ETAPELE CONSTRUCŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII UNIUNII EUROPENE PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE UNIUNII EUROPENE

Probleme:


I.   Marile etape ale construcţiei europene

Uniunea Europeană

    III. Instituţiile Uniunii Europene

    OBIECTIVE OPERAŢIONALE

    După parcurgerea acestei teme, cursantul va fi în măsură să:

    • precizeze conceptele de instituţii ale Uniunii Europene
    • enumere instituţiile Uniunii Europene şi caracteristicile evoluţiei acesteia
    • precizeze condiţiile apariţiei Uniunii Europene
    • analizeze conţinutul şi competenţele instituţiilor Uniunii Europene
    • stabilească diferenţele între atribuţiile unor instituţii ale Uniunii Europene

    I. MARILE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE

    Pe 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propunea, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene. La apel au răspuns încă patru state: Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aceste şase state au semnat, pe 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), care a intrat în vigoare pe    23 iulie 1952.

    S-a dorit apoi crearea unei comunităţi economice, care să aibă la bază o piaţă comună pentru toate mărfurile şi serviciile. Pe 25 martie 1957, la Roma, cele şase state membre CECO au semnat două tratate, prin care au fost create alte două „comunităţi europene”: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (denumită pe scurt CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE).

    Pe 1 iulie 1968, cu un an şi jumătate înainte de data prevăzută de tratat, a fost creată o uniune vamală între statele membre ale Comunităţilor Europene. De la această dată, nu se mai aplică drepturi vamale la schimburile intracomunitare, iar pentru schimburile comerciale externe se aplică un tarif vamal comun.

    In anii 1960, s-au pus bazele primelor politici comune, cum ar fi politica agricolă comună sau politica comercială comună. Alte politici comune îşi au începutul în anii 1970, cum ar fi politica regională sau politica în domeniul pescuitului.

    Prima extindere a Comunităţilor Europene a avut loc în 1973, când celor şase state membre fondatoare li s-au alăturat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie.

    Anul 1979 are o dublă importanţă în istoria UE. Pentru prima dată, în luna iunie, au loc alegeri pentru Parlamentul European, prin vot universal direct. Începând de atunci, aceste alegeri sunt organizate o data la cinci ani în toate Statele Membre. Tot în 1979, pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul Monetar European, unitatea monetară a acestuia fiind ECU (European Currency Unit).

    La începutul anilor 1980, în contextul regresului economic mondial, a apărut un val de europesimism. Cu toate acestea, în 1985, Comisia Europeană a publicat o carte albă prin care era stabilită data de 1 ianuarie 1993 pentru atingerea obiectivului de punere în funcţiune a unei pieţe unice. Acest obiectiv a fost inclus în Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare pe 1 iulie 1987.

    În anii 1980, au avut loc două extinderi spre sud. In 1981, Grecia a devenit membră a Comunităţilor Europene, urmată, în 1986, de Portugalia şi Spania.

    După o serie de negocieri, structurilor comunitare existente le-au fost adăugate domenii de cooperare interguvernamentală: politica externă şi de securitate comună (PESC) şi justiţie şi afaceri interne. Noua structura, Uniunea Europeana, a fost creată prin Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993.

    O parte dintre prevederile Tratatului privind Uniunea Europeana au fost modificate prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în vigoare pe      1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam aducea o serie de modificări şi la tratatele Comunităţilor Europene. De exemplu, prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea are un înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, o parte dintre domeniile incluse în justiţie şi afaceri interne au fost trecute în spectrul comunitar, iar protecţia socială a fost consolidată.

    Între evenimentele importante care au avut loc în UE în anii 1990, trebuie menţionată extinderea care a avut loc în 1995, când au aderat Austria, Finlanda şi Suedia, numărul statelor membre UE ajungând la 15. De asemenea, piaţa unică a UE a devenit funcţională la data stabilită, pe 1 ianuarie 1993. La începutul anului 1994, începe să funcţioneze Spaţiul Economic European (SEE), format din statele membre UE şi trei dintre statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS): Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Aceste trei state, cunoscute sub denumirea de statele SEE/AELS, pot astfel să participe la politici şi programe ale UE.

    Importante schimbări în situaţia politică a Europei s-au produs la sfarşitul anilor 1980 şi la începutul anilor 1990: căderea zidului Berlinului (care a condus la unificarea Germaniei, în octombrie 1990), destrămarea Uniunii Sovietice, separarea Cehiei de Slovacia (până în 1993 formaseră un singur stat, Cehoslovacia) şi a republicilor Fostei lugoslăvii. Astfel, o serie de ţări care fie făcuseră parte din Uniunea Sovietică, fie făcuseră sub influenţa acesteia, au devenit, în a doua jumătate a anilor 1990, ţări candidate la integrare în Uniunea Europeană.

    La sfârşitul anilor 1990, 13 state aveau statutul de ţară candidată: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Ungaria.

