DEONTOLOGIA POLITIENEASCA

PROBLEME:

I. DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ ŞI DEONTOLOGIA POLIŢIENEASCĂ
1.1.Semnificaţia termenului de deontologie profesională
1.2.Deontologia poliţienească

Consideraţii generale asupra profesiei de poliţist
II. PRINCIPALELE INSTRUMENTE INTERNAŢIONALE ŞI NAŢIONALE  CARE PREVĂD NORME ALE DEONTOLOGIEI POLIŢIENEŞTIOBIECTIVE OPERAŢIONALE:

După parcurgerea acestei teme cursantul va fi în măsură să:

  • îşi însuşească sistemul teoretic şi terminologia de bază a disciplinei;
  • cunoască principalele instrumente internaţionale şi naţionale care prevăd norme ale Deontologiei poliţieneşti.

I.                  DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ ŞI DEONTOLOGIA POLIŢIENEASCĂ

Odată cu începutul existenţei sale sociale, umanitatea a simţit nevoia stabilirii şi respectării unor anumite reguli care făceau ca traiul într-o colectivitate să fie civilizat. Aceste reguli n-au îngrădit niciodată libertatea individului ci, în mod paradoxal, acesta cunoscându-le, ştiind cum trebuie să se poarte în diferite situaţii a devenit un om educat, acceptat şi respectat de semenii săi, scăpând de complexe,căpătând siguranţă de sine, lăsându-şi personalitatea să se dezvolte.

Arta de a trăi frumos printre oameni, în toate împrejurările, aplicată la viaţa profesională, facilitează desfăşurarea armonioasă a relaţiilor umane şi reprezintă o modalitate care îi oferă individului posibilitatea de a evolua şi de a ajunge „cineva” în ierarhia profesională şi socială.

1.2. Semnificaţia termenului de deontologie profesională

Termenul „deontologie” provine din grecescul „ deon, deontos ” şi înseamnă

,, ceea ce se cade”,“ceea ce trebuie făcut”, „datorie”, „obligaţie” iar „logos”,  înseamnă „ştiinţă” „cuvânt,cuvântare” „discurs”, ceea ce înseamnă că deontologia semnifică „ştiinţa datoriei”.

În prezent, termenul desemnează teoria obligaţiei, a datoriei, care impune profesioniştilor exercitarea meseriei lor. (I.Kant- deontologie reprezintă o doctrină privind normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesiuni ).

Această datorie reprezenta, pentru domeniul medical, de exemplu, ansamblul normelor de conduită şi obligaţiile medicului, faţă de bolnavii pe care îi îngrija, faţă de colegii săi şi faţă de societate (Jurământul lui Hipocrate”).

Treptat, pe măsura trecerii timpului, termenul a fost adoptat şi  de alte profesii, dar adaptat specificului fiecărui domeniu de  activitate.

În sens restrâns, deontologia profesională reprezintă regulile esenţiale după care se ghidează o instituţie, o organizaţie sau o profesie. De altfel, normele specifice unei profesiuni nu sunt altceva decât normele  generale de conduită, aceleaşi ca în viaţa socială sau particulară, completate cu reguli specifice ce individualizează un anumit domeniu, transformându-le în norme profesionale

Deontologia profesională reprezintă totalitatea normelor care reglementează relaţiile ce se derulează între membrii unui grup profesional, precum şi între aceştia  şi beneficiarii rezultatelor  practicării acestei profesiuni. Se însumează aici norme, reguli, valori, credinţe, moduri de gândire şi acţiune ce caracterizează comportamentul profesional al membrilor în raporturile de serviciu.

Deontologia profesională derivă din etica profesională care precizează drepturile şi îndatoririle membrilor grupului profesional, practicile profesionale, dar şi sancţiunile în cazul unor practici neconforme cu normele deontologiei (malpracticile profesionale).

În timp ce etica se situează la nivel de concept, deontologia se situează la nivel de practică, având ca scop clarificarea regulilor de comportament individual care trebuie să orienteze exercitarea profesiunii. Indiferent de profesia exercitată, lucrătorul trebuie să dea dovadă de integritate, curaj, dreptate şi loialitate, exigenţe deontologice care completează şi transced legile şi regulamentele.

Deontologia reprezintă o ştiinţă  morală autentică, o ştiinţă normativă construită în interiorul eticii pe baza moralei, ce s-a născut din gândirea etică şi care în momentul actual al practicii sociale este invocată tot mai des.

Se face apel la deontologie din nevoia de a sancţiona comportamentele umane indezirabile, de a preveni asemenea comportamente şi de a norma dezirabilul în comportament. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale cu o anumită încărcătură intelectuală, unde membrii grupurilor profesionale sunt chemaţi să răspundă nevoilor legate nemijlocit de relaţiile interumane, omul fiind în acelaşi timp obiect şi agent al acţiunii umane. Invocarea deontologiei se realizează făcându-se întotdeauna apel la instanţa morală şi cu predilecţie numai în cazul membrilor profesiunilor care, în virtutea autorităţii pe care o au, pot neglija normele profesionale producând prin aceasta un prejudiciu fizic, psihic, moral, social, material etc. unor persoane sau grupuri de persoane.

Necesitatea studierii şi înţelegerii deontologiei rezidă chiar în exercitarea şi menţinerea autorităţii profesionale poliţieneşti în limitele umanului  pe calea învăţării  şi dezvoltării unui comportament moral atât de necesar în momentele de cumpănă morală prin care trece, nu doar societatea românească, ci întreaga comunitate umană.

1.2. DEONTOLOGIA POLIŢIENEASCĂ

Consideraţii generale asupra profesiei de poliţist

Activitatea desfăşurată de către poliţişti este o activitate cu caracter permanent  care se desfăşoară pe baza unei calificări şi de aceea poate fi catalogată ca profesie.

Din perspectiva eticii, exerciţiul funcţiunii poliţieneşti este o profesie întrucât îndeplineşte condiţiile enumerate de teoreticieni, pentru ca o anumită activitate să fie considerată profesie. Aceste condiţii sunt:

  • conştiinţa existenţei profesiei de poliţist;
  • cunoaşterea teoriilor domeniului, conştientizarea faptului că pentru a fi poliţist este nevoie de un complex de cunoştinţe teoretice, abilităţi şi deprinderi practice;
  • existenţa unei organizaţii formale care să promoveze interesele corpului poliţienesc şi care stabileşte standardele de iniţiere, menţinere şi avansare a poliţiştilor – Ministerul Administraţiei şi Internelor;
  • existenţa unor organizaţii teritoriale care îşi recunosc liderii concretizate în Inspectorate, Direcţii, Servicii, Birouri şi Compartimente în care este încadrat personalul poliţienesc pentru îndeplinirea misiunilor specifice;
  • existenţa unui ideal social care pentru poliţişti este protecţia vieţii şi bunurilor cetăţenilor, promovând astfel un interes general;
  • existenţa unor standarde etice, concretizate într-un Cod etic, în care se stipulează ca scop central  al misiunii poliţiştilor – cel al slujirii altruiste a societăţii.

Societăţile moderne sunt societăţi profesionale.

Rolul unei profesii este să ducă atât la satisfacerea unor nevoi sociale, dar şi a celor personale.

Un individ care s-a hotărât să îmbrăţişeze o anumită profesie îşi doreşte ca în timp să fie recunoscut ca un profesionist al domeniului, iar practica profesională este legitimată de către comunitate întrucât beneficiază de rezultatele ei.

Ceea ce individualizează profesia de poliţist faţă  de alte profesii este legătura indisolubilă cu moralitatea celor care o exercită.

Respectul pentru ordine şi lege, precum şi asigurarea respectării acestora, nu pot fi realizate de poliţie, potrivit competenţelor ce îi revin, decât cu angajaţi care au un caracter fără reproş.

Performanţa poliţistului se sprijină, pe lângă abilităţile şi cunoştinţele profesionale pe care le stăpâneşte pe integritatea sa, iar autoritatea profesională a poliţistului este dată, pe lângă profesionalism, de onestitatea şi sinceritatea sa, în cele din urmă pe comportamentul său în plan profesional, dar şi extraprofesional.

Poliţistul, conform art. 1 din Legea 360/2002 privind Statutul poliţistului este „funcţionar public civil cu statut special”, iar art. 3 din aceeaşi lege prevede că „Poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii”.

Poliţiştii contribuie în orice moment şi în orice împrejurare la protecţia cetăţenilor, oferind asistenţa pe care aceştia sunt îndreptăţiţi să o pretindă şi să o primească, potrivit legii.

Întrucât profesia de poliţist, alături de alte profesii (medic, avocat) necesită încrederea publicului, practica acestei profesii trebuie condiţionată de anumite reguli, de existenţa unui cod.

Deontologia poliţienească reprezintă ansamblul normelor etice care reglementează activitatea Poliţiei şi comportamentul profesional al membrilor ei. Deontologia poliţienească presupune că activitatea poliţistului, ca un  serviciu public specializat ce se realizează în interesul persoanei şi al comunităţii, dar şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, trebuie să apară ca  rezultanta  unui model de comportament bazat pe bunul simţ şi pe bunele practici înregistrate în activitatea poliţiştilor.

Determinantă în activitatea de poliţie este conştientizarea faptului că poliţia acţionează în aplicarea legii şi sub controlul acesteia, iar furnizarea serviciilor către populaţie trebuie să se realizeze pe fondul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aducând o minimă atingere  a acestora şi numai atunci când legea o impune.


II.  PRINCIPALELE INSTRUMENTE INTERNAŢIONALE  ŞI NATIONALE CARE PREVĂD NORME ALE DEONTOLOGIEI POLIŢIENEŞTI

Principalele documente internaţionale şi naţionale care fac referire la deontologia poliţienească sunt:

  • Codul de comportament pentru persoanele oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi concretizat în Rezoluţia 34/169 din 17 decembrie 1979;
  • Declaraţia despre Poliţie (D.P.), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 8 mai 1979;
  • Codul European de Etică al Poliţiei, concretizat în Rec (2001)10, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 19 septembrie 2001;
  • Principii de bază privind folosirea forţei şi armelor de foc – document adoptat la cel de-al optulea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Crimei şi Tratamentului aplicat delincvenţilor, ţinut la Havana, Cuba, 1990;
  • Prevenirea eficientă şi investigarea execuţiilor extra-judiciare, arbitrare şi sumare, anexă la rezoluţia Consiliului Economic şi Social, 1989/65 ;
  • Convenţia împotriva torturii, document ce se regăseşte şi în Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în Protocoalele lor Adiţionale din 1977;
  • Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului cu modificările şi completările ulterioare ;
  • Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
  • Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor < numai prevederile art. 46-52 care au rămas în vigoare după apariţia Legii nr.295/30 iunie 2004>, pentru fiecare instituţie care are încadrate persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază .
  • Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400 /2004 regimul   disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
  • Hotărârea Guvernului nr. 991din 25.08.2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului;
  • Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr.1150/2006 pentru aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului propriu;
  • Ordinul nr. 69 din 28 .04.2009 pentru aprobarea Ghidului carierei poliţiştilor şi cadrelor militare din M.A.I. .

Numeroase ţări europene, inclusiv România, şi-au reorganizat sau sunt în curs de reorganizare a Poliţiei în scopul de a promova şi consolida ideile şi valorile democraţiei în societate.

Fiecare ţară, se preocupă de asigurarea normelor comune, în materie de poliţie, deoarece dincolo de graniţele naţionale, pe de o parte, fiecare cetăţean european doreşte să fie tratat de către Poliţie într-un mod uniform, echitabil şi previzibil, iar de cealaltă parte, poliţia europeană doreşte o colaborare permanentă şi eficientă în lupta împotriva criminalităţii internaţionale.

Principalele instrumente internaţionale şi naţionale care prevăd norme ale Deontologiei poliţieneşti:

1)Codul de comportament pentru persoanele oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii (C.C.O.A.L.), adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite – Rezoluţia 34/169 din 17 decembrie 1979.

Codul este compus din 8 articole şi reprezintă un instrument care oferă guvernelor îndrumări autorizate asupra problemelor legate de drepturile omului şi justiţia penală.

art. 1 – prevede că oficialii însărcinaţi cu asigurarea aplicării legii trebuie să    îndeplinească tot timpul îndatoririle impuse lor prin lege ;

art. 2 – se referă la respectarea şi protejarea demnităţii umane, apărarea drepturilor omului, în exercitarea îndatoririlor ;

art. 3 – limitează folosirea forţei de către oficiali la situaţii în care aceasta este strict necesară ;

art. 4 – precizează că problemele de natură confidenţială aflate în posesia oficialilor vor fi ţinute confidenţial;

art. 5 – reiterează interzicerea torturii sau a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;

art. 6 – prevede datoria de a proteja sănătatea persoanelor private de libertate şi de a le acorda îngrijiri medicale ori de câte ori este necesar ;

art. 7 – interzice ca un oficial care asigură aplicarea legii să comită vreun act de corupţie şi le impune să se opună şi să combată în mod riguros orice acte de acest fel;

art. 8 – recomandă, încă o dată, să respecte legea şi prezentul Cod prevenind şi     opunându-se oricăror încălcări ale dreptului sau ale Codului.

Rezoluţia precizează că natura exercitării funcţiei poliţieneşti în asigurarea aplicării legii şi maniera în care aceste funcţii sunt exercitate, au impact direct asupra calităţii vieţii indivizilor, precum şi a societăţii, în general.

2) Declaraţia despre Poliţie (D.P.), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 8 mai 1979 – Rezoluţia 690;

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a emis acest instrument Declaraţia despre Poliţie (DP) la 8 mai 1979 şi  cuprinde trei părţi:

Partea A, DEONTOLOGIA, tratează pe larg despre obligaţiile legale şi morale ale oficialilor însărcinaţi cu asigurarea aplicării legii.

Partea B, STATUTUL se referă la organizarea forţelor de Poliţie, drepturile personale şi profesionale ale oficialilor de poliţie.

