Protecţia în caz de accident nuclear, chimic, biologic, care implică substanţe periculoase precum şi a celui cauzat de descoperirea muniţiilor neexplodate

PROBLEME

1. Noţiuni cu caracter general privind accidentul nuclear, chimic, biologic, care implică substanţe periculoase precum şi a celui cauzat de descoperirea muniţiilor neexplodate;

2. Caracteristicile tehnice şi efectele generate de accidentul nuclear, chimic, biologic, care implică substanţe periculoase precum şi a celui cauzat de descoperirea muniţiilor neexplodate;

3. Protecţia împotriva efectelor generate de accidentul nuclear, chimic, biologic, care implică substanţe periculoase precum şi a celui cauzat de descoperirea muniţiilor neexplodate.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

După parcurgerea temei cursantul trebuie să fie în măsură să:

– enumere caracteristicile tehnice  şi efectele generate de accidentul nuclear, chimic, biologic, care implică substanţe periculoase precum şi a celui cauzat de descoperirea muniţiilor neexplodate;

cunoască măsurile de protecţie împotriva efectelor generate de accidentul nuclear, chimic, biologic, care implică substanţe periculoase precum şi a celui cauzat de descoperirea muniţiilor neexplodate.

BIBLIOGRAFIE

  1. *** Organizarea şi realizarea măsurilor de protecţie civilă – culegere de lecţii -, Editura Ministerului de Interne, 2003.
  2. RADU ANDRICIUC şi STEINER NICOLAE, Mic glosar al termenilor de bază, abrevierilor şi semnelor convenţionale, folosiţi în managementul urgenţelor civile , Editura MPM Edit Consult, Bucureşti 2003.
  3. *** Regulamentul nr. 960/1999 pentru aplicarea măsurilor de protecţie civilă în unităţile Ministerului de Interne.
  4. *** Manualul tehnic de protecţie civilă, Editura M.Ap.N., Bucureşti, 1984.
  5. *** Instrucţiunile C-9 privind cunoaşterea şi întrebuinţarea        mijloacelor de protecţie individuală.
  6. *** Instrucţiunile C-18A.
  7. *** Instrucţiunile C-12.
  8. *** Legea privind activitatea reglementarea activităţilor    sanitar-veterinară nr. 75/1991.
  9. *** Metodica de calcul a pierderilor umane şi distrugerilor   materiale cauzate de armele de distrugere în masă, Editura Militară, Bucureşti, 1975.

10.  *** Cooperation Activities in Civil Emergency Planning, SCEPS/NATO, 2001

Introducere

Din punctul de vedere al managementului situaţiilor de urgenţă, prin termenul de accident se înţelege „ o întâmplare neprevăzută, venită pe neaşteptate, curmând o situaţie normală  şi având drept cauză activitatea umană”.

În continuare vor fi analizate numai tipurile de accidente cu o rată înaltă de producere şi pentru a căror rezolvare este necesară cooperarea dintre   structurile M.A.I.

4.1 Accidentul nuclear

Accidentul nuclear este un „ eveniment care afectează instalaţia nucleară şi poate provoca iradierea şi contaminarea personalului acesteia, populaţiei sau a mediului înconjurător peste limitele admise”.

Sursa potenţială cea mai periculoasă de contaminare o constituie centralele nuclearo-electrice.

Alte surse potenţiale de accident nuclear sunt:

–          instalaţiile de tratare a deşeurilor radioactive;

–          instalaţiile de transport şi de depozitare a combustibilului nuclear sau deşeurilor radioactive;

–          instalaţiile de producere, transport, utilizare şi stocare a radionuclizilor;

–          mijloacele de transport care au instalaţie nucleară proprie pentru propulsie.

Accidentele la centralele nuclearo-electrice pot fi clasificate astfel:

a) accidente de reactivitate (reactorul devine supracritic necontrolabil);

b) accidente provocate de avarii la circuitul primar de răcire;

c) accidente provocate de avarii la circuitul secundar;

d) accidente de manipulare a combustibilului nuclear;

e) accidente legate de amplasament;

Clasificarea urgenţelor pentru o centrală nuclearo-electrică se face conform se face conform Scalei Internaţionale a Evenimentelor Nucleare (I.N.E.S.), conform anexei I.

