PSIHOLOGIA VÂRSTELOR

Prin dezvoltare, în general, se înţelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate funcţională mai mult sau mai puţin închegată, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative cât şi salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare reciprocă.

Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin încorporarea şi constituirea de noi conduite şi atitudini care permit adaptarea activă la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Dezvoltarea permite şi facilitează constituirea unor relaţii din ce în ce mai diferenţiate şi mai subtile ale fiinţei umane cu mediul în care trăieşte şi se formează.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acţiunii contradicţiilor ce se constituie mereu între capacităţile pe care le are la un moment dat individul şi  cerinţele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali şi socio-culturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa.

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii factorilor externi şi interni. Cei externi sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercită din exterior asupra formării şi dezvoltării personalităţii umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia. Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică, condiţii care pot fi de natură biologică, ereditară şi psihosocială. Toate aceste influenţe exercitate asupra personalităţii umane pot fi grupate prin raportare la trei noţiuni de bază: ereditatea, mediul, educaţia.

Conceptul „ereditate” provine de la cuvântul latin „heres”- moştenitor. Ereditatea poate fi definită ca însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generaţie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului şi individului ( A.Cosmovici, L. Iacob, 1999). De remarcat în acest context este că identitatea genetică este practic imposibilă între antecesori şi descendenţi. Rezultă astfel că din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic şi irepetabil în raport cu toţi ceilalţi din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identităţi absolute fiind de 1 la 70 de trilioane.

Unicitatea biologică este astfel una din trăsăturile definitorii ale fiinţei umane. Ea îşi pune amprenta asupra întregii deveniri umane, nu într-un mod independent ci in corelaţie cu factorii externi, de mediu şi educaţie.

Ca factor intern al dezvoltării, ereditatea include un complex de elemente de ordin biologic şi psihofuncţional. „Purtătorii” materiali ai informaţiei ereditare sunt genele din cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimică a acestora este cea care explică infinita diversitate umană. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potenţialul ereditar. Fiecare specie şi individ din cadrul speciei posedă propriul său program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informaţie stocată într-o celulă constituie mesajul genetic care, în forma sa latentă, prealabilă acţiunii factorilor de mediu, este cunoscută sub denumirea de genotip. Din interacţiunea genotipului cu mediul înconjurător apare fenotipul, ca o sinteză a ceea ce este ereditar şi influenţele mediului.

Majoritatea autorilor sunt de părere că zestrea ereditară se manifestă la om pe două planuri: unul în determinarea unor trăsături generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologică a organismului, poziţia bipedă, etc., iar celălalt în determinarea unor particularităţi individuale cum ar fi caracteristicile anatomofiziologice (culoarea pielii, a ochilor, a pielii, etc. ), amprentele digitale, grupa sanguină, etc.

Zestrea ereditară constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea psihică. Ea nu produce direct aptitudinile şi atitudinile, capacităţile şi interesele, caracterul şi concepţia despre lume a individului. Fructificarea potenţialităţilor ereditare este mijlocită de mediu şi de modalităţile de organizare a activităţii celui care se dezvoltă. Astfel, în fazele de început ale dezvoltării, acţiunea factorilor ereditari este mai pregnantă şi efectele ei mai uşor vizibile. La vârste mai târzii, influenţa lor devine mai puţin evidentă, ea contopindu-se cu experienţa deja achiziţionată.

În relaţie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt consideraţi premise necesare, dar nu şi suficiente pentru dezvoltarea acestora şi pentru formarea însuşirilor lor.

Predispoziţiile native au un caracter polivalent, ceea ce înseamnă că pe acelaşi fond ereditar se pot realiza, sub influenţa factorilor de mediu şi educaţie, profiluri şi însuşiri psihice diferite. Ele nu predetermină în mod fatal anumite calităţi şi însuşiri ale personalităţii umane, însă, oferă baza necesară pentru învăţare, pentru însuşirea experienţei sociale şi influenţează dinamica elaborării unor noi mecanisme comportamentale.

Într-adevăr, există o legătură inseparabilă între influenţele genetice şi mediul înconjurător, şi este complet lipsit de sens să vorbim despre ele ca şi cum ar fi independente. Hebb (1994) a dat un asemenea exemplu referitor la un ou în dezvoltare. Fără componenta genetică oul nu există, dar lipsa mediului de menţinere a vieţii şi lăsarea oului în frig au ca rezultat moartea acestuia. Deci, ce asigură dezvoltarea oului, ereditatea sau mediul? Bineînţeles, şi ereditatea, şi mediul contribuie la acest proces şi acest lucru trebuie reţinut în studierea influenţelor genetice.