Partea C, RĂZBOIUL ŞI ALTE SITUAŢII DE URGENŢĂ OCUPAŢIA DE CĂTRE O PUTERE STRĂINĂ, este legată de prevederile dreptului umanitar care arată poliţia, sarcinile şi îndatoririle oficialilor din poliţie în situaţii de conflict armat.

3) Codul European de Etică al Poliţiei, concretizat în Recomandarea Rec (2001)10, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 19 septembrie 2001

Sistemul pentru drepturile omului din Europa este descris adeseori ca cel mai complet şi mai eficient sistem funcţional care există în zilele noastre.

În 1950, Consiliul Europei, organizaţie compusă din toate statele europene membre, a promulgat CEDO – Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care a intrat în vigoare în 1953.

CEDO a creat două organe importante pentru implementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a CEDO.

Statele care aspiră să devină membre ale Consiliului European trebuie să îndeplinească cerinţele de bază ale unui stat democratic şi anume: guvern ales în mod democratic, respectul pentru regula de drept şi respect pentru drepturile omului.

Codul European de Etică al Poliţiei este recomandarea Consiliului Europei care enunţă normele fundamentale ce trebuie să se aplice serviciilor de poliţie în societăţile democratice guvernate de principiile Statului de drept.

Codul European de Etică al Poliţiei  tratează cadrul general pentru organizarea poliţiei, precizează rolul său foarte important într-o democraţie şi defineşte principiile organizaţionale necesare exercitării etice a profesiei de poliţist.

În Codul European de Etică al Poliţiei, Consiliul Europei îşi prezintă, ca şi punct central, concepţia privind exercitarea atribuţiilor poliţiei în ţările democratice.

Această concepţie porneşte de la ideea că Sistemul de Justiţie penală a fost creat şi se dezvoltă în scopul garantării libertăţii individuale şi securităţii, iar Poliţia este prima verigă din lanţul sistemului de justiţie penală, fără de care acesta nu poate funcţiona. În acest lanţ Poliţia este urmată de Parchet, Tribunale şi Sistemul Penitenciar.

În societăţile democratice, guvernate de principiul legalităţii, Poliţia îndeplineşte funcţiile tradiţionale de prevenire, depistare şi combatere a criminalităţii, de supraveghere a respectării legii şi ordinii publice, de protejare a drepturilor fundamentale ale individului, însă asigură şi diverse servicii cu caracter social, care sprijină celelalte activităţi. În statele democratice, Poliţia contribuie la menţinerea valorilor democraţiei şi ea însăşi reprezintă aceste valori.

Poliţia are datoria de a-şi respecta obiectivele şi de a-şi îndeplini misiunile într-un mod etic acceptabil, pentru că numai atunci publicul va avea încredere, îi va oferi sprijin şi ajutor, va accepta şi aproba intervenţia poliţiei, ştiind că aceasta îşi exercită autoritatea în mod etic şi legal.

Pentru a duce aceste misiuni la bun sfârşit ea beneficiază de o largă capacitate de iniţiativă, fiind investită cu puteri ca: puterea de a reţine şi a supraveghea reţinerea sau  detenţia în arest şi autoritatea de a folosi forţa acolo unde aceasta este necesară în îndeplinirea obiectivelor legitime pentru asigurarea aplicării legii.

Codul European de Etică al Poliţiei are şapte capitole cuprinzând 66 articole după cum urmează;

Capitolul I Obiectivele poliţiei

Capitolul II Bazele juridice ale poliţiei

Capitolul III Poliţia şi sistemul de justiţie penală

Capitolul IV Organizarea structurilor poliţiei

  • Generalităţi
  • Calificări, recrutări şi fidelitatea personalului de poliţie
  • Formarea  personalului de poliţie
  • Drepturile personalului de poliţie

Capitolul V. Principii directoare privind acţiunea \ intervenţia poliţiei

  • Principii generale
  • Situaţii speciale – Anchete de poliţie – Arestarea/Privarea de libertate

Capitolul VI. Responsabilitatea şi controlul poliţiei

Capitolul VII. Cercetarea şi cooperarea internaţională

Codul European de Etică a Poliţiei, proiectând normele de etică, permite identificarea problemelor etice, o mai bună capacitate de înţelegere, de analiză şi soluţionare a acestora.

Valori respectate de către poliţişti, noţiuni fundamentale pentru poliţie, identice cu cele de loialitate, de imparţialitate, de discreţie şi de profesionalism nu pot fi dezvoltate, înţelese în mod unitar, din punct de vedere al abordării, dar şi semnificaţiei acestora, decât prin textul acestui cod.

Codul  ajută la formularea normelor personale de comportament al poliţiştilor bazându-se pe sentimentul mândriei că aparţin unor structuri de poliţie.

Acest aspect este foarte important îndeosebi pentru poliţişti nou-angajaţi care trebuie mai întâi,  să cunoască, fără dificultate, valorile fundamentale, înainte de a-şi defini şi organiza munca.

Trebuie precizat că atât „Codul de Comportament pentru persoanele oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii” cât şi „Declaraţia despre Poliţie” folosesc termenii „oficiali însărcinaţi cu asigurarea aplicării legii”, „oficialii din Poliţie”, „oficialii responsabili cu aplicarea legii” termenii care se referă la „forţele şi serviciile de poliţie publice tradiţionale al cărui obiectiv constă în asigurarea menţinerii ordinii într-o societate  civilizată şi care sunt autorizate de stat să aplice forţa pentru a atinge acest obiectiv’’.

4) Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului prevede articole ce fac referire directă la norme ale deontologiei  poliţieneşti.

Astfel art. 10 lit. c precizează că o condiţie specială care trebuie îndeplinită de către o persoană pentru a fi încadrată în Poliţie este următoarea:

„să aibă un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise şi practicate în societate”.

În art. 41- Secţiunea a 2- a „Îndatoririle poliţistului”, partea etică şi deontologică a profesiei de poliţist este bine precizată.

Poliţistul este dator:

a)        să fie loial instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi să apere valorile democraţiei;

b)       să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de grupurile vulnerabile, să îşi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă,integritate, corectitudine şi conştiinciozitate  îndatoririlor specifice de serviciu prevăzute de lege;

c)       să îşi perfecţioneze continuu nivelul de instruire profesională şi generală;

d)       să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi generală;

e)        să fie respectuos, cuviincios şi corect faţă de şefi, colegi sau subalterni;

f)         să acorde sprijin colegilor în executarea atribuţiilor de serviciu;

g)       să informeze şeful ierarhic şi celelalte autorităţi abilitate cu privire la faptele de corupţie săvârşite de alţi poliţişti, de care a luat cunoştinţă;

h)       prin întregul său comportament, să se arate demn de consideraţia şi încrederea impuse de profesia de poliţist.

În art. 42  sunt enumerate obligaţiile poliţistului :

a)        să păstreze secretul profesional precum ,  şi confidenţialitatea datelor dobândite în timpul desfăşurării activităţii, în condiţiile legii, cu      excepţia cazurilor în care îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nevoile justiţiei sau legea impun dezvăluirea acestora;

b)       să manifeste corectitudine în rezolvarea problemelor personale, în aşa fel încât să nu beneficieze şi nici să nu lase impresia că beneficiază de datele confidenţiale obţinute în calitatea sa oficială;

c)       să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal ale acestora, potrivit competenţelor legal stabilite;

d)       să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială şi să nu compromită, prin activitatea sa publică sau privată, prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care face parte.

Conform articolului 43  poliţistului îi este interzis, în orice împrejurare:

a) să primească, să solicite, să accepte, direct sau indirect, ori să facă să i se promită, pentru sine sau pentru alţii, în considerarea calităţii sale oficiale, daruri sau alte avantaje;

b) să rezolve cereri care nu sunt de competenţă sa ori care nu i-au fost repartizate de şefii ierarhici sau să intervină pentru soluţionarea unor asemenea cereri, în scopurile prevăzute la lit. a);

c) să folosească forţa, altfel decât în condiţiile legii;

d) să provoace unei persoane suferinţe fizice ori psihice cu scopul de a obţine de la aceasta persoana sau de la o terţa persoana informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţa persoana l-a comis ori este bănuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane;

e) să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice;

f) să redacteze, să imprime sau să difuzeze materiale ori publicaţii cu caracter politic, imoral sau care instiga la indisciplină;

g) să aibă, direct sau prin intermediari, într-o unitate supusă controlului unităţii de poliţie din care face parte, interese de natură să compromită imparţialitatea şi independenta acestuia.

Serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu.

Poliţistul este obligat să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum şi în afară acestuia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu compensarea timpului lucrat, potrivit legii.

În situaţii de catastrofe, calamitaţi sau tulburări de amploare ale ordinii şi liniştii publice ori alte asemenea evenimente poliţistul este obligat să se prezinte de îndată la unitatea de poliţie din care face parte.

La instituirea stării de urgenta sau a stării de asediu ori în caz de mobilizare şi de război poliţistul va acţiona conform legii.

În cazul producerii vreuneia dintre situaţiile prevăzute la alin. (3) şi (4) poliţistul care se afla într-o alta localitate se va prezenta la cea mai apropiată unitate a Ministerului Administraţiei şi Internelor, informând superiorii săi despre aceasta.

Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi

Conform articolului 45,  poliţistului îi este interzis:

a) să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propaganda în favoarea acestora;

b)  să exprime opinii sau preferinţe politice la locul de munca sau în public;

c) să candideze pentru autorităţile administraţiei publice locale, Parlamentul României şi pentru funcţia de Preşedinte al României;

d) să exprime în public opinii contrare intereselor României;

e) să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic;

f) să adere la secte, organizaţii religioase sau la alte organizaţii interzise de lege;

g) să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ ori să participe la administrarea sau conducerea unor societăţi comerciale, cu excepţia calităţii de acţionar;

h) să exercite activităţi cu scop lucrativ de natura să lezeze onoarea şi demnitatea poliţistului sau a instituţiei din care face parte;

i) să deţină orice altă funcţie publică sau privată pentru care este retribuit, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ.

Poliţistul poate prezenta în public, numai în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului  administraţiei şi interne, informaţii şi date obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau poate face comentarii referitoare la astfel de date şi informaţii, dacă prin acestea nu este încălcat principiul prezumţiei de nevinovatei ori nu sunt lezate dreptul la propria imagine, demnitatea, viaţa intimă, familială ori privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare ori de judecare.

Datele şi informaţiile clasificate, potrivit legii, obţinute de poliţist în timpul exercitării atribuţiilor profesionale nu pot fi făcute publice pe o perioada de 5 ani de la încetarea raporturilor sale de serviciu, dacă legea nu prevede altfel.

5) Legea 218/2002 – privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române

În capitolul V, „Drepturi şi obligaţii”, la articolul 31, sunt prevăzute prevederi privind folosirea forţei de către poliţişti (lit. b) – legalitate, necesitate, gradualitate, proporţionalitate – iar alin. 2 precizează că „în exercitarea drepturilor conferite de legea sus–menţionată, poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia europeană a drepturilor omului.

6) Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, numai prevederile art. 46-52 care au rămas în vigoare după apariţia Legii nr.295/30 iunie 2004, pentru fiecare instituţie care are încadrate persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază .

Prin uz de armă, în sensul Legii nr.17 din 1996, se înţelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor (art.46).

Articolul 47 prevede : Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în anumite situaţii :

a)  împotriva celor care atacă militarii aflaţi în serviciul  de gardă, pază, escortă, protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit;

b) împotriva acelora care atacă persoanele învestite cu exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie;

c)  împotriva acelora care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau unităţile, subunităţile militare ori din perimetrele sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn;

d) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă;

e)  împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c), precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni;

f)   pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei;

g)  pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere;

h)  împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice;

i)    împotriva celor care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de luptă;

j)    în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii publice.

Art.48 precizează următoarele: Persoanele autorizate să deţină, să poarte şi să folosească arme pentru pază şi autoapărare pot face uz de armă în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit legii.

Art. 49 precizează: În cazurile prevăzute la art.47 lit. c), d), g), h) şi i), se va face uz de armă numai după ce s-a făcut somaţia legală.

Somaţia se face prin cuvântul „Stai”. În caz de nesupunere, se somează din nou prin cuvintele: „Stai, că trag !”. Dacă cel în cauză nu se supune nici de data aceasta se somează prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical.

În cazul în care, după executarea somaţiei legale, potrivit al. 2, persoana în cauză nu se supune, se poate face uz de armă împotriva acesteia.

În cazul prevăzut la art. 47 lit. h) şi i), se va face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale de timp suficiente pentru dispersarea participanţilor somaţia :” Părăsiţi …….., vom folosi armele de foc!”.

În situaţiile prevăzute la art. 47 lit.a ), b), f) şi j), precum şi la art. 40 , se poate face uz de armă şi fără somaţie, dacă lipseşte timpul necesar pentru aceasta.

În cazul folosirii armelor împotriva autovehiculelor se execută un foc în plan vertical, iar apoi se va trage în pneurile acestora în scopul imobilizării.

Conform art. 50, comandanţii sau şefii militari pot face uz de armă împotriva subordonaţilor, pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare sau de constrângere nu sunt posibile, atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate în mod vădit spre trădarea patriei sau zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni de luptă ori când periclitează în mod grav capacitatea de luptă a unităţii. În aceste cazuri se face uz de armă, respectându -se prevederile referitoare la somaţie.

Uzul de armă se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul  atunci se încetează recurgerea la un asemenea mijloc, iar persoanei rănite i se acordă primul-ajutor şi îngrijiri medicale. Se va evita, pe cât posibil, uzul de armă împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor. Se interzice uzul de armă:

  1. împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu excepţia cazurilor când înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane;
  2. în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale a unui stat vecin.

7) Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr.400 din 29.10.2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor

Este documentul cel mai important, din punct de vedere tehnic, care se ocupă în mod  special de deontologia poliţienească, în Titlul II, în cuprinsul a şase capitole.

Ordinul nr.400 din 29.10.2004 stabileşte principiile, termenele şi condiţiile în care se desfăşoară procedura cercetării prealabile în cazul poliţiştilor care au comis abateri disciplinare, recompensele şi sancţiunile care se acordă, respectiv se aplică acestora, activitatea consiliilor de disciplină, precum şi aplicarea şi contestarea sancţiunilor în cazul poliţiştilor.