Căile principale de expunere care prezintă un risc major pentru om, în caz de accident nuclear, sunt:

–          expunerea externă la radiaţiile gamma emise de radionuclizii prezenţi în norul purtat, precum şi materialul depus pe sol şi pe corp;

–          expunerea internă la radiaţii prin inhalarea substanţelor radioactive din aer;

–          expunerea internă prin consumul, în timp, al alimentelor şi apei contaminate radioactiv (ingestie)

Limita dozei de iradiere efective pentru personalul expus profesional este de 20 mSv/an.

Sunt valabile şi următoarele doze echivalente:

–          150 mSv/an pentru cristalin;

–          500 mSv/an pentru piele.

Limita dozei de iradiere efective pentru populaţie este 1 mSv/an sau până la 5 mSv/an dacă valoarea medie pe 5 ani consecutivi a dozei efective nu depăşeşte 1 mSv/an.

Sunt valabile şi următoarele doze echivalente:

–          15 mSv/an pentru cristalin;

–          50 mSv/an pentru piele.

Responsabilitatea organizării şi conducerii acţiunilor de pregătire şi intervenţie în acest caz revine utilizatorului nuclear (pentru amplasamentul obiectivului) iar în afara acestuia organelor care fac parte din sistemul de management al situaţiilor de urgenţă.

Pentru unităţile M.A.I. în Planul de protecţie şi intervenţie în situaţii de urgenţă civilă al acestora, un capitol se referă la măsurile de protecţie şi intervenţie în caz de accident nuclear.

În principiu, acest capitol va cuprinde:

–          zonele de planificare la urgenţă (Z.P.U.) în jurul obiectivului nuclear pentru expunerea la nor şi ingestie (vezi anexa II);

–          responsabilităţile centralei şi ale autorităţilor publice;

–          nivelurile de intervenţie şi activarea măsurilor stabilite pentru aceasta;

–          fluxul informaţiilor;

–          măsurile de protecţie a efectivelor şi bunurilor proprii;

–          responsabilităţile unităţilor pentru intervenţie în sprijinul populaţiei;

–          forţele şi mijloacele proprii pentru intervenţie şi modul de activare a acestora;

–          conducerea realizării măsurilor de protecţie şi de intervenţie;

–          forţe cu care se cooperează.

Scala de timp corespunzătoare unui accident nuclear cuprinde următoarele faze:

iniţială = riscul imediat datorat eliberării aerosolilor radioactivi poate fi generat de inhalarea acestora sau iradierea datorată norului radioactiv (primele ore de la începutul accidentului);

–          intermediară = riscul este cauzat de iradierea externă şi internă datorită depunerilor radioactive şi inhalării aerosolilor radioactivi (inclusiv ingestia hranei contaminate). Această fază poate dura până la câteva săptămâni.;

–          finală = riscul poate fi datorat hranei contaminate şi contaminării mediului (până la câţiva zeci de ani).

Principalele măsuri de protecţie şi intervenţie pentru amplasament sunt:

–          informarea şi alertarea personalului potrivit procedurilor abilitate;

–          activarea Centrului de Control al Urgenţei;

–          măsurarea radioactivităţii pe amplasament şi în exteriorul acestuia;

–          alertarea şi recenzarea angajaţilor, căutarea şi acordarea primului ajutor răniţilor;

–          prognozarea zonelor posibil contaminate şi calculul dozelor cauzate de scăpărilor radioactive (informarea autorităţilor publice despre acesta);

–          luarea măsurilor de remediere şi aducere a instalaţiilor sub control;

–          evaluarea dozelor de iradiere de aşteptare;

–          informarea publicului despre situaţia produsă;

–          asigurarea personalului tehnic şi de coordonare pentru consultaţiicu organele de intervenţie judeţene şi naţionale.

Principalele măsuri de protecţie şi intervenţie în exteriorul amplasament sunt:

–          înştiinţarea şi alarmarea populaţiei despre pericolul contaminării radioactive;

–          adăpostirea populaţiei în locuinţe sau clădirile în care se găsesc, la momentul producerii evenimentului (se reduce nivelul de expunere la radiaţii de 20 de ori faţă de depunerile de radionuclizi din exterior);

–          administrarea comprimatelor de iodură de potasiu, la recomandarea organelor sanitare (în funcţie de vârstă cantitatea de iodură de potasiu administrată variază între 30 şi 130 mg/persoană);