    Pentru a pregăti această extindere, de o amploare fără precedent, era nevoie de o serie de schimbări instituţionale, care au fost incluse într-un nou tratat: Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 şi intrat în vigoare pe 1 februarie 2003. La Tratatul de la Nisa, a fost anexată o declaraţie care a iniţiat o dezbatere amplă, adresată tuturor părţilor interesate (reprezentanţi ai parlamentelor naţionale şi ai opiniei publice), atât din Statele Membre, cât şi din statele candidate. În acelaşi an cu semnarea Tratatului de la Nisa a fost stabilită, prin Declaraţia de la Laeken, adoptată la Consiliul European din decembrie 2001, instituirea unei Convenţii care să reunească principalii factori de decizie şi a cărei misiune era să studieze aspectele importante ale dezvoltării în viitor a Uniunii, pregătind astfel, prin dezbateri largi şi lucrări transparente, conferinţa interguvernamentală din 2004. Lucrările Convenţiei privind viitorul Europei, sub preşedinţia fostului preşedinte al Franţei, Valery Giscard d’Estaing, au început în prima parte a anului 2002 şi s-au încheiat la jumătatea anului 2003, după ce s-a ajuns la un acord cu privire la Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Acesta a servit drept bază pentru Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, semnat pe 29 octombrie 2004, la Roma.

    Pentru a intra în vigoare, tratatul trebuie să fie ratificat de către toate Statele Membre. Procesul de ratificare a fost însă blocat după ce, în 2005, s-a înregistrat un vot negativ la referendum-urile organizate în Franţa şi în Olanda.

    În 2004, respectiv 2007, a avut loc a cincia extindere a UE. În al cincilea val au fost incluse 12 state: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. 10 dintre acestea au devenit state membre UE pe 1 mai 2004, iar Bulgaria si România pe 1 ianuarie 2007.

    Între timp, a fost creată şi Uniunea economică şi monetară. Moneda unică, euro, a devenit, pe 1 ianuarie 1999, moneda oficială în tranzacţii pentru 11 state membre UE: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Grecia li s-a alăturat după doi ani, în 2001. În toate aceste 12 state membre UE, care formează împreună zona euro, bancnotele şi monedele euro au fost puse în circulaţie pe 1 ianuarie 2002, monedele naţionale circulând în paralel încă două luni. De pe 1 ianuarie 2007, Slovenia face şi ea parte din zona euro, iar începând cu 1 ianuarie 2008, zona euro va mai avea două state membre: Cipru şi Malta.

    De asemenea, în martie 2000, în contextul globalizării şi dezvoltării noilor tehnologii, Uniunea Europeană a adoptat Strategia de la Lisabona, care urmăreşte ca UE să devină cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume şi să ajungă la ocuparea totală a forţei de muncă în 2010. O revizuire a acestei strategii a avut loc în 2005.

    Un alt eveniment al anilor 2000 a fost desfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, prin expirarea Tratatului CECO, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.

    Consiliul European din iunie 2007 a hotărât convocarea unei conferinţe interguvernamentale care să ajungă la un acord referitor la un Tratat de reforma până la reuniunea informală a Consiliului European din octombrie a.c., pentru ca apoi să poată fi ratificat de către toate Statele Membre. Înainte de alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009.

    Procesul de extindere continuă, trei state au, în prezent, statutul de ţară candidată: Croaţia, Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia, iar alte state din Balcanii de vest au statutul de ţări potenţial candidate: Albania, Bosnia – Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Kosovo, cu respectarea Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

    Încă din secolul al XVII-lea au fost elaborate proiecte de tratate pentru crearea unei federaţii europene. Cu toate acestea, ideea de Europă unită s-a concretizat abia după cel de-al doilea război mondial, având la baza dorinţa de a menţine pacea pe continent.

    În jumătate de secol de construcţie europeană, Statele Membre au beneficiat de stabilitate, pace şi prosperitate economică. Principalele rezultate au fost: creşterea nivelului de trai, crearea Pieţei Unice şi a Uniunii Economice şi Monetare.

    1946-1957: PRIMII  PASI

    1946: Winston Churchill lansează un apel pentru crearea „Statelor Unite ale Europe!”.

    1948:

    •   martie: Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda semnează, la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale.

    •   aprilie: Este creată Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), în scopul de a administra fondurile acordate de către SUA pentru reconstrucţia Europei, prin planul Marshall.

    In 1960, OECE devine Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD).

    1949:

    •   4 aprilie: Este semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord (NATO).

    •   5 mai: Este semnat, la Londra, Tratatul de constituire a Consiliului Europei.

    9 mai 1950: Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe al Franţei, propune, printr-o declaraţie istorică, punerea în comun a resurselor de cărbune şi a celor de oţel ale Franţei şi Germaniei, prin crearea  unei  organizaţii deschise  participării  altor state  europene.  Aceasta  declaraţie  este cunoscuta sub numele de „Declaraţia Schuman”.

