MANAGEMENTUL CRIZELOR

1.1 Definirea managementului crizelor,  a obiectivelor şi principalelor tipuri de crize

Cea mai uzitată definiţie pe plan internaţional, pe care o regăsim şi ca recomandare a Biroului de Coordonare a Ajutorului Umanitar al Naţiunilor (OCHA/ONU) este:

O serioasă disfuncţionalitate apărută în structurile sociale vitale sau o ameninţare a valorilor şi standardelor fundamentale ale societăţii.

Din perspectiva scopului cărţii de faţă, putem defini termenul de management al crizelor astfel:

Procesul de aducere a crizelor sub controlul managerilor pentru a le preveni sau rezolva în mod acceptabil prin evitarea stărilor de urgenţă.

Pentru o mai uşoară înţelegere a celor care vor fi explicate în continuare, modul în care interacţionează managementul crizelor, cel al urgenţelor civile şi al protecţia civilă, este arătat în figura nr. 1.

Domeniul managementului crizelor

Domeniul managementului

protecţiei civile

Figura nr. 1: Domeniul managementului urgenţelor civile

Ţinând cont de marea varietate de manifestare a crizelor, putem încerca doar o clasificare a principalelor tipuri de crize, astfel:

  • politice= instabilitate parlamentară, schimbarea bruscă a priorităţilor în politica externă şi a sistemului de alianţe, predominanţa intereselor de grup faţă de interesul naţional, etc.;
  • economice= crize de supraproducţie, limitarea accesului la resurse, folosirea politicilor protecţioniste, etc.;
  • sociale = creşterea decalajelor dintre clasele sociale, conflictele interetnice, valuri mari de emigranţi sau sinistraţi, creşterea birocraţiei, declanşarea dezastrelor;
  • militare = limitările bugetare sau economice, modificarea accentuată a factorilor demografici, absenţa sau adoptarea unei doctrine irealizabile, creşterea lipsei de consens între militari şi politicieni, reducere statutului social al cadrelor militare, etc.

Aşa cum se v-a vedea şi din datele prezentate ulterior în lucrare, folosirea mijloacelor prezentate mai sus, cel mai adesea, se face prin combinarea unora din acestea, pentru soluţionarea majorităţii tipurilor de crize.

1.1.1  Parametrii specifici ai managementului crizelor

Parametrii specifici ai managementului crizelor sunt:

1.  Intensitatea crizei;

2.  Gradul de severitate

3.  Ciclul de evoluţie al crizei.

1.Intensitatea crizei

Intensitatea crizei măsoară caracteristicile etapei la care se manifestă criza la un moment dat (de exemplu, în cazul unei crize militare măsoară nivelul de violenţă al acţiunilor întreprinse de una sau mai multe părţi implicate). Intensitatea este un indicator de bază pentru monitorizarea evoluţiei crizelor. Cu cât etapa este mai ridicată (cu cât acţiunile sunt mai agresive), cu atât creşte intensitate crizei. Deasemenea intensitatea nu are nici o legătură cu severitatea unei crize. De exemplu o criză poate avea o severitate ridicată dar intensitate redusă, sau invers.

2.Gradul de severitate

Gradul de severitate al unei crize este definit de mărimea şi urgenţa ameninţării asupra valorilor, scopurilor şi intereselor prioritare

Gradul de severitate ai crizei serveşte ca indicator al deciziei politice de tranziţie de la etapa de normalitate la cea de urgenţă şi înapoi (pentru crizele militare de la pace la conflictul armat şi înapoi).

După ce decizia politică a fost luată, acest criteriu nu mai aste operabil până în momentul luării unei noi decizii.

3. Ciclul de evoluţie al crizei

Ciclul de evoluţie al unei crize este caracterizat de următoarele faze:

a) pre-criză

b) post-criză

a)  Faza pre-criză cuprinde următoarele etape:

Ø starea  de stabilitate;

Ø declanşarea crizei;

Ø faza de urgenţă a crizei.

b)  Faza post-criză cuprinde următoarele etape:

Ø stabilizarea crizei;

Ø noua stare de stabilitate.

În cazul unei crize generate de un dezastru, fazele caracteristice sunt:

a) pre-dezastru

b) post-dezastru

a) Faza pre-dezastru cuprinde următoarele etape:

Ø dezvoltare= procesul de dezvoltare socio-economic al ţării pe baza planurilor de amenajare a teritoriului în care sunt menţionate zonele de risc la dezastre.

Ø pregătire= procesul de pregătire al sistemului de protecţie civilă în vederea limitării efectelor dezastrelor potenţiale.

Ø înştiinţare şi alarmare= procesul de înştiinţare şi alarmare a populaţiei despre iminenţa şi producerea unui dezastru.

b) Faza post-dezastru cuprinde următoarele etape:

Ø intervenţie (urgenţa civilă)= managementul acţiunilor de limitare a efectelor generate de un dezastru.

Ø reabilitare= procesul de refacere a facilităţilor economico-sociale vitale pentru supravieţuirea populaţiei.

Trebuie subliniat că în funcţie de caracteristicile fiecărei crize, unele etape pot fi absente iar importanţa şi durata fiecăreia poate varia foarte mult de la un caz la altul.

1.2 Preceptele fundamentale şi caracteristicile comune ale crizelor

Preceptele fundamentale ale crizelor sunt:

  • crizele sunt inevitabile;
  • riscul generat de o criză poate fi diminuat;
  • managementul crizelor face parte din responsabilităţile oricărui manager;
  • există diferite tipuri de crize;
  • pe timpul unei crize, conceptul logic risc contra beneficii” nu mai funcţionează.

Caracteristicile comune ale crizelor sunt:

  • existenţa unor informaţii insuficiente;
  • caracterul de surpriză al acestora;
  • escaladarea rapidă a evenimentelor;
  • tendinţa de a pierde controlul situaţiei;
  • probabilitatea ridică de apariţie a panicii;
  • adoptarea unei mentalităţi defensive;
  • ineficienţa relativă a metodelor de luare a deciziei obişnuite.

1.3 Managementul urgenţelor civile

Conform noului principiu strategic adoptat de NATO în 1991, principiile fundamentale ale Comitetului de planificare a urgenţelor civile-CEP- au fost revăzute.

În noua concepţie, planificarea urgenţelor civile se va axa pe următoarele direcţii principale:

  • protecţia civilă;
  • asigurarea continuităţii guvernării;
  • menţinerea stabilităţii economiei;
  • ajutorul civil acordat militarilor.

După cum a reieşit din cele prezentate mai sus pentru fiecare din cele 4 domenii, răspunderea primară o poartă fiecare stat în parte. Pentru a coordona mai eficient resursele alianţei în cazul în care răspunsul naţional a fost depăşit, NATO a organizat Comitete de planificare a urgenţelor civile-CEPBC- sub egida Comitetului superior de planificare a urgenţelor-SCEPC-. Organizarea SCEPC cât şi a Comitetelor mai sus amintite este detaliată mai jos:

         Transport terestru pe continent – PBEIST-.