–          evitarea consumului de produse lactate locale, legume şi apă din regiune fără avizul organelor sanitare (se evită contaminarea internă a organismului);

–          evacuarea populaţiei din zona de planificare a urgenţei în cazul expunerii la norul radioactiv;

–          controlul dozimetric şi radiobiologic al persoanelor;

–          acordarea asistenţei mediale de urgenţă persoanelor iradiate sau contaminate radioactiv;

–          asigurarea pazei şi controlul accesului în zona contaminări radioactiv, dirijarea circulaţiei, sprijinirea acţiunilor de evacuare;

–          aplicarea măsurilor specifice de protecţie la adăposturile pentru animale, sursele de apă, produse agroalimentare şi alte bunuri materiale .

4.2 Accidentul chimic

Accidentul chimic este o „ eliberare necontrolată în mediul înconjurător a unei substanţe toxice pe timpul producerii, stocării sau transportului acesteia”.

Termenul de substanţe toxice industriale (echivalent substanţe periculoase) defineşte acele produse chimice care produc intoxicaţii oamenilor şi animalelor la distanţe foarte mari, depăşind limitele agentului economic sursă toxică şi creând zone contaminate ce pot cuprinde localităţi întregi sau alte obiective unde este concentrat un număr mare de persoane.

Substanţele toxice industriale se clasifică, în general, astfel:

  • cu acţiune iritanţă, caustică şi sufocant-asfixiantă = amoniacul, clorul, acidul azotic, acidul clorhidric, acidul fluorhidric, oxizii de sulf, oxizii de azot, fosgenul, clorcianul;
  • cu acţiune toxică generală = hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric, sulfura de carbon, oxiclorura de fosfor.

Aceste substanţe toxice industriale se pot găsi în instalaţii sub formă de gaze, gaze lichefiate ori comprimate, vapori, aerosoli sau lichide.

Cauzele producerii accidentelor chimice pot fi diverse, ca de exemplu:

–          avaria unor conducte sau a vaselor sub presiune;

–          avaria etanşeizării la compresoare (dacă este cazul);

–          scurgeri pe la armături;

–          pierderi ale apei de alimentare, de răcire sau a aburului, avaria conductelor de însoţire etc;

–          erori umane şi operaţionale;

–          deficienţe ale componentelor principale;

–          cutremur, fenomene meteorologice periculoase;

–          acţiuni teroriate.

Spaţiul în care S.T.I. (substanţa toxică industrială) îşi manifestă acţiunea vătămătoare, ca urmare a unui accident chimic, se numeşte focar chimic.

Parametrii focarului chimic sunt:

– suprafaţa de răspândire a substanţei toxice industriale;

– dimensiunile zonelor de acţiune ale norului toxic, pentru concentraţii letale şi de intoxicare;

– durata de acţiune a norului toxic (persistenţă);

– direcţia de propagare a norului toxic.

S.T.I. eliberateaccidental sub formă de gaz sau vapori, formează un nor toxic.

Norul se poate forma instantaneu sau într-un interval scurt de timp.

Acesta se deplasează pe direcţia vântului şi crează 2 zone de acţiune:

  1. zona letală = zona de acţiune a norului chimic în care concentraţia substanţei (concentraţia de intoxicare) poate produc moartea persoanei într-un timp de cel mult 15 minute, prin inhalare;
  2. zona de intoxicare = zona de acţiune a norului toxic în care concentraţia substanţei poate produc intoxicarea organismului (la limita de suportabilitate) într-un interval de timp de 1-15 minute, fiind necesară acordarea de tratament medical.

Dimensiunile zonelor de acţiune ale norului toxic şi persistenţa acestuia depind de următorii factori:

–          natura substanţei toxice industriale şi cantitatea existentă în instalaţie la momentul începerii eliberării acesteia;

–          cantitatea de substanţă eliberată în mediul înconjurător;

–          valorile concentraţiilor letale şi de intoxicare;

–          situaţia meteorologică;

–          propietăţile fizice şi chimice ale substanţei.

Titularul activităţii în care sunt prezente S.T.I., are obligaţia legală de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni producerea accidentelor majora şi pentru a limita consecinţele acestora asupra sănătăţii populaţiei şi asupra calităţii mediului.

Acesta este obligat să elaboreze şi să transmită autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului şi autorităţii teritoriale pentru protecţie civilă un raport de securitate în exploatare pentru prevenirea riscurilor de accidente majore. Acest raport de revizuieşte periodic şi se actualizează.