    1951, 18 aprilie: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda semnează, la Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). CECO avea următoarele instituţii: Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul de Miniştri, Curtea de Justiţie.

    1952:

    • 27 mai: Cei şase membri CECO semnează, la Paris, Tratatul privind Comunitatea Europeana de Apărare.
    • 23 iulie: Tratatul CECO intră în vigoare.

    1953. 10 februarie: Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională prin înlăturarea, între statele membre CECO, a barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative cu privire la materiile prime menţionate în tratat.

    1954:

    • 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez a Tratatului privind Comunitatea Europeană a Aparerii.
    • 20 octombrie: Sunt semnate, la Paris, protocoale de modificare şi completare a Tratatului de la Bruxelles, fiind astfel creată Uniunea Europei Occidentale.

    1957. 25 martie: Statele membre CECO semnează, la Roma, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) şi Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) „.

    1958:

    • 1 ianuarie: Tratatele de la Roma intră în vigoare. Cele trei Comunităţi (CECO, CEE si Euratom) vor avea un Parlament unic, denumit Parlamentul European, şi o Curte de Justiţie unică, numită Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
    • iulie: La conferinţa de la Stresa (Italia), se pun bazele primei politici comunitare: Politica agricola comună.

    1957-1973: DE LA „EUROPA CELOR ŞASE” LA „EUROPA CELOR NOUĂ”

    1960:

    • 4 ianuarie: Şapte ţări membre ale OECE (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia) semnează, la Stocholm, Convenţia de instituire a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS).
    • mai: Consiliul Uniunii Europene adoptă regulamentul privind Fondul Social European, care urmăreşte promovarea ocupării forţei de muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor în Comunitatea Europeană.

    1961: Se pun bazele libertăţii de circulate a forţei de muncă prin intrarea în vigoare a primului regulament din acest domeniu.

    1963: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene stabileşte, prin hotărârea în cazul Van Gend en Laos, ca dreptul comunitar are efect direct asupra cetăţenilor Statelor Membre.

    1964: Prin hotărârea în cazul Costa c. ENEL, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene stabileşte ca dreptul comunitar primează asupra legislaţiei naţionale.

    1965. 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de constituire a unui singur Consiliu si a unei singur Comisii a Comunităţilor Europene, urmând să intre în vigoare la 1 iulie 1967.

    1966: Compromisul de la Luxemburg: Franţa îşi reia locul în Consiliu, după ce timp de şapte luni aplicase politica „scaunului gol” (în iulie 1965, Franţa întrerupsese negocierile asupra finanţării Politicii agricole comune şi îsi retrăsese reprezentantul permanent).

    1967: Consiliul de Miniştri al Comunităţii Economice Europene decide demararea procesului de armonizare legislativă în domeniul fiscalităţii indirecte în Comunitate şi adoptarea sistemului taxei pe valoare adăugată şi adoptă primul program de politică economică pe termen mediu, în care sunt definite obiectivele politicii economice a Comunităţii pentru anii următori.

    1968, 1 iulie: Prin crearea uniunii vamale între cele şase State Membre, drepturile de vamă percepute la schimburile intracomunitare sunt eliminate cu 18 luni înainte de data prevăzuta în Tratatul de la Roma. Pentru schimburile comerciale externe se aplică un tarif vamal comun.

    1970: Este semnat Tratatul de la Luxemburg, prin care se decide instaurarea progresivă a unui sistem de resurse proprii ale Comunităţii şi extinderea funcţiilor Parlamentului European în domeniul bugetar.

    1973:

    • ianuarie: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile Europene. Cetăţenii norvegieni resping prin referendum aderarea la Comunităţile Europene.
    • decembrie: în contextul crizei energetice, provocată de decizia ţărilor producătoare de petrol de a reduce sau de a interzice exportul de petrol către anumite ţări occidentale şi urmată de decizia Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) de a creşte preţul petrolului, se pun bazele unei politici comune in domeniul energetic.

    1974-1985: UN NOU IMPULS PENTRU EUROPA

    1974:

    • ianuarie: Comisia adresează şefilor de stat sau de guvern din Statele Membre o declaraţie asupra situaţiei în care se afla Comunitatea, în care insistă asupra  necesitaţii relansării construcţiei comunitare prin convergenţa politicilor naţionale şi prin definirea unor politici comune. Parlamentul declara că unitatea Europei nu se va putea realiza decât dacă instituţiile comunitare sunt abilitate să ducă o politică fondată pe solidaritate europeană.
    • decembrie: Şefii de stat sau de guvern din Statele Membre decid să se reunească periodic în Consiliul European, pentru a defini orientările politice generate.

    1975:

    • Este creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), precum şi un Comitet pentru Politică Regională.
    • Un nou tratat bugetar este semnat la Bruxelles. Acest tratat prevede consolidarea funcţiilor bugetare ale Parlamentului European şi crearea unei Curţi de Conturi a Comunităţilor Europene. Tratatul intra în vigoare în iunie 1977.