         Transport oceanic – PBOS-.

         Aviaţia civilă -CAPC-.

         Planificarea transportului petrolifer – PPC-.

         Agricultură şi hrănire -FAPC-.

         Pregătirea industriei -IPC-.

         Comunicaţii civile -CCPC-.

         Protecţia civilă -CPC-.

         Planificare medicală -JMC-.

Pentru a răspunde mai bine problemelor de ordin operaţional ridicate de urgenţele civile în domeniul apărării împotriva dezastrelor, NATO a înfiinţat sub egida SCEPC, Centrul Euro – Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre -EADRCC-.

În viitor se intenţionează ca EADRCC, întărindu-şi constant capacitatea de reacţie în caz de dezastre să se dezvolte ca arie de cuprindere şi asupra altor domenii ale managementului crizelor. Un exemplu concret în această direcţie, îl constituie seminarul organizat de SCEPC / NATO în octombrie 1999 privind implicaţiile pe care fenomenul informaţional Y2K l-ar putea avea asupra societăţii umane în cursul anului 2000, care a fost urmat de un program concret iniţiat la nivelul ţărilor NATO şi partenere, de monitorizare a evoluţiei fenomenului.

1.4 Managementul protecţiei civile

1.4.1 Definiţie şi domeniu de aplicare

Conform Protocolului Adiţional I din 1977, la Convenţiile de la Geneva din 1949, prin expresia „protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare, sau a mai multora dintre ele, menţionate mai jos, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor ostilităţilor sau ale catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia.

Aceste sarcini umanitare sunt următoarele:

i. serviciul de alarmare;

ii. evacuarea;

iii. punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi;

iv. aplicarea măsurilor de camuflaj;

v. salvarea;

vi. servicii sanitare, inclusiv prim-ajutor şi asistenţă religioasă;

vii. lupta contra incendiilor;

viii. reperarea şi marcarea zonelor periculoase;

ix. decontaminarea şi alte măsuri de protecţie similare;

x. adăpostirea şi aprovizionarea de urgenţă;

xi. ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii în zonele sinistrate;

xii. restabilirea de urgenţă a funcţionarii serviciilor de utilitate publică;

xiii. servicii funerare de urgenţă;

xiv. ajutor în păstrarea şi întreţinerea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire;

xv. activităţi complementare necesare îndeplinirii oricăreia din sarcinile menţionate mai sus, cuprinzând inclusiv planificarea şi organizarea, dar care nu se limitează la acestea.

Prin expresia „ organisme de protecţie civilă”, se înţeleg unităţile înfiinţate sau autorizate de către autorităţile competente ale Părţii la conflict, pentru îndeplinirea sarcinilor umanitare ale protecţiei civile şi care sunt în exclusivitate afectate şi utilizate pentru aceste sarcini.

În sensul aceluiaşi document prin „ personal al organismelor de protecţie civilă” se înţeleg persoanele pe care o Parte la conflict le afectează, în exclusivitate, pentru îndeplinirea sarcinilor umanitare enumerate mai sus, inclusiv personalul afectat în exclusivitate administraţiei acestor organisme de către autoritatea competentă a acestei părţi.

Conform celor de mai sus, componenta militară a protecţiei civile este de finită ca „membrii forţelor armate şi unităţile militare afectate organismelor de protecţie civilă”.

Pentru a beneficia de protecţia oferită protecţiei civile, personalul componentei militare a acesteia trebuie să respecte o serie de condiţii, din care cele mai importante sunt:

Ø  acest personal şi unităţile din care face parte, să fie afectate în permanenţă îndeplinirii oricărei sarcini umanitare şi să i se consacre în exclusivitate;

Ø  dacă a primit această însărcinare, personalul să nu îndeplinească alte sarcini cu caracter militar pe timpul conflictului;

Ø  acest personal să poarte, foarte vizibil, semnul distinctiv internaţional al protecţiei civile şi să aibă în posesie cartea de identitate care să ateste apartenenţa sa la sistemul protecţiei civile;

Ø  acest personalul şi unităţile din care fac parte să fie dotaţi numai cu arme individuale uşoare, pentru menţinerea ordinii sau propria apărare;

Ø  să acţioneze numai pe teritoriul naţional al Părţii lor (în caz de război).

1.4.2 Principiile şi caracteristicile  protecţiei civile

Să enumerăm, în continuare, principiile care se manifestă cu caracter legic în toate  activităţile protecţiei civile:

Ø  principiul rarităţii resurselor = resursele protecţiei civile sunt limitate faţă de nevoile protecţiei civile care sunt nelimitate;

Ø  principiul raţionalităţii = activităţile protecţiei civile trebuie să se realizeze cu un consum minim de resurse sau să fie realizat un volum cât mai mare de activităţi raportate la un număr prestabilit de resurse;

Ø  principiul umanitar = este orientată exclusiv spre salvarea vieţii omului şi proprietăţii;

Ø  principiul imparţialităţii = acordă ajutor fără a face discriminări de rasă, regiile, sex, etc.;

Ø  principiul neutralităţii = acordă ajutor tuturor celor afectaţi, fără a favoriza pe nimeni.

1.4.2.1Caracteristicile protecţiei civile

Ø  este o activitate umanitară propriu zisă = reprezintă o formă a libertăţii noastre de a alege ce să facem şi cum să facem pentru ca viaţa care o trăim să fie normală din punct de vedere natural-social;

Ø  implică o responsabilitate individuală dar şi socială = adică libertatea fiecărui individ de a alege asupra propriului mod de viaţă dar şi modul cum această libertate interacţionează cu cele ale persoanelor cu care convieţuim;

Ø  este o activitate normală = adică corespunde prin ţelurile şi rezultatele sale la sensul natural de evoluţie al vieţii;

Ø  face parte din sfera activităţilor de servicii = este o utilitate nepalpabilă (în comparaţie cu bunurile de consum) care satisface nevoile oamenilor de apărare împotriva efectelor războaielor şi dezastrelor;

Ø  este o activitate specializată =  creşterea şi diversificării sarcinilor sale necesită specializarea celor care le îndeplinesc pe segmente pentru a realiza scopurile propuse în mod optim;

Ø  este o activitate caracterizată prin cooperare = din necesitatea de a realiza  activităţile specializate corespunzător logicii finalităţii rezultatelor, în condiţii de raţionalitate.

Protecţia civilă satisface o serie de nevoi (trebuinţe) pentru a asigura desfăşurarea vieţii şi activităţii oamenilor. Din perspectiva teoriei privind ierarhia nevoilor a lui Abraham H. Maslow, protecţia civilă contribuie la asigurarea nevoilor fiziologice şi a celor de securitate. Deasemenea prin aceasta se contribuie şi la satisfacerea celorlalte 3 tipuri de nevoi deoarece, nevoile de la nivelurile inferioare ale ierarhiei trebuie să fie satisfăcute, în general, înainte ca nevoile de la nivelurile mai înalte să devină presante.