Deasemenea, titularul activităţii are obligaţia să elaboreze un plan de urgenţă internă ce cuprinde măsurile care trebuie aplicate în interiorul obiectivului în caz de accident chimic.

Analog, autorităţile teritoriale pentru protecţia civilă elaborează un plan de urgenţă externă care cuprinde măsurile ce trebuie luate în afara obiectivului în caz de accident chimic.

Principalul efect al substanţelor toxice industriale asupra oamenilor şi animalelor îl reprezintă intoxicaţia.

Intoxicaţia (o tulburare a funcţiilor întregului organism cu sau fără apariţia unor vătămăti locale) poate avea următoarele grade de manifestare:

–          uşoară = mioza (micşorarea ploapei), lăcrimarea, greutatea în respiraţie (ca în asm),senzaţia de oboseală şi durere de cap. Durează 2-3 zile şi se poate vindeca fără tratament;

–          medie = pe lângă simptomele descrise anterior mai apare scăderea vederii, tuse cu expectoraţie abundentă, spumoasă şi contracţii musculare însoţite de pierderea echilibrului;

–          gravă = caracterizată prin trei etape şi anume etapa de excitaţie, apoi etapa contracţiilor şi convulsiilor şi în final etapa paraliziilor urmaţă de moarte rapidă.

Principalele măsuri de protecţie şi intervenţia în caz de accident chimic sunt:

–          înştiinţarea şi alarmarea despre pericolul contaminării chimice (semnalul „alarmă chimică” este format din5 impulsuri de cîte 16 secunde fiecare la un interval de 10 secunde între ele);

–          folosirea mijloacelor individuale de protecţie (cartuşul filtrant este marcat cu o culoare corespunzătoare tipului de substanţă toxică. Astfel banda galbenă corespunde clorului, dioxidului de sulf şi hidorgenului sulfurat, banda albastră corespunde acidului cianhidric, banda verde corespunde amoniacului şi banda albă corespunde monoxidului de carbon);

–          asigurarea protecţiei populaţiei prin adăpostire;

–          asigurarea protecţiei prin evacuare (autoevacuare) temporară;

–          asigurarea protecţiei animalelor (prin etanşarea uşilor şi ferestrelor grjdurilor);

–          introducerea restricţiilor de consum a apei, produselor agroalimentare şi furajelor;

–          intensificarea măsurilor de ordine publică, restricţionarea circulaţiei şi paza bunurilor;

–          organizarea cercetării chimice, a controlului şi supravegherii contaminării;

–          acordarea primului ajutor şi a asistenţei medicale de urgenţă;

–          aplicarea măsurilor de neutralizare şi împiedicare a răspândirii S.T.I. , colectarea, transportul şi depozitarea materialelor contaminate.

În cazul transportului de mărfuri, pe parcursul unui an aproximativ 15% dintotalul acestora îl reprezintă substanţele periculoase.

Circa 50% din acestea sunt transportate pe căi rutiere, alte 30% pe căile ferate iar restul de 205 pe cele navale.

Accidentele cu substanţe periculoase pe timpul transportului reprezintă un risc deoasebit deoarece, populaţia din apropierea căii de comunicaţie nueste pregătită şi nu reacţionează prompt în acest caz.

Principalele măsuri de protecţie şi de intervenţie după ce accidentul pe timpul transportului a avut loc, se referă la:

–          delimitarea şi marcarea zonelor de răspândire, pericol, izolare şi evacuare;

–          interzicerea accesului în zonă şi îndepărtarea persoanelor neautorizate, asigurarea pazei şi îndrumării circulaţiei;

–          stabilirea direcţiei de deplasare şi a dimensiunilor zonei de acţiune a norului toxic (acolo unde este cazul);

–          stabilirea locului de conducere a acţiunilor şi a legăturilor;

–          alarmarea populaţiei;

–          evacuarea temporară a populaţiei;

–          scoaterea vătămaţilor din zona accidentului, acordarea primului ajutor şi a asistenţei medicale de urgenţă , inclusiv transportul acestora la spital;

–          neutralizarea substanţei toxice industriale.

4.3 Accidentul biologic

Accidentul biologic este „ răspândirea unor agenţi patogeni datorită avarierii unor instalaţii sau containere ca îi conţin, ce poate determina îmbolnăviri cu caracter transmisibil (în masă) ale populaţiei sau animalelor. Precum şi distrugerea fondului agroforestier”.

