Prejudecăţi şi stereotipuri legate de corupţie

Foarte mulţi oameni evaluează negativ alte grupuri sociale şi au sentimente de antipatie faţă de membrii acestora. Prejudecăţile nu sunt altceva decât consecinţa acestor sentimente negative. În cele mai multe cazuri, persoanele care sunt ţinta prejudecăţilor ajung victimele discriminării sociale şi/sau economice.

Atitudinea este definită ca o predispoziţie de a reacţiona favorabil sau defavorabil la un anumit obiect sau clasă de obiecte, identificându-se după trei caracteristici:

(1) se referă la un subiect anume (sau obiect), (2) este de natura evaluativă (favorabilă sau defavorabilă) şi (3) este de lungă durată (de unde predispoziţia de a reacţiona într-un fel sau altul). Orice prejudecată care prezintă aceste trei caracteristici este o atitudine. Psihologia sociala permite o analiză aprofundată a acestor trei componente:

1.      Componenta cognitivă se referă la conceptele şi percepţiile noastre despre un obiect sau o clasă de obiecte. De exemplu, a avea o atitudine despre discipolii unei secte religioase presupune existenta unei concepţii despre secta respectivă pentru a o diferenţia de alte grupări sociale. Oamenii au tendinţa de a regrupa concepte precum religia, devotamentul sau prozelitismul, formându-şi implicit o teorie despre un grup social sau altul.

2.      Componenta afectivă este formata din sentimentele faţă de un obiect sau clasa de obiecte. Deşi prejudecăţile se pot baza atât pe sentimente negative, cat şi pozitive, de obicei predomină resentimentele, adică trăirile afective negative.

3.      Componenta comportamentală reprezintă orientarea unei acţiuni în favoarea sau defavoarea unui obiect sau clasa de obiecte. De exemplu a crede că sectele religioase ar trebui interzise, constituie deja un tip de comportament.

În concluzie se poate afirma că prejudecata este predispoziţia unei persoane de a reacţiona (defavorabil sau favorabil), predispoziţie generată de apartenenţa la o clasa sau categorie socială, care, pe plan comportamental se transformă în discriminare

Unii teoreticieni preferă utilizarea termenului de prejudecată pentru a desemna o aversiune nejustificată faţă de un grup sau membrii acestuia, aşa cum este ostilitatea faţă de un grup minoritar. Trebuie specificat că oamenii sunt capabili să îşi justifice aproape toate sentimentele lor negative, fie că sunt faţă de drogaţi sau alte grupuri, încât este destul de dificil să apreciezi obiectiv justeţea aprecierii lor. Ceea ce unii consideră justificabil, alţii îl găsesc absurd şi nu există un etalon universal pentru a stabili ceea ce este corect. O parte din atitudinile negative, justificate sau nu, au însă marcante consecinţe negative pe plan social.

Prejudecata apare din cauza faptului că adesea tindem să-i judecăm pe ceilalţi, doar pentru că nu-i cunoaştem sau nu facem nici un efort să-i cunoaştem. Este bazată pe experienţele împărtăşite de alţii, sau pe ceea ce este scris în ziarele de azi.

Frustrarea si agresiunea au fost adesea postulate drept cauza prejudecatii: daca unui individ ii este blocata calea spre realizarea unui scop, iar obstacolul este prea puternic pentru a fi depasit, atunci o agresiune ulterioara va fi inlocuita si directionata spre o tinta mai vulnerabila. Unii teoreticieni au sugerat ca o alta explicatie a prejudecatii, la fel de importanta, este conformitatea: evaluarea negativa a grupurilor selectate poate fi localizata cultural, reprezentind o parte inerenta a socializarii. Altii au incercat sa defineasca o personalitate autoritara mai predispusa a fi victima unei prejudecati, datorita unui stil de gindire dogmatic.

Analiza prejudecatilor ramine o zona diversificata si complexa, dar esentiala pentru descrierea si explicarea relatiilor dintre grupuri, asa cum sint ele formulate in contactul direct sau indirect din interiorul oricarui sistem social.

