COMUNICAREA UMANA

PLAN DE IDEI:

1. Comunicarea ca proces
2. Bariere in calea comunicarii
3. Tipuri de comunicare sociala
4. Comunicarea verbala
5. Comunicarea nonverbala
6. Comunicarea in grup

Scopurile comunicarii

1. COMUNICAREA CA PROCES

Comunicarea umană este procesul prin care emitem opinii, valori, norme, percepţii către un receptor.

• Comunicarea este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi.

• Comunicarea reprezintă procesul prin care un Emiţător transmite un mesaj sub forma unui Cod prin intermediul unui Canal către un Receptor.

• Comunicarea reprezintă un ansamblu de principii şi norme care traversează planul gândirii şi cel comportamental.

Mesajul elaborat de o Sursă este codificat de un emiţător sub forma unor semnale care parcurg un Canal, pe traseul căruia poate să sufere distorsionări ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot, după care parvin la Receptor care le decodifică şi îl încredinţează destinatarului.

Procesul comunicării

Prin procesul de comunicare încercăm să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm, să informăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv.

Scopurile principale ale procesului de comunicare:

 Să fim receptaţi

 Să fim înţeleşi

 Să fim acceptaţi

 Să provocăm o reacţie

Când nici unul dintre aceste obiective nu este atins înseamnă că procesul de comunicare nu s-a realizat. Acest lucru se poate intâmpla din cauza mai multor factori care apar în proces.

Unul din factori îl reprezintă înţelesul cuvintelor. Individualitatea noastră este principala barieră în calea unei bune comunicări. În cursul procesului de învăţare a limbii materne, am atribuit acelasi înţeles cuvintelor, însă singura legătură dintre un cuvânt şi lucrul sau obiectul pe care îl reprezintă, este asocierea pe care un grup de oameni a decis să o facă.

Contextul sau situaţia reprezintă un alt factor care influenţează comunicarea. O persoană poate atribui înţelesuri diferite aceloraşi cuvinte la momente şi în contexte diferite. Esenţial este să adaptăm sensul cuvintelor fiecărei situaţii şi să stăpânim bine aceste sensuri pentru a nu crea confuzii.

Blocaje in comunicare 2. BARIERE IN CALEA COMUNICARII

Barierele în calea comunicării le constituie diferenţa de percepţie, concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile de exprimare, emoţiile şi personalitatea.

Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care noi privim lumea. Acest mod este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit.

Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea.

Stereotipiile reprezintă situaţiile în care tratăm diferite persoane ca şi când ar fi una singură (ex: Dacă am cunoscut un miner, i-am cunoscut pe toţi).

Lipsa de cunoaştere – vom întâmpina întotdeauna dificultăţi în a comunica cu cineva eficient atunci când respectivul are o educaţie diferită de a noastră sau ale cărui cunoştinţe în legătură cu un anumit subiect de discuţie sunt mult mai reduse.

Lipsa de interes – una din cele mai mari bariere în calea comunicării este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul emis. În astfel de situaţii, se acţionează cu abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă intereselor celui ce primeşte mesajul.

Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul are probleme în a găsi cuvintele potrivite pentru a-şi exprima ideile. Lipsa de încredere, vocabularul sărac, emoţiile pot duce la devierea sensului mesajului.

Personalităţile celor doi factori, Emiţătorul şi Receptorul, care intervin în procesul comunicării joacă un rol extrem de important. Trebuie să ne adaptăm propria persoană, să ne controlăm temperamentul şi limbajul în funcţie de personalitatea şi de starea de spirit a interlocutorului, aşa încât mesajul să fie receptat în forma pe care noi am dorit să o transmitem.

Tipuri de comunicare sociala 3. TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA

În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există cinci tipuri de comunicare:

Comunicarea intrapersonală, în care Emiţătorul şi Receptorul sunt aceeaşi persoană. Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne referim la situaţia, destul de frecventă, a oamenilor care se mint sau amăgesc ei înşişi).