Acest tip de accident are următoarele caracteristici principale:

  • are caracter de acţiune în masă;
  • nu este însoţit de acţiunea altor factori de distrugere;
  • nu are acţiune asupra bunurilor materiale;
  • prezintă o sferă largă de acţiune în timp şi spaţiu (ca vectori putători specific se pot menţiona curenţii de aer, animale, oameni);
  • greu de identificat şi contracarat.

Caracteristica pricipală care defineşte accidentul biologic o constituie focarul biologic. Acesta reprezintă suprafaţa de teren pe cuprinsul căruia oamenii, animalele sau culturile vegetale sunt expuse acţiunii specifice a agenţiilor patogeni.

Din punct de vedere al desfăşurării în timp a accidentului biologic, focarul biologic poate fi:

–          primar = când este creat nemijlocit prin răspândirea directă a agenţilor patogeni;

–          secundar = când agenţii patogeni sunt vehiculaţi în afaras focarului biologic primar, constituind noi surse de infecţie la distanţe mari şi intervale de timp variabile.

Conform tipurilor de focare explicate anterior, rezultă următoarele perioade distincte ale desfăşurării accidentului biologic:

–          perioada I = răspândirea materialului infectat. Perioada poate trece neobservată, iar semnele lor caracteristice fac deficilă punerea în aplicare a măsurilor profilactice;

–          perioada II = corespunde perioadei de incubaţie a bolilor răepândite şi poate trece neobservată când accidentul nu a fost depistat la timp. La laborator se pot descoperi agenţii patogeni răspândiţi înainte de apariţia primelor cazuri de âmbolnăvire;

–          perioada III = corespunde apariţiei primelor cazuri de îmbolnăvire la om sau animal şi care poate lua proporţii de epidemie.

Marea majoritate a bolilor infecto-contagioase se caracterizează prin apariţia unor simptome generale după trecerea perioadei de incubaţie (cum ar fi febra, tulburările nervoase şi sanguine, tulburările digestive, respiratorii, urinare,i unele erupţii ale pielii.).

Accidentul biologic duce la două tipuri mari de boli infecţioase:

1. epidemia

2. epizootia

1. E P I D E M I A

Definiţie : Numim epidemie răspândirea în proporţii de masă şi într-un timp scurt a unei  boli transmisibile la oameni, determinând astfel erodarea stării de sănătate a populaţiei şi perturbarea activităţilor economice, sociale şi de altă natură.

Declanşarea efectelor vătămătoare se datorează acţiunii specifice provocate de agenţii patogeni (care au fost studiaţi la arma biologică) asupra oamenilor.

Lanţul epidemic specific specific fiecărui tip de agent patogen cuprinde:

– sursa de infecţie ;

– căile de transmitere ;

– omul receptiv (sensibil).

Crescut din următoarele motive :

Creşterea călătoriilor naţionale şi internaţionale (turişti – refugiaţi) ;

Explozia urbană cauzând înghesuială şi condiţii sanitare (insalubre) sărace

Schimbări  în comportamentul social ;

Multe dintre bolile erdemice pentru a deveni epidemii dacă mediul înconjurător sau  purtătorul se schimbă într-un mod care favorizează transmiterea ;

Schimbările ecologice pot furniza creşterea unui vector al insectelor (exemplu: ţânţarul în anotimp ploios) ;

Declinul în situaţiile de nutriţie.

Răspândirea bolilor transmisibile se face prin :

a) organele respiratorii ;

b) organe digestive  ;

c) vectori şi plăgi.

a) Prin organele respiratorii  (poarta de intrare respiratorie)

O bună parte din bolile transmisibile se vehiculează  de la bolnav la omul sănătos prin picături (particole)  foarte bine eliminate în timpul tusei, strănutului, vorbirii şi sărutului.

Astfel pot apare următoarele boli :

– scarlatina ;

– difteria ;

– rujeola ;

– tusea convulsivă ,

– meningita cerebro-spinală ;

– parotidita epidemică ;

– gripa.

b) Prin organe digestive (poarta de intrare digestivă)

Microbii sau virusurile pătrund odată cu apa, alimentele contaminate

sau dacă nu se respectă condiţiile igienico-sanitare minime.