În ceea ce priveşte alte aspecte interesante ale eredităţii, acestea au fost puse în evidenţă cu ajutorul unor cercetări pe gemeni (monozigoţi, dizigoţi şi chiar tripleţi). S-a evidenţiat printre altele, că la monozigoţi există o foarte mare asemănare tipologică, explicabilă prin provenienţa dintr-un singur ou fecundat.

Ideea că genele din cromozomii celulelor sunt singurele transmiţătoare de informaţie ereditară, sau aşa-numita „teorie cromozomică a eredităţii” a lui  T. H. Morgan, a fost reanalizată în ultimele decenii de către ingineria genetică. Mecanismele genetice au fost studiate nu doar la nivel cromozomial ci şi la nivel biochimic. Rolul acidului dezoxiribonucleic (ADN ) a atras atenţia asupra unor aspecte complexe între metabolism şi ereditate, ADN fiind un important „purtător” de informaţie ereditară.

Ca o concluzie, în ceea ce priveşte ereditatea ca factor al dezvoltării psihice umane, principalele rezultate ale cercetărilor genetice, cu relevanţă pentru sfera fenomenului educaţional, ar putea fi sintetizate astfel :

  • Pe cale genetică sunt transmise un complex de predispoziţii sau potenţialităţi, şi nu trăsăturile antecesorilor.
  • Diversitatea psihică a subiecţilor umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari, ci şi al factorilor de mediu.
  • Determinaţiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârstă sau pot rămâne în stare latentă pe tot parcursul vieţii individului, în absenţa unor factori activizatori.
  • Unele aspecte ale vieţii psihice sunt puternic determinate ereditar (temperament, aptitudini, emotivitate), iar altele mai puţin (caracter, voinţă, atitudini).
  • Ereditatea umană, spre deosebire de cea animală, conferă cea mai mică încărcătură de comportamente instinctive. Spre exemplu, copilul mic îşi pierde specificitatea dacă în copilărie este asistat de membrii altei specii, el „animalizându-se” în ciuda eredităţii sale de tip uman. Astfel, specia umană are cea mai lungă copilărie deoarece animalului îi este dat prin instincte tot ceea ce trebuie să ştie pentru a supravieţui, pe când omul trebuie să înveţe majoritatea lucrurilor necesare asigurării supravieţuirii.
  • Factorul genetic este o premisă naturală a dezvoltării, cu acţiune probabilistică, oferind fie o ereditate normală ce trebuie valorificată, fie o ereditate tarată, ce poate fi compensată în diferite grade.

Mediul, ca factor al dezvoltării psihice, este şi mai profund implicat în devenirea psihică umană, oferind materialul de construcţie.

În sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care omul este în interacţiune permanentă, pe tot parcursul vieţii sale. Factorii de mediu acţionează în anumite contexte sau cadre sociale – grupurile familiale, de joc, de învăţătură – care constituie şi ele tot atâtea medii. Influenţa factorilor de mediu se exercită nu numai asupra constituirii psihicului în ontogeneză, dar şi asupra proceselor fizice – osificarea, dentiţia, greutatea – prin condiţiile alimentare, igienice şi de protecţie pe care le oferă.

Se distinge existenţa a două planuri majore în care factorii de mediu acţionează asupra individului: planul factorilor natural-geografici (sau mediul fizic) şi planul factorilor de ordin social (sau mediul social). În rândul factorilor natural-geografici includem relieful, clima, temperatura, de fapt totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul, iar în factorii de ordin social includem, alături de educaţie, familia, grupul de prieteni, contextul cultural al existenţei individului şi sistemul relaţiilor sociale în general.

Acţiunea mediului fizic este mereu corelată cu cea a mediului social care direcţionează valorificarea posibilităţilor oferite de mediul fizic şi modifică acţiunea acestuia în concordanţă cu nevoile organismului.