Termenul de stereotip, preluat din limbajul tipografic (placă plană sau semicilindrică, turnată din metal, mulată în cauciuc sau în alt material plastic, reprezentând reproducerea unui text sau a unui clişeu şi întrebuinţată ca formă de tipar la tipărirea ediţiilor unei lucrări de mare tiraj), a fost pentru prima oară introdus în sfera psiho-socialului de către Walter Lippmann, în 1922, care le considera “imagini din minte”, indispensabile pentru filtrarea realităţii obiective atât de complexe.

Stereotipurile sunt termeni atribuiţi pentru a comunica animozitatea faţă de anumite grupuri (de exemplu: ţigan, ţăran, homo, securist etc). Aceste descrieri simplificate, sunt definite ca fiind categorii sau concepte în care îi amplasăm pe toţi membrii unui alt grup. Ce se spune despre japonezi că sunt muncitori, despre germani că sunt disciplinaţi, despre evrei că au spirit de clan, reprezintă stereotipuri sociale cu care oamenii sunt de acord înainte de a reflecta asupra lor. Stereotipul este un mecanism de menţinere a prejudecăţii deoarece acţionează ca o etichetă foarte greu de modificat în timp. Oamenii au stereotipuri („clişee sociale”) şi faţă de grupul de apartenenţă, acestea având însă efecte mai complexe şi mai nuanţate:

– suprageneralizarea – când oamenii interacţionează cu alte grupuri, au tendinţa de a generaliza pornind de la comportamentul unei singure persoane;

– abaterile negative ale amintirii – oamenii îşi amintesc cu mai multă uşurinţă faptele pozitive ale propriului grup care reîntăresc propriile stereotipuri, iar în ce priveşte grupul exterior oamenii îşi amintesc mai bine greşelile membrilor acestuia;

– corelaţia iluzorie – în prezenţa simultană a două evenimente sau caracteristici se fac judecăţi greşite. De exemplu, dacă se consideră că ţiganii sunt răi şi hoţi, atunci se va respinge orice informaţie care evidenţiază comportamentul bun sau prietenos al acestora. Corelaţia iluzorie este un fenomen care reflectă tendinţa de a căuta informaţia care susţine o convingere stereotipă conform căreia anumite persoane au caracteristici particulare şi de a respinge informaţia care este contradictorie.

Stereotipiile sunt judecăţi ce se fac despre ceilalţi fără informaţii suficiente sau motive potrivite şi constituie elemente omniprezente în viaţa noastră. Prin raport cu trăsăturile de personalitate, stereotipurile evocă elemente foarte bine asociate, vizuale şi distinctive, facilitând, prin urmare, activitatea cognitivă. Dar, în acelaşi timp, şi interpretarea orientată a informaţiilor din mediu consolidează stereotipurile. Această probabilitate a stereotipurilor de a se perpetua se datorează faptului că ele furnizează premisele pe care ne bazăm comportamentele. Dar nu numai comportamentele noastre, ci şi modul de a ne exprima tinde să perpetueze stereotipurile intergrupuri.

O scurtă analiză asupra culturii organizaţionale  specifice sistemelor de aplicare a legii

În timp ce majoritatea elementelor culturii specifice forţelor de ordine sunt universale, fiecare structură şi fiecare unitate în parte posedă propria şi distincta cultură organizaţională.

Există mai multe definiţii relative la conceptul culturii organizaţionale regăsite în structurile de aplicare a legii, dar ca să rezumăm ideile emise cu privire la această noţiune, o să precizăm faptul că, în principiu, aceasta are două componente majore:

a)       Imaginea luptătorilor imparţiali şi profesionişti împotriva criminalităţii, pe care o au funcţionarii despre sine şi

b)      Un sistem de valori şi comportamente nedescrise în manualele nici unui sistem poliţienesc/nici unei structuri de aplicare a legii şi în nici un cod de conduită.