Astfel  pot apare următoarele boli :

– poliomelita ;

– febra tifoidă ;

– dezinteria baciliară ;

– holera ;

– toxiinfecţiile alimentare ;

– hepatita epidemică .

c) Prin vectori şi plăgi

Bolile care pot apare sunt:

– ifosul exantemaic;

– malaria;

– febra galbenă;

– ciuma;

– tetanosul.

Profilaxia bolilor transmisibile constituie una din sarcinile principale ale sistemului de ocrotire a sănătăţii în rândul populaţiei.

Principalele măsuri profilactice sunt :

– vaccinarea;

– educaţia sanitară;

– igiena aerului (a microclimatului);

– igiena solului;

– igiena apei;

– igiena individuală;

– igiena alimentaţiei;

– igiena colectivităţii;

– igiena locuinţei;

– igiena la locul de muncă;

– igiena şcolară;

– igiena la locurile publice.

Activitatea de combatere a bolilor transmisibile s-a extins proporţional cu evoluţia cunoştinţelor asupra lanţului epidemic şi a metodelor şi procedeelor de tratament medical.

Principalele metodele şi procedeele de limitare şi combatere sunt :

– vaccinarrea;

– seroprofilaxia;

– dezinsecţia;

– deratizarea;

– carantina;

– măsuri medico-sanitare în focar;

– cercetarea şi delimitarea focarului;

– depistarea bolnavilor şi izolarea lor;

– stabilirea contacţiilor şi suspecţilor;

– asigurarea pazei, ordinei şi introducerea restricţiilor de circulaţiie.

2. E P I Z OO T I A

Definiţia : Epizotiile reprezintă răspândirea în proporţii de masă , în  rândul animalelor a unor boli infecto-contagioase, unele din ele putând fii transmise şi la oameni prin contactul direct cu animalele bolnave sau prin consumul de produse de origine animală contaminate.

Deţinătorii de animale au obligaţia şi răspunderea aplicării măsurilor stabilite de organele sanitar-veterinare pentru prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile la animale precum şi de asigurare a bazelor materiale şi a condiţiilor organizatorice necesare.

Prin termenul de zoonoze înţelegem bolile ce se pot transmite de la animale la om.

Acestea pot fi:

a) Bacteriene:

– Bruceloza;

– Leptospiroza;

– Antraxul;

– Tuberculoza bovină;

– Sarmoneloza;

– Stafilococia;

– Tetanosul.

b) Virotice:

– turbarea;

– febra aftoasă;

– pesta;

– leucoza.

c) Parazitare:

– trichino(lo)za :

– echinocoza ;

– dermatomiceea ;

Măsuri de profilaxie în cazul zoonozelor cuprind:

  • asigurarea condiţiilor şi aplicarea regulilor sanitar-veterinare şi de zooigienă în colectivităţile de animale privind popularea, adăpostirea, îngrijirea, hrănirea, reproducţia şi transportul animalelor;
  • realizarea construcţiilor, amplasării şi împrejmuirii fermelor conform normelor sanitar-veterinar;
  • asigurarea şi organizarea conform normelor sanitar-veterinare, a hrănirii, păşunatului şi adăpatului animalelor;
  • asigurarea evacurării dejecţiilor şi depozitării gunoaielor în locuri special amenajate care să nu constituie sursă de risc;
  • depozitarea corespunzătoare şi controlul furajelor pentru animale;
  • examinarea periodică;
  • asigurarea vaccinărilor şi tratamentelor obligatorii;
  • carantină profilactică (se aplică la animalele aduse din alte ferme);
  • dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea profilactică;
  • efectuarea examenelor medicale periodice a personalului îngrijitor;
  • asigurarea examenelor sanitar-veterinare şi aplicarea măsurilor de profilaxie generală în târguri, oboare şi expoziţii de animale sau pe timpul transportului;
  • asigurarea supravegherii sanitar-veterinare a colectivităţilor de animale şi educaţia sanitar-veterinară a personalului îngrijitor;
  • asigurarea cimitirelor  sau crematorilor pentru animale şi respectarea regulilor sanitar-veterinare în cadrul acestora şi pe timpul transportului cadavrelor;

Măsurile de combatere a efectelor zoonozelor cuprind:

a) Izolarea = aplicarea măsurilor de izolare a animalelor bolnave sau suspecte, în izolatoare  aflate la distanţă cât mai mare de adăposturi.