De asemenea,  dispoziţiile ordinului reglementează activitate Consiliilor de judecată şi a Consiliilor de onoare pentru cadrele militare. Prevederile acestui ordin se aplică, în mod corespunzător şi în părţile care îi privesc, atât poliţiştilor cât şi cadrelor militare din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Pentru personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor, constatarea săvârşirii abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare, se face potrivit Codului muncii cu modificările şi completările ulterioare, contractului colectiv de muncă aplicabil(dacă este cazul) şi regulamentului intern al unităţii.

REGIMUL DISCIPLINAR AL POLIŢIŞTILOR este prezentat în Titlul II al ordinului  400/29.10.2004 şi cuprinde şase capitole, după cum urmează:

Capitolul I     Dispoziţii generale

Capitolul II    Recompensarea poliţiştilor

Capitolul III   Răspunderea disciplinară

Capitolul IV   Consiliile de disciplină

Capitolul V    Aplicarea şi contestarea sancţiunilor

Capitolul V  – Dispoziţii tranzitorii

8) Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr.1150/2006 pentru aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului propriu;

Acest ordin s-a emis de către ministrului administraţiei şi internelor având la bază următoarele acte normative: Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 231/2005 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005-2007 şi a Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005-2007.

Necesitatea emiterii acestui ordin rezidă în faptul că accelerarea luptei împotriva corupţiei în administraţia publică constituie una din sarcinile prioritare ale României în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană.

Strategia de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului M.A.I. are ca scop îmbunătăţirea standardelor profesionale ale M.A.I. şi sporirea încrederii cetăţeanului în instituţie, astfel încât această instituţie să fie privită ca un centru de excelenţă în lupta împotriva corupţiei.

Prin corupţie, în sensul prezentului ordin, se înţelege abuzul de putere săvârşit în exercitarea funcţiei publice de un angajat al administraţiei publice, indiferent de statut, structură sau poziţie ierarhică, în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică sau juridică.

Strategia se bazează pe aplicarea următoarelor principii:

–         întregul personal al M.A.I. are datoria de a semnala şi schimba comportamentele ilegale şi care nu respectă etica profesională;

–         responsabilizarea concretă a tuturor şefilor privind monitorizarea integrităţii personalului propriu;

–         supraveghere şi intervenţie rapidă în prevenirea şi combaterea corupţiei;

–         transparenţă în activitate;

–         prezumţia de nevinovăţie;

–         echidistanţa;

–         prioritatea măsurilor preventive;

–         aflarea adevărului;

–         premisa de bună credinţă;

–         dreptul de a avea sprijin şi protecţie împotriva victimizării( protejarea şi sprijinirea personalului M.A.I. faţă de afirmaţiile rău intenţionate);

–         trimiterea în judecată a persoanelor corupte şi vizarea celor care încearcă să corupă personalul M.A.I.;

–         activitatea operaţională şi informaţională are în mare parte un caracter proactiv;

–         control preventiv;

–         asigurarea unui nivel decent de salarizare.

Direcţiile de acţiune ale Strategiei sunt următoarele:

  • Detectarea şi gestionarea riscurilor ;
  • Supervizare şi conducere;
  • Recrutarea, verificarea şi securitatea personalului;
  • Sporirea rezistenţei la corupţie a structurilor;
  • Deschidere şi transparenţă;
  • Educare, instruire şi comunicare.

Beneficiile aduse de aplicarea în mod corespunzător a Strategiei sunt, în principal, următoarele:

–         îmbunătăţirea imaginii şi prestigiului M.A.I. şi a personalului său ;

–         reducerea riscului de intrare şi reţinere în sistem a personalului corupt sau predispus la corupţie;

–         dezvoltarea unor structuri specializate stabile, încadrate cu resurse umane pregătite în prevenirea şi combaterea corupţiei personalului şi care au la dispoziţie procedurile necesare acestor activităţi;

–         o mai eficace gestionare a datelor şi informaţiilor necesare prevenirii şi combaterii corupţiei personalului M.A.I.;

–         o mai bună corelare a măsurilor şi acţiunilor de prevenire şi combatere a corupţiei la nivelul M.A.I., precum şi cu alte organisme cu responsabilităţi în domeniu;

–         creşterea gradului de transparenţă a activităţilor M.A.I. şi deschiderea mai pronunţată spre colaborarea cu societatea civilă.

9) Ordinul nr. 69 din 28 .04.2009 pentru aprobarea Ghidului carierei poliţiştilor şi cadrelor militare din M.A.I.

Cariera poliţiştilor si cadrelor militare din Ministerul Administraţiei si Internelor, cuprinde ansamblul situaţiilor juridice si efectele produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu pana in momentul încetării acestui raport, potrivit actelor normative in vigoare si opţiunilor individuale, in funcţie de nevoile instituţiei, cunoştinţele, aptitudinile, abilităţile, experienţa si motivaţiile profesionale si personale.

Ghidul carierei poliţiştilor si cadrelor militare din MAI, stabileşte modalităţi si reguli de evoluţie in cariera profesionala pentru ofiţerii si agenţii de politie, precum si pentru ofiţerii, maiştrii militari si subofiţerii din MAI.

In sensul prezentului ghid, termenii de mai jos se utilizează cu următorul înţeles în articolul 2:

a) managementul carierei reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate de către MAI in vederea asigurării planificării si dezvoltării carierei profesionale a poliţiştilor si cadrelor militare;

b) planificarea carierei este activitatea desfasurată individual de către fiecare poliţist si cadru militar în vederea dezvoltării propriei cariere profesionale;

c) regulile de evoluţie în carieră reprezintă condiţiile minime obligatorii stabilite de catre MAI prin prezentul ghid pentru intrarea si evoluţia în carieră a politiştilor si cadrelor militare;

d) specializarea este o modalitate aprofundată de dobandire a cunoştinţelor şi competenţelor definitorii pentru un domeniu de studiu – de exemplu, ordine si siguranţă publică;

e) profilul de muncă reprezintă un domeniu de activitate distinct în cadrul specializărilor – de exemplu, poliţie de frontieră, poliţie, jandarmerie, pompieri si protecţie civilă;

f) specialitatea reprezintă aprofundarea unei specializări sau calificări, pentru care poliţistul/cadrul militar a dobândit pregătirea necesară exercitării ocupaţiilor specifice MAI – de exemplu, investigaţii criminale, poliţie rutieră, servant-pompieri, pirotehnician;

g) ocupaţia reprezintă un ansamblu de activităţi, sarcini sau obligaţii de serviciu stabilite pentru a fi executate de o persoană.

Prin sintagma specialitatea studiilor absolvite se întelege specializarea şi, după caz, domeniul de studii sau/şi, in cazul studiilor preuniversitare, profilul de studii obţinute ca efect al absolvirii unor forme de învaţămant.

Regulile generale care stau la baza managementului carierei poliţiştilor şi cadrelor militare în MAI vizează:

a) numirea in prima funcţie in structurile MAI;

b) acordarea/avansarea in unele grade profesionale/militare, potrivit legii;

c) schimbarea locului de munca sau/şi a profilului de muncă şi a specialităţii;

d) trecerea pe anumite niveluri ierarhice;

e) trecerea într-o alta categorie profesională, precum şi în corpul profesional superior;

f) ocuparea unor funcţii de conducere.

Regulile generale de evoluţie în carieră constau, după caz, în:

a) absolvirea unor cursuri de carieră;

b) promovarea examenelor de carieră;

c) îndeplinirea criteriilor de vechime în anumite funcţii sau/şi specialităţi;

d) îndeplinirea normelor de performanţă profesională şi conduită într-o anumită perioadă de timp.

Poliţiştii şi cadrele militare încadraţi pe funcţii a căror exercitare este reglementată prin statute profesionale ori alte prevederi de nivel superior se supun şi regulilor de evoluţie în carieră stabilite de aceste norme.

Direcţia generală resurse umane, denumită in continuare DGRU, coordonează sistemul general de management al carierei poliţiştilor şi cadrelor militare, prin elaborarea cadrului normativ necesar evolutiei in carieră.

Cursurile de carieră în MAI sunt următoarele:

a) cursuri pentru iniţierea în cariera;

b) cursuri pentru dezvoltarea carierei.

Examenele de carieră în MAI sunt următoarele:

a) examenul în vederea obţinerii gradului profesional de chestor de poliţie;

b) examenul în vederea acordarii gradului militar de general de brigada;

c) examenul în vederea acordarii gradului militar de plutonier adjutant;

d) examenul în vederea acordarii gradului militar de maistru militar clasa I.

Anexa nr.1        DECLARAŢIE CU PRIVIRE LA POLIŢIE

A. DEONTOLOGIE

1. Fiecărui funcţionar al poliţiei îi revine misiunea să-şi îndeplinească responsabilităţile pe care i le conferă legea pentru a proteja concetăţenii săi şi colectivitatea contra violenţei, pagubelor materiale, altor prejudicii, definite prin lege.

2. Orice funcţionar al poliţiei trebuie să acţioneze cu integritate, imparţialitate şi demnitate. În particular, el trebuie să se abţină de orice act de corupţie şi să se opun ferm acesteia.

3. Execuţiile sumare, tortura şi alte pedepse sau tratamente inumane sau degradante rămân a fi interzise în orice împrejurare. Orice funcţionar al poliţiei are datoria să nu execute sau să ignore orice ordin sau instrucţiune care implică aceste acte.

4. Un funcţionar al poliţiei trebuie să execute ordinele legale formulate regulamentar de către superiorul său ierarhic; el se va abţine totodată de la executarea oricărui ordin despre care el ştie sau trebuie să ştie că este ilegal.

5. Este de datoria oricărui funcţionar de poliţie să se opună celor care încalcă legea. Dacă aceştia sunt în stare să aducă după sine un prejudiciu grav şi imediat sau ireparabil, el trebuie să acţioneze fără întârziere pentru a preveni acestea cât se poate de bine şi pe cât îi permit posibilităţile.

6. Dacă nici un prejudiciu grav şi imediat sau ireparabil nu se anunţă de temut, el trebuie să fie vigilent la consecinţele acestor încălcări ale legii, sau la repetările acestora avertizând despre aceasta superiorii săi. Dacă aceasta rămâne fără rezultat, el trebuie să poată supune acest caz atenţiei unei autorităţi superioare pentru a lua decizii.

7. Nici o măsură penală sau disciplinară nu va fi aplicată unui funcţionar al poliţiei care ar refuza să execute un ordin ilegal.

8. Este de datoria funcţionarului poliţiei să refuze de a participa la cercetarea, la arestarea, la paza sau la transportarea persoanelor căutate, deţinute sau urmărite fără a fi bănuite de a fi comis un act ilegal, pentru rasa sau convingerile lor religioase sau politice.

9. Orice funcţionar al poliţiei este responsabil personal de actele sale şi de actele, lacunele sau neglijenţele pe care el le-a ordonat şi care sunt ilegale.

10. Ierarhia trebuie să fie clar stabilită. Trebuie să fie întotdeauna posibil de a aduce la cunoştinţa unui superior responsabil aceste acte sau lacune ale unui funcţionar al poliţiei.

11. Legislaţia trebuie să prevadă un sistem de garanţii şi de recursuri legale contra prejudiciilor care pot proveni din activităţi ale poliţiei.

12. În exerciţiul funcţiunii sale, funcţionarul poliţiei trebuie să acţioneze cu toată hotărârea necesară fără a recurge la forţă cu atât mai mult că nu este rezonabilă folosirea forţei pentru a îndeplini o sarcină cerută sau autorizată prin lege.

13. Sunt necesare instrucţiuni clare şi precise asupra manierei şi împrejurării în care funcţionarii poliţiei fac uz de arme.

14. Un funcţionar al poliţiei fiind ocupat de paza unei persoane care are nevoie de îngrijiri medicale trebuie să facă apel la personalul medical şi, dacă e cazul, să ia măsuri pentru a proteja viaţa şi sănătatea acestei persoane. El trebuie să se conformeze instrucţiunilor medicilor şi altor reprezentanţi calificaţi ai corpului medical dacă aceştia sunt de părerea că un deţinut trebuie să fie plasat sub supraveghere medicală.

15. Un funcţionar al poliţiei trebuie să păstreze secretul cu privire la orice probleme cu caracter confidenţial pe care le cunoaşte, cel puţin dacă exerciţiul funcţiunii sale nu-i comandă să acţioneze altfel.

16. Orice funcţionar al poliţiei care se conformează dispoziţiilor prezentei declaraţii are dreptul la un sprijin activ, atât moral, cât şi material, al colectivităţii în care exercită funcţiile sale.

B. STATUT

1. Forţele poliţiei constituie un serviciu public instaurat prin lege şi împuternicit cu menţinerea ordinei şi aplicarea legii.

2. Orice cetăţean se poate angaja în poliţie dacă îndeplineşte condiţiile cerute.

3. Funcţionarul poliţiei trebuie să aibă o pregătire generală şi profesională profundă, înaintea şi în timpul serviciului său, aşa cum ar fi învăţământul adecvat în materie de probleme sociale, de libertăţi publice, de drepturi ale omului, în special în ceea ce priveşte CEDO.

4. Condiţiile profesionale, psihologice şi materiale în care funcţionarul poliţiei îşi exercită funcţiunile trebuie să păstreze integritatea, imparţialitatea şi demnitatea sa.

5. Funcţionarul poliţiei are dreptul la o remunerare echitabilă, trebuie să se ţină cont aici de importanţa riscurilor şi responsabilităţilor, cât şi iregularitatea programului de lucru.

6. Funcţionarii poliţiei trebuie să poată constitui organizaţii profesionale, să se afilieze la ele şi să participe la ele activ. De asemenea, ei pot juca un rol activ în alte organizaţii.

7. Cu condiţia ca ea să fie reprezentativă, o organizaţie profesională a poliţiei trebuie să poată:

–         participa la negocieri cu privire la statutul profesional al funcţionarilor politiei;

–         să fie consultată asupra gestiunii corpului de poliţie;

–         să înceapă orice acţiune judiciară în profitul unui funcţionar al poliţiei sau al unui grup de funcţionari ai poliţiei.

