9 DECEMBRIE – ZIUA MONDIALĂ DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI

Începând cu 1990, corupţia a devenit un fenomen de o amplă potenţialitate la nivelul întregii societăţi româneşti şi, implicit, la adresa edificiului instituţional statal.

Pe cale de consecinţă, nici structurile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nu au fost ocolite de acest flagel, care şi în acest domeniu de activitate şi-a manifestat virulenţa şi nocivitatea. Însă, pentru o abordare corectă a dinamicii evolutive a fenomenului se impun a fi făcute aprioric câteva precizări.

În primul rând, rădăcinile fenomenului nu trebuie limitate numai la cauzele specifice de după 1990, ci şi înainte de evenimentele din decembrie 1989.

Aceasta derivă dintr-o axiomă foarte simplă, potrivit căreia sistemele sociale monopartinice, etatiste si hipercentralizate, marcate pregnant de criză economică, dar mai ales morală, sunt de departe un tărâm propice dezvoltării fenomenului. Diverşi analişti au avansat ipoteze conform cărora în acel interval de timp, corupţia ajunsese chiar o tehnică sau un exerciţiu de supravieţuire.

Evident că şi sistemele democratice au factori favorizanţi proprii, dar, în acelaşi timp, dispun de structuri, legislaţie şi instrumente de lucru eficace în domeniu, cât şi de o cultură educaţională tradiţională a non-corupţiei.

În al doilea rând, la începutul anilor 90, la nivelul societăţii româneşti au fost propagate, printre altele, câteva pseudo-percepţii despre lume şi viaţă, având ca centru de greutate sfidarea făţişă a legii, ignorarea celor mai elementare norme de civism şi, de ce nu, colportarea principiului infracţionalităţii ca mod de viaţă.

Pe de altă parte, vidul valoric şi legislativ, apărut odată cu prăbuşirea fostului regim, disoluţia autorităţii statului şi de ce nu inducerea premeditată pe agenda publică a unor false teme de dezbatere, au făcut ca fenomenul să prindă rădăcini adânci şi să se manifeste în consecinţă.

Din alt punct de vedere, se poate aprecia că o altă cauză care a contribuit la prefigurarea dimensiunilor actuale ale acestui fenomen a fost aceea că, primul act normativ structurat şi specializat în prevenirea şi combaterea corupţiei a apărut abia în anul 2000, ca de altfel şi celelalte legi capitale în combaterea criminalităţii (spălarea de bani, traficul de droguri etc.), ceea ce a făcut să se piardă cel puţin un tempo, o cadenţă, în ceea ce priveşte estomparea şi decelerarea fenomenului.

Impactul terifiant al acestui flagel la nivel social a făcut ca reputaţi analişti să afirme că, dacă acest fenomen era reprimat cu eficienţă şi în timp util, tranziţia societăţii româneşti către economia de piaţă şi statul de drept ar fi fost mult mai scurtă, cu mai puţine convulsii şi, în primul rând, cu costuri mult mai mici.

Acest fenomen a drenat sistematic resurse care, în mod normal, ar fi trebuit să se regăsească în nivelul de trai al cetăţeanului şi practic a erodat constant temelia pe care s-au fundament şi dezvoltat noile instituţii şi entităţi democratice, cu repercutare directă în sentimentul de încredere al opiniei publice în procesul de reformă.

În mod distinct, nici Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu a făcut notă discordantă faţă de aceste evoluţii, semnalându-se şi la nivelul acestei entităţi cazuri de funcţionari implicaţi în cazuri de corupţie.

Acestea au îmbrăcat fie modalităţile clasice, fie au fost comise sub alte forme şi participaţiuni care s-au dezvoltat odată cu evoluţia contextului social. De asemenea, preocuparea instituţională de prevenire şi combatere a acestui fenomen a consemnat acelaşi ecart înregistrat la nivel macrosocial faţă de cursul evenimentelor. Pentru ilustrare, amintim aici înfiinţarea, în anul 1997, a Serviciului de Prevenire (ulterior Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii) la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi întocmirea primului studiu ştiinţific de către această structură, pe acest subiect.

Pe acest fond, nu mai este nevoie să reamintim faptul că, unul din învăţămintele de căpătâi ale structurilor anticorupţie din comunitatea europeană este acela că un corp profesional corupt este ineficient şi lipsit de suport civic.

Pe de altă parte, este necesară abordarea acestui subiect şi dintr-o altă perspectivă, respectiv a apariţiei unor vectori noi în această ecuaţie. Astfel, ne situăm în faţa unui paradox, axat pe oponenţa dintre dorinţa a oamenilor de a acţiona şi de a se exprima liber (un drept până la un punct legitim, dar care, din păcate, uneori au degenerat în manifestări anarhice), versus disponibilitatea sau maturitatea societăţii româneşti de a acorda oamenilor legii creditul şi încrederea necesară pentru a întreprinde demersuri în direcţia aplicării şi respectării legii, ceea ce uneori înseamnă şi o restrângere a drepturilor şi libertăţilor. Este într-adevăr, o temă şi, în acelaşi timp, o teză de mare acuitate la care se mai caută răspunsuri. Să nu uităm că, aceste contrarietăţi sunt inedite la fel ca şi perioada istorică pe care o parcurgem, deoarece contemporaneitatea a consemnat treceri de la capitalism la comunism, însă tranziţia în sens invers către valorile democraţiei autentice şi ale economiei de piaţă încă mai suscită polemici, adepţi sau exegeţi.

Revenind la aspectele de prevenire şi combatere a corupţiei la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, este nevoie să subliniem că, în prezent, Direcţia Generală Anticorupţie vine să răspundă unei necesităţi instituţionale obiective de creare a unui organism specializat de acţiune în domeniu.