Această contribuţie se păstrează şi dacă se utilizează alte teorii ale motivaţiei, cum ar fi teoria ERG a lui Clay Alderfer. Aici protecţia civilă se regăseşte în satisfacerea nevoilor de existenţă (Existence needs) şi de creştere (Growth needs), contribuind, în modul ei specific şi în mai mică măsură, la realizarea nevoilor relaţionale (Relatednees needs).

Putem să tragem concluzia că contribuţia protecţiei civile la satisfacerea unor nevoi (trebuinţe) specifice reprezintă un invariant al dezvoltării umane.

1.4.3 Principii şi cerinţe manageriale specifice protecţiei civile

Principiile manageriale ale protecţiei civile sunt:

Ø  decizie centralizată şi execuţie descentralizată;

Ø  unitate de comandă;

Ø  responsabilitatea şi autoritatea managerului;

Ø  unitatea de acţiune şi ordinea în acţiune;

Ø  spirit de echipă;

Ø  subordonarea  interesului personal celui umanitar.

Cerinţele minime pt. managerii protecţiei civile sunt:

Ø  competenţă profesională în domeniu;

Ø  inteligenţă peste mediu (dar nu neapărat genial);

Ø  capacitate ridicată de iniţiativă;

Ø  siguranţa (încredere în sine şi în ceea ce face);

Ø  vedere globală ( de ansamblu) a domeniului ;

Ø  lider;

Ø  îndrăzneala (capacitatea de  a-şi asuma responsabilităţile);

Ø  să fie eficient (realizează obiectivele în mod optim) şi nu eficace (duce la îndeplinire ce i se cere indiferent de costuri);

Ø  receptivitate (nu confundă fermitatea cu încăpăţânarea în prejudecăţi sau idei preconcepute).

Rezultă că, termenul de manager îl include pe cel de lider (şef care conduce nemijlocit oameni) şi nu sunt sinonime.

În activitatea sa, managerul trebuie să ţină cont de următoarele condiţionări:

Ø obiectivele organizaţiei;

Ø necesităţile de grup şi cele individuale;

Ø mediul economico-social.

Rezultă că managerul trebuie să fie o persoană competentă, însărcinată să conducă o structură a protecţiei civile pentru a-i asigura funcţionarea, dezvoltarea, consolidarea şi adaptarea la schimbare.

Atenţie ! Orice manager, în orice situaţie şi la orice nivel nu trebuie să uite principiul lui Peter- în orice structură organizatorică , fiecare persoană tinde să-şi atingă nivelul de incompetenţă.

1.4.4 Apărarea împotriva dezastrelor

1.4.4.1 Principiile apărării împotriva dezastrelor

1. Apărarea împotriva dezastrelor trebuie să asigure, cu prioritate, realizarea unei dezvoltări pe termen lung a comunităţilor, faţă de îndeplinirea unor interese pe termen scurt.

2. Măsurile de apărare împotriva unui tip de hazard (natural sau tehnologic), într-o zonă dată, trebuie să fie compatibile cu cele pentru alte hazarduri (naturale sau artificiale) specifice aceleiaşi zone.

3. Măsurile de apărare trebuie să fie evaluate cu luarea în considerare a constrângerilor existente pe plan local (timp, resurse umane, materiale şi financiare disponibile, condiţii climatice, etc.).

4. Toate măsurile de apărare împotriva dezastrelor trebuie să fie finalizate prin realizarea practică a unor proiecte la nivel local.

5. Fundamentele tuturor activităţilor desfăşurate pentru apărare împotriva dezastrelor îl constituie identificarea hazardurilor şi evaluarea riscurilor.

6. Resursele financiare alocate pentru realizarea măsurilor pro şi post-dezastru au efect de multiplicare (de  exemplu, 1 euro folosit pentru realizarea măsurilor menţionate mai sus economiseşte 3-5 euro cheltuiţi pentru intervenţie în vederea limitării efectelor unui dezastru).

7. Implementarea măsurilor de apărare împotriva dezastrelor trebuie să se facă cu implicarea organizaţiilor neguvernamentale şi private care activează în zonele de risc.

8. Fiecare entitate (persoană fizică sau juridică) răspunde de alegerea făcută privind nivelul de risc la care doreşte să se asigure prin aplicarea măsurilor de apărare împotriva dezastrelor.

9. Măsurile de apărare împotriva dezastrelor trebuie să fie compatibile, pentru aceeaşi zonă de risc,  cu cele privind protecţia muncii şi a patrimoniului cultural.

Conform articolului 2 al Ordonanţei 47/1994 (aprobată prin legea nr. 124/1995), în România, prin dezastre se înţelege:

Ø  fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă.

În această categorie sunt cuprinse : cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile ;

Ø evenimente cu urmări deosebit de grave, asupra mediului înconjurător provocate de accidente.

În această categorie sunt cuprinse : accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masă şi exploziilor, accidentele majore pe căile de comunicaţii, accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidente majore şi avarii mari la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.

Conform terminologiei adoptate de OCHA / ONU (Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management, UN, IDNDR, Geneva, 1992), prin dezastru (similar catastrofă) se înţelege:

Ø  Gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, generând pierderi umane, materiale sau modificări nefaste ale mediului, care nu poate fi refăcută prin resursele acesteia.

Dezastrele se pot clasifica fie după modul de manifestare- brutale sau agresive- fie după cauză (naturale sau generate de activitatea umană).

Pentru o mai uşoară şi corectă interpretare a definiţiei anterioare, OCHA / ONU mai foloseşte şi următoarea formă alternativă de definire a termenului de dezastru.

Dezastrele = Vulnerabilităţi + Hazard

Vulnerabilităţile care amplifică efectele dezastrelor

Aceste vulnerabilităţi sunt:

  • Sărăcia (datorită lipsei de resurse financiare şi materiale, populaţiile sărace au o capacitate mai redusă de a supravieţui pe timpul declanşării unui dezastru, cât şi de a se reface după încetarea acestuia. Sărăcia este factorul predominant, deoarece generează fenomene care duc la manifestarea tuturor celorlalţi factori care sunt menţionaţi mai jos. Astfel, populaţia săracă va încerca să găsească resurse de supravieţuirea în zonele urbane, ducând la aglomerarea acestora sau, pentru a-şi procura aceleaşi resurse, va recurge la război şi violenţă socială. );
  • Creşterea populaţiei (duce la creşterea numărului de victime datorită dezastrelor, mai ales în zonele de risc major. );
  • Urbanizarea rapidă (acest fenomen se datorează migrării populaţiei din zona rurală în cea urbană pentru căutarea unor oportunităţi economice şi de securitate, indiferent dacă zona urbană vizată poate fi de risc major. De exemplu, deşi este situată într-o zonă seismică majoră, se estimează că populaţia din Mexico City va creşte de la 17 milioane la 20-30 milioane locuitori în 2025 );
  • Ţări în perioade de tranziţie (pe parcursul istoriei, toate populaţiile au fost supuse unor transformări sociale şi culturale continui. Pe lângă efectele pozitive induse de aceste fenomene, cresc proporţional şi efectele negative generate de acestea. De exemplu, introducerea unor noi materiale de construcţii a dus la apariţia unor construcţii care oferă condiţii superioare de viaţă, dar şi a creşterii spectaculoase a riscului de prăbuşire în cazul unor greşeli de proiectare sau execuţie.);
  • Degradarea mediului (în general, degradarea mediului  amplifică efectele unor dezastre. Astfel, defrişarea pădurilor duce la amplificarea efectelor generate de inundaţii sau alunecări de teren iar degradarea solului majorează efectele secetei);
  • Lipsa de informare şi avertizare (acest factor se manifestă acolo unde populaţia, care trăieşte într-o zonă de risc, nu cunoaşte măsurile de protecţie şi intervenţie în cazul declanşării unui dezastru. Cel mai adesea nu se cunosc semnalele de alarmare pe tipuri de dezastre, traseele de evacuare, procedurile de salvare, precum şi organizaţia care trebuie contactată pentru a primi asistenţă umanitară de urgenţă.);
  • Războiul şi conflictele sociale (se datorează competiţiei pentru resursele limitate existente, intoleranţei etnice şi religioase, cât şi datorită contradicţiilor ideologice).

Hazardurile pot fi :

o geologice (cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de teren);

o climatice (cicloane, inundaţii, secetă);

o de mediu (poluarea mediului, epizootii, desertificare, defrişare păduri);

o epidemii;

o accidente industriale;

o războiul (inclusiv terorismul) şi tulburările sociale.

Hazardurile  mai pot fi clasificate ca endogene (variabile dependente de activitatea omului) şi exogene (variabile independente de activitatea omului).

Revenind la reglementările legislaţiei interne, prin apărare împotriva dezastrelor se înţelege:

Ø măsuri de prevenire şi pregătire pentru intervenţie;

Ø măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări deosebit de grave;

Ø măsuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.

Astfel definită, scopurile apărării împotriva dezastrelor sunt:

Ø   reducerea (pe cât posibil evitarea) pierderilor posibile, generate de un dezastru;

Ø   asigurarea unei asistenţe (medicale de urgenţă, religioase, psihologice, etc.) prompte şi calificate a victimelor;

Ø   realizarea unei refaceri economico-sociale cât mai rapide şi durabile a comunităţilor afectate.

Etapele apărării împotriva dezastrelor se  tot  împărţi astfel:

Ø   alarmare (în unele cazuri înştiinţare);

Ø   declanşarea dezastrului;

Ø   intervenţia;

Ø   reabilitarea facilităţilor ec.-soc. afectate;

Ø   dezvoltarea societăţii (prevenire a dezastrelor);

Ø   pregătire (protecţie împotriva dezastrelor) pentru limitarea efectelor dezastrelor

Sintetic, principalele măsuri de prevenire a dezastrelor cuprind :

Ø   includerea problematicii privind apărarea împotriva dezastrelor în strategiile de dezvoltare ale societăţii la nivel central şi local;

Ø   realizarea lucrărilor de apărare specifice fiecărui tip de hazard;

Ø   optimizarea activităţii structurilor care asigură conducerea activităţii de apărare împotriva dezastrelor;

Ø   dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu.

Deasemenea, principalele măsuri de protecţie împotriva dezastrelor sunt :

Ø   instruirea populaţiei privind normele de comportament în caz de dezastru;

Ø   exerciţii şi aplicaţii cu forţele şi mijloacele destinate intervenţiei;

Ø   pregătirea factorilor cu drept de decizie;

Ø   realizarea unor acorduri internaţionale privind asistenţa umanitară în caz de dezastre.

În final, se pot enumera şi principalele măsuri de intervenţie în caz de dezastre :

Ø  cercetarea zonei afectate;

Ø  coordonarea acţiunilor de căutare-salvare, acordare a asistenţei medicale de urgenţă, etc.;

Ø  evacuarea populaţiei şi a valorilor de patrimoniu;

Ø  organizarea şi administrarea taberelor de sinistraţi;

Ø  distribuirea ajutoarelor umanitare.

1.4.4.2 Apărarea împotriva dezastrelor şi dezvoltarea socială

Mult timp, relaţia directă care există între dezastre şi dezvoltarea socială a fost ignorată sau minimalizată.

Se considera că managementul dezastrelor este atributul exclusiv al organizaţiilor de asistenţă umanitară. Astfel că, cei care planificau dezvoltarea societăţii pe ansamblu (dar şi sectorial), nu au luat (cel mai adesea) în calcul efectele dezastrelor asupra realizării proiectelor necesare creşterii bunăstării populaţiei.

Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că, costurile realizării căii ferate Bucureşti-Râmnicu Vâlcea au crescut foarte mult (implicit şi durata de execuţie) deoarece nu au fost luate în considerare efectele alunecărilor de teren din zona Dealul Mare. Această atitudine se datorează şi faptului că atenţia tuturor se focalizează, mai ales, asupra limitării efectelor dezastrelor pe termen scurt.

Se ignoră astfel efectele pe termen lung care sunt cele care au influenţa negativă cea mai puternică asupra dezvoltării. Se întâmplă aşa şi datorită faptului că măsurile pre şi post-dezastru sunt privite ca un domeniu prea puţin important pentru a justifica schimbări instituţionale profunde sau a promova programe de dezvoltare pe termen lung.

Dezvoltarea              Dezvoltarea

poate creşte              poate reduce

vulnerabilitatea       vulnerabilitatea

Dezastrele                 Dezastrele pot

reduc                       crea oportunităţi

efectele                     pentru

dezvoltării                dezvoltare

+ –                              ++

—                            ++

Zonă  negativă

Figura nr. 2: Relaţia dintre dezastre şi dezvoltare

Partea stângă a figurii nr. 2 reprezintă aspectele pozitive ale relaţiei dezastre/dezvoltare, iar cea stângă reprezintă aspecte negative ale acesteia.  Astfel fiecare din cele patru cadrane definesc un tip specific de relaţie dezastre/dezvoltare, astfel:

  • cadranul stânga-jos = dezastrele duc la întârzierea realizării planurilor de dezvoltare (de exemplu o inundaţie distruge reţele de utilitate publică sau drumuri care tocmai au fost modernizate);
  • cadranul dreapta-jos = reconstrucţia obiectivelor economico-sociale şi culturale afectate de un dezastru este considerată ca o oportunitate de a iniţia programe de dezvoltare în zona afectată (nu de a reface doar obiectivele afectate, la acelaşi nivel, cum erau înainte de dezastru);
  • cadranul stânga-sus = programe de dezvoltare pot creşte vulnerabilitatea unei comunităţi la efectele dezastrelor (astfel, un program de creare a noi locuri de muncă sau de creştere a salariilor poate determina creşterea masivă a populaţiei în zonă);
  • cadranul stânga-sus = programe de dezvoltare care reduc vulnerabilitatea unei comunităţi la efectele dezastrelor (de exemplu,  introducerea unor tehnologii de fabricare a unor materiale de construcţii mai uşoare, dar la fel de rezistente, reduce la reducerea greutăţii acestora şi a efectelor cutremurelor).