8. Faptul că un funcţionar al poliţiei este afiliat la o organizaţie profesională sau că participă la activităţile sale nu trebuie să fie pentru el prejudiciabile.

9. Atunci când s-a intentat o acţiune disciplinară sau penală contra unui funcţionar al poliţiei, el are dreptul să fie ascultat şi să fie apărat de către un avocat. Decizia trebuie să fie luată într-un timp rezonabil. El trebuie de asemenea să poată recurge la asistenţa organizaţiei profesionale din care face parte.

10. Un funcţionar al poliţiei care este subiectul unei măsuri disciplinare sau a unei sancţiuni penale are dreptul de a recurge la un organism independent şi imparţial sau la un tribunal.

11. În faţa tribunalelor, un funcţionar al poliţiei se bucură de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni.

C. RĂZBOI ŞI ALTE SITUAŢII DE EXCEPŢIE – OCUPAŢIE DE CĂTRE O PUTERE STRĂINĂ

1. În caz de război şi de ocupaţie inamică, funcţionarul poliţiei trebuie să continue să îşi asume rolul său de protecţie a persoanelor şi a bunurilor, în interesul populaţiei civile. El nu trebuie deci să aibă statut de “combatant”, şi dispoziţiile din cea de-a Treia Convenţie de la Geneva din 12 august 1949, cu privire la tratamentul prizonierilor de război, nu-i sunt aplicabile.

2. Dispoziţiile celei de a Patra Convenţie de la Geneva din 12 august 1949, cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război sunt aplicabile poliţiei civile.

Puterea ocupantă nu trebuie să ordone funcţionarilor poliţiei să îndeplinească alte funcţii decât cele menţionate în articolul 1 al prezentului capitol.

3. În caz de ocupaţie, un funcţionar al poliţiei nu trebuie să:

– ia parte la acţiuni contra membrilor mişcării de rezistenţă;

– să-şi aducă concursul său la aplicarea măsurilor având drept ţel folosirea populaţiei în scopuri militare şi la paza instalaţiilor militare.

4. Dacă un funcţionar al poliţiei demisionează în timpul ocupaţiei inamice pentru că este constrâns să execute ordine nelegitime ale puterii ocupante, cum sunt cele enumerate mai sus, care contravin intereselor populaţiei civile, şi pentru că nu are altă ieşire, el trebuie să fie reintegrat în forţele de poliţie imediat după terminarea ocupaţiei fără a pierde nici un drept sau avantaj de care ar fi beneficiat dacă rămânea în poliţie.

5. În timpul sau la sfârşitul ocupaţiei, un funcţionar al poliţiei nu poate în nici un caz să fie obiectul unei sancţiuni penale sau disciplinare pentru a-şi fi executat de bună voie ordinul unei autorităţi considerate ca competentă, de atunci de când executarea ordinului îi revine în mod normal poliţiei.

6. Puterea ocupantă nu poate să aplice sancţiuni disciplinare sau judiciare contra funcţionarilor poliţiei asupra faptului executării anterioare ocupaţiei, asupra ordinelor date de către autorităţile competente.

Anexa nr.2

CODUL EUROPEAN DE ETICĂ  AL POLIŢIEI Recomandarea Rec(2001)10 adoptată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, 19 septembrie 2001

Definirea câmpului de aplicare

Prezentul cod se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie publice tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau controlate de puterile publice, al căror prim obiectiv constă în a asigura menţinerea ordinii într-o societate civilă şi care sunt autorizate prin Stat să aplice forţa şi/sau puteri speciale, pentru a atinge acest obiectiv.

I. Obiectivele poliţiei

1. Principalele scopuri ale poliţiei constă, într-o societate democratică condusă de principiul preeminenţei dreptului, în următoarele sarcini:

– de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii si ordinii în cadrul societăţii; – de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; – de a preveni şi de a combate criminalitatea;- de a depista criminalitatea; – de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.

II. Bazele juridice ale poliţiei

2. Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.

3. Operaţiunile poliţiei trebuie să fie întotdeauna îndeplinite conform dreptului intern şi normelor internaţionale acceptate de ţări.

4. Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie accesibilă cetăţenilor şi suficient de clară şi precisă; în cazul contrar aceasta trebuie completată prin regulamente de asemenea accesibile cetăţenilor si clare.

5. Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi cetăţenii obişnuiţi, singurele excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate, decât în vederea asigurării unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei, într-o societate democrată.

III. Poliţia şi sistemul de justiţie penală

6. O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel al sistemului judiciar, al parchetului şi al sistemului penitenciar; poliţia nu trebuie să aibă nici o putere de control asupra acestor organe.

7. Poliţia trebuie să respecte, cu stricteţe, independenţa şi imparţialitatea judecătorilor; poliţia nu trebuie, nici să ridice obiecţii faţă de hotărârile judecătoreşti sau deciziile judiciare legitime, nici să împiedice executarea lor.

8. Poliţia nu trebuie, în principiu, să exercite funcţiuni judiciare. Orice delegare de putere judiciară trebuie să fie limitată şi prevăzută prin lege. Trebuie ca întotdeauna să fie posibilă contestarea în faţa unui organ judiciar a tuturor actelor, deciziilor sau omisiunilor poliţiei privind drepturile indivizilor.

9. Este cazul să se asigure o cooperare funcţională şi corespunzătoare, între poliţie şi ministerul public. În ţările unde poliţia se află sub autoritatea ministerului public sau judecătorilor de instrucţie, ea trebuie să primească instrucţiuni clare, atât în privinţa priorităţilor care determină politica anchetelor criminale şi desfăşurarea diferitelor anchete criminale. Poliţia trebuie să informeze judecătorii de instrucţie sau ministerul public, de modul în care instrucţiunile lor sunt aplicate şi, mai ales trebuie să îi ţină la curent cu evoluţia cazurilor penale.

10. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la asigurarea dreptului efectiv de a avea acces la asistenţă juridică, în mod deosebit, pentru persoanele private de libertate.

11. Poliţia nu trebuie să se substituie personalului penitenciar, cu excepţia cazurilor de urgenţă.

IV. Organizarea structurilor poliţiei

A. Generalităţi

12. Poliţia trebuie să fie organizată, în aşa fel încât, membrii săi să beneficieze de respectul populaţiei, atât ca profesionişti însărcinaţi cu aplicarea legii, cât şi ca prestatori de servicii.

13. Serviciile de poliţie trebuie să-şi exercite misiunile de poliţie, într-o societate civilă sub responsabilitatea autorităţilor civile.

14. Poliţia şi personalul în uniformă trebuie în mod normal să fie recunoscuţi cu uşurinţă.

15. Serviciul de poliţie trebuie să beneficieze de o independenţă operaţională suficientă, vis-a-vis de alte organe ale Statului; în îndeplinirea sarcinilor de poliţie care-i revin şi de care trebuie să fie pe deplin responsabil.

16. Cadrele poliţiei trebuie să fie, la toate nivelele ierarhice, personal responsabile de actele lor, de neglijenţele sau de ordinele date subordonaţilor lor.

17. Organizarea poliţiei trebuie să cuprindă o reţea de comandă clar definită. Trebuie să fie posibilă, în toate cazurile determinarea superiorului responsabil de actele de neglijenţă ale unui membru din personalul de poliţie.

18. Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât, să promoveze bunele raporturi între poliţie şi populaţie şi, eventual, o cooperare efectivă cu celelalte organisme, asociaţii locale, organizaţii nonguvernamentale şi alţi reprezentanţi ai populaţiei, cuprinzând grupurile etnice minoritare.

19. Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să furnizeze cetăţenilor informaţii obiective despre activităţile lor, fără însă, a dezvălui informaţii confidenţiale. Trebuie elaborate liniile directoare profesionale, care guvernează raporturile cu mass-media.

20. Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să cuprindă măsuri eficace, pentru a garanta integritatea personalului de poliţie şi comportamentul adecvat al acestuia, în executarea misiunilor, şi în special, respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod particular, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

21. Măsuri eficiente pentru prevenirea si lupta împotriva corupţiei trebuie aplicate la toate nivelele serviciilor de poliţie.

B. Calificative, recrutări şi fidelitatea personalului de poliţie

22. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează, trebuie să fie recrutat pe baza competenţei şi experienţei personale, care trebuie adaptate obiectivelor poliţiei.

23. Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să dea dovadă de discernământ, de deschidere intelectuala, de maturitate, de simţ justiţiar, de capacităţi de comunicare şi, dacă este cazul, de aptitudini de conducere şi organizare. Ei trebuie să aibă şi o bună putere de înţelegere a problemelor sociale, culturale şi comunitare.

24. Persoanele care au fost recunoscute vinovate de infracţiuni grave nu trebuie să aibă funcţii în poliţie.

25. Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi nediscriminatorii şi să se facă conform unui examen obligatoriu al candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicat o politică prin care să se recruteze bărbaţi şi femei, reprezentând diverse categorii ale societăţii,printre care grupurile etnice minoritare, obiectivul ultim fiind ca personalul de poliţie să reflecte societatea în serviciul căreia se găseşte.

C. Formarea personalului de poliţie

26. Formarea personalului de poliţie care trebuie să se bazeze pe principiile fundamentale, cum ar fi democraţia, Statul de drept şi protecţia drepturilor omului trebuie să se realizeze în funcţie de obiectivele poliţiei.

27. Formarea generală a personalului de poliţie trebuie să fie cât mai deschisă posibil, pentru societate.

28. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie urmată de perioade regulate de formare continuă şi de formare specializată, şi dacă este cazul, de formare pentru sarcini speciale şi de gestiune.

29. O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale referitoare la principiile stabilite în materie de drepturi ale omului şi, mai ales a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei corespondente trebuie integrată în formarea poliţiştilor la toate nivelele.

30. Formarea personalului de politie trebuie sa integreze pe deplin necesitatea de a combate rasismul si xenofobia.

D. Drepturile personalului din poliţie

31. Personalul din poliţie trebuie, în reguli generale, să beneficieze de aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi ceilalţi cetăţeni. Restricţiile privind aceste drepturi nu sunt posibile, decât dacă ele sunt necesare în exercitarea funcţiunilor poliţiei, într-o societate democrată, în conformitate cu legea şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

32. Personalul de poliţie trebuie să beneficieze, în calitate de funcţionari, de o gamă de drepturi sociale şi economice, cât mai mare posibil. Trebuie să beneficieze, în special de dreptul sindical sau de a participa în instanţe, de dreptul de percepere a unei remuneraţii corespunzătoare, de dreptul la o acoperire socială şi de măsuri specifice de protecţie a sănătăţii şi securităţii, ţinând cont de caracterul particular al muncii poliţiei.

33. Orice măsură disciplinară luată împotriva unui membru al poliţiei trebuie să fie supusă controlului unui organ independent sau tribunalului.

34. Autoritatea publică trebuie să susţină personalul de poliţie, pus în cauză într-un mod nejustificat, în exercitarea funcţiunilor sale.

V. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei

A. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei: principii generale

35. Poliţia şi toate intervenţiile poliţiei trebuie să respecte dreptul oricărei persoane la viaţă.

36. Poliţia nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze acte de tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante, în orice circumstanţă s-ar afla.

37. Poliţia nu poate recurge la forţă decât în caz de necesitate absolută, şi numai în măsura necesară atingerii unui obiectiv legitim.

38. Poliţia trebuie să verifice, în mod sistematic, legalitatea operaţiunilor pe care şi le-a propus să le execute.

39. Personalul de poliţie trebuie să execute ordinele date în mod regulamentar de superiori, dar au datoria de a se abţine de la executarea celor care sunt evident ilegale şi de a face raport privind acest subiect, fără a se teme de eventuale sancţiuni in astfel de situaţii.

40. Poliţia trebuie să-şi îndeplinească misiunile, într-o manieră echitabila, inspirându-se, în special, din principiul de imparţialitate şi de nediscriminare.

41. Poliţia nu trebuie să lezeze dreptul fiecărui la viaţa sa privată, decât în caz de necesitate absolută şi numai în măsura necesară pentru realizarea obiectivului legitim.

42. Adunarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie trebuie să fie în conformitate cu principiile internaţionale privind protecţia datelor şi, în special, să se limiteze la ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legale, legitime şi specifice.

43. În îndeplinirea misiunii sale, poliţia trebuie întotdeauna să vegheze la spiritul drepturilor fundamentale ale fiecăruia, cât şi la libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de exprimare, de reuniune pacifistă, de circulaţie şi dreptul asupra bunurilor sale.

44. Personalul de poliţie trebuie să acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie, ţinând în mod special cont de situaţia indivizilor care face parte din grupuri vulnerabile.

45. Personalul de poliţie trebuie în mod normal, în timpul intervenţiilor lor, să fie în măsură să ateste calitatea sa de membru al poliţiei şi identitatea sa profesională.

46. Personalul de poliţie trebuie să se opună tuturor formelor de corupţie din poliţie. Trebuie să-şi informeze superiorii şi celelalte organe competente, de toate cazurile de corupţie din poliţie.

B. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei: situaţii specifice

1. Anchete de poliţie

47. Anchetele de poliţie trebuie, cel puţin, să fie fondate pe supoziţii rezonabile ca a fost sau va comisa o infracţiune.

48. Poliţia trebuie să respecte principiile, conform cărora, oricine este acuzat de un delict penal trebuie presupus a fi nevinovat, până ce acesta va fi găsit vinovat de un tribunal şi trebuie să beneficieze de anumite drepturi, în special de acela de a fi informat, în cel mai scurt timp, de acuzaţia formulată împotriva sa şi de a pregăti apărarea sa, fie personal, fie prin intermediul unui avocat ales de el.
49. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile. Ele trebuie să ţină cont de nevoile specifice ale persoanelor, cum ar fi copiii, adolescenţii, femeile, membrii ai minorităţilor cuprinzând minorităţile etnice sau persoanele vulnerabile, şi să se adapteze în consecinţă.