    1976: Consiliul decide ca, începând cu 1 ianuarie 1977, zonele de pescuit ale Statelor Membre se întind pana la 200 mile în largul Marii Nordului şi al Atlanticului de Nord. Aceasta decizie marchează începutul politicii comune în domeniul pescuitului.

    1977:

    • aprilie: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană adoptă o declaraţie comună cu privire la respectarea drepturilor fundamentale, la care aderă şi şefii de stat sau de guvern reuniţi în Consiliul European de la Copenhaga, în 1978.
    • octombrie: Este înfiinţată Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene.

    1979:

    • martie: Pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul Monetar European, unitatea monetară a acestuia fiind ECU (European Currency Unit).
    • iunie: Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru prima data prin vot universal direct.

    1981: Grecia adera la Comunităţile Europene.

    1982: În urma unui referendum, Groenlanda, care devenise membru al Comunităţii ca teritoriu aparţinând Danemarcei, se retrage din Comunitate. Retragerea sa formala are loc în 1985, după aceasta data fiind ţara asociata a Comunităţii.

    1985: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg si Olanda semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării controlului la frontiere.

    1986-1995: DE LA „EUROPA CELOR DOISPREZECE” LA „EUROPA CELOR C1NCISPREZECE”

    1986:

    • ianuarie: Spania şi Portugalia aderă la Comunităţile Europene.
    • februarie: Este semnat Actul Unic European, care adaugă cooperarea politică celei economice şi stabileşte data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieţei unice. Actul intră în vigoare la 1 iulie 1987.
    • mai: Drapelul european (un cere de 12 steluţe galbene pe fond albastru), emblemă a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei din 1955 şi adoptat şi de către instituţiile comunitare, este ridicat pentru prima dată oficial în faţă clădirii Barlaymont (Sediul Comisiei).

    1989:

    • Este înfiinţat Tribunalul de Prima Instanţă, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri.
    • Şefii de stat sau de guvern din tarile industrializate, reuniţi la Paris, desemnează Comisia Europeană drept coordonator al ajutorului pentru restructurarea economică în Polonia şi Ungaria (PHARE).

    1990:

    • iunie: Cele cinci state semnatare ale Acordului Schengen semnează Convenţia Schengen , care aduce completări Acordului şi defineşte condiţiile de aplicare a acestuia. Convenţia Schengen intră în vigoare în 1995.
    • octombrie: Are loc unirea Republicii Federale Germania (membru fondator al Comunităţilor) cu Republica Democrată Germană, formând împreună Germania. Fosta RDG este astfel integrate Uniunii Europene.

    1992:

    • februarie: Este semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană, care descrie activităţile Uniunii Europene având la baza trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună şi Justiţia şi afacerile interne.
    • mai: Este semnat, la Porto, actul de constituire a Spaţiului Economic European (SEE), care începe să funcţioneze din ianuarie 1994.

    1993:

    • 1 ianuarie: Piaţa unică devine funcţională.
    • noiembrie: Tratatul de la Maastricht intră în vigoare.

    1995:

    • Austria, Finlanda şi Suedia aderă la Uniunea Europeana. Cetăţenii norvegieni resping din nou în majoritate aderarea, prin referendum.
    • Statele Membre semnează Convenţia Europol de cooperare poliţienească. Convenţia intra în vigoare în 1998.

    1996-2006: LANSAREA EURO SI UN VAL DE EXTINDERE FARA PRECEDENT

    1997: La 2 octombrie este semnat Tratatul de la Amsterdam, care conţine amendamente la Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam intră în vigoare la 1 mai 1999.

    1998:

    • încep negocierile de aderare cu cinci ţări din Europa Centrală şi Orientală (Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Ungaria) şi cu Cipru.
    • Este înfiinţata Banca Centrală Europeană.

    1999:

    • 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene, Euro, ca monedă oficială, în 11 state UE care au îndeplinit criteriile de convergenta: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia s-a alăturat zonei Euro la 1 ianuarie 2001.
    • martie: Şefii de stat sau de guvern, reuniţi în Consiliul European de la Berlin, adoptă cadrul financiar de dezvoltare şi  de extindere a  Uniunii  Europene  pentru  anii  2000-2006,  document denumit „Agenda 2000”.
    • decembrie: La reuniunea de la Helsinki a Consiliului European, se decide deschiderea negocierilor de aderare cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia.

    2000. 7 decembrie: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

    2001:

    • 26 februarie: Este semnat Tratatul de la Nisa, care prevede o reformă a instituţiilor Uniunii Europene în vederea viitoarei extinderi.
    • decembrie: Consiliul European de la Laeken (Belgia) decide să convoace o Convenţie privind viitorul Uniunii Europene, prezidată de Valery Giscard d’Estaing.