Comunicarea interpersonală diadică presupune strict doi participanţi şi prezintă calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile sau credinţele oamenilor.

Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării interpersonale ce presupune însă mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile ,,mici”, cu cel mult 10-15 participanţi (ex: brainstorming).

Comunicarea publică implică prezenţa unui Emiţător unic şi a unei multitudini de Receptori (este cazul prelegerilor, discursurilor).

Comunicarea de masă presupune prezenţa obligatorie a gate-keeper-ului. El se prezintă ca un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Acest tip de comunicare se caracterizează printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului. Mesajele îmbracă cele mai variate forme (carte, presă scrisă, transmisii radio sau TV).

Claritate

Acuratete

Empatie

Sinceritate

Relaxare

Contact vizual

Infatisarea

Postura

Stilul rece

Stilul formal

Stilul consultativ

Stilul ocazional

Stilul intim

Comunicarea scrisa 4. COMUNICAREA VERBALA

Comunicarea verbală. Oralitatea

Uşurinţa de exprimare depinde de:

a) caracteristicile personalităţii dvs.

b) calităţile vocale – enunţarea şi pronunţarea

c) caracteristici ale personalităţii celor cu care veniţi în contact.

Trăsăturile comunicării verbale eficiente:

 Claritate. Presupune capacitatea de exprimare clară a ideilor. Exprimarea trebuie să fie simplă, iar materialul să fie astfel organizat încât să poată fi uşor de urmărit. Nu trebuie să încercaţi să impresionaţi auditoriul folosind cuvinte lungi şi complicate. Uneori trebuie să folosiţi un vocabulary specializat sau argou, dar va trebui să aveţi grijă să explicaţi toţi termenii care pot să nu fie uzuali pentru auditoriul dvs.

 Acurateţe. Trebuie să vă asiguraţi că expresiile şi cuvintele pe care le folosiţi exprimă exact ceea ce doriţi să spuneţi. Veţi avea deci nevoie de un vocabular suficient de bogat pentru a putea alege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus. Faptele la care vă referiţi trebuie să fie corecte. Exploraţi subiectul până la capăt şi asiguraţi-vă că informaţiile pe care le citaţi sunt de încredere. Evitaţi să declaraţi lucruri neconforme cu realitatea şi care pot fi contestate. Exprimări care încep cu ,,Toată lumea ştie…” sau ,,Nici o persoană cu mintea întreagă nu ar accepta asta…” sunt întotdeauna periculoase şi pot fi contestate, în special când sunt pe punctul de a genera o reacţie ostilă.

 Empatie. Încercaţi întotdeauna să fiţi curtenitori şi prietenoşi. Oricât de supăraţi aţi fi, încercaţi să vă stăpâniţi emoţiile şi să rămâneţi cel puţin calm. Cel mai bun mod de a rămâne prietenos şi amabil este de a vă pune în locul celeilalte persoane. Încercaţi să simţiţi ceea ce simte cealaltă persoană. Punânduvă în locul ei, veţi stabili o empatie cu aceasta. Totuşi, nu trebuie să fiţi mereu de acord cu ea sau cu ideile sale, dar vă va ajuta să fiţi înţelegător şi răbdător. Expresia feţei şi tonul vocii sunt evident importante, în special în discuţiile de grup sau interviuri.

 Sinceritate. Aceasta înseamnă în realitate a fi natural. Este întotdeauna un pericol ca atunci când se discută cu persoane necunoscute sau cu un statut social mai înalt, să devenim rigizi şi stângaci sau să încercăm să simulăm. Asta provine din lipsa de încredere în sine. Desigur, nu vorbiţi cu şeful dvs. exact în acelaşi mod în care aţi vorbi cu un prieten sau un coleg. Străduiţi-vă pe cât posibil să fiţi dvs. înşivă.