50. Se vor stabili, ţinând cont de principiile enunţate în articolul 48 de mai sus, liniile directoare cu privire la conduita interogatoriilor de poliţie. În special, este vorba de a se asigura că aceste interogatorii să se desfăşoare într-un mod echitabil, aceasta însemnând ca cei interesaţi să fie informaţi de motivele interogatoriului şi de alte fapte pertinente. Conţinutul interogatoriilor de poliţie trebuie să fie, în mod sistematic, consemnat.

51. Poliţia trebuie să fie conştientă de necesităţile specifice martorilor şi trebuie să respecte anumite reguli, inclusiv protecţia şi asistenţa care le pot fi asigurate în timpul anchetei, mai ales când există riscul de intimidare a martorilor.

52. Poliţia trebuie să asigure victimelor criminalităţii susţinerea, asistenţa şi informarea de care acestea au nevoie, fără discriminare.

53. Poliţia ar trebui să fie în măsură să ofere servicii de interpretare/traducere necesare pe toată durata anchetei de poliţie.

2. Arestarea/Privarea de libertate de către poliţie

54. Privarea de libertate trebuie să fie pe cât posibil limitată şi aplicată, ţinând cont de demnitatea de vulnerabilitatea şi de necesităţile individuale ale fiecărei persoane deţinute. Plasările în detenţie trebuie să fie, în mod sistematic, consemnate într-un registru. , sa informeze rapid orice persoană privată de libertatea sa asupra motivelor acestei privaţiuni şi asupra acuzaţiilor ce i se aduc şi totodată, sa o informeze fără întârziere despre procedura aplicabila în cazul său.

56. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor deţinute, să vegheze la starea lor de sănătate, să le asigure condiţiile satisfăcătoare de igienă şi o alimentaţie adecvată. Celulele de poliţie prevăzute în acest scop trebuie să aibă dimensiuni rezonabile, să dispună de iluminat şi ventilaţie corespunzătoare şi să fie dotate, astfel încât, să permită odihna.

57. Persoanele private de libertate de către poliţie trebuie să aibă dreptul ca mandatul lor de reţinere să fie notificat unei terţe persoane, aleasa de ele, să beneficieze de un avocat şi să poată fi examinată de un medic, în măsura în care este posibil şi în conformitate cu opţiunea lor.

59. Politia trebuie, pe cât posibil, sa separe persoanele reţinute în incintele poliţiei suspectate de fi comis infracţiuni penale de persoanele reţinute din alt motiv. În mod normal bărbaţii trebuiesc separaţi de femei, cât şi persoanele majore de persoanele minore, private de libertate.

VI. Responsabilitatea şi controlul poliţiei.

59. Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa Statului, cetăţenilor şi reprezentanţilor acestora. Ea trebuie să reprezinte obiectul unui control extern, eficient.

60. Controlul poliţiei de către Stat trebuie repartizat între puterile legislative, executive şi judiciare.

61. Puterile publice trebuie să aplice procedurile efective şi imparţiale de recurs împotriva poliţiei.

62. Ar trebui să se încurajeze crearea unor mecanisme care sa determine responsabilitatea poliţiei şi care se bazează pe comunicare şi comprehensiune mutuală între populaţie şi poliţie.

63. Statele membre, supervizate de organele în drept, trebuie să elaboreze coduri de deontologie ale poliţiei, care se bazează pe principiile enunţate în prezenta Recomandare.

VII. Cercetarea şi cooperarea internaţională

64. Statele membre trebuie să favorizeze şi să încurajeze activităţile de cercetare în privinţa poliţiei, efectuate de poliţia însăşi sau de instituţiile din exterior.

65. Ar trebui să se promoveze cooperarea internaţională în privinţa problemelor de etică a poliţiei şi aspectelor acţiunilor sale, privitoare la drepturile omului.

66. Mijloacele de promovare a principiilor enunţate în prezenta Recomandare şi aplicarea lor ar trebui să constituie obiectul unei atente examinări din partea Consiliului Europei.

55. Poliţia trebuie, în măsura în care este posibil conform legii naţionale

Anexa.3

10 DREPTURI DE BAZĂ ALE OMULUI – STANDARDE PENTRU O BUNĂ COMPORTARE A FUNCŢIONARILOR POLIŢIEI

Acesta este un rezumat al standardelor de bază elaborate de Amnistia Internaţională de comun cu funcţionari ai poliţiei şi experţi din diferite ţări. Ele se bazează pe legislaţia Naţiunilor Unite, justiţia criminală şi standardele drepturilor omului.

1. Fiecare are drepturi egale la protecţie din partea legii fără orice discriminare împotriva violenţei şi ameninţării. Să fie foarte vigilent la protecţia potenţialelor grupuri vulnerabile, precum sunt copiii, bătrânii, femeile, refugiaţii, persoanele deplasate şi membrii grupurilor de minorităţi.

2. Victimele crimelor să fie tratate cu compasiune şi respect şi în special să fie respectată siguranţa lor şi viaţa privată.

3. Să nu se folosească forţa decât atunci când este strict necesar şi cu un grad minim impus de împrejurări.

4. Să se evite aplicarea forţei în timpul mitingurilor nelegale dar neviolente.

5. Forţa letală nu trebuie aplicată decât dacă este inevitabil în scopul protejării propriei vieţi sau vieţii altora.

6. O persoană să fie arestată doar atunci când există motive legale pentru aceasta şi arestarea este făcută în conformitate cu procedurile legale de arest.

7. Să se asigure că toţi reţinuţii după arest vor beneficia de accesul prompt al familiilor lor, asistenţă legală şi medicală necesară.

8. Toate reţinerile trebuie tratate uman. Să nu se provoace sau să se tolereze orice act de tortură sau tratament rău în orice împrejurare şi să se refuze orice ordin de a face aceasta.

9. A nu se îndeplini şi ordona sau ascunde execuţii extrajudiciare sau dispariţii şi refuze să se supună oricărui ordin de a face aceasta.

10. Să se raporteze încălcările acestor standarde de bază ofiţerului său superior şi procurorului. A se face tot ce stă în puteri pentru a garanta, a investiga aceste încălcări.


Anexa nr. 4

REGIMUL DISCIPLINAR AL POLIŢIŞTILOR

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 4.(1) Prin regim disciplinar, în sensul prezentului ordin, se înţelege sistemul recompenselor şi sancţiunilor, drepturile şefilor de a le acorda, respectiv de a le aplica, precum şi ansamblul procedurilor utilizate în acest domeniu.

(2) La baza regimului disciplinar se situează respectarea drepturilor omului, a prevederilor constituţionale şi ale actelor normative în vigoare, ale Codului de etică şi deontologie al poliţistului, precum şi îndeplinirea, în limitele competenţelor, a  atribuţiilor şi misiunilor.

Art. 5. – (1) Regimul disciplinar caracterizează  starea disciplinară a personalului şi ordinea interioară în cadrul unităţilor.

(2) Starea disciplinară a personalului constituie unul dintre indicatorii principali ai activităţii unităţilor şi desemnează măsura în care se respectă şi se aplică normele disciplinare.

(3) Ordinea interioară reflectă nivelul organizării şi desfăşurării activităţilor în cadrul unităţilor şi conformitatea acestora cu prevederile actelor normative în vigoare.

Art. 6. – (1) Şeful unităţii răspunde de asigurarea unui nivel ridicat al disciplinei personalului şi de ordinea interioară în structura pe care o conduce.

(2) Personalul unităţii are obligaţia de a se conforma normelor regimului disciplinar.

Art. 7 – Pentru asigurarea unui nivel ridicat de disciplină şi al ordinii interioare, şeful unităţii este obligat:

a)       să respecte şi să asigure respectarea prevederilor actelor normative în vigoare, ale ordinelor şi dispoziţiilor date în aplicarea acestora;

b)      să emită dispoziţii legale şi să realizeze condiţiile necesare pentru executarea acestora;

c)       să asigure îndeplinirea atribuţiilor funcţionale de către subordonaţi;

d)      să evalueze periodic disciplina şi ordinea interioară din unitate şi să întreprindă măsurile necesare pentru menţinerea şi întărirea acestora;

e)       să recompenseze poliţiştii merituoşi şi să-i sancţioneze pe cei care săvârşesc abateri disciplinare, în condiţiile legii.

CAPITOLUL II

Recompensarea poliţiştilor

Art. 8. – (1) Recompensarea poliţiştilor se realizează în scopul recunoaşterii publice în cadrul comunităţii profesionale şi în societate, dacă este cazul, a meritelor personalului care se evidenţiază în mod deosebit în îndeplinirea atribuţiilor, misiunilor şi a altor acţiuni organizate de poliţie, precum şi pentru motivarea efectivelor în vederea menţinerii/întăririi disciplinei şi ordinii interioare.

(2) Recompensele au caracter moral sau material, după caz.

(3) Recompensele nu constituie un drept al poliţiştilor, acordarea acestuia fiind atributul exclusiv al şefilor care au competenţe în domeniu.

(4)Şefii unităţilor au obligaţia de a acorda recompense cu obiectivitate, în mod echitabil şi principial.

Art. 9. – La acordarea de recompense sau la formularea de propuneri în acest sens se au în vedere următoarele elemente:

a)                  comportamentul exemplar al poliţistului;

b)                 prestaţia profesională generală a poliţistului şi modul de îndeplinire a atribuţiilor/misiunilor în situaţia dată;

c)                  efectul motivator pe care recompensarea îl poate produce asupra celorlalţi poliţişti;

d)                 importanţa efectelor şi impactul în comunitate a faptelor pentru care poliţistul este recompensat;

e)                  posibilitatea ca recompensa acordată să determine eficientizarea activităţii poliţistului.

Art. 10. – (1) Recompensele care se pot acorda poliţiştilor sunt următoarele:

a)      avansarea în gradul profesional următor înaintea îndeplinirii stagiului minim – se acordă pentru merite excepţionale, la atingerea unor obiective deosebite în activitate, la propunerea şefilor ierarhici în condiţiile prevăzute de art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare;

b)      conferirea de decoraţii, ordine şi medalii pentru contribuţii deosebite la asigurarea ordinii şi siguranţei publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi la prevenirea faptelor antisociale,

c)      recompense morale şi/sau materiale.

(2) În categoria recompenselor prevăzute la alin. (1) lit. c) se includ următoarele:

a)      ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate – precede, de regulă, altă recompensă. Dacă este cazul, se acordă înaintea termenului de expirare a efectelor unei sancţiuni şi determină încrederea imediată a acestora. Se acordă numai de către şeful care a aplicat sancţiunea disciplinară ce urmează a fi ridicată sau de către noul şef care îndeplineşte aceeaşi funcţie. În cazul în care poliţistul sancţionat disciplinar a fost mutat la altă unitate se acordă de către şeful care îndeplineşte funcţia similară celui care a aplicat sancţiunea disciplinară.

În situaţia în care sancţiunea disciplinară a fost aplicată de către un şef de la un nivel ierarhic superior, ridicarea acesteia se face de către şeful care a dispus sancţionarea sau de către cel care ocupă funcţia respectivă, la propunerea şefului unităţii în care îşi desfăşoară activitatea poliţistul sancţionat.

b)      mulţumirile scrise – se acordă pentru îndeplinirea în condiţii foarte bune a atribuţiilor şi misiunilor şi se pot aduce la cunoştinţă individual sau în faţa personalului;

c)      felicitările – pot fi scrise sau verbale, se acordă pentru îndeplinirea deosebită a atribuţiilor şi misiunilor şi se aduc la cunoştinţă individual sau în faţa personalului;

d)      premiile în bani sau obiecte – se acordă poliţiştilor care s-au evidenţiat prin obţinerea de rezultate exemplare în activitate. În situaţia în acre prin acţiuni deosebite întreprinse de poliţist se aduc venituri la bugetul de stat, acesta poate fi recompensat cu până la 1% din cuantumul acestora, dar nu mai mult decât venitul său brut anual;

e)      însemnele onorifice (ecusoane, insigne etc.), diplomele de merit şi distincţiile – se acordă pentru obţinerea de rezultate foarte bune la absolvirea unor cursuri, competiţii sportive, manifestări cultural-artistice şi sociale cu prilejul unor aniversări şi al finalizării unor acţiuni/misiuni;

f)        armele albe sau de foc – se înmânează poliţiştilor pentru acte de eroism, curaj deosebit, devotament şi pentru merite deosebite în îndeplinirea unor atribuţii şi misiuni;

g)      titluri de onoare – se conferă poliţiştilor pentru acte de eroism, curaj deosebit, devotament şi pentru merite deosebite în îndeplinirea unor atribuţii şi misiuni;

h)      înscrierea pe placa de onoare a instituţiilor de învăţământ pentru formarea personalului a gradului profesional, numele şi prenumele şefilor de promoţii – se realizează la absolvirea perioadei de şcolarizare.

(3) Categoriile de recompense ce pot fi acordate poliţiştilor şi competenţele persoanelor cu funcţii de conducere care le acordă sunt prevăzute în anexa nr. 1 din prezentul ordin.


CAPITOLUL III

Răspunderea disciplinară

Secţiunea 1

Abateri disciplinare şi sancţiuni

Art. 11. – Încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a normelor etice şi deontologice specifice, şi/sau a celor referitoare la îndeplinirea atribuţiilor/îndatoririlor profesionale constituie abatere disciplinară şi angajează răspunderea sa disciplinară.

Art. 12. –  (1) Constituie abateri disciplinare, dacă nu au fost săvârşite în condiţii care, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte comise de poliţist, cu vinovăţie:

a)      comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate dacă aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiul instituţiei;

b)      neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege;

c)      întârzierea repetată sau nejustificată a soluţionării lucrărilor;

d)      depăşirea atribuţiilor de serviciu ori lipsa de solicitudine în relaţiile cu cetăţenii;

e)      absenţa nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;

f)        producerea de pagube materiale unităţii din care face parte sau patrimoniului Ministerului Administraţiei şi Internelor;

g)      încălcarea normelor privind confidenţialitatea activităţii desfăşurate;

h)      nerespectarea prevederilor jurământului de credinţă;

i)        imixtiunea ilegală în activitatea altui poliţist;

j)        intervenţia pentru influenţarea soluţionării ilegale a unor cereri privind satisfacerea intereselor oricărei persoane;

k)      încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite de lege pentru poliţişti.