Din cele expuse mai sus, reiese clar importanţa relaţiei dezastre/dezvoltare. Acum, este necesar să analizăm modul concret prin care dezastrele afectează negativ asupra oricărei program de dezvoltare.

Acest modalităţi sunt:

  • pierderea de resurse;
  • întreruperea sau renunţarea la unele programe de dezvoltare;
  • impactul asupra investiţiilor;
  • destabilizarea ordinii sociale;

1. Pierderea de resurse

Se manifestă prin:

o Reducerea inventarului şi stocului de capital;

o Reducerea producţiei şi prestărilor de servicii datorită, în special, creşterii costurilor şi întreruperii proceselor tehnologice;

o Reducerea rezervelor monetare, creşterea inflaţiei, dezechilibrarea balanţei de plăţi, creşterea cheltuielilor la bugetul de stat;

o Pierderea unor resurse umane foarte bine instruite profesional.

2. Întreruperea sau renunţarea la unele programe de dezvoltare

Datorită pierderii unor resurse sau a modificării priorităţilor (pe timpul fazei de intervenţie la dezastre) unele programe de dezvoltare pot fi abandonate total sau parţial.

3. Impactul asupra mediului investiţional

Dezastrele, mai ales atunci când afectează periodic la un interval destul de scurt de timp, au un impact negativ asupra stimulării investitorilor de a promova afaceri în zona afectată. Aceştia caută o zonă caracterizată printr-un climat de siguranţă şi stabilitate pentru ai determina să-şi rişte banii. Ori, dezastrele au un efect de descurajare asupra investitorilor prin scăderea cererii pe piaţă şi pierderea unor locuri de muncă.

4. Destabilizarea ordinii sociale

Poate apare atunci când organismele guvernamentale nu reuşesc să coordoneze în mod satisfăcător acţiunile de limitare a efectelor dezastrelor sau cele de reabilitare a facilităţilor de utilitate publică afectate. În acest caz, membrii comunităţii afectate pot să-şi manifeste nemulţumirea (justificată sau nu) şi prin forme de protest violente.

Deasemenea,  creşterea oportunităţilor economice într-o zonă, poate determina conflicte etnice sau religioase datorită creşterii numărului de imigranţi.

În concluzie, efectele generate de dezastre trebuie privite mai curând ca o oportunitate pentru iniţierea unor programe de dezvoltare zonale, decât ca un rău absolut. Dezastrele trebuie privite ca o ocazie favorabilă pentru a implementa schimbări sociale şi economice profunde. De exemplu, după un dezastru se pot promova programe de reformă agricolă, introducerea unor noi tehnologii sau modernizarea infrastructurii existente. De asemenea, dezastrele pot ajuta comunitatea respectivă să solicite ajutoare pentru dezvoltarea pe termen lung de la diverşi donatori (interni sau externi).

1.4.4.3 Evaluarea vulnerabilităţii şi a riscului

Orice specialist într-un domeniu, chiar dacă nu participă direct la rezolvarea problemelor generate de apărarea împotriva dezastrelor, joacă un rol important atunci când este vorba de evaluarea mărimii efectului unui hazard, cât şi a importanţei acestuia pentru comunitatea afectată.

Teoretic, pentru a aprecia riscul la care este supusă o comunitate, se aplică formula:

Hazard + element supus riscului + vulnerabilitate = risc

Pentru a înţelege mai exact cum se aplică practic această formulă, să vedem cum se face aceasta lucru în cazul unui judeţ afectat de cutremurul vrâncean.

Astfel, în acest caz, rezultă:

–       hazard = zonarea seismică a teritoriului judeţului;

–       element supus riscului = distribuţia densităţii populaţiei în judeţ (mai ales în mediul urban);

–       vulnerabilitate = clasificarea clădirilor conform rezistenţei acestora la solicitarea seismică.

Prin combinarea celor trei tipuri de date, rezultă numărul estimativ de victime generate de cutremur. Rezultatul obţinut permite celor care administrează o comunitate (dar şi fiecărui individ)  să hotărască care este nivelul de pierderi până la care riscul respectiv este acceptabil. Acest fapt este util deoarece, unele zone de risc major pot prezenta şi oportunităţi economice şi sociale deosebite. De exemplu, o zonă în plină dezvoltare economică care oferă locuri de muncă numeroase şi bine plătite va atrage un aflux masiv de persoane, chiar dacă aceştia sunt conştienţi că zona este de risc major în caz de inundaţii.

De aici rezultă două concluzii:

  • cauzele de bază privind nivelul ridicat al vulnerabilităţii la dezastre specifice ţărilor dezvoltate

sunt sărăcia şi dezvoltarea socială inechitabilă;

  • evaluarea vulnerabilităţii şi a riscului este elementul de legătură între implementarea proiectelor de dezvoltare şi procesul de limitare a efectelor dezastrelor.

1.4.4.4 Efectul  STAGFLATION generat de dezastre

Acum câţiva ani, când un cutremur a lovit zona oraşului Kobe, lumea a fost şocată de numărul mare de morţi- aproape 5000-. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru activităţile legate de limitarea efectelor dezastrelor, în Japonia, se alocă anual miliarde de dolari.

Dincolo de această dramă umană, o altă consecinţă a cutremurului s-a manifestat cu duritate, afectând ansamblul societăţii japoneze: pierderile economice. Economiştii au apreciat că, numai pierderile  directe generate de cutremur au determinat scăderea PNB cu 2%. Acest impact negativ este însă specific tuturor tipurilor de dezastre, nu numai cutremurului.

Pentru a înţelege cum funcţionează acest mecanism să analizăm situaţia prezentată în figura nr.3.

Figura nr. 3: Produsul Intern Brut

Să presupunem că piaţa a echilibrat cererea (curba AD ) şi ofertă (curba AS) în punctul E . Datorită efectelor dezastrelor (distrugerea unor resurse, reducerea capacităţilor de producţie, pierderi ale forţei de muncă) curba ofertei  suferă o translaţie spre stânga (AS ® AS). În această situaţie, piaţa va echilibra cererea (curba AD ) şi oferta (curba AS ) în punctul E .

Dar noul echilibru, comparativ cu cel realizat în punctul E, înseamnă o reducere a PIB şi o mărire a nivelului preţurilor. Aceasta înseamnă atât o creştere a şomajului (deoarece se oferă mai puţine bunuri şi servicii), cât şi a inflaţiei.

Fenomenul de mai sus este denumit de specialişti STAGFLATION.Evident că pentru ţările dezvoltate, unde de regulă translaţia curbei ofertă se face spre dreapta(AS®AS), efectul STAGFLATION indus de dezastre este mai puţin dramatic.