 Relaxarea. Cea mai bună metodă de a vă elibera de dificultăţile de vorbire este relaxarea. Atunci când suntem stresaţi şi avem muschii încordaţi, nu mai putem fi naturali. Mişcările bruşte sunt, de asemenea, rezultatul tensiunii acumulate. Încercaţi să respiraţi profund. Dacă rămâneţi nemişcaţi şi încordaţi, atunci vă puteţi bloca respiraţia involuntar. Dacă respiraţi natural, sau mai profund decât de obicei, atunci muşchii vor fi mult mai relaxaţi iar efectul va fi în favoarea dvs.

 Contactul vizual. Limbajul trupului are o foarte mare importanţă în comunicare. Direcţia privirii şi mobilitatea ei sunt factori importanţi în sincronizarea unui dialog. Un vorbitor care nu se uită niciodată spre cel care îl ascultă ar putea transmite mesaje de tipul: ,,Nu mă intresezi”, ,,Nu-mi placi”, ,,Nu sunt prea sigur “, ,Nu sunt sigur pe ce spun” sau chiar ,,Să nu crezi ce-ţi spun”.

Atunci când vorbiţi, stabiliţi un contact vizual cu cel care vă ascultă. Nu vă îndreptaţi privirea spre birou, spre genunchi sau spre fereastră. Dacă vorbiţi unui grup mare, cuprindeţi-l cu privirea astfel încât fiecare individ să se simtă observat. Ei vor prefera o uşoară pauză a vorbitorului, care demonstrează interesul lui în modul de a-i privi, asigurând o fluenţă a discursului, spre deosebire de cel care citeşte cu capul în jos, fără a da importanţă auditoriului.

 Înfăţişarea. Felul în care eşti privit arată cât de bine vă înţeleg ceilalţi. Înfăţişarea ta reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi – propria imagine. Cel care te ascultă nu te poate ajuta prea mult, însă poate înregistra aparenţa, înfăţişarea ta şi atunci el va primi, prin metacomunicare, o imagine a modului în care te porţi, cum te îngrijeşti, chiar şi ce vestimentaţie preferaţi. În cele mai multe situaţii de dialog oamenii privesc vorbitorul şi îl judecă chiar înainte de a vorbi.

O haină atractivă, o ţinută vestimentară îngrijită este deosebit de importantă în situaţiile formale: întâlniri publice, interviurile pentru angajare, conferinţe etc.

 Postura. Poziţia corpului este de asemenea importantă pentru procesul de comunicare. O persoană care se sprijină de perete sau stă aplecată înainte pe scaun în timp ce transmite un mesaj verbal unei alte persoane, surprinde neplăcut, demonstrând o atitudine de oboseală, plictiseală sau neglijenţă.

Întotdeauna, în acest caz, ascultătorii vor fi impresionaţi neplăcut.

Un element important al comunicării constă în examinarea posturii dvs. –cum staţi în picioare când vorbiţi – poziţii care vor pune în evidenţă şi calitatea discursului dvs. dar, mai ales, vă influenţează vocea. Pentru a vă ameliora şi perfecţiona postura când vorbiţi, trebuie să aveţi în vedere patru caracteristici foarte importante: vioiciunea, plăcerea, distincţia şi expresivitatea. Ele vor influenţa şi calităţile vocale.

În comunicare se disting cinci stiluri de transmitere de informaţii:

Stilul rece caracterizează formele de comunicare necooperativă, în care Emiţătorul nu îşi cunoaşte Receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun fel discursul celui dintâi. E cazul unor emisiuni de radio sau TV, cu texte atent elaborate tocmai pentru că se ştie că inexistenţa feed-back-ului face imposibilă ajustarea lor pe parcurs.

Stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt perceptibile pentru vorbitor. Discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă. Se evită sistematic repetiţiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea în suspensie a unor propoziţii începute.

Atunci când destinatarul este un singur individ, folosirea stilului formal corespunde intenţiei de a marca o distanţă în raport cu persoana acestuia.