(2) Răspunderea disciplinară a poliţistului este angajată şi pentru încălcarea dispoziţiilor altor acte normative dacă prevăd, în mod expres, acest lucru dar numai după îndeplinirea procedurii prevăzute de prezentul titlu.

Art. 13. – Este interzisă aplicarea mai multor sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi abatere, precum şi sancţionarea mai multor poliţişti pentru abaterea săvârşită de un poliţist.

Art. 14. – Sancţiunile disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente:

a)      caracterul şi gravitatea faptei comise;

b)      activitatea desfăşurată anterior;

c)      împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârşită;

d)      cauzele şi consecinţele acesteia;

e)      gradul de vinovăţie;

f)        preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise;

g)      conduita poliţistului în perioada cercetării disciplinare.

Art. 15. – Pentru prevenirea comiterii de abateri de către poliţişti, în raport cu caracterul şi gravitatea fiecărui caz în parte, şeful este obligat să ia una din următoarele măsuri:

a)        să le atragă atenţia asupra respectării îndatoririlor profesionale şi civice care le revin, pentru evitarea săvârşirii unor noi abateri;

b)       să-i sancţioneze disciplinar, conform competenţei, după cercetarea prealabilă şi consultarea Consiliului de disciplină, în condiţiile legii.

Art. 16. – Şeful care aplică o sancţiune disciplinară trebuie să respecte dispoziţiile legale, să fie echidistant şi obiectiv, să nu întrebuinţeze cuvinte ofensatoare sau să aducă atingere în orice fel demnităţii poliţistului sancţionat disciplinar.

Art. 17. – Sancţiunile disciplinare, care pot fi aplicate poliţiştilor, sunt:

a)             mustrare scrisă – constă în reproşul oficial adresat, în scris, poliţistului vinovat;

b)            diminuarea drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită cu 5 – 20% pe o perioadă de 1-3 luni – presupune reducerea, în procentul menţionat şi pentru o perioadă de 1-3 luni, a salariului poliţistului prevăzut la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare. Stabilirea procentului şi a perioadei se face în conformitate cu prevederile art. 14 din prezentul ordin;

c)             amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de 1-3 ani – amânarea promovării în grade profesionale pe o perioadă de 1-3 ani se aplică conform competenţelor de către persoanele prevăzute la art. 15 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare. Data de la curge termenul de executare a sancţiunii de amânare a promovării în grade profesionale superioare este data la care expiră stagiul minim în gradul respectiv. Amânarea promovării în funcţii superioare pe o perioadă de 1-3 ani se aplică de către şeful care are competenţă de numire în funcţie a poliţistului sancţionat;

d)            trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut – constă în trecerea poliţistului într-o funcţie inferioară celei pe care o ocupă fără să se poată depăşi nivelul de bază al gradului profe4sional pe care acesta îl deţine;

e)             destituirea din poliţie – reprezintă măsura de îndepărtare din poliţie şi încetarea raporturilor de serviciu în cazul comiterii unor abateri grave de la prevederile normelor de muncă interne, ori ale altor dispoziţii legale, se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, au competenţa să acorde grade profesionale poliţiştilor, la propunerea şefilor unităţilor, după consultarea consiliilor de disciplină. În situaţia în care poliţistul refuză depunerea jurământului de credinţă se aplică prevederile art. 72 alin. (3) din Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 18. – (1)Drepturile şefilor privind aplicarea sancţiunilor sunt prevăzute în anexa nr. 2 din prezentul ordin.

(2) Sancţiunile disciplinare se stabilesc şi se aplică numai după efectuarea cercetării prealabile şi după consultarea consiliilor de disciplină.

(3) de la prevederile alin. (2) fac excepţie sancţiunile prevăzute la art. 17 lit. a) şi b) din prezentul ordin, care se pot aplica fără consultarea consiliilor de disciplină.

(4)În cazul săvârşirii unor abateri disciplinare grave, care aduc atingere imaginii şi credibilităţii instituţiei, precum şi profesiei de poliţist, cercetarea prealabilă şi consultarea consiliilor de disciplină se dispun şi se efectuează imediat după constatarea faptei. În această situaţie şeful unităţii de poliţie emite dispoziţie comună prin care desemnează ofiţerul cu cercetarea prealabilă şi numeşte consiliul de disciplină.

(5) Prevederile prezentului ordin se aplică în mod corespunzător şi în cazul alin. (4), în raport cu dispoziţiile acestuia.

Secţiunea a 2-a

Procedura cercetării prealabile

Art. 19. – (1) Cercetarea prealabilă prezintă ansamblul elementelor constitutive ale măsurilor cu caracter procedural desfăşurate în scopul stabilirii existenţei/inexistenţei abaterii disciplinare, cu privire la aspectele care au fost sesizate sau despre care s-a luat la cunoştinţă în mod direct, la cauzele şi împrejurările concrete în care acestea s-au produs.

(2) Sesizările anonime nu se iau în considerare.

Art. 20. – (1) Cercetarea se poate efectua de către şeful unităţii sau de către ofiţerul desemnat de acesta.

(2) La desemnarea ofiţerilor pentru efectuarea cercetării prealabile se va urmări ca aceştia să provină din compartimentele cu atribuţii de cercetare penală sau să aibă studii juridice şi, de regulă, să fie cel puţini egali în grad profesional cu poliţistul cercetat. Pot fi desemnaţi să efectueze cercetarea prealabilă numai poliţiştii definitivaţi în profesie.

(3) Declanşarea cercetării prealabile se face prin dispoziţia de zi pe unitate emisă de către şeful competent, în care se nominalizează ofiţerul care va efectua cercetarea.

(4) Înainte de începerea cercetării prealabile, ofiţerul desemnat, dacă provine din alt eşalon, este obligat să informeze asupra misiunii şefului unităţii din care face parte poliţistul ce urmează a fi cercetat şi să organizeze activitatea de cercetare.

Art. 21. – (1) În situaţia abaterilor disciplinare săvârşite pe timpul cât poliţistul se află delegat sau detaşat la alte unităţi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, cercetarea prealabilă se va efectua la unităţile unde se află delegat sau detaşat, urmând ca, după finalizare, dosarul să fie remis şefilor unităţilor din care acesta face parte.

(2) Dacă poliţistul a săvârşit abateri disciplinare în perioada în care se află delegat sau detaşat la alte ministere/instituţii ori urmează diferite cursuri sau alte forme de pregătire profesională în ţară sau în străinătate în afara Ministerului Administraţiei şi Internelor, cercetarea prealabilă se va desfăşura de către unitatea din care poliţistul a fost mutat în Statul „M” sau „S”, după caz.

Art. 22. – (1) Poliţistul care efectuează cercetarea prealabilă se poate abţine sau poate fi recuzat dacă:

a)      a făcut sesizări împotriva persoanei cercetate sau urmează să se prezinte ca martor;

b)      se află în curs de cercetare ori în analiza unui Consiliu de disciplină;

c)      împotriva sa a început urmărirea penală sau se află în faza de judecată;

d)      este rudă sau afin, până la gradul 4 inclusiv, cu poliţistul cercetat;

e)      este parte (el sau rudele lui până la gradul 4 inclusiv) într-un proces cu poliţistul cercetat;

f)        este creditor sau debitor al celui cercetat ori are un interes în cauză;

g)      în ultimii 5 ani a fost analizat/judecat în Consiliile de onoare / judecată / disciplină, declarat vinovat şi sancţionat;

h)      are calitatea de şef nemijlocit sau subaltern al poliţistului cercetat.

(2) Cercetarea de recuzare ori de abţinere se face în scris, în termen de cel mult două zile lucrătoare de la luarea la cunoştinţă a conţinutului dispoziţiei de desemnare şi trebuie să fie temeinic justificată.

(3) Cererea se analizează şi se soluţionează de către şeful care a desemnat ofiţerul cu cercetarea prealabilă.

(4) În situaţia în care ofiţerul desemnat cu cercetarea prealabilă nu îşi mai poate desfăşura activitatea din motive întemeiate, altele decât cele de recuzare sau de abţinere (de exemplu: este spitalizat, deces, a săvârşit o abatere disciplinară, este cercetat penal etc.), acesta va fi înlocuit prin dispoziţia şefului care a dispus cercetarea.

Art. 23. – (1) Declanşarea procedurii cercetării prealabile se face şi în situaţia în care fapta săvârşită are caracter penal, dar se suspendă în condiţiile art. 24 din prezentul ordin până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

(2) În situaţia în care fapta săvârşită are caracter penal şi, pe lângă aceasta, poliţistul a comis şi alte abateri disciplinare, pentru aceasta din urmă operează procedura disciplinară obişnuită.

(3) Dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale / contravenţionale, iar fapta poliţistului poate fi considerată abatere disciplinară, se va declanşa procedura cercetării prealabile, conform prevederilor prezentului titlu.

(4) Existenţa răspunderii penale / contravenţionale / materiale a faptei săvârşite nu elimină răspunderea disciplinară.

Art. 24. – (1) Suspendarea procedurii cercetării prealabile se dispune în cazuri excepţionale şi pentru motive bine întemeiate de natură a împiedica poliţistul cercetat să dea curs citării (de exemplu, este spitalizat, în concediu medical, are un deces în familie, forţă majoră, este cercetat penal etc.), procedura a fi reluată în termen de cel mult trei zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă despre încetarea situaţiei care a cauzat suspendarea, în cadrul termenului de un an de la data comiterii faptei, conform prevederilor art. 59 alin. (9) din legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Suspendarea prevăzută la alin. (1) operează în baza unui proces-verbal întocmit de ofiţerul desemnat cu cercetarea prealabilă, avizat de şeful care a dispus cercetarea.

(3) În cazul în care poliţistul cercetat nu se prezintă în termenul prevăzut la alin. (1) procedura prealabilă se continuă de drept.

(4) Reluarea procedurii cercetării prealabile se face în condiţiile alin. (2) cu respectarea termenului prevăzut la alin. (1).

Art. 25. – (1) Pe parcursul cercetării prealabile, ofiţerii desemnaţi să efectueze verificări vor adopta o conduită corectă, vor manifesta tact şi profesionalism şi vor respecta dispoziţiile constituţionale, legile interne şi prevederile internaţionale în materie de drepturile omului.

(2) Sunt interzise ameninţările, intimidările, promisiunile, violenţele faţă de poliţistul cercetat şi faţă de martori, exercitate în scopul de a obţine probe sau dovezi, rapoarte şi declaraţii ori de a influenţa rezultatul verificărilor şi/sau constatărilor.

(3) Ofiţerul care efectuează cercetarea prealabilă are obligaţia de a asigura confidenţialitatea datelor şi informaţiilor pe care le administrează pe parcursul îndeplinirii procedurii cercetării prealabile.

Art. 26. – (1) Cercetarea prealabilă se va efectua de către persoanele competente, cu respectarea regulilor stabilite în prezentul titlu.

(2) Pentru cauzele complexe şi pentru motive justificate poliţistul desemnat să efectueze cercetarea prealabilă poate fi ajutat în desfăşurarea activităţilor de alţi ofiţeri, cu respectarea prevederilor art. 22 din prezentul ordin, dar numai cu aprobarea şefului care a dispus cercetarea, materialul probator obţinut în aceste condiţii urmând să fie vizat de către ofiţerul titular.

Art. 27. – (1) Ofiţerul desemnat să efectueze cercetarea prealabilă va proceda la citarea poliţistului cercetat pentru a-i aduce la cunoştinţă materialul de sesizare şi a-i solicita rapoarte explicative în scopul clarificării tuturor aspectelor semnalate.

(2) Citarea poliţistului cercetat se va face prin înştiinţarea scrisă, înmânată personal, cu semnătură de primire, ori prin scrisoare recomandată, expediată la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta unităţii, cu aplicarea corespunzătoare, după caz, a prevederilor art. 24 alin. (1) şi (2).

(3) Dacă după citarea efectuată conform alin. (2) poliţistul nu se prezintă din motive nejustificate, continuarea cercetării prealabile se face de drept, menţionându-se acest aspect într-un proces-verbal.

(4) Citarea poliţistului cercetat se poate face şi în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres în prezentul titlu, cu respectarea alin. (2), respectiv alin. (3).

Art. 28. – (1) Ofiţerul desemnat cu cercetarea prealabilă este obligat să strângă toate probele care pot conduce la aflarea adevărului, respectiv existenţa sau inexistenţa abaterilor disciplinare şi gravitatea acestora.

(2) În scopul completării datelor şi informaţiilor obţinute, cu respectarea prevederilor legale, se pot desfăşura următoarele activităţi: verificarea unor înscrisuri, constatarea la faţa locului a unor situaţii de fapt, controlul activităţii poliţistului cercetat, inventarieri, audieri de martori, controale financiar-contabilitate, ridicări de înscrisuri şi, de la caz la caz, executarea unor fotografii, filmări, înregistrări pe casete video şi pe bandă audio în condiţiile legii, luând măsuri de sigilare a suportului de imprimare a înregistrărilor efectuate.

(3) Pentru lămurirea unor fapte şi împrejurări ale cercetării prealabile, poate fi solicitat şi punctul de vedere al unor specialişti / experţi.

Art. 29. – (1) Pe parcursul efectuării cercetării prealabile, poliţistul cercetat are dreptul să formuleze cereri, să depănă rapoarte, să propună administrarea unor noi dovezi sau documente în apărare, care trebuie verificate şi incluse în dosarul sau raportul de cercetare penală.

(2) Ascultarea poliţistului cercetat, consemnarea cererilor şi susţinerilor sale sunt obligatorii.

(3) Cercetările referitoare la abateri din care rezultă date şi indicii că au fost săvârşite fapte penale prevăzute de legea penală, se vor efectua şi cu participarea unui reprezentant al Corpului Naţional al Poliţiştilor, urmând ca, în raport de constatări să fie sesizate organele judiciare.