    2002:

    • 1 ianuarie: Procesul de trecere la moneda unică se încheie prin punerea în circulaţie a monedei Euro.
    • 28 februarie: Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi Euro devine singura monedă a celor 12 state din Zona Euro.
    • 1 martie: Lansarea Convenţiei privind Viitorul Europei.
    • 23 iulie: Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului expiră, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.

    2003:

    • 1 februarie: Tratatul de la Nisa intră în vigoare.
    • 16 aprilie: Zece state semnează Tratatul de Aderare – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
    • iunie: Convenţia Europeană îşi încheie lucrările prin prezentarea Proiectului de Tratat de Instituire a unei Constituţii pentru Europa.

    2004:

    • 1 mai: Cele zece state care au semnat Tratatul de Aderare în 2003 aderă la Uniunea Europeană.
    • 29 octombrie: Şefii de stat sau de guvern din UE semnează Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru Europa.

    2005:

    • 25 aprilie: România şi Bulgaria semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.
    • octombrie: Sunt deschise negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia.

    2006:

    • iulie: Consiliul Uniunii Europene adoptă o decizie prin care Slovenia va adera la Zona Euro la 1 ianuarie 2007.
    • septembrie: Prin Rapoartele de monitorizare elaborate de către Comisia Europeană, se stabileşte data aderării României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

    II. UNIUNEA EUROPEANĂ

    Uniunea Europeană include 27 de state de pe continentul european: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia si Ungaria, formând un spaţiu cu aproape 500 de milioane de locuitori.

    OBIECTIVE

    Uniunea Europeană are misiunea de a „organizeze, într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele acestora” (articolul 1 al Tratatului privind Uniunea Europeana).

    Pentru a-şi îndeplini misiunea, Uniunea şi-a stabilit o serie de obiective:

    • să promoveze progresul economic şi social, dezvoltarea durabilă,  un spaţiu fără frontiere interioare şi uniunea economică şi monetară (prin politicile sale sectoriale);
    • să îşi afirme identitatea pe scena internaţională (prin aplicarea unei politici externe şi de securitate comună);
    • să consolideze protecţia drepturilor prin crearea unei cetăţenii a Uniunii (cetăţenia Uniunii a fost creată prin Tratatul de la Maastricht şi reprezintă o relaţie specială între UE şi cetăţenii statelor sale membre);
    • să creeze un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;
    • să dezvolte acquis-ul comunitar – ansamblul de norme adoptate în cadrul Uniunii europene.

    INSTITUŢII ŞI ORGANISME SPECIALIZATE

    Uniunea Europeana are propriile instituţii:

    Parlamentul European este reuniunea reprezentanţilor cetăţenilor Uniunii Europene, care, începând cu 1979, au fost aleşi prin vot universal direct. Principalele funcţii ale Parlamentului sunt următoarele: participă la procesul legislativ, alături de Consiliul de Miniştri; controlul politic al Comisiei Europene; are competenţe bugetare, împreuna cu Consiliul de Miniştri.

    Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este principalul for de decizie al Uniunii Europene, format din miniştrii Statelor Membre, care răspund de problemele aflate pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, Industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniştrilor se realizează în formule diferite, în funcţie de problema aflată în discuţie, Consiliul este o instituţie unică. Fiecare ţară din Uniune deţine prin rotaţie preşedinţia pe o perioadă de şase luni Comisia Europeană este un organ cu atribuţii de iniţiativă, implementare, gestionare, control şi reprezentare. Este gardianul Tratatelor şi expresia intereselor Comunităţii. Comisia este compusă din membri independenţi (numiţi şi comisari). Comisia este numită pentru un mandat de cinci ani. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este instituţia jurisdicţională a Uniunii Europene, constituită din trei instanţe: Curtea de Justiţie formată din judecători asistaţi de avocaţi generali, cu rolul de a asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare; Tribunalul de Prima Instanţă, înfiinţat în 1989 cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare; Tribunalul Funcţiei Publice, înfiinţat la sfârşitul anului 2004 şi ataşat Tribunalului de Primă Instanţă, care are rolul de a judeca litigii între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

    Curtea de Conturi Europeană controlează veniturile şi cheltuielile Uniunii, pentru a se asigura de legalitatea şi corectitudinea acestora, şi veghează la o gestiune financiară sănătoasă.

    Uniunea include si o serie de organisme specializate:

    Organisme consultative:

    Comitetul Economic şi Social European este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană, de către Consiliul Uniunii Europene şi de către Parlamentul European, în domenii de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi, educaţie, formare profesională, sănătate publică, politică socială, etc.

    Comitetul Regiunilor este un organism consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor locale şi regionale. Acesta este consultat de către Consiliul de Miniştri sau de către Comisie referitor la unele domenii ce afectează interesele regionale, precum învăţământul, tineretul, cultura, sănătatea sau coeziunea economică şi socială.