Această definiţie, chiar dacă nu identifică în mod necesar un element pozitiv convingător, pune în evidenţă componenta negativă. Publicul solicită din partea fiecărei profesii un anumit standard de profesionalism şi moralitate, dar, din motive evidente, structurilor ce sunt chemate să vegheze la respectarea legii li se pretinde un standard mult mai înalt, pe care toţi funcţionarii trebuie să îl accepte.

O parte integrantă a procesului de acceptare din partea acestor structuri, a acestui standard înalt, este înţelegerea culturii organizaţionale, concomitent cu păstrarea dinamismului atât în rezistenţa la componenta negativă, cât şi în provocarea celei pozitive.

Referindu-se la componenta negativă a acestor valori, judecătorul Milton Mollen a scris în raportul său din 1994 cu privire la corupţia poliţiei din New York următoarele: „corupţia a înflorit, printre altele, din cauza unei culturi organizaţionale specifice poliţiei care pune loialitatea/colegialitatea înaintea integrităţii; şi din cauza tăcerii  poliţiştilor cinstiţi  care se tem de consecinţele denunţării unei activităţi ilegale a unui alt poliţist, indiferent cât de gravă ar fi aceasta”.

Într-un mediu perceput ca ostil şi plin de neprevăzut, cultura poliţiei oferă membrilor săi convingerea că ceilalţi poliţişti îşi vor susţine, apăra şi asista colegii în toate situaţiile în care se vor confrunta cu vreun fel de presiune din exterior şi că vor păstra secretul în toate investigaţiile desfăşurate din exterior.

Esenţa acestei componente negative a culturii organizaţionale este tocmai această atitudine conform căreia poliţiştii trebuie să se protejeze unii pe ceilalţi, indiferent de consecinţe. Din păcate, această atitudine este, mai degrabă o loialitate greşit înţeleasă, decât o loialitate din principiu.

Înainte de a discuta despre aceste elemente negative ale culturii poliţiei, propun să analizăm câteva dintre posibilele motive pentru care acest tip de cultură se manifestă:

  1. Suspiciunea ( acest sentiment apare din cauza presiunii permanente de a identifica autorii de infracţiuni şi a preocupării faţă de pericol – foarte probabil determină o tendinţă de a estima foarte rapid dacă o persoană este prieten sau nu şi afectează comportamentul subsecvent al poliţistului);
  2. Protecţia de sine (este în natura umană să nu îţi doreşti să devii proscris – şi aceasta include teama  de represalii, în special sub forma non-susţinerii):
  3. Accentul pe munca în echipă (este natural să fie promovată munca de echipă ţinând cont că în activitate aceasta este de foarte multe ori vitală pentru poliţişti, dar, din păcate, acest accent poate cultiva şi pune loialitatea de grup înaintea datoriei poliţiştilor);
  4. Sistemul de recompensare internă (dorinţa pentru transferuri sau promovări poate promova elitismul şi deschide drumul spre „scurtături” având drept consecinţe nenumărate abuzuri)
  5. Socializarea negativă (aceasta practic întăreşte legăturile/obligaţiile şi compartimentează procesul cognitiv);
  6. Poliţiştii, în general, sunt minţiţi atât de des încât devin cinici;
  7. Poliţiştii sunt martori ai dispreţului faţă de sistemul de justiţie, iar, în timp, din cauza expunerii constante la aspectele cele mai de jos ale societăţii, devin mult mai uşoare acceptarea şi justificarea comportamentelor ilegale.

Făcând referire la situaţia din S.U.A., Enciclopedia Wikipedia denumeşte această cultură “The Blue Wall of Silence” (Peretele Albastru al Tăcerii) şi precizează că este numele folosit pentru a descrie slăbiciunea percepută a poliţiştilor de a se uni în limitarea cooperării cu investigatorii când unul dintre colegi este acuzat de comportament necorespunzător. Despre poliţiştii care refuză să depună mărturie împotriva unui alt poliţist spunând că nu îşi pot aminti nimic din cele întâmplate se spune că oferă „răspunsul standard al poliţiştilor”.