Art. 30. – Refuzul poliţistului de a se prezenta la audiere sau de a da o declaraţie referitoare la abaterile disciplinare imputate se consemnează într-un proces-verbal de către ofiţerul desemnat cu cercetarea prealabilă.

Art. 31. – (1) Obligaţia de a furniza date şi informaţii ori de a redacta rapoarte sau declaraţii revine întregului personal al poliţiei care are cunoştinţă şi poate contribui la lămurirea deplină şi temeinică a tuturor aspectelor în legătură cu cauza, procedura disciplinară fiind continuată de drept.

(2) Împotriva poliţiştilor care formulează sesizări ori depun mărturie sau contribuie, în orice fel la lămurirea unor aspecte ale cercetării prealabile, nu pot fi luate măsuri disciplinare ori de alt gen, exceptând situaţiile în care, ulterior, se dovedeşte că, prin depoziţiile sau sesizările făcute cu rea-credinţă, au influenţat sau au încercat să influenţeze rezultatul cercetării.

Art. 32. – (1) La terminarea verificărilor, ofiţerul desemnat cu cercetarea prealabilă, citează poliţistul cercetat şi îi aduce la cunoştinţă, sub semnătură, conţinutul raportului de cercetare prealabilă.

(2) Dacă poliţistul cercetat formulează alte cereri în apărarea sa, acestea vor fi analizate şi, dacă este necesar, se procedează la efectuarea unor verificări suplimentare.

(3) Citarea poliţistului cercetat se face conform prevederilor art. 27 alin. (2)  din prezentul ordin, iar în caz de neprezentare procedura disciplinară se constituie de drept, menţionându-se acest lucru într-un proces-verbal.

Art. 33. – )1) Raportul de cercetare prealabilă cuprinde: descrierea faptei sesizate şi persoanele implicate, modalităţile şi procedeele verificării, concluziile privind existenţa sau inexistenţa aspectelor sesizate, încadrarea juridică a faptelor reţinute cu indicarea probelor şi a dovezilor pe care se întemeiază, cauzele şi condiţiile care au generat şi favorizat comiterea abaterilor, aprecieri privind atitudinea şi conduita persoanei cercetate.

(2) La raportul de cercetare prealabilă pot fi anexate şi rapoarte întocmite în urma verificărilor şi controalelor efectuate de ofiţeri din cadrul structurilor cu atribuţii de control / inspecţii ori de cei desemnaţi să verifice sesizări / reclamaţii formulate împotriva poliţiştilor care au comis abateri disciplinare.

Art. 34. – În situaţia în care doi sau mai mulţi poliţişti sunt cercetaţi pentru fapte săvârşite în comun, li se vor întocmi dosare separate cu un singur raport de cercetare prealabilă (2 exemplare), cu excepţia cazului în care cei doi provin din unităţi diferite.

Art. 35. – (1) Dosarul cercetării prealabile cuprinde:

a)      copia dispoziţiei prin care s-a declanşat procedura;

b)      raportul de cercetare prealabilă;

c)      celelalte acte întocmite / administrate în perioada desfăşurării procedurii prealabile.

(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) va fi prezentat şefului care a dispus cercetarea prealabilă în termen de maximum 2 zile lucrătoare de la întocmirea raportului de cercetare prealabilă, după informarea anterioară, în scris, a şefului unităţii din care face parte poliţistul cercetat, dacă este cazul.

Art. 36. – După primirea raportului de cercetare prealabilă şeful care a dispus-o poate lua una din următoarele hotărâri:

a)       aprobă clasarea materialelor în cazul inexistenţei faptelor imputate şi constatării nevinovăţiei poliţistului cercetat;

b)      aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 17 lit. a) şi b) din prezentul ordin, dacă se constată vinovăţia poliţistului cercetat, conform competenţei şi în condiţiile legii, cu sau fără consultarea Consiliului de disciplină;

c)       sesizează şi consultă Consiliul de disciplină.

Art. 37. – (1) Sancţionarea poliţistului se poate face şi la propunerea Corpului de Control al ministrului, a corpului de control al inspectoratelor generale (similare) pentru structurile din subordine sau a unităţilor care coordonează la nivelul aparatului central domeniul de activitate specific funcţiei respective, în urma evaluării pe timpul inspecţiilor, controalelor de fond şi tematice, precum şi a verificărilor ocazionate de sesizări la adresa personalului.

(2) Actele întocmite de ofiţerii care fac parte din structurile prevăzute la alin. (1) constituie acte de cercetare prealabilă în sensul prezentului titlu, dacă sunt întocmite cu respectarea procedurii cercetării prealabile.

(3) Dosarul  cercetării prealabile va fi transmis unităţii din care face parte poliţistul cercetat.

(4) După primirea dosarului şeful unităţii poate dispune consultarea Consiliului de disciplină în condiţiile art. 36 lit. b) sau c) din prezentul ordin.

CAPITOLUL IV

Consiliul de disciplină

Secţiunea 1

Organizarea şi atribuţiile consiliilor de disciplină

Art. 38. – (1) consiliul de disciplină, denumit în continuare Consiliu, este un organism colectiv de analiză juridică şi profesională a abaterilor comise de poliţişti şi a modului în care acestea au fost cercetate, constituit pentru a fi consultat de şeful abilitat să aplice sancţiunea în legătură cu care a dispus cercetarea prealabilă.

(2) Consiliile se constituie pentru fiecare caz ce urmează a fi analizat cu respectarea normelor de competenţă privind numirea în funcţie şi are caracter consultativ.

Art. 39. – Activitatea Consiliului are la bază următoarele principii:

a)      prezumţia de nevinovăţie – poliţistul se prezumă că este nevinovat;

b)      garantarea dreptului la apărare – se recunoaşte dreptul poliţistului de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistat;

c)      celeritatea procedurii – presupune obligaţia Consiliului de a proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege şi de prezentul capitol;

d)      contradictorialitatea – presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care Consiliul a fost sesizat;

e)      proporţionalitatea – presupune asigurarea unui raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă;

f)        unicitatea sancţiunii – pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară;

g)      legalitatea sancţiunii – presupune aplicarea numai a sancţiunilor disciplinare prevăzute de Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 40. – (1) Consiliul se compune din 3 membri titulari, dintre care unul va fi preşedinte, şi un secretar. Acesta îşi desfăşoară activitatea în complet de trei membri, hotărârea lor fiind adoptată cu majoritatea de voturi şi se va materializa într-un document denumit încheiere.

(2) Pentru fiecare Consiliu se vor desemna, prin aceeaşi dispoziţie, cel puţin 2 membri supleanţi cu respectarea prevederilor prezentului capitol.

(3) Secretarul Consiliului nu are drept de vot şi se desemnează din rândul ofiţerilor din compartimentele de resurse umane sau al altor ofiţeri cu pregătire juridică.

Art. 41. – (1) Consiliul are următoarele atribuţii principale:

a)       studiază şi analizează materialele şi raportul de cercetare prealabilă pentru care a fost sesizat;

b)      întocmeşte încheierea cu privire la cauza în legătură cu care a fost sesizat şi o înaintează şefului unităţii care a dispus constituirea sa;

c)       propune aplicarea uneia din sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 17 din prezentul ordin.

(2) În scopul soluţionării cauzei cu care a fost sesizat Consiliul poate avea şi alte atribuţii decât cele prevăzute la alin. (1) şi poate desfăşura activităţi care să completeze cercetarea prealabilă.

Art. 42. – Secretarul Consiliului are următoarele atribuţii principale:

a)      înregistrează actele necesare desfăşurării activităţii Consiliului;

b)      convoacă, la cererea preşedintelui pe membrii Consiliului, poliţistul a cărui faptă face obiectul dosarului, precum şi persoanele care urmează a fi audiate;

c)      redactează şi semnează alături de membri Consiliului, încheierile, procesele-verbale de şedinţă şi actele emise de către acesta;

d)      ţine evidenţa documentelor (sesizări, rapoarte) şi efectuează alte lucrări necesare în vederea desfăşurării activităţii Consiliului.

Art. 43. – Pentru poliţiştii care săvârşesc abateri pe timpul cât sunt delegaţi sau detaşaţi la alte unităţi din ministerul Administraţiei şi Internelor sau alte ministere, în misiuni în cadrul forţelor internaţionale de poliţie ori urmează diferite cursuri sau alte forme de pregătire profesională în ţară / străinătate, Consiliul se constituie la unitatea din care poliţistul a fost mutat în Statul „M” sau „S”, după caz, la propunerea şefilor în subordinea cărora se află delegaţi / detaşaţi.

Secţiunea a 2-a

Procedura privind activitatea de consultare a consiliilor de disciplină

Art. 44. – După primirea raportului de cercetare prealabilă, şeful unităţii care a dispus-o solicită Consiliului să se pronunţe cu privire la legalitatea şi temeinicia cercetării, precum şi cu privire la pertinenţa soluţiilor formulate.

Art. 45. – (1) Consiliul se constituie prin dispoziţie a şefului unităţii care a dispus cercetarea prealabilă sau, după caz, din care face parte poliţistul cercetat.

(2) În stabilirea componenţei Consiliului şeful unităţii va urmări ca, de regulă, preşedintele consiliului să fie superior în grad sau funcţie poliţistului cercetat.

(3) În situaţia în care, din motive întemeiate, Consiliul nu se poate constitui la unitatea din acre face parte poliţistul cercetat, acesta se va organiza la unitatea ierarhic superioară.

Art. 46. – (1) În Consiliu se numesc poliţişti care se bucură de apreciere pentru integritate morală, competenţă profesională şi credibilitate şi sunt definitivaţi în profesie.

(2) Poliţiştii care se numesc în Consiliu pot proveni atât din unitatea care face parte poliţistul cercetat, cât şi de la nivel ierarhic superior. De regulă, 1-2 membri vor fi din unitatea unde este încadrat cel care urmează a fi analizat.

(3) Nu pot fi numiţi ca membri în Consiliu, poliţiştii care în ultimii 5 ani au fost analizaţi / judecaţi în Consiliile de onoare / judecată / disciplină, declaraţi vinovaţi şi sancţionaţi, iar sancţionarea disciplinară nu a fost radiată, în condiţiile prezentului titlu. De asemenea, din Consiliu nu pot face parte:

a)        şeful unităţii în care este încadrat poliţistul cercetat, precum şi cel al nivelului ierarhic superior;

b)        poliţiştii care au făcut sesizări împotriva persoanei cercetate sau care urmează să se prezinte ca martori cu privire la faptele acestora;

c)        poliţiştii care se află în curs de cercetare prealabilă ori în analiza unui Consiliu;

d)        poliţiştii împotriva cărora a început urmărirea penală sau se află în faza de judecată;

e)        rudele sau afini, până la gradul 4 inclusiv, al celui cercetat;

f)          poliţiştii care sunt parte (ei sau rudele lor până la gradul 4 inclusiv) într-un proces cu poliţistul cercetat;

g)        poliţiştii care sunt creditori sau debitori ai celui cercetat ori au un interes în cauză;

h)        şefii ierarhici ai celui cercetat sau subalternii poliţistului analizat în consiliu;

i)          poliţiştii care acordă asistenţă persoanei cercetate.

Art. 47. – (1) Poliţistul chemat în faţa Consiliului are dreptul să ceară, o singură dată, recuzarea membrilor Consiliului, inclusiv a preşedintelui. De asemenea, orice membru al Consiliului are dreptul să se abţină să participe la analiza celui respectiv din motive bine întemeiate.

(2) Cererea de recuzare ori de abţinere se face în scris, în termen de o zi lucrătoare de la luarea la cunoştinţă a componenţei Consiliului pentru motivele prevăzute la art. 22 alin. (1) din prezentul ordin.

(3) Preşedintele Consiliului prezintă şefului unităţii cererea de recuzare sau abţinere pentru a stabili admiterea sau respingerea acestora. În raport de hotărârea luată, şeful unităţii dispune menţinerea componenţei Consiliului sau înlocuirea celor recuzaţi ori a celor care se abţin.

(4) Membru sau membrii Consiliului recuzaţi sau care se abţin să participe la analiza unui caz vor fi înlocuiţi de şeful care i-a numit cu membrii supleanţi în acest sens urmând să se emită o nouă dispoziţie.

(5) În situaţia menţinerii componenţei Consiliului, în procesul-verbal al şedinţei se va consemna decizia şefului unităţii asupra cererilor de recuzare ori de abţinere.

(6) În situaţia în care unul din membrii Consiliului nu îşi mai poate desfăşura activitatea din motive întemeiate, altele decât cele de recuzare sau de abţinere (de exemplu, este spitalizat, deces, a săvârşit o abatere disciplinară, este cercetat penal etc.) va fi înlocuit cu unul dintre membrii supleanţi prin dispoziţia şefului care a constituit Consiliul, acest fapt fiind consemnat în procesul-verbal al şedinţei şi în încheierea Consiliului.

Art. 48. – (1) Şedinţele Consiliului nu sunt publice.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, lucrările fiecărei şedinţe se consemnează într-un proces-verbal semnat de preşedinte, de membrii şi de secretarul Consiliului, precum şi de către poliţistul cercetat, atunci când este prezent.

Art. 49. – (1) Pentru îndeplinirea rolului şi atribuţiilor specifice, de regulă, Consiliul îşi desfăşoară activitatea după următoarea procedură:

a)        convoacă poliţistul cercetat şi îi solicită să precizeze dacă are cunoştinţă de rezultatul cercetării prealabile, precum şi dacă are obiecţii sau noi probe de formulat care nu au putut fi prezentate în perioada cercetării prealabile;

b)        analizează şi pune concluzii, dacă este cazul, asupra obiecţiilor sau probelor şi se pronunţă cu privire la temeinicia acestora;

c)        dacă apreciază că este necesar, poate solicita poliţistului acre a efectuat cercetarea prealabilă clarificarea aspectelor necesare;

d)        audiază persoane, administrează probe şi verifică documente;

e)        deliberează asupra cauzei;

f)          formulează concluzii cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia poliţistului cercetat şi face propuneri în consecinţă, în funcţie de probele administrate.