Din punctul de vedere al tipului de influenţe exercitate din partea factorilor de mediu distingem influenţe ale mediului proximal (persoane şi situaţii cotidiene) şi influenţe ale mediului distal (mass-media, Internetul). Factorii de mediu nu trebuie reduşi însă la nivelul realităţii lor fizice, fiind necesară luarea în calcul a semnificaţiei acordate de către subiectul uman acestora, ştiut fiind faptul că omul nu reacţionează la evenimente, ci la modul în care acesta semnifică şi interpretează evenimentele. Accentul se pune astfel nu pe simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe măsura şi modul de interacţiune al individului cu aceştia, în sensul că un factor de mediu prezent dar indiferent subiectului cu care vine în contact, este inert din perspectiva dezvoltării acestuia. Altfel spus, condiţia dezvoltării este ca factorii de mediu să acţioneze asupra individului, iar acesta să reacţioneze prin intermediul unei activităţi proprii specifice. Acţiunea factorilor de mediu, la fel ca şi cea a eredităţii, este una de factură aleatorie, probabilistică, putând fi în egală măsură o şansă a dezvoltării sau un blocaj al acesteia.

Pentru a evidenţia ponderea relativă a celor doi factori, ereditatea şi mediul în dezvoltarea psihică, s-au întreprins o serie întreagă de cercetări care au pornit de la situaţia unui mediu constant şi a unor condiţii ereditare variabile (gemeni dizigoţi în condiţii asemănătoare de mediu), a două, inversa primei, un mediu variabil şi o ereditate relativ identică (gemeni monozigoţi crescuţi în medii diferite) şi, în fine, constatările rezultate din observarea aşa-zişilor copii „sălbatici” care de la naştere au crescut în afara societăţii umane. Dintre multiplele cercetări întreprinse asupra gemenilor le menţionăm pe cele ale psihologului francez R. Zazzo. Concluzia la care a ajuns este aceea că deosebirile dintre ei se atenuează o dată cu trecerea de la funcţii simple, procese psihice elementare, la funcţii complexe, procese psihice superioare. „Cu cât o funcţie psihică este mai complexă, cu atât mai puţin depinde de ereditate.” (1960)

Încercarea de a exprima sub formă de proporţie ponderea celor doi factori nu poate fi considerată concludentă din cauza variabilităţii existente, atât în interiorul celor doi factori, cât şi în relaţiile dintre ei.

Concomitent cu recunoaşterea influenţei mediului asupra omului trebuie să admitem şi reciproca sa, aceea că omul influenţează şi transformă mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul se transformă pe sine însuşi.

Mediul devine sursă a dezvoltării psihice prin faptul că oferă individului circumstanţe şi condiţii concrete de viaţă, obiecte, informaţii şi modele de conduită, susceptibile a fi percepute şi învăţate; de asemenea el oferă prilejuri de comunicare şi schimburi afective între individ şi cei care îl înconjoară. Mediul poate acţiona ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează, avantajează dezvoltarea psihică. Dar nici mediul nu influenţează direct dezvoltarea psihică. Relaţionarea construcţiei biologice ereditare a organismului infantil nou-născut cu datele de construcţie furnizate de mediu se face printr-un operator special, educaţia.

Etimologic, termenul „educaţie” (de la „educo, -educare”) înseamnă a creşte, a instrui, a forma, a scoate din…, a duce, etc. Deci, am putea spune că educaţia presupune a scoate individul „din starea de natură” şi a-l introduce „în starea de cultură”. Despre rolul său, puterea educaţiei şi ponderea ei în dezvoltarea psihică a omului s-au formulat, de-a lungul timpului, diverse concepţii şi teorii.

Formarea omului ca om, iar în acest proces, rolul, posibilităţile şi limitele educaţiei, este o problemă care s-a discutat şi se discută intens. Atitudinile posibile în problema eficienţei educaţiei sunt trei: pozitivă, limitat pozitivă şi negativă.

Convingeri despre puterea, despre eficacitatea educaţiei se întâlnesc din cele mai vechi timpuri, atât în folclorul pedagogic, cât şi în operele unor filosofi ca: Democrit, Aristotel, Quintilian. „Educaţia – spune Democrit – transformă pe om şi, făcând aceasta, ea creează o a doua natură.”