Aceast cod al tăcerii, există, practic, sub forme şi la niveluri diferite, în toate domeniile de activitate, de la marile companii, politică, profesia medicală, cea juridică, lumea sportului, mediul infracţional, bineînţeles, şi chiar, dacă ne aducem bine aminte, acesta exista şi în copilărie când funcţiona această regulă nescrisă de a nu-l trăda pe celălalt.

În forma sa cea mai simplă codul tăcerii este percepţia că poliţiştii nu vor informa niciodată despre un alt coleg, chiar dacă acesta ar fi implicat în comiterea de infracţiuni. Spre exemplu, un sondaj efectuat în rândul poliţiştilor din S.U.A. în 1998 a relevat faptul că mai mult de jumătate (52,4%) au fost de acord cu afirmaţia potrivit căreia „nu este neobişnuit pentru un poliţist să nu raporteze despre comportamentul ilegal al unui alt coleg”. O cercetare similară realizată în anul 2000 de Institutul Naţional de Etică al S.U.A. denota că 79% dintre angajaţii structurilor de poliţie admiteau existenţa unui cod al tăcerii, iar ce este cu adevărat îngrijorător, această situaţie nu deranja pe 52% dintre aceştia.

Obligaţia de sesizare şi protecţia avertizorilor de integritate:

Avertizarea de integritate vine ca o soluţie pentru a deschide sistemul faţă de public prin înfrângerea „reticenţei”, specifice unui sistem tradiţional închis faţă de cetăţean. Având în vedere organizarea instituţiilor publice – acces relativ dificil la procesele ce se desfăşoară în cadrul acestora şi faptul că riscul de corupţie este semnificativ crescut într-un mediu secretizat, dezvăluirea ilegalităţilor a constituit o preocupare pentru guvernele multor state.

În acest sens, statele, fie au creat obligativitatea funcţionarilor publici de a raporta ilegalităţile şi comportamentele necorespunzătoare, fie au pus la dispoziţie proceduri pentru a facilita raportarea (spre exemplu, două treimi din Statele membre OECD au dezvoltat proceduri care să faciliteze raportarea neregulilor săvârşite de funcţionarii publici).

În general, procedurile sunt stabilite prin reglementare în dreptul intern            ( aproape jumătate din statele membre OECD obligă prin lege funcţionarii publici să raporteze despre orice comportament necorespunzător sau infracţiune, inclusiv fapte de corupţie), dar există şi state care le-au adoptat prin regulamente interne (ex.: Marea Britanie şi Elveţia), iar implementarea şi monitorizarea aplicării acestora sunt realizate, fie de către managerii instituţiilor, fie de către unităţi specializate.

În România, obligaţia de denunţare a infracţiunilor pentru  angajaţii din sistemul public este reglementată atât de Codul de Procedură Penală – orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art.145 din Codul penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.

Prevederi care obligă funcţionarii publici să denunţe autorităţilor încălcări ale legii se regăsesc, însă, şi în alte acte normative:

art.23, alineatul 1 din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să înştiinţeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârşirii infracţiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operaţiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit acestei legi. Alineatul al doilea stipulează, de asemenea, obligaţia persoanelor cu atribuţii de control de a proceda, în cursul efectuării actului de control, la asigurarea  şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

art. 19, pct. (3) din H.G.R. nr. 991/2005 – Codul de conduită al poliţistului: poliţistul ia atitudine faţă de actele de corupţie manifestate în cadrul instituţiei, având obligaţia de a informa superiorii şi alte organe competente cu privire la cazurile de corupţie despre care a luat cunoştinţă.

Art. 263 din Codul Penal, sancţionează fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, existând o circumstanţă agravantă pentru situaţia în care fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control.

În ceea ce priveşte măsurile de protecţie, la nivel internaţional se observă o creştere a interesului statelor pentru a asigura protecţia acelor funcţionari care semnalează nereguli în serviciul public. În general, măsurile adoptate sunt cele de protecţie juridică şi asigurare a anonimatului, dar există şi alte tipuri de protecţie, precum cea împotriva sancţionării sau concedierii abuzive, odată cu aceste măsuri fiind adoptate şi procedurile de urmat în raportarea actelor ilicite din instituţiile publice.