Pentru România, unde STAGFLATION este un fapt curent, rezultă că dezastrele (prin efectele  generate) acţionează ca un factor de multiplicare al acestui fenomen.

În concluzie, impactul a cea ce în sistemul protecţiei civile poartă numele de apărare împotriva dezastrelor, trebuie luat în considerare nu numai în elaborarea  planurilor de dezvoltare soc.-economice la nivel zonal şi regional, dar chiar în dezvoltarea oricărui plan de afaceri major.

În acest sens, instituţiile descentralizate în teritoriu ale ministerelor, împreună cu protecţia civilă, pot oferi consultanţă oamenilor de afaceri privind gradul de risc al unei afaceri din punct de vedere al manifestării oricărui tip de dezastru.

1.5 Miturile şi realităţile apărării împotriva dezastrelor

De multe ori, datorită necunoaşterii ştiinţifice a domeniului, populaţia face aprecieri eronate asupra efectelor dezastrelor, cât şi asupra comportamentului celor afectaţi de acestea.

Transmiterea acestor aprecieri eronate din generaţie în generaţia a făcut ca, acestea să devină “mituri”. De aceea, pentru cei care lucrează în domeniul apărării împotriva dezastrelor (mai ales pentru planificatori şi echipele de intervenţie), cunoaşterea acestor “mituri” este deosebit de importantă.

Mai jos sunt enumerate cele mai comune “ mituri”, inclusiv un scurt comentariu al specialiştilor în domeniu asupra fiecăreia dintre acestea (bazat pe studiul datelor statistice).

Astfel :

  • panica şi dezordinea cresc semnificativ în caz de dezastru = în realitate, o proporţie mică de oameni sunt cuprinşi de panică în caz de declanşare al unui dezastru. Chiar în caz de evacuare forţată, persoanele respective o execută într-un mod responsabil ;
  • supravieţuitorii dezastrelor sunt şocaţi şi neputincioşi = din contra, tocmai datorită faptului că sunt conştienţi de pericolul prin care au trecut şi de consecinţele acestuia, supravieţuitorii au mari disponibilităţi pentru a participa la acţiuni de căutare-salvare, acordarea a prim-ajutorului medical de urgenţă şi refacerea utilităţilor strict necesare supravieţuirii. De multe ori reacţiile acestora sunt mai raţionale decât cele ale membrilor echipelor de intervenţie ;
  • comportamentele antisociale devin o stare de fapt comună = studiile au arătat că imediat după dezastru are loc o creştere a stării infracţionale, dar nu de mare intensitate. Aceasta şi datorită faptului că, nu numai organele de menţinere a ordinii publice iau măsuri speciale în acest sens, dar şi cei afectaţi acordă o atenţie mărită apărării proprietăţii şi bunurilor personale ;
  • dezastrele ucid fără discriminare = în realitate, sunt afectaţi mai grav săracii, femeile, copii şi bătrânii ;
  • acţiunile de căutare-salvare depind în mare măsură de acţiunile formaţiunile organizate în acest scop = supravieţuitorii dezastrelor se salvează singuri sau pe alţi afectaţi în proporţie de până la 80% ;
  • supravieţuitorii depind exclusiv de ajutoarele imediate distribuite de organizaţiile de ajutor umanitar = în majoritatea cazurilor, supravieţuitorii sunt ajutaţi de rude, prieteni, comunitatea religioasă etc. ;
  • taberele de sinistraţi şi sistemul de adăpostire este necesar după un dezastru = populaţia v-a apela la facilităţile enumerate mai sus în ultimă instanţă, numai atunci când nu au putut să utilizeze alte mijloace (de exemplu cazarea la rude). De cele mai multe ori, resursele consumate pentru realizarea şi folosirea taberelor de sinistraţi sunt mai util folosite pentru procurarea de materiale şi efectuarea lucrărilor imediate de reparaţii ;
  • epidemiile sunt o ameninţare imediată după declanşarea unei epidemii = epidemiile nu apar spontan după declanşarea unui dezastru. Ele apar după o perioadă de timp, numai dacă populaţia nu a aplicat corect măsurile igienico-sanitare specifice ;
  • relatările mas-mediei sunt, în mare parte, exacte = conform politicii de piaţă promovate, relatările surprind de cele mai multe ori situaţiile de senzaţie petrecute, care nu reflectă fenomenul în toată amploarea sa
  • după un dezastru, revenirea la normal se face în câteva săptămâni = în realitate, efectele dezastrelor se manifestă pe termen lung, faţă de majoritatea ajutoarelor care se acordă pe termen scurt ;
  • orice fel de asistenţă umanitară este folositoare şi este necesară imediat = acordarea asistenţei umanitare, în absenţa unei evaluări corecte a situaţiei generate de efectele dezastrelor, generează haos în distribuirea resurselor. De cele mai multe ori, acestea nu sunt alocate în funcţie de ierarhizarea nevoilor prioritare. De exemplu, acordarea de ajutoare financiare într-o zonă afectată, fără o analiză privind impactul lor asupra pieţii, poate duce la dereglarea artificială a echilibrului cerere-ofertă existent la nivelul economiei locale.

1.5.1 Asigurarea vieţii şi a bunurilor materiale în caz de dezastre

În viaţa de zi cu zi, oamenii înţeleg diferit şi la intensităţi diferite nevoile lor (fiziologice, de securitate, apartenenţă de grup, de satisfacere a nevoilor spirituale).

De aceea, ei luptă să-şi transforme dorinţele în trebuinţe efective conform personalităţii fiecărui. Această luptă se duce nu numai împotriva rarităţii resurselor, IC şi pentru eficientizarea folosirii lor. Indiferent de alegerea raţională făcută, pentru a aloca resurse în vederea satisfacerii unei utilităţi trebuie să alocăm mai puţine resurse pentru o alta. Economiştii numesc această alegere cost de oportunitate.

Sigur că psihologii pot să ne spună mai multe despre cum fiecare om îşi ierarhizează, în ordinea importanţei, nevoile. Ernest Becker considera, într-o carte cu care a câştigat premiul Pullitzer (The denial of Death -Negarea morţii-), că groaza de moarte (instinctul de conservare) prevalează asupra fiecărui aspect al vieţii noastre.

Putem atunci să ne întrebăm care este costul de oportunitate pentru a ne asigura (ca persoane fizice şi juridice) viaţa şi bunurile materiale împotriva efectelor dezastrelor. Este necesar şi oportun? În ce măsură? Şi mai ales cum se negociază şi încheie o poliţă de asigurare?

Mulţi oameni, mai ales din ţările industrializate, nu mai vor să accepte că dezastrele sunt inevitabile. Ei consideră, în mod eronat, că dezvoltarea tehnologică trebuie să rezolve orice problemă, inclusiv să-i protejeze de efectele dezastrelor. Ori tocmai dezvoltarea tehnologică, dacă nu respectă legile imuabile ale naturii, devine o sursă generatoare de probleme din ce în ce mai complexe, inclusiv în domeniul apărării împotrivă dezastrelor.