Stilul consultativ e cel al discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activă.

Stilul ocazional e specific conversaţiilor libere între prieteni. Dispare aici baza informaţională minimală pe care ar urma să se construiască dialogul. Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul într-o manieră decontractată, dar şi mai neglijentă. Îşi fac apariţia expresiile eliptice, elementele de argou etc.

Stilul intim se caracterizează prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului.

Comunicarea scrisă

Trăsăturile specifice ale comunicării scrise în raport cu cea orală au făcut obiectul unui mare număr de cercetări.

Textele scrise se disting de discursul oral prin următoarele particularităţi:

– tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi;

– preferinţa pentru nominalizare acolo unde vorbitorii recurg, de obicei, la verbe cu acelaşi înţeles;

– folosirea unui vocabular mai variat;

– recurgerea mai frecventă la epitete;

– ocurenţa mai scăzută a pronumelor personale;

– preferinţa pentru propoziţiile enunţiative în defavoarea celor exclamative;

– grija de a formula idei complete;

– eliminarea repetiţiilor.

Atunci cînd scriem e recomandabil ca elementele esenţiale ale mesajului să fie plasate în prima parte a frazei, unde prezintă şansele maxime de a se fixa în memoria cititorului.

Comunicare tactila

Comunicare sonora

Comunicare gestuala 5. COMUNICAREA NONVERBALA

Comunicarea non-verbală

Pentru a comunica oamenii nu folosesc numai cuvintele. De câte ori comunicăm, trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat.

Comunicarea tactilă. Funcţiile ei.

1. Atingeri care transmit emoţii pozitive, exprimă sentimente calde, afectuoase (ex: adultul care mângâie un copil, şeful care te bate pe umăr spre a te încuraja într-un moment dificil, omul care îţi strânge mâna cu căldură dând astfel glas gratitudinii sale faţă de un gest făcut în favoarea lui).

2. Atingeri în joacă. Înzestrate cu un pronunţat potenţial metacomunicativ, acestea uşurează interacţiunea, fără ca, totodată, să angajeze răspunderea celui ce atinge pentru actul atingerii.

Dezmierdarea sau pălmuirea în glumă posedă cu totul alte conotaţii decât aceleaşi gesturi făcute cu toată seriozitatea, ceea ce nu înseamnă că ar fi lipsite de valoare comunicativă, ci doar că transmit altceva, de multe ori un sentiment de apropiere, de solidaritate camaraderească pe care gesturile serioase sunt mai puţin capabile să îl comunice.

3. Atingeri ,,de control” care vizează dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau, chiar, a sentimentelor persoanei atinse. Un mic semnal tactil îi poate atrage atenţia interlocutorului să ne privească, după cum îl poate îndemna să se dea la o parte, să se grăbească sau, dimpotrivă, să stea locului.

În majoritatea cazurilor, atingerile de control implică o relaţie de dominare şi, ca atare, ea nu poate fi efectuată decât unidirecţional. Persoana cu statut social mai înalt sau cea care joacă rolul superiorului în situaţia de comunicare dată este universal recunoscută, în toate culturile, drept mai îndreptăţită decât cealaltă să îşi atingă interlocutorul.

4. Atingerea ,,rituală”. Cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este strângerea mâinii în semn de salut la întâlnire şi la despărţire. În funcţie de poziţia mâinii, de felul în care aceasta este întinsă, acest gest are mai multe implicaţii decât pare şi îmbracă nenumărate forme.

5. Atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă. Ea poate îmbrăca o multitudine de forme, de la susţinerea unei persoane care urcă sau coboară dintr-un vehicul, la atingerea frunţii pentru a evalua temperatura unui bolnav. Chiar dacă obiectivul urmărit este altul, în majoritatea acestor cazuri se transmit şi informaţii afective, deoarece gesturile ce presupun contactul fizic implică mai

întotdeauna şi prezenţa unui sentiment, fie el pozitiv sau negativ.

