  • management eficient prin abilitatea administraţiilor publice de a transforma resursele publice în serviciile şi infrastructura ce răspund unor nevoi reale. Orientarea spre performanţă şi procedurile transparente sunt factorii cheie ai unui management public eficient. Trebuie oferite oportunităţi cetăţenilor pentru a-şi exprima preferinţele pentru calitatea şi natura serviciilor. Pe măsură ce activitatea administraţiei locale este percepută ca folositoare şi responsabilă, cetăţenii vor fi din ce în ce mai doritori în a oferi resurse pentru servicii şi infrastructură. Printr-un proces transparent de adoptare a deciziilor şi printr-un management eficient, guvernarea îşi va demonstra responsabilitatea faţă de cetăţeni;
  • acces la informaţie, ca principal liant între societatea civilă şi guvernanţi ce permite cetăţenilor să judece eficienţa guvernanţilor şi a activităţii acestora; accesul la informaţii despre legi, proceduri şi rezultate formează abilitatea cetăţenilor de a participa şi monitoriza activitatea guvernanţilor şi gradul lor de responsabilitate.

Aceste caracteristici garantează că:

– opiniile minorităţilor sunt luate în considerare;

– vocile celor vulnerabili sunt auzite în procesul de luare a deciziei;

– corupţia este minimizată.

Elementele unei bune guvernări  sunt supuse permanentei înnoiri şi adaptări la realităţile societăţii căreia îi este destinată. Totuşi, în vederea înfăptuirii unei bune guvernări trebuie să fie avute în vedere următoarele aspecte:

– un sistem legislativ eficient;

–   o justiţie puternică, independentă şi eficientă;

–   angajarea răspunderii independente şi imparţiale a autorităţilor;

–   administraţie puternică alcătuită din profesionişti, oneşti şi competenţi;

–   îmbunătăţirea sistemului de colectare a taxelor şi impozitelor;

–   îmbunătăţirea sistemelor de sănătate şi educaţie;

–   depolitizarea prudentă şi creşterea profesionalismului poliţiei;

eliminarea corupţiei;

–   o mai mare transparenţă în activitatea instituţiilor guvernamentale şi financiare;

–   oficiali oneşti şi competenţi;

–   descentralizarea şi delegarea puterii etc.[10]

Dacă este să ne raportăm la Carta albă a guvernării europene, aceasta defineşte cinci principii pentru o bună guvernare, respectiv: deschidere, participare, răspundere, eficienţă, coerenţă, tuturor fiindu-le aplicabile proporţionalitatea şi ierarhizarea. Stabilirea unei guvernări democratice se bazează pe aceste principii şi se aplică la toate nivele guvernamentale – global, european, naţional, regional şi local.

Prin deschidere se are în vedere ca instituţiile să lucreze într-o manieră mai deschisă, să comunice activ asupra activităţii şi a deciziilor care se iau de către guvernanţi. Se impune folosirea unui un limbaj accesibil şi pe înţelesul opiniei publice pentru îmbunătăţirea încrederii în instituţiile complexe.

Prin participare se urmăreşte calitatea, relevanţa şi eficienţa politicilor printr-o participare largă la decizia politică, de la concepţie până la implementare. O participare mai bună poate da naştere la mai multă încredere în rezultatul final şi în instituţiile care aplică politicile.

Răspunderea presupune ca rolurile în procesele legislative şi executive să fie mai clare, fiind necesar ca fiecare instituţie să-şi asume responsabilitatea pentru competenţele sale.

Pentru eficienţă, politicile trebuie să fie clare şi prompte, furnizând ceea ce este necesar pe baza unor obiective clare, o evaluare a impactului viitor şi, când este posibil, a experienţei anterioare. Eficienţa depinde totodată de implementarea politicilor într-o manieră bine proporţionată şi de luarea deciziilor la cel mai potrivit nivel.

Coerenţa vizează politicile şi acţiunea, fiind nevoie ca acestea să fie uşor de înţeles. Cu cât aria de sarcini a guvernanţilor se extinde, cu atât creşte şi necesitatea de coerenţă în conducerea politică şi de responsabilitate din partea instituţiilor pentru a asigura o abordare consecventă în cadrul unui proces complex.

Prin proporţionalitate şi ierarhizare se are în vedere că alegerea nivelului la care se iau măsurile, de la conceperea politicilor până la implementare, împreună cu selectarea instrumentelor folosite, trebuie să fie proporţională cu obiectivele urmărite. Anterior lansării unei iniţiative, este esenţială verificarea sistematică a următoarelor aspecte: dacă se impune într-adevăr o acţiune publică, care este nivelul cel mai potrivit, şi dacă măsurile alese sunt proporţionale cu acele obiective.

Interrelaţionarea tuturor aceste principii este importantă pentru ca politicile să fie pregătite, implementate şi puse în aplicare într-un mod cuprinzător, care să corespundă necesităţilor tot mai variate şi în continuă transformare ale societăţii.

Buna guvernare, ca proces politic în general, nu este un scop în sine, nu este menită să producă satisfacţie şi să aducă recompense guvernanţilor. Buna guvernare este subsumată unui scop final: dezvoltarea umană, creşterea bunăstării cetăţenilor şi a colectivităţilor. Tocmai de aceea actul de guvernare depăşeşte sfera statalităţii – responsabilă pentru eficienţa şi costurile guvernării – cuprinzând într-un tot unitar statul, societatea civilă şi sectorul privat care, într-o economie de piaţă, este principalul furnizor de venituri pentru bugetul de stat.

Caracteristicile şi principiile enunţate în acest subcapitol reprezintă standarde necesare, însă buna guvernare este un ideal imposibil ori greu de atins în totalitate. Cu toate acestea, eforturile trebuie depuse pentru a ne apropia cât mai mult de scopul propus.


[1] Ştefan Deaconu, Buna guvernare şi descentralizarea, Revista de drept public nr.3/2003, p.21.

[2] A se vedea Comisia Comunităţilor Europene, Guvernarea Europeană. Carta Albă, Bruxelles, 25.07.2001, p. 36.

[3] Guy Hermet, Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques, Armand Colin, Paris, 2000, p.116.

[4] Pierre Laudell-Mills şi Ismael Serageldin, Governance and External Factor, Washington, DC, World Bank, 1991, pag. 3.

[5] The Governance Working Group of the International Institute of administrative Sciences, 1996.

[6] Robert Charlick, The concept of Governance and its Implications for AID’s Development Assistance Program in Africa, Associates in Rural Development, Burlington, 1992, pag. 3.

[7] Doina Mureşan, Note de curs, Dimensiunea economică a bunei guvernări.

[8] Ştefan Deaconu, Buna guvernare şi descentralizarea, Revista de drept public nr.3/2003, p.22.

[9] Reforma serviciului public pune accent pe următoarele obiective: eficacitate, responsabilitate, onestitate, integritate, dinamism, atitudine nonpartizanã – acestea însemnând un evantai de valori mult mai mare decât în trecut, potrivit lui Philippe Georges – Droit public, Paris, Sirey, 1994, p. 269.

[10] Ştefan Deaconu, Buna guvernare şi descentralizarea, Revista de drept public nr.3/2003, p.23.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.