    Organisme financiare:

    Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanţează proiectele prin care se materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii precum şi în alte state.

    Fondul European de Investiţii a fost creat în 1994, ca parteneriat între trei acţionari: Banca Europeană de Investiţii, Comisia Europeană şi alte instituţii financiare europene. În competenţa FEI intră sprijinirea înfiinţării, creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine, în principal, cu capital de risc şi instrumente de garantare.

    Banca Centrală Europeană deţine, din 1999, responsabilitatea implementării politicii monetare europene. BCE a preluat activitatea Institutului Monetar European (IME), căruia îi succede.

    Organisme specializate:

    Ombudsman-ul European investighează plângerile privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor din cadrul Uniunii Europene. Pot depune plângeri cetăţenii Statelor Membre sau cei care locuiesc într-un Stat Membru, societăţile comerciale, asociaţiile sau alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

    Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor trebuie să asigure respectarea dreptului la viaţă privată al persoanelor fizice de către instituţiile şi organismele comunitare În procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal.

    Organisme inter-instituţionale:

    Oficiul European pentru Selecţia de Personal (EPSO) este punct unic de contact pentru cei care vor să lucreze în instituţiile Uniunii Europene. EPSO oferă solicitanţilor informaţii, procesează cererile şi este responsabil de organizarea examenelor de selecţie.

    Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene (OPOCE) este editura instituţiilor şi a celorlalte organisme ale Uniunii Europene. Este responsabil pentru producerea şi distribuirea de publicaţii ale Uniunii Europene pe orice suport şi prin toate metodele.

    Şcoala Europeană de Administraţie (EAS) are obiectivul de a promova cooperarea între instituţii în domeniul instruirii, de a sprijini propagarea valorilor comune şi a practicilor profesionale armonizate, precum şi de a crea sinergie în utilizarea resurselor umane şi financiare.

    Organisme descentralizate:

    1) „Agenţiile comunitare”:

    Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (ACCP)

    Agenţia Europeană de Mediu (AEM);

    Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe (Frontex)

    Agenţia Europeană pentru Medicamente (AEM);

    Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (AEPC);

    Agenţia Europeana pentru Reconstrucţie (AER);

    Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate la Locul de Muncă (EU-OSHA);

    Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA);
    Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (AESM);

    Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aviaţiei (EASA);
    Agenţia Feroviară Europeană (AFE);

    Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA);

    Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);
    Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDPC);
    Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT);
    Fundaţia Europeană de Formare (FEF);

    Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţa şi de Muncă (Eurofound);

    Observatorul European al Fenomenelor Rasiste şi Xenofobe (EUMC);

    Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT);

    Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);

    Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).

    2) Politica externă şi de securitate comună:

    Agenţia Europeană de Apărare (AEA)

    Centrul pentru Sateliţi al Uniunii Europene (CSUE);

    Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS).

    3) Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală:

    Colegiul European de Poliţie (CEPOL);

    Agenţia Europeană pentru Cooperare Judiciară (Eurojust);

    Oficiul European de Poliţie (Europol).

    4) Agenţii executive:

    Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură (EACEA);

    Agenţia Executivă pentru Energie Inteligentă (IEEA);

    Agenţia Executivă pentru Programul de Sănătate Publică.

    PILONII UNIUNII EUROPENE

    Activitatea Uniunii Europene este structurată în baza a trei piloni:

    primul pilon: Comunităţile Europene, corespunzător celor trei comunităţi: Comunitatea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) şi fosta Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO);

    pilonul al doilea: Politică externă şi de securitate comună (PESO), corespunzător titlului V al Tratatului UE;

    pilonul al treilea: Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, corespunzător titlului VI al Tratatului UE.

    În momentul creării Uniunii Europene, cele trei Comunităţi Europene nu au fost desfiinţate, ci au fost înglobate în structura UE. Iniţial, se urmărea extinderea competenţelor comunitare la politică externă, apărare, azil, cooperare judiciară etc. Unele State Membre au considerat ca aceste domenii puteau atinge suveranitatea naţională, astfel încât s-a decis că ele să fie abordate la nivel interguvernamental. Astfel, s-a ajuns la o structură denumită cei trei piloni.

    Iniţial, prin Tratatul de la Maastricht, titlul VI al Tratatului UE (pilonul al treilea) eurojustiţie şi afaceri interne. Prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999, o parte dintre domeniile aparţinând pilonului al treilea (azil, imigrare, spaţiul Schengen etc.), au fost transferate în primul pilon (au fost comunitarizate), astfel încât titlul VI a fost redenumit Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală.

    În cadrul celor trei piloni, procedurile de decizie folosite sunt diferite. Astfel, în timp ce în cadrul primului pilon este folosită procedura comunitară (Comisia Europeană formulează propuneri legislative pe care le trimite Consiliului UE şi Parlamentului European, iar în Consiliul UE deciziile sunt adoptate, de obicei, prin vot în majoritate calificată pentru celelalte două este folosită procedura interguvernamentală (dreptul de iniţiative aparţine, pe lângă Comisie, şi Statelor Membre, iar în Consiliul UE deciziile sunt adoptate, de regulă, prin vot în unanimitate.