Conform Naţiunilor Unite, pagubele cauzate de efectele generate de dezastre au crescut de la 50 bilioane dolari în 1960 la 120 bilioane dolari în 1980. Pentru primii 6 ani după 1990, pagubele au atins deja cifra de 420 bilioane.

Pentru a răspunde mai eficient acestei cereri s-au creat, ca instituţii pe piaţa monetar-financiară, societăţile de asigurare. Scopul acestora este de a garanta asiguratului, în schimbul unei sume de bani (primă de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment pentru care acesta s-a asigurat (cutremur, incendiu, inundaţie, furt sau un eveniment important din viaţa personală etc.).

Una din cele mai mari sume plătite  de companiile de asigurări a fost de 15,5 bilioane dolari şi s-a datorat trecerii uraganului Andrew (1992) prin Florida, S.U.A.

Din această cauză 7 companii de asigurări au dat faliment. Dacă uraganul ar fi lovit centrul oraşului Miami, se estimează că asigurările care ar fi trebuit plătite s-ar fi ridicat la mai mult 40 bilioane dolari.

Pagubele au crescut şi datorită faptului că în ultimele decade, atât populaţia cât şi mijloacele materiale au crescut considerabil. Deşi pagubele în 1995 au fost de 8,1 ori mai mari decât în 1960, Compania de reasigurări Munich (lider mondial privind asigurările industriale) a reuşit să-şi diminueze riscurile legate de asigurările la accidente industriale în ultimi 2 ani (consolidându-şi rata de profit).

Sistemul de asigurări diferă mult de la o ţară la alta. În Japonia, sunt asigurate la cutremur doar 7,2% din totalul clădirile oraşelor (asigurările sunt de maximum 100000 dolari pentru clădiri şi 50000 dolari pentru casele particulare şi sunt impuse numai în zonele cu risc seismic major). Un caz similar este şi Noua Zeelandă. În S.U.A., rata de returnare a asigurării este corelată direct cu mărimea pagubelor cauzate de dezastrele naturale. De multe ori însă, evaluarea pagubelor nu se conformează unor criterii universale, depinzând de conjunctură (aceasta poate să nu includă pagube directe sau indirecte).

În California este asigurat, în medie, 25% din fondul construit, ajungându-se la 40% în Los Angeles şi San Francisco.

În Franţa, conform legii din 13 februarie 1982, orice asigurare a proprietăţii sau a maşinii trebuie să ia în calcul şi pagubele cauzate de dezastrele naturale (în mod ciudat tipurile de dezastre nu sunt definite printr-o lege, astfel că decizia în ce situaţie se pot acorda compensaţii este luată de un comitet interministerial).

În Germania nu există acest sistem de asigurări de stat (toate datele corespund anului 2002). În schimb este obligatorie asigurarea locuinţelor sociale şi a celor folosite drept garanţii colaterale pentru credite (ca şi în Italia). Aici te poţi asigura în mod individual împotriva fenomenelor meteorologice periculoase şi a incendiilor, dar nu şi împotriva inundaţiilor, cutremurului, alunecărilor de teren şi avalanşelor. Şi aceasta deoarece cererea pieţii pentru asigurări la ultima categorie de hazarde este foarte redusă, deci profitul estimat al companiilor de asigurare ar fi insignifiant.

După cutremurul din aprilie 1992 însă, în zona Roermond cererile de asigurare au crescut semnificativ. Deasemenea, Autoritatea Federală pentru asigurări în industrie nu a putut introduce asigurările obligatorii, deoarece s-a considerat că astfel se încalcă principiul constituţional al libertăţii de acţiune. În aceeaşi idee, se consideră că asigurarea obligatorie nu este echitabilă. De exemplu, inundaţiile provocate de Rin lovesc anual, generând distrugeri ,în medie, de 15000-20000 mărci pentru fiecare clădire. Cu privire la pierderile compensate prin asigurări, s-a constatat că în perioada 1960-1994, pagubele compensate prin asigurări au crescut de 135 ori ( evaluare în preţuri 1993, Munich Reinsurance, Germania).Cauzele escaladării pierderilor compensate prin asigurări pot fi identificate în creşterea numărului de asiguraţi şi a valorii portofoliilor expuse la risc, precum şi prin subevaluări ale riscurilor.

Un caz interesant este Danemarca, unde este obligatorie (dar şi aici nu prin stat) asigurarea împotriva incendiilor pentru clădirile de locuinţe ridicate în zone agricole.

S-a format opinia generală că efectele generate de furtuni sau cutremure pot depăşi capacităţile de plată ale asigurărilor şi reasigurărilor. De aceea, s-a căutat atragerea şi altor resurse ale pieţelor financiare. O primă tentativă de acest fel s-a făcut în 1992 de către Camera de Comerţ din Chicago.

Există ţări unde, din cauza politicii de taxe adoptate de stat nu este permisă companiilor de asigurare  cererea unor fonduri de rezervă prea mari pentru unele pagube estimate.

Evaluarea pagubelor numai din perspectivă financiară poate însă să nu dea o imagine clară asupra impactului pe care l-a avut un dezastru asupra unei comunităţi umane. De exemplu, o secetă în Africa sau nordul Braziliei, care poate ruina agricultura de subzistenţă a milioane de oameni, apare în bilanţurile financiare doar cu câteva milioane de dolari (dacă apar şi acestea).

Pe de altă parte, un uragan în Florida care cauzează pagube de bilioane de dolari, afectează viaţă a puţini oameni. Ca urmare, s-au căutat şi alte forme de măsurare a pagubelor, cum ar fi cel denumit “ Indexul Dezvoltării Umane”. Se caută astfel să se aprecieze coeficientul de pierdere a “potenţialului de dezvoltare” sau  de “pierdere a prosperităţii” (se încearcă de fapt identificarea consecinţelor sociale). În orice caz, analiza impactului generat de dezastre numai din punct de vedere monetar, nu mai este relevant.

Este interesant de semnalat faptul că, în noiembrie 1995, reprezentanţii a 17 companii de asigurare au elaborat “ Declaraţia de protejare a mediului prin asigurările din domeniul industrial”. Această declaraţie (care a fost inclusă în programul Naţiunilor Unite de protecţie a mediului şi a fost semnată de circa 60 companii de asigurare din 14 ţări) cheamă la luarea unor masuri de prevenire a schimbărilor climatice şi o folosire ecologică a materiilor prime. Atitudinea acestor companii se explică şi prin faptul că pagubele generate de furtunile având drept cauză schimbarea climei au determinat plata unor asigurări de 50 bilioane dolari în 1987.

Pentru a traduce în practică intenţiile enunţate mai sus, “Rhineland Insurance” a oferit o reducere cu 10% a costurilor de asigurare pentru  vehiculele personale ale clienţilor care cumpăra un abonament la transportul public local. Deoarece circa 85% din abonaţi şi-au redus deplasările cu maşinile personale sub 9000 km pe an, compania a reuşit să împuşte doi iepuri deodată (a redus emisia de gaze, implicit poluarea, cât şi probabilitatea de producere a accidentelor deoarece s-a circulat mai puţin).