În mod cât se poate de evident, preocupări la nivel ministerial, de prevenire şi combatere la nivel propriu a acestui fenomen, au existat şi până la operaţionalizarea acestei structuri, dar practica a evidenţiat că a fost nevoie de o entitate cu rol de integrator al politicilor anticoruptie, ştiut fiind că o acţiune disipată are mai puţini sorţi de reuşită.

Totodată, un principiu călăuzitor al acestei structuri este cel al sentimentului apartenenţei la Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, având ca fundament axioma că nu şi-a propus să culpabilizeze persoane sau categorii profesionale, ci tocmai să evidenţieze că marea majoritate a lucrătorilor acestui minister îşi fac datoria în mod onest, având sentimentul privilegiului de a servi cetăţeanul şi comunitatea.

Concomitent, s-a dorit adoptarea unui important semnal de alarmă, potrivit căruia în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu mai este nici locul şi nici timpul pentru aceia care îşi negociază sub o formă sau alta autoritatea cu care au fost învestiţi. Astfel, toţi cei care nu inteleg acest lucru vor răspunde în faţa legii pentru faptele lor. Nu este echitabil ca, pentru acei puţini care nu înţeleg că statutul de angajat al acestei instituţii nu este în nici un mod compatibil cu fărădelegea, societatea românească să eticheteze in integrum un întreg aparat ministerial. Aceasta constituie în fapt protecţia pe care o asigurăm lucrătorilor oneşti şi integri, prin scoaterea din sistem a celor compromişi. Suntem conştienţi de faptul că, prin misiunea ce ne revine nu putem fi aşa de populari pe cât ne-am dori în rândul colegilor nostri, aidoma unităţilor cu un obiect de activitate similar din statele cu tradiţie democratică, dar ne asumăm în totalitate responsabilităţile pe care le avem. Scontăm, de asemenea, pe un mai mare sprijin din partea managerilor de la nivelul fiecărui eşalon, deoarece va trebui ca fiecare să conştientizeze faptul că nu facem decât ca, implicit, să-i sprijinim în activitatea curentă, fiind direct interesaţi de asanarea unităţilor pe care le conduc de elemente care nu se conformează normelor şi principiilor care le guvernează.

Mai trebuie de asemenea conştientizat faptul că imaginea de ansamblu a ministerului este dată de fiecare lucrător în parte, inclusiv de către noii angajaţi, fapt ce se oglindeşte în ultimă instanţă în calitatea serviciilor aduse comunităţii. Totodată, va trebui să conştientizăm un adevăr peren, respectiv acela că modul în care evaluăm sau autoevaluăm mediul în care ne desfăşurăm activitatea poate reprezenta adeseori distanţa dintre reuşită şi eşec, indiferent de natura obstacolelor ce trebuie înlăturate. Cel care acţionează, gândeşte şi lucrează cu integritate, acela este cu adevărat un profesionist, ceea ce presupune o schimbare fundamentală de mentalitate. Sistemele juridice sau poliţieneşti nu pot fi pe de-a-ntregul comparate, datorită diferenţelor date de specificitatea fiecăruia, dar ne raliem întrutotul ideii potrivit căreia prevenirea şi combaterea corupţiei constituie o prioritate absolută.

Şi, pentru că Ziua Mondială de luptă împotriva corupţiei precede datei de 10 Decembrie, care în simbolistica Organizaţiei Naţiunilor Unite semnifică aniversarea proclamării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, se cuvine amintit că cetăţeanul, în calitatea sa de comanditar al serviciului public, are dreptul la o prestaţie onestă şi integră din partea funcţionarilor statului.

Integrarea europeană aduce cu sine noi şi noi exigenţe pe care trebuie să le îndeplinim, de aceea va trebui să ne capacităm forţele către realizarea acestora. Statutul de ţară membră cu drepturi depline a Uniunii Europene impune solidarizarea în jurul ideii de front comun de luptă şi acţiune împotriva corupţiei, iar Direcţia Generală Anticorupţie este ireversibil angajată pe această traiectorie.

De altfel, din perspectiva instituţională a acestei structuri, luând ca piatră de hotar data de 01.01.2007, la care ţara noastră a devenit stat membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, se impune aprioric făcută o precizare generată de această realitate.

Dacă până la această dată, menirea D.G.A. era în principal aceea de a demonstra voinţa executivă în lupta împotriva corupţiei, axată pe contracararea fenomenului la nivelului personalului M.I.R.A. şi, respectiv, de a obţine rezultate imediate prin prisma exigenţelor Rapoartelor de monitorizare ale Comisiei Europene, ulterior acestei date, comandamentele acţionale majore ale acestei structuri au comportat şi alte dimensiuni. În plan instituţional, statutul de membru al Uniunii Europene se traduce prin standarde şi conformităţi, prin etică şi integritate la nivelul administraţiei publice, prin respect faţă de cetăţean şi drepturile sale, prin politici si programe dezirabile. Aceste cerinţe degajă la rândul lor nevoia obiectivă de ajustare a manierelor de intervenţie şi acţiune şi la nivelul componentelor edificiului instituţional statal.

Şi mai ales trebuie perceput caracterul imperativ al acestor deziderate, care nu lasă loc unei abordări concesive a implementării lor. Drumul către racordarea deplină la standardele comunitare este cu sens unic, iar cu cât este perceput mai corect şi mai concret acest adevăr, cu atât ecartul de îndeplinire a acestui obiectiv va fi mai mic.

Subcomisar de poliţie Badea Mihai-Grigoriţă

De MONACO Publicat în D.G.A.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.