    Primul pilon al UE se distinge prin modelul său de integrare, care se situează dincolo de cooperarea tradiţională între state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din prerogativele lor la nivel comunitar. Astfel, pe lângă puterile naţionale, regionale şi locale, există şi o putere europeană, având la baza instituţii mandatate să intervină în domeniile în care Comunitatea are competenţe exclusive (precum regulile cu privire la concurenţă, politica monetară a statelor din zona euro etc.) şi în alte domenii (agricultură, transporturi etc.), în măsura în care acţiunea comună este considerată mai eficientă decât acţiunea separată a Statelor Membre (conform principiului subsidiarităţii. De asemenea, la nivel comunitar sunt adoptate acţiuni de coordonare şi de sprijin în domenii care intră în responsabilitatea autorităţilor naţionale, cum ar fi educaţia, cultură, sănătatea publică etc.

    SIMBOLURI

    Uniunea Europeană se identifică prin următoarele simboluri:

    un drapel: douăsprezece stele galbene pe fond albastru, care formează un cerc, simbol al uniunii şi perfecţiunii. Numărul de 12 este simbolic şi nu indica numărul de State Membre.

    un imn: „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, a fost adoptat ca imn european de către şefii de stat şi de guvern din Uniunea Europeană, reuniţi în cadrul Consiliului European, în iunie 1985, la Milano. Fiecare ţară îşi păstrează imnul naţional.

    o zi: 9 mai – ziua Europei, în amintirea declaraţiei Schuman din 1950;

    o monedă unică: Euro – Sigla monedei euro – – este inspirată din litera epsilon e a alfabetului grec şi de primă literă a cuvântului Europa. Cele două linii paralele simbolizează stabilitatea euro.

    o deviză: „Unita in diversitate”.

    COOPERARE CU ALTE ORGANIZAŢII EUROPENE

    Uniunea Europeană cooperează cu alte organizaţii europene, în special cu:

    Consiliul Europei – înfiinţat în 1949, este o organizaţie interguvernamentală cu sediul la Strasbourg, ale cărei obiective sunt apărarea drepturilor omului şi a democraţiei şi valorificarea identităţii culturale europene. Este organizaţia în cadrul căreia a fost adoptată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

    Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) – Înfiinţată în 1960, AELS are în prezent patru state membre: Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Obiectivul AELS este sprijinirea schimburilor economice dintre statele sale membre prin crearea unei zone de liber schimb.

    In 1992, UE şi AELS au semnat un acord de instituire a Spaţiului Economic European (SEE). La vremea respectiva, UE avea 12 state membre (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania), iar AELS şapte (Austria, Elveţia, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Suedia). Trei dintre acestea (Austria, Finlanda şi Suedia) au aderat la UE în 1995, iar Elveţia a decis, în urma unui referendum, să nu participe la SEE.

    De asemenea, există o colaborare cu NATO. În decembrie 2002, Uniunea Europeană şi NATO au semnat un parteneriat strategic referitor la gestiunea crizelor. Parteneriatul a fost semnat în cadrul aranjamentelor permanente pentru consultare şi cooperare UE-NATO, cunoscute sub numele de „Berlin plus”. Prin acest acord, Uniunea are acces la logistica şi la instrumentele de planificare NATO, inclusiv la informaţii.

    UE este, datorita politicii comerciale comune, unul dintre cei mai importanţi actori din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

    De asemenea, UE colaborează cu Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi cu organizaţii regionale de pe alte continente.

    ASISTENŢĂ EXTERNĂ

    Uniunea Europeană acordă ajutor atât ţărilor implicate în procesul de extindere, prin Instrumentul de asistenţă de preaderare (IPA), ţărilor incluse în politica sa de vecinătate, prin instrumentul corespunzător acestei politici, precum şi ţărilor în curs de dezvoltare, prin Fondul European de Dezvoltare (FED). Există, de asemenea, o serie de fonduri specializate.

    În prezent, Uniunea este principalul partener comercial al ţărilor în curs de dezvoltare şi principalul contribuitor la ajutorul pentru dezvoltare. Contribuţia Comunităţii Europene şi cea a statelor sale membre acoperă împreună 55% din ajutorul internaţional pentru dezvoltare.

    De politica de dezvoltare a UE beneficiază majoritatea ţărilor din Africa, zona Caraibelor şi Pacific (denumite ţările ACP), precum şi ţări din America Latină şi din Asia.

    III. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

    Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterile lor acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt luate la nivel european, de către instituţiile europene.

    Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii Europene (reprezentând Statele Membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte interesele Uniunii Europene). Acest triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte (regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea de Conturi Europeană.

    PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

    Parlamentul European este singura instituţie a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleşi direct de către cetăţenii Statelor Membre.