Se realizează prin:

– izolarea porţiunii de păşune unde s-a constata contaminarea ;

– adăpatul şi hrănirea separată ;

b) Carantina: Reprezintă introducerea unui complex de măsuri ristictive privind circulaţia animalelor, oamenilor, produselor de origine animală şi vegetală, furajelor, în scopul de a opri răspândirea bolilor transmisibile

c) Zona epizotică

Delimitarea teritoriului din juriul localităţilor aflate subunităţile măsuri de carantină din cauza unei boli transmisibile, în care se impun o supraveghere strictă a animalelor  sănătoase.

d) Dezinfecţia de necesitate, dezinsecţia şi deratizarea locurilor contaminate.

e) Observaţia şi tratamentul sanitar-veterinar. Se efectuează până când nu mai există animale bolnave.

f) Distrugerea cadavrelor provenite de la animalele bolnave, prin îngropare sau incinerare.

4.4 Accidente cauzate de descoperirea muniţiilor neexplodate

Prin termenul accidente cauzate de descoperirea muniţiilor neexplodate se înţelege „orice eveniment care duce la pierderi umane şi distrugeri materiale rezultate datorită operaţiunilor de asanare a terenului de muniţiile rămase neexplodate (cartuşele de infanterie, loviturile de artilerie şi bombele de aruncător, rachetele, muniţia reactivă, torpilele, minele, cartuşele de semnalizare, petardele, grenadele, bombele de aviaţie, pulberile, materialele incendiare şi fumigene, materiile explozive şi mijloacele de iniţiere, mijloacele pirotehnice, precum şi orice elemente ale acestora, încărcate cu substanţe explozive)”.

În ultimii 4 ani, pe teritoriul naţional, au avut loc 30  accidente provocate de descoperirea accidentală a muniţiilor neexplodate soldate cu 13 morţi, 30 de răniţi, 2 mutilaţi şi pagube materiale de peste 200.000 $.

Principalele cauze ale producerii acestui tip de accident sunt :

  • neglijarea de către adulţi şi copii a semnalării imediate a organelor administraţiei de stat, poliţiei şi protecţiei civile despre descoperirea muniţiilor neexplodate;
  • lipsa totală sau insuficienţa cunoaştere a măsurilor ce trebuie luate la descoperirea muniţiilor neexplodate din partea cetăţenilor;
  • lipsa de supraveghere şi de educare a copiilor în acest sens;
  • curiozitatea deosebită manifestată atţt de adulţi cât şi de către copii la descoperirea unor astfel de muniţii;
  • realizarea a unor improvizaţii folosind muniţiile neexplodate (ornamente etc.);
  • publicitatea scăzută a mass-media referitor la muniţiile neexplodate şi accidentele cauzate de folosirea acestora;

Pentru eliminarea sau reducerea pericolului prezentat de muniţiile rămase neexplodate, în şcoli, instituţiile publice şi agenţii economici, populaţia şi copii sunt informaţi permanent despre urmările lipsei de cunoaştere, a neatenţiei precum şi despre măsurile ce trebuie luate în asemenea cazuri (prin expuneri, lecţii, proiecţii cu accidente, afişe, etc).

Principalele măsuri care se aplică la descoperirea unor muniţii rămase neeplodate sunt:

  1. neatingerea muniţiilor cu mâna sau cu alte obiecte;
  2. interzicerea lovirii sau mişcării muniţiilor descoperite în pământ sau la suprafaţă;
  3. neintroducerea muniţiilor descoperite în foc;
  4. nedemontarea focoaselor sau a altor părţi componente şi nesecîionarea acestora;
  5. interzicerea jocurilor cu diferite muniţii neexplodate;
  6. interzicerea ridicării, transportului şi folosirii muniţiilor pentru diferite activităţi sau ornamente;
  7. anunţarea de către cetăţenii (care au descoperit sau au cunoştinţă despre existenţa muniţiilor neexplodate) a autorităţilor administraţiei locale, poliţiei sau protecţiei civile.

Algoritmul specific de urmat pentru intervenţia în cazul descoperirii de muniţii neeplodate este următorul:

–          Descoperirea muniţiei în mod accidental sau ca urmare a unor informaţii veridice;

–          Anunţarea :  * Primăriei;

* Poliţiei;

* Protecţiei civile.