Gânditorii Renaşterii au promovat înţelegerea omului ca făcând parte din natură şi au militat pentru o concepţie pedagogică în care încrederea în puterea educaţiei este afirmată cu tărie. Îi amintim în acest sens pe Comenius, Locke, Rousseau, Pestalozzi, s.a. Comenius ne învaţă că omul are în el chiar de la naştere, ca un grăunţe, anumite cunoştinţe embrionare. Din moment ce el posedă organe de simţ, nu există nimic ce n-ar putea cunoaşte. Natura dă „sămânţa”, dar nu şi cunoştinţe şi virtuţi gata formate. Această sămânţă are nevoie de dezvoltare şi această dezvoltare este posibilă doar cu ajutorul educaţiei: „Nimeni nu poate deveni om dacă nu capătă învăţătură.” – spunea Comenius. La replica posibilă că există „capete stupide” care nu sunt în stare să înveţe nimic, acelaşi Comenius răspunde: „E îndoielnic să existe o oglindă atât de murdărită, încât să nu reflecte totuşi imagini într-un fel oarecare; e îndoielnic să existe o tablă atât de zgrunţuroasă încât să nu putem scrie totuşi ceva pe ea. Dacă se întâmplă însă ca oglinda să fie plină de praf sau de pete, înainte de a ne folosi de ea trebuie s-o ştergem, iar o tablă prea zgrunţuroasă trebuie s-o dăm la rindea.”

În ceea ce-l priveşte pe Locke, acesta s-a pronunţat, în secolul al VIII-lea, categoric în favoarea educabilităţii, chiar exagerat de favorabil s-ar putea spune. El a avansat ideea potrivit căreia sufletul copilului ar reprezenta o „tabula rasa” – o tablă curată, „o hârtie albă sau ceară, pe care o poţi forma cum îţi place.”

Filosoful materialist Helvetius, în opera sa „Despre om” afirma că toţi oamenii se nasc cu aceleaşi capacităţi. Inegalitatea dintre ei ar fi diferenţa de educaţie, deoarece „educaţia poate totul”.

Belinschi atribuie şi el valoare imensă educaţiei, dar nu crede în atotputernicia acesteia. Concepţia sa este că educaţia poate face mult, fără ca acest „mult” să fie nelimitat.

În ceea ce-l priveşte pe J. J. Rousseau, acesta socoteşte omul bun de la natură, dar corupt de societate.

Concepţii potrivit cărora educaţia nu poate contribui la schimbarea omului au apărut încă din orânduirea sclavagistă, când erau apărate astfel interesele claselor dominante.

Ideologii burgheziei răspândeau ideea că burghezia este o clasă superior dotată faţă de proletariat. S-a încercat astfel avansarea ideii că persoanele cu o situaţie economică înfloritoare, cu o poziţie socială înaltă, fac parte dintre oamenii cei mai pricepuţi şi mai capabili, iar copiii acestor familii burgheze dobândesc prin ereditate de la părinţi aceste calităţi spirituale, fiind doar ei capabili să conducă societatea în viitor. Chiar dacă s-ar da posibilitate copiilor de muncitori şi ţărani să frecventeze şcoli superioare, se consideră că aceştia nu ar reuşi să facă faţă, deoarece nu i-ar ajuta echipamentul lor nativ.

Filosofia lui Kant este cea care a deschis drum scepticismului pedagogic şi pornind de la Kant, Schopenhauer susţine şi el caracterul fatal al educaţiei. Schopenhauer susţinea că educaţia este neputincioasă în faţa calităţilor moştenite ale omului, care apasă asupra lui ca un destin implacabil în decursul întregii vieţi.

În acelaşi timp cu teoriile care proclamau ereditatea ca factor hotărâtor în formarea omului, au apărut în literatură şi doctrine care susţineau că mediul determină totul şi nu se poate obţine nimic prin educaţie. Aşadar, mediul ar determina în mod fatal devenirea umană. Aceste teorii pesimiste, care neagă puterea educaţiei, au dus şi la negarea educaţiei în sine. Astfel, spre sfârşitul anilor 1800, în loc de pedagogie apare pedologia, nu ca o ştiinţă despre educaţie, ci ca o pseudo-ştiinţă care avea la bază teoria că pricina insucceselor şcolare este reprezentată de ereditate şi mediu.

În psihologia tradiţională există două şcoli principale de gândire în ceea ce priveşte devenirea umană. Una este behaviorismul, avându-l ca reprezentant principal pe J. B. Watson, care în lucrarea sa „Psihologia văzută de behaviorişti” (1913) susţine ideea că dezvoltarea omului este în cea mai mare măsură un rezultat al influenţei mediului. Cea de-a doua este nativismul, ai cărui susţinători considerau că dezvoltarea se datorează, în principal, acţiunii genelor şi cromozomilor. În acest sens îl amintim pe Gessel, care în 1943 a avansat ideea că, de fapt, dezvoltarea copiilor se produce aproape în totalitate ca rezultat al influenţelor genetice, mediul înconjurător având un efect redus. În concepţia sa, rolul mamei este de a oferi un mediu în care dezvoltarea naturală a copilului să fie cât mai puţin perturbată.