Comunicarea sonoră

Circa 38% dintre mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin vocal, fără a fi cuvinte. Ele aparţin parametrilor ,,muzicali” ai limbajului (timbrul, intonaţia, ritmul, pauzele, tonul, înălţimea, intensitatea vocii), fie repertoriului, destul de bogat, de sunete nearticulate pe care omul este capabil să le emită. Acestea din urmă îndeplinesc funcţii diferite, de la cea expresivă a oftatului, trecând prin rolul fatic al câte unui ,,îhî” strecurat în conversaţie pentru a-l convinge pe interlocutor că este urmărit

cu atenţie, şi până la metalingvistica tuse semnificativă, ce semnalează necesitatea citirii mesajului într-o cheie deosebită faţă de modul de decodificare practicat până atunci.

Comunicarea gestuală. Kinezica

Kinezica se defineşte ca fiind modalitatea de comunicare prin intermediul gesturilor şi al mimicii. Interpretarea diferită dată aceluiaşi gest în zone geografice diferite şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoare pledează pentru prezenţa arbitrariului şi în acest domeniu. Astfel, desenarea unui cerculeţ cu degetele mare şi arătător unite la vârf înseamnă ,,O.K.” în America, ,,zero” în Franţa, ,,bani” în Japonia şi este o ameninţare cu moartea în Tunisia. În locul semnului de O.K.,

rusul ridică degetul mare în poziţie verticală, francezul îşi duce la buze arătătorul şi degetul mare unite la vârf, brazilianul îşi strânge între degete lobul urechii iar sicilianul se ciupeşte uşor de obraz. Pe de altă parte însă, existenţa unor gesturi universale nu poate fi negată. Pe toate meridianele, nedumerirea se exprimă prin ridicarea din umeri, tristeţea sau veselia sunt semnalate prin modificări fizionomice asemănătoare.

Avantajele comunicarii in grup

Dezavantajele comunicarii in grup

Comunicarea vizuala

6. COMUNICAREA IN GRUP

Comunicarea în grup

Avantajele comunicării în grup;

1. Există mai multă informaţie disponibilă

Există posibilitatea de a creşte artificial cantitatea de informaţie produsă într-un grup, în mod special informaţie nouă, imaginativă şi creativă prin metodele tehnicii cunoscută sub numele de brainstorming.

Regulile brainstorming-ului:

– subiectul sau problema trebuie să fie clar şi simplu delimitată;

– criticile adverse nu sunt permise şi trebuie evitată autocritica mentală;

– toate ideile sunt înregistrate;

– asocierea liberă a ideilor este încurajată;

– numărul ideilor trebuie să fie mare.

2. Sugestii mai multe şi mai bune

Grupurile, caracterizate printr-un climat bun de comunicare, vor oferi soluţii în număr mai mare şi de înaltă calitate decât cele obţinute ca rezultat al unei munci individuale.

3. Decizii mai riscante

O altă diferenţă interesantă între gândirea şi comunicarea de grup şi cea individuală este aceea că oamenii par a fi mai doritori să accepte o decizie mai riscantă luată în grup decât ar face-o singuri.

Dezavantajele comunicării în grup:

1. Timpul

Raportată la timp, munca individuală este mult superioară pentru că nu există probleme de coordonare a eforturilor cu ale altora. Individul nu trebuie să asculte informaţii pe care deja le ştie, nu trebuie să testeze climatul grupului înainte de a-şi aduce contribuţia şi nu există riscul de a-şi vedea multiplicat efortul personal.

2. Presiunea grupului

Tendinţa de a lua decizii mai riscante în grup poate fi un fenomen de nedorit. Relaţia psihologică de grup poate conduce la adoptarea de decizii mediocre.

3. A vorbi mai degrabă decât a acţiona

În multe situaţii grupurile acţionează mai puţin. Astfel, unele grupuri tind să discute aproape orice problemă dar nu rezolvă nici una.