Trebuie ţinut cont, în cele relatate mai sus că totuşi companiile de asigurări îşi desfăşoară activitatea într-o economie de piaţă, unde există conflicte de interese. Din acest motiv, chiar unele firme care au semnat declaraţia amintită mai sus, au declarat că nu-şi vor diminua investiţiile în industria petrolului. De aceea, nu de puţine ori apar discrepanţe între declaraţiile de intenţii şi măsurile concrete care se iau.

După 1990, s-au făcut şi în România eforturi de a organiza un cadru nou privind asigurărilor de viaţă şi bunuri materiale, conform cerinţelor unei economii de piaţă. Pe lângă apariţia mai multor societăţi de asigurări private a fost creată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât şi Fondul Naţional al Societăţilor de Asigurare (inclusiv Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare). Din punct de vedere legislativ, un pas important l-a avut Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care defineşte metodologia de lucru în acest domeniu. Sigur că unele  lucruri rămân încă ambigui în lege (de exemplu dacă primele de asigurare şi reasigurare sunt sau nu cheltuieli deductibile). Dar care este situaţia privind asigurarea împotriva efectelor dezastrelor?

Să luăm, ca exemplu,  o societate de asigurări privată care operează în România începând cu 1995. Aceasta oferă asigurări la următoarele tipuri de hazarde: avarii la instalaţiile de apă, furtună, grindină, inundaţii, cutremur, incendiu, trăsnet, explozie, prăbuşire sau alunecare de teren, presiunea zăpezii, avalanşe, izbirea de către sau căderea unui aparat de zbor. Se poate observa că aceste hazarde acoperă pe majoritatea celor definite prin Ordonanţa nr.47/1995 (Legea nr.124/1996) privind apărarea împotriva dezastrelor. Nu toate însă dintre bunurile dumneavoastră pot fi asigurate. Astfel, nu se asigură animalele de curte.

Acum (sau chiar mai devreme) un cititor ar putea comenta că a înţeles teoria dar vrea şi un exemplu practic. Cât m-ar costa o poliţă de asigurare?

Să alegem societate de asigurări menţionată mai sus. Apartamentul meu de la bloc are 70 mp. Din catalogul firmei rezultă că preţul pentru 1 mp. este de 245 dolari iar valoarea poliţei de asigurare (pentru toate tipurile de hazarde menţionate mai sus) se reduce cu 20%(blocul are o vechime de 20 ani).

Rezultă: 70×245×0,8 =13720 dolari (valoarea evaluată a apartamentului). Rezultă pe an că trebuie plătit : 13720×0,23%= 32dolari /an.

Acesta înseamnă că, pentru un contribuabil având un venit lunar de 200 dolari, o astfel de poliţă de asigurare este accesibilă.

Din exemplul de mai sus se poate observa că societatea de     asigurări încheie o poliţă de asigurare pe baza unei expertize, pentru că doreşte să plătească o sumă clară, în condiţii clare.

Deja, la nivelul anului 2002, sondajele de piaţă relevă că mai mult de unul din zece români are de gând să-şi facă o poliţă de asigurare( de la 6,7% în 2001 la 11,7% în 2002). Date care reprezintă o evoluţie lentă, dar crescătoare.

Din experienţa celor care lucrează în domeniu, iată câteva sfaturi utile atunci când vreţi să încheiaţi o asigurare de viaţă (şi nu numai):

Ø  Solicitaţi informaţii de la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor despre solvabilitatea şi poziţia pe piaţă a companiei la care vreţi să încheiaţi asigurarea.

Ø  Ca client puneţi cât mai multe întrebări consultantului pentru a şti exact ce semnaţi.

Ø  Analizaţi beneficiile asigurării cum ar fi: nivelul sumei asigurate; clauzele suplimentare; momentul de intrare în vigoare a asigurării şi cel de încetare a acesteia; demersurile necesare în caz de despăgubire, timpul de efectuare a despăgubirii.

Ø  La poliţele la care compania de asigurări solicită examinare medicală, stabiliţi exact suma asigurată şi nivelul primelor numai după obţinerea rezultatelor examinării.

Ø  La contractele cu acumulare de capital solicitaţi companiei să vă calculeze anual şi valoarea excedentului rezultat din investirea rezervelor de prime.

Ø  Pentru a vă proteja împotriva inflaţiei este bine să vă indexaţi anual suma asigurată cu rata inflaţiei.

Ø  Poliţa de asigurare nu este un instrument investiţional la fel de profitabil ca un depozit bancar sau alt instrument financiar.

Ø  Dacă posibilităţile financiare nu vă permit, folosiţi franciza (asigurarea incompletă a bunurilor).

Conform celor expuse mai sus, acum putem  trage unele concluzii cu caracter general:

Ø  în România, există un sistem social de asigurare privat care încorporează pagubele provocate de efectele dezastrelor,  în conformitate cu art. 3/33 din cel de-al treilea ghid de coordonare al activităţilor Uniunii Europene;

Ø  instituirea unei asigurări obligatorii la un anumit tip de hazard, într-o zonă de risc şi pentru o clasă de risc clar determinate este utilă,  dar lăsând pe fiecare să se asigure la societatea de asigurări private pe care o doreşte( spre deosebire de răspunderea civilă pentru autovehiculele care este obligatorie prin lege, dar unde guvernul stabileşte preţurile). Statul poate cel mult să stimuleze financiar, prin unele măsuri fiscale, persoanele care nu se pot asigura (deşi locuiesc în zone de risc major ) deoarece veniturile acestora sunt sub sau la nivelul salariului minim pe economia naţională;

Ø  dacă nu se face o propagandă metodică  şi permanentă prin mass-media (sau alte mijloace) a utilităţii asigurării vieţii şi bunurilor împotriva efectelor dezastrelor,  multe persoane vor rămâne cu o imagine deformată asupra problematicii în discuţie faţă de realitate;

Ø  promovarea sistemului privat de asigurare împotriva efectelor dezastrelor ar micşora presiunea care apare asupra bugetului de stat după ce a avut loc un dezastru. S-ar evita astfel discuţiile privind modul în care sunt distribuite ajutoarele umanitare guvernamentale la nivel local ( dacă asigurarea privată asigură o metodologie clară privind acordarea despăgubirilor, la nivelul autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei publice o astfel de metodologie încă lipseşte);

Instituţiile statului, abilitate în domeniu, trebuie să realizeze următoarele funcţii la nivel macrosocial:

Ø  autorizarea şi supravegherea agenţilor de asigurare şi reasigurare care operează pe această piaţă;

Ø  prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea pieţei asigurărilor şi reasigurărilor pentru dezastre;

Ø  să promoveze acte legislative în domeniu care să excludă caracterul formal şi ambiguu al unora dintre articolele acestora (aşa cum este cazul Legii nr.382/2002 privind despăgubirile în caz de calamităţi naturale în agricultură.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.