În Ţările Române problema educaţiei a fost văzută în strânsă legătură cu concepţia generală despre viaţă din diferitele epoci istorice. În acest sens, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, deşi sunt impregnate de spiritul religios al Bizanţului, vădesc o atitudine pozitivă faţă de educaţie.

Concepţia lui C.Dumitrescu-Iaşi cu privire la educaţie, s-ar putea rezuma astfel: ”Natura ne pune înainte o serie nesfârşită de varietăţi individuale…Împrejurările exterioare pot favoriza sau împiedica dezvoltarea lor.” Ridicând o problemă cu totul modernă a celor trei factori – ereditate, mediu, educaţie – acesta continuă: „E o legătură organică între transformările sociale şi sistemele de educaţie,…, orice schimbare în alcătuirea socială trebuie să aducă cu sine modificarea întregului sistem de educaţie. “

Astăzi, puţini psihologi ar fi dispuşi să afirme fără echivoc că dezvoltarea s-ar datora exclusiv unuia sau altuia dintre factorii enumeraţi mai sus – este evident că atât ereditatea, cât şi mediul şi educaţia contribuie la devenirea umană. Însă, în trecut, oamenii nu erau atât de ponderaţi în afirmaţii.

Ereditatea şi mediul, într-o interacţiune şi unitate perfectă, promovează necontenit dezvoltarea omului, dar nu la modul spontan, ci într-o structură cu funcţie nouă, conştientă, un factor nou în formarea omului – educaţia.

Din această perspectivă putem afirma că educaţia controlează şi organizează influenţele mediului asupra individului, adaptându-le la particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Astfel spus, educaţia face legătură şi mediază între potenţialitatea de dezvoltare, propusă de ereditate şi oferta de posibilităţi ale mediului. Educaţia armonizează interacţiunea ereditate-mediu şi creează un climat favorabil actualizării potenţialităţilor genetice, fapt pentru care putem spune că educaţia este o activitate umană specializată în dezvoltare.

Fără a nega importanţa factorilor ereditari şi de mediu, suntem totuşi îndreptăţiţi să afirmăm că educaţia, care include un sistem complex de acţiuni şi influenţe de natură formativă şi informativă, are un rol major în dezvoltarea psihică şi în formarea personalităţii umane. Mediul, asemenea educaţiei, influenţează individul între limitele stricte pe care le trasează ereditatea. Cu toate acestea, parafrazându-l pe H. Pieron, am putea spune despre copil, că în absenţa acţiunii factorului „educaţie”, acesta ar rămâne un simplu candidat la umanitate.

Izvorul dezvoltării psihice îl constituie, după cum se ştie, contradicţiile interne care apar ca urmare a solicitărilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depăşirea şi rezolvarea acestor contradicţii revine, în primul rând, educaţiei. Pe de o parte, educaţia oferă conţinuturile ce urmează să fie asimilate, pe de altă parte ea se preocupă de modul în care să fie asimilate, de formarea capacităţilor omului de a nu se lăsa derutat de obstacole sau de influenţe nefavorabile şi de a fi receptiv la influenţele pozitive ale mediului. Rolul conducător al educaţiei rezultă şi din intervenţia acesteia în ameliorarea condiţiilor de mediu, în crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe educative puternice asupra formării personalităţii umane.

Sintetizând, putem afirma cu certitudine că dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii complexe ereditate-mediu-educaţie. Educaţia este o formă organizată, sistematică şi continuă de formare a personalităţii umane, educaţia optimizând, în măsura posibilităţilor, relaţia ereditate-mediu.

Educaţiei îi revine rolul conducător în formarea şi dezvoltarea personalităţii, deoarece organizează într-o manieră optimă influenţele factorilor de mediu şi, în acelaşi timp, depistează predispoziţiile ereditare, le diferenţiază şi le grăbeşte intrarea în funcţiune suplimentându-le forţa. Educaţia creează premisele interne favorabile acţiunii prielnice anumitor factori externi, formarea personalităţii fiind atât efect al acţiunii educative, cât şi premisă pentru derularea acesteia.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.