(2) În cazul în care cercetarea prealabilă a avut în vedere abateri comise de mai mulţi poliţişti care provin de la aceeaşi unitate şi sunt implicaţi în aceeaşi cauză, se investeşte un singur Consiliu care se pronunţă cu privire la întreaga activitate de cercetare. În acest caz convocarea de către Consiliu a poliţiştilor cercetaţi se va face individual.

Art. 50. – (1) Citarea poliţistului cercetat şi a celorlalte persoane în faţa Consiliului se face conform procedurii prevăzute la art. 27 alin. (2) din prezentul ordin, procedura de citare fiind obligatorie numai pentru primul termen.

(2) Absenţa nejustificată a persoanelor citate în faţa Consiliului nu împiedică continuarea de drept a procedurii, dacă citarea s-a făcut conform alin. (1), acest aspect urmând să fie menţionat şi în încheierea Consiliului.

Art. 51. – (1) Suspendarea activităţii Consiliului se dispune numai în cazuri excepţionale şi pentru motive bine întemeiate (de exemplu, poliţistul cercetat este spitalizat, în concediu medical, are un deces în familie, forţă majoră, este cercetat penal etc.), procedura urmând a fi reluată în termen de cel mult trei zile lucrătoare de la data încetării situaţiei care a cauzat suspendarea, în cadrul termenului de un an de la data comiterii faptei, conform prevederilor art. 59 alin. (9) din legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Suspendarea activităţii Consiliului se face în baza procesului verbal de şedinţă, cu avizul şefului care a dispus constituirea sa.

(3)În cazul în care poliţistul cercetat nu respectă termenul prevăzut la alin. (1), activitatea Consiliului se desfăşoară de drept şi în lipsa acestuia, menţionându-se acest aspect în procesul-verbal de şedinţă şi în încheierea Consiliului.

(4) Reluarea activităţii Consiliului se face în condiţiile alin. (2) cu respectarea termenului prevăzut la alin. (1).

Art. 52. – (1) În faţa Consiliului, poliţistul cercetat are dreptul să fie asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de corpul Naţional al Poliţiştilor.

(2) Alegerea poliţistului asistent revine în sarcina poliţistului cercetat şi nu poate constitui un pretext de tergiversare a lucrărilor Consiliului.

(3) Poliţistul asistent va fi ales de cel în cauză, dintre poliţiştii în activitate, de regulă, din rândul absolvenţilor cu studii juridice.

Art. 53. – (1) După finalizarea analizei cu privire la faptele comise şi vinovăţia poliţistului cercetat, Consiliul redactează o încheiere în care formulează punctul de vedere privitor la situaţia examinată şi în care face propuneri.

(2) Încheierea Consiliului cu privire la cauza în legătură cu care a fost sesizat trebuie să cuprindă următoarele elemente:

a)      numărul şi data de înregistrare ale sesizării;

b)      gradul profesional, numele, prenumele şi funcţia şefului care a dispus constituirea Consiliului şi unitatea din care face parte;

c)      gradul profesional, numele, prenumele şi funcţia poliţistului a cărui faptă a fost cercetată şi unitatea din care face parte;

d)      prezentarea pe scurt a faptei sesizate şi a circumstanţelor în care a fost săvârşită;

e)      date şi informaţii referitoare la procedură (neprezentarea celor citaţi, suspendarea activităţii Consiliului etc.);

f)        evaluarea probelor administrate (verificate, confirmate, neconfirmate etc.);

g)      propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a  cauzei;

h)      motivarea propunerii;

i)        gradul profesional, numele, prenumele şi semnătura preşedintelui, ale membrilor Consiliului, precum şi ale secretarului;

j)        data întocmirii încheierii.

(3) Încheierea poate cuprinde şi alte date şi elemente necesare soluţionării cauzei.

(4) Încheierea se semnează de toţii membrii Consiliului (se consemnează şi opiniile separate), inclusiv de secretar şi, se aduce la cunoştinţa celui cercetat, după deliberare, sub semnătură. Dacă aceasta refuză să semneze, preşedintele Consiliului va dispune consemnarea situaţiei respective în procesul-verbal de şedinţă.

(5) Secretarul Consiliului înmânează poliţistului cercetat o copie a încheierii consiliului, cu semnăturile de primire, ori o expediază prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta unităţii.

(6) În cazul în care poliţistul cercetat formulează alte cereri în apărarea sa, acestea vor fi analizate de Consiliul în termen fixat de preşedinte, dar nu mai târziu de trei zile lucrătoare de la înregistrarea lor. Consiliul poate să admită sau să respingă obiecţiile, în tot ori în parte.

Art. 54. – (1) Încheierea Consiliului  împreună cu dosarul de cercetare prealabilă se prezintă şefului unităţii care a investit Consiliul, de către preşedintele acestuia, şeful unităţii urmând să emită, dacă este cazul, dispoziţia de sancţionare a celui în cauză.

(2) Dacă şeful unităţii nu este de acord cu sancţiunea propusă poate dispune aplicarea unei alte sancţiuni disciplinare sau formulează propuneri în acest sens, pe care le va înainta ierarhic, cu respectarea normelor de competenţă.

Art. 55. – (1) În cazul în care sancţiunea disciplinară este una din cele prevăzute la art. 17 lit. c), d) sau e) din prezentul ordin, şeful unităţii va înainta, după caz, un raport motivat persoanei competente să emită ordinul/dispoziţia în acest sens.

(2) Destituirea din poliţie se dispune, potrivit legii, de către persoanele care au dreptul şi competenţa să acorde gradele profesionale ale poliţiştilor.

Art. 56. – (1) În cazul în care Consiliul  constată că fapta comisă de poliţistul cercetat întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, prin încheiere va propune şefului unităţii sesizarea organelor de urmărire penală, care va dispune măsurile ce se impun, cu respectarea prevederilor legale, activitatea acestuia urmând să fie suspendată în condiţiile art.  51 din prezentul ordin.

(2) Prevederile art. 24 din prezentul ordin se aplică în mod corespunzător.

Art. 57. – (1) Dosarul cauzei se păstrează în arhiva compartimentului resurse umane din unitatea unde s-a constituit Consiliul, de regulă, în dosarul personal al poliţistului cercetat.

(2) În cazul în care poliţistul este mutat într-o altă unitate de poliţie sau în altă unitate a Ministerului Administraţiei şi Internelor, dosarul cauzei va fi trimis la această unitate împreună cu dosarul personal, în cadrul termenului de un an de la data comiterii faptei, conform prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

CAPITOLUL  V

Aplicarea şi contestarea sancţiunilor

Secţiunea 1

Aplicarea sancţiunilor disciplinare

Art. 61. – Sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.

Art. 62. – (1) Actul administrativ de sancţionare a poliţistului este emis de persoana competentă să aplice sancţiunea disciplinară, conform legii.

(2) În actul administrativ de sancţionare prevăzut la alin. (1) se cuprind în mod obligatoriu:

a)      descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b)      precizarea prevederilor care au fost încălcate de către poliţist;

c)      motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de poliţist în timpul cercetării prealabile şi în faţa Consiliului de disciplină;

d)      temeiul legal (prevăzut de actele normative de nivel superior şi/sau inferior) în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e)      termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată;

f)        instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară.

(3) Actul administrativ de sancţionare poate cuprinde şi alte date şi elemente.

(4) Actul administrativ de sancţionare va fi întocmit conform modelului din anexa nr. 3 din prezentul ordin, şi va fi redactat prin grija compartimentelor de resurse umane, cu respectarea prevederilor legale referitoare la acordarea drepturilor de personal.

(5) În fiecare situaţie, după efectuarea menţiunilor necesare în documentele de evidenţă, o copie a actului administrativ de sancţionare, va fi introdusă în dosarul personal al poliţistului sancţionat.

(6) Actele administrative privind sancţiunile disciplinare pecuniare aplicate poliţiştilor se comunică şi compartimentului financiar al unităţii.

Art. 63. – Sancţiunea disciplinară privind destituirea din poliţie nu poate fi aplicată în situaţia în care poliţistul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical obţinut conform legii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

Secţiunea a 2-a

Procedura internă de contestare a sancţiunilor disciplinare

Art. 64. – (1) Poliţistul împotriva căruia s-a luat măsura sancţiunii disciplinare i se comunică sancţiunea disciplinară în termen de cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii, conform anexei nr. 4 din prezentul ordin.

(2) Comunicarea se face personal poliţistului sancţionat disciplinar, cu semnătura de primire, ori prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta unităţii.

Art. 65. – (1) Sancţiunea disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de poliţistul cercetat şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea, în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă sau de la data comunicării.

(2) Contestaţia se depune la secretariatul unităţii.

(3) În cazul în acre a fost depusă contestaţie, şeful care a aplicat sancţiunea disciplinară înaintează şefului ierarhic superior, la solicitarea acestuia, dosarul cauzei şi un raport motivat cu privire la sancţiunea în cauză, iar aplicarea sancţiunii se suspendă până la soluţionarea contestaţiei.

(4) În situaţia în care sancţiunea disciplinară aplicată este în competenţa ministrului administraţiei şi internelor, dosarul cauzei şi raportul cu propuneri în acest sens vor fi înaintate pentru aprobare, prin Direcţia Management Resurse Umane din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

(5)Asupra contestaţiei, şeful ierarhic superior se pronunţă prin decizie motivată, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5 din prezentul ordin, în termen de 15 zile.

(6) În situaţia în care poliţistul sancţionat disciplinar nu depune contestaţie în termenul prevăzut la alin. (1), actul administrativ de sancţionare produce efecte la expirarea termenului de 5 zile.

Art. 66. – (1) De regulă, decizia motivată cuprinde:

a)      descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b)      prezentarea prevederilor legale care au fost încălcate de poliţist;

c)      motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de poliţist în timpul cercetării prealabile şi, după caz, în faţa Consiliului de disciplină;

d)      temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară.

(2) Decizia poate cuprinde şi alte date şi elemente necesare soluţionării contestaţiei, fiind obligatorie motivarea acesteia.

(3) Prin decizia motivată şeful ierarhic superior poate dispune, după caz:

a)       respingerea contestaţiei ca tardiv introdusă sau neîntemeiată şi menţinerea sancţiunii aplicate;

b)      admiterea contestaţiei şi aplicarea unei sancţiuni mai uşoare decât cea dispusă de şeful unităţii;

c)       reanalizarea cazului de către un nou Consiliu de disciplină, urmând ca încheierea acestuia să fie înaintată în termen de trei zile lucrătoare. Această decizie se va lua numai dacă nu se depăşeşte termenul de 60 de zile prevăzute de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare;

d)      admiterea contestaţiei şi anularea dispoziţiei de sancţionare.

(4) Comunicarea deciziei motivate către poliţistul sancţionat se face conform art. 64 alin. (2) din prezentul ordin.

Art. 67. – Poliţistul nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.

Art. 68. – (1) Pentru motive temeinice, sancţiunea disciplinară se poate ridica în totalitate ori parţial numai prin dispoziţia şefului care a aplicat-o, fapt ce se consemnează în documentele de evidenţă.

(2) În situaţia în care şeful ce a aplicat sancţiunea disciplinară nu mai ocupă funcţia respectivă, ridicarea acesteia se poate face de către şeful care ocupă funcţia similară.

(3) Sancţiunea disciplinară aplicată de şefii ierarhici superiori poate fi ridicată din iniţiativa acestora sau la propunerea şefului nemijlocit al celui sancţionat.

Art. 69. – La ridicarea  unei sancţiuni disciplinare se menţionează, în scris, pe documentul de evidenţă, în dreptul rubricii unde este consemnată sancţiunea disciplinară: „Ridicată la data de ____________ de către (funcţia, numele şi prenumele şefului care a ridicat-o), pentru următoarele motive ________ (pe scurt motivul care a stat la baza ridicării sancţiunii disciplinare)”.

Art. 70. – (1) Sancţiunile disciplinare aplicate conform prezentului titlu se radiază, de drept, după cum urmează:

a)       în termen de şase luni de la aplicare, sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 17 lit. a) din prezentul ordin, dacă cel sancţionat nu a mai săvârşit în această perioadă o nouă abatere disciplinară;

b)      în termen de un an  de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 17 lit. b), c) şi d) din prezentul ordin.

(2) Documentele care au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare se păstrează la dosarul personal al poliţistului sancţionat, chiar şi după radierea acesteia, inclusiv menţinerea făcută în fişa matricolă.

(3) Abaterile disciplinare ale poliţiştilor se sancţionează potrivit prezentului titlu şi sancţiunile aplicate se au în vedere la evaluarea anuală de serviciu, avansare, promovare şi recompensare, cu excepţia situaţiei în care acestea au fost radiate de drept sau ridicate ca recompensă în condiţiile prezentului ordin.

(4) Toate actele întocmite pe parcursul cercetării disciplinare nu constituie informaţii clasificate cu excepţia situaţiei în care prin natura motivaţiilor conţin date nedestinate publicităţii sau dacă prin divulgarea lor pot prejudicia interesul unităţii.

CAPITOLUL VI

Dispoziţii tranzitorii

Art. 71. – (1) În perioada cercetării prealabile şi/sau în perioada în care a fost trimis în faţa Consiliului de disciplină, poliţistul nu poate fi mutat, delegat sau detaşat din unitate decât după soluţionarea cauzei.

(2) În situaţia aplicării unei sancţiuni disciplinare în anul în curs se retrage imediat salariu de merit, începând cu prima zi a lunii următoare aplicării sancţiunii.

Art. 72. – Pentru abaterile disciplinare sesizate după mutarea într-o altă unitate, dar care nu sunt încă prescrise, procedura disciplinară se va efectua de către noua unitate, conform prevederilor prezentului titlu.

Art. 73. – (1) Consiliile de disciplină constituite anterior intrării în vigoare a prezentului ordin şi a căror activitate se află în curs de desfăşurare vor fi finalizate activităţile specifice în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 350/2002 privind disciplina şi deontologia profesională a poliţiştilor, în condiţiile legii.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul cercetărilor prealabile aflate în curs de desfăşurare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.