Codul civil în Grecia şi legea privind normele de muncă din Noua Zeelandă, se rezumă la garantarea protecţiei, în timp ce în Ungaria Codul Penal a introdus infracţiunea „persecutarea împotriva unei persoane care a sesizat ilegalitatea în interes public, sancţionând pe oricine care ar lua vreo măsură faţă de acest avertizor de integritate”. În Australia, aceleaşi măsuri care interzic sancţionarea sau discriminarea avertizorilor publici constau în regulamente foarte stricte, punându-se la dispoziţia funcţionarilor proceduri pentru sesizarea neregulilor.

Protecţia, însă, este asigurată avertizorilor numai în situaţia în care aceştia folosesc procedura corectă şi când ilegalitatea nu este semnalată mass-mediei. Asemenea condiţionări asigură importanţa cuvenită respectării procedurii în astfel de situaţii.

În România, legea avertizorului de integritate, denumire dată Legii nr. 571/2004, a apărut dintr-o nevoie de instrumente pentru autoreglarea sistemului de integritate în cadrul administraţiei publice şi a serviciilor publice şi creează instrumentul de siguranţă pentru situaţiile în care un funcţionar public sau angajat contractual intenţionează să refuze executarea unui ordin pe care îl consideră ilegal sau să denunţe încălcări ale legii în cadrul instituţiei în care lucrează.

In înţelesul Legii, avertizarea de interes public este sesizarea făcută cu bună credinţă cu privire la orice fapta care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei care este încadrată în una dintre autorităţile sau instituţiile publice.

Această lege completează cadrul normativ, având în vedere faptul că exista posibilitatea ca orice angajat care refuza îndeplinirea unui ordin în afara legalităţii sau care avea „curajul” să vorbească despre neregulile dintr-o instituţie, să fie supus la o serie de persecuţii care aveau ca rezultat sancţionarea, eliminarea sau retragerea din sistem şi reglementează unele măsuri suplimentare pentru protecţia acestora.

Legea a avut de asemenea în vedere faptul că o cultură sau un sistem bazate pe inerţie, secretizare şi tăcere dă naştere sau întreţine corupţia. precum şi faptul că funcţionarii au de cele mai multe ori cunoştinţă de formele de comportament necorespunzător (inclusiv corupţie), dar fie le este teamă de eventualele repercusiuni, fie sunt prea toleranţi faţă de colegii de muncă.

Non-raportarea persistă nu numai din cauza faptului că o persoană care „avertizează” (blows the wisthle) este de foarte multe ori victimizată, dar, în principal, din cauza unei greşit înţelese loialităţi.

Pentru a depăşi aceste obstacole şi a promova o cultură a transparenţei şi responsabilizării, trebuie creat un cadru simplu şi clar, care să încurajeze raportarea neregulilor din sistem şi să protejeze avertizorii publici de victimizare. În acest sens, funcţionarii publici, personalul contractual şi celelalte categorii de personal beneficiază de următoarele măsuri de protecţie:
În faţa comisiei de disciplină sau a altor organe similare, avertizorii beneficiază de protecţie după cum urmează:

a) avertizorii în interes public beneficiază de prezumţia de bună-credinţă, până la proba contrară;

b) la cererea avertizorului cercetat disciplinar ca urmare a unui act de avertizare, comisiile de disciplină sau alte organisme similare din cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor unităţi, au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a sancţiunii disciplinare aplicate.

În situaţia în care cel reclamat prin avertizarea în interes public este şef ierarhic, direct sau indirect, ori are atribuţii de control, inspecţie şi evaluare a avertizorului, comisia de disciplină sau alt organism similar va asigura protecţia avertizorului, ascunzându-i identitatea.

În cazul avertizărilor în interes public, prevăzute la art. 5 lit. a) şi b), se vor aplica din oficiu prevederile art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, respectiv protecţia identităţii martorului protejat.

În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.

Instanţa verifică proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancţionării ulterioare şi indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege.

De MONACO Publicat în D.G.A.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.