Comunicarea vizuală

Funcţiile mai importante ale comunicării vizuale din punct de vedere gestual:

• Cererea de informaţie. Privirea joacă un rol determinant în realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii.

• Informarea altor persoane că pot vorbi. Într-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea deictică a privirii.

• Indicarea naturii relaţiei. Sentimentele pozitive sau negative pot fi transmise prin intermediul privirii. Orientarea şi durata privirii pot semnala şi existenţa unui raport social de un tip anume (ex: Emiţătorul îşi priveşte partenerul de dialog mai mult decât o face receptorul însă lucrurile se pot inversa în cazul şefilor care caută să îşi domine subalternii privindu-i insistent în timp ce le vorbesc sau, dimpotrivă, evită să-i urmărească cu privirea când aceştia iau cuvântul pentru a sublinia că nu acordă cine ştie ce importanţă opiniilor lor).

• Compensarea distanţei fizice. Interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă, într-un loc aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă, practic, rămânem departe unul de altul. De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. Într-o convorbire oficială, se vizează, în cea mai mare parte a timpului, un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului. O conversaţie amicală coboară ,,punctul ochit” undeva între ochi şi gură, pentru ca un grad mai mare de intimitate să îl aducă mai jos, într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor.

• Verificarea percepţieie

În orice proces de comunicare, verificarea percepţiei duce la eliminarea uneia din cele mai des întâlnite bariere în comunicare. Verificarea percepţiei este operaţiunea prin care cineva descrie ceea ce percepe a fi de fapt părerea celuilat pentru a verifica dacă într-adevăr înţelege ceea ce simte cealaltă persoană.

Verificarea percepţiei;

– se face printr-o întrebare

– tonul întrebării trebuie să exprime interesul de a afla răspunsul decât concluzia vorbitorului

– comunicarea percepţiei re referă numai la comportamentul care tocmai a fost observat, nu la informaţii obţinute din trecut

– persoana cu care se verifică percepţia trebuie să o trăiască în mod obiectiv

Verificarea unei percepţii se face prin descrierea comportamentului ce a generat respectiva percepţie.

Cu alte cuvinte, spuneţi celuilalt ce făcea în momentul în care l-aţi observat. Apoi exprimaţi-vă bănuiala care include şi o descriere a sentimentelor cauzate de comportamentul observat. Ex: „Maria, de când am intrat în discuţii, îmi eviţi tot timpul privirea. Pari supărată! Te deranjează subiectul?”

Feedback

Înseamnă a descrie altei persoane comportamentul acesteia şi ceea ce aţi simţit ca reacţie la acest comportament. Feedbackul este un mod de a ajuta pe cineva să se gândească să-şi schimbe comportamentul, înseamnă a furniza cuiva aspecte referitoare la comportamentul său şi efectul acestuia asupra dvs. Feedback-ul ajută individul să afle dacă comportamentul lui a avut efectul scontat.

Emiterea şi recepţionarea feedback-ului sunt abilităţi ce pot fi dobândite. Când feedback-ul nu este adresat la timpul potrivit, rezultatele vor fi în cele mai bun caz nefolositoare, dacă nu chiar distructive.

Un feedback are nevoie de următoarele:

_ încredere reciprocă

_ receptarea feedback-ului ca pe o experienţă comună

_ ascultarea atentă, mai ales din partea emiţătorului

_ comportamentul emiţătorului trebuie să fie de natură să-l ajute pe receptor să vorbească.

Feedback-ul ţine seamă atât de nevoile receptorului cât şi de cele ale emiţătorului. Un feedback pozitiv în general este bine primit de receptor când este un feedback adevărat.

TEME PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Descrierea formelor comunicarii

2. Descrierea tipurilor de comunicare sociala

3. Identificarea principalelor categorii de blocaje care apar in calea comunicarii

4. Delimitarea avantajelor / dezavantajelor comunicarii in grup

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.