    Istoric: A fost înfiinţat prin tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) avea o Adunare Comună, care s-a transformat, după crearea celorlalte doua comunităţi, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), în Adunarea Parlamentară Europeană, fiind comună pentru toate cele trei comunităţi. Denumirea de Parlament European este atribuită din 1962. Iniţial a avut un rol pur consultativ, puterile sale au fost însă extinse prin fiecare tratat semnat.

    Funcţii: Parlamentul European are trei funcţii principale:

    Funcţia legislativă, în cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deţinută de către Parlamentul European, alături de Consiliul Uniunii Europene. În adoptarea legislaţiei comunitare (actele adoptate în cadrul primului pilon al UE, Comunităţile Europene), de cele mai multe ori este aplicată procedura de codecizie, în care Parlamentul şi Consiliul UE se află la egalitate. În alte domenii însă, cum ar fi aderarea la UE a unui nou stat, este necesar doar avizul conform al PE, care poate aproba sau respinge propunerea respectivă, fără să o poată modifica. Exista şi domenii în care Consiliul UE are doar obligaţia de a consulta Parlamentul. Este, între altele, cazul agriculturii şi al politicii economice.

    În plus, Parlamentul poate cere Comisiei să prezinte Consiliului propuneri legislative şi examinează programul anual de lucru al Comisiei, indicând actele pe care le doreşte a fi adoptate.

    Controlul democratic asupra celorlalte instituţii europene, funcţie exercitată prin: aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi apoi a întregului colegiu al comisarilor, în ansamblu; posibilitatea de obliga toţi membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3). De asemenea, Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor sau Raportul anual privind execuţia bugetului.

    Pe lângă acestea, membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceştia sunt obligaţi să răspundă. De asemenea, membrii PE adresează periodic întrebări Consiliului UE. Cetăţenii UE pot depune petiţii la Parlament, în urma cărora, dacă se consideră necesar, pot fi constituite comisii de ancheta, pentru examinarea cazului respectiv.

    Funcţia bugetară: Bugetul UE este stabilit, in fiecare an, de către Parlament şi de către Consiliul Uniunii Europene, pe baza propunerii Comisiei. In două lecturi succesive, Parlamentul poate propune modificări ale sumelor alocate sau ale repartizării acestora în anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul Uniunii Europene intră în vigoare după ce este semnat de către preşedintele Parlamentului, de regulă, în luna decembrie.

    În plus, Comisia pentru Control Bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul. În fiecare an, gestionarea de către Comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supus aprobării Parlamentului („descărcarea de gestiune”).

    Alegeri: Primele alegeri prin vot universal direct au avut loc în iunie 1979. Membrii Parlamentului sunt aleşi pe o durată de 5 ani. Orice cetăţean al Uniunii Europene poate vota sau Candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte, indiferent de naţionalitatea sa.

    Componente: În prezent, Parlamentul European are 7854 de membri din cele 27 de state membre UE. Prin Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora. Astfel, Germania are cel mai mare număr de membri (99), iar Malta pe cel mai mic (5).

    Ţara Nr. locuitori

    (milioane)

    PIB Nr. Parlamentari Europeni
    UE 493,0 22600 736
    Germania 82,4 25800 99
    Franţa 62,9 25400 78
    Marea Britanie 60,4 27600 78
    Italia 58,8 23600 78
    Spania 43,8 23000 54
    Polonia 38,2 11700 54
    România 21,6 8000 35
    Olanda 16,3 29500 27
    Grecia 11,1 19700 24
    Portugalia 10,6 16800 24
    Belgia 10,5 27700 24
    Cehia 10,3 17300 24
    Ungaria 10,1 14700 24
    Suedia 9,0 26900 19
    Austria 8,3 28900 18
    Bulgaria 7,7 7900 18
    Danemarca 5,4 28600 14
    Slovacia 5,4 13400 14
    Finlanda 5,3 25200 14
    Irlanda 4,2 32600 13
    Lituania 3,4 11400 13
    Letonia 2,3 12200 9
    Slovenia 2,0 19200 7
    Estonia 1,3 14000 6
    Cipru 0,8 20900 6
    Luxemburg 0,5 58900 6
    Malta 0,4 16800 5

    Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile Internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului, precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor Grupurilor Politice. Preşedintele PE participă şi la reuniunile Consiliului European, unde prezintă punctul de vedere al PE cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi.

    Grupuri politice: Deputaţii în Parlamentul European sunt grupaţi în funcţie de afinitatea politică şi nu de naţionalitate. În prezent există opt grupuri politice în Parlamentul European: Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni, Grupul Socialist, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor, Grupul Verzilor/Alianţa Libera Europeană, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stanga Verde Nordică, Grupul Independenţei şi Democratic şi Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate.

    Organizare: în lucrul Parlamentului European, se disting două etape:

    pregătirea sesiunilor plenare