–          Intervenţia forţelor de protecţie civilă specializate;

–          Luarea unor măsuri speciale ca :

  1. 1. Marcarea zonei şi instalarea de panouri de interdicţie şi atenţionare;
  2. 2. Interzicerea accesului oricărei persoane prin instalarea de posturi de pază;
  3. 3. Interzicerea executării de săpături manuale sau mecanice;
  4. 4. Interzicerea aprinderii focului;
  5. 5. Interzicerea circulaţiei vehiculelor, oamenilor şi animalelor (accesul se executa numai pe drumuri verificate in prealabil de pirotehnicieni).

–          Asanare terenului de muniţii neexplodate:

  1. 1. Cercetarea,detectarea şi identificarea muniţiilor;
  2. 2. Dezgroparea, ridicarea şi transportul muniţiilor;
  3. 3. Distrugerea pe loc a muniţiilor periculoase la   transport;
  4. 4. Depozitarea temporară a muniţiilor;
  5. 5. Distrugerea în poligoane amenajate.

Muniţiile deosebit de periculoase care nu pot fi mişcate din locul unde se găsesc, sau cele aruncate afară din gropile de distrugere în poligon, nu se ating ci se distrug pe loc, luîndu-se toate măsurile de siguranţă.

ÎNTOCMIT

TITULARUL DISCIPLINEI

Comisar de poliţie

ANDRICIUC RADU

Anexa I

Sistemul internaţional de clasificare a urgenţelor la o centrală nuclearo-electrică (I.N.E.S.)

Nr. crt. Nivelul pe scala I.N.E.S. Criteriul Influenţa în afara instalaţiei
1. 2. 3. 4.
7 Accident sever Contaminarea exterioară de proporţii cu material radioactiv, cu poluare peste graniţă.

Efecte întinse asupra populaţiei şi mediului.

Afectarea generală şi/sau pronunţată pe termen lung, constând în contaminarea mediului şi riscuri cu efecte acute asupra sănătăţii.
6 Accident grav Contaminarea exterioară importantă cu material radioactiv. Limitarea la consecinţe care necesită iniţierea/aplicarea completă a planului de protecţie şi intervenţie.
5 Accident cu pericol în afara instalaţiei Contaminarea exterioară cu material radioactiv şi/sau.

Defecţiune gravă la echipamentul centralei nucleare.

Limitarea la consecinţe care necesită iniţierea/aplicarea parţială a planului de protecţie şi intervenţie.
4 Accident fără pericol în afara instalaţiei Contaminarea exterioară uşoară cu materialul radioactiv, dar radiaţia maximă este în limitele admise şi/sau.

Defecţiune importantă la echipamentul centralei nucleare şi/sau.

Expunere gravă pentru o parte a personalului centralei.

Nu sunt necesare măsuri de protecţie cu excepţia controlului produselor alimentare.

Expunerea populaţiei din apropierea CNE în limitele admise.

3 Incident grav Contaminarea exterioară foarte slabă cu material radioactiv, dar radiaţia maximă este sub limitele admise şi/sau.

Poluarea zonelor deschise şi expunerea considerabilă pentru o parte a personalului centralei şi/sau.

Nu există elemente pentru afectarea sistemului de securitate al centralei.

Nu sunt necesare măsuri de protecţie pentru populaţie.
2 Incident Contaminarea localizată şi expunere uşoară pentru o parte a personalului centralei şi/sau.

Căderea pe porţiuni a sistemelor de securitate a centralei.

1 Anomalie Cădere în regimul de operare normală a centralei

Anexa II

Zone de planificare la urgenţă (Z.P.U) nucleară în România

  • C.N.E. CERNAVODĂ – U.1 –

–          zona de excludere = 1 km

–          zona de protecţie la nor = 10 km

–          zona de protecţie la ingestie = 50 km

  • I.C.N. MIOVENI (PITEŞTI)

–          zona de excludere = 1 km

–          zona de protecţie la nor = 1,6 km

–          zona de protecţie la ingestie = 12 km

  • C.N.E. KOZLODUI (BULGARIA) – cu efect transfrontalier

–          zona de excludere = 20 km

–          zona de protecţie la nor = 70 km

–          zona de protecţie la ingestie = 140 km

Ministerul Administraţiei şi Internelor

CENTRUL DE STUDII POSTUNIVERSITARE

Catedra de pregătire generală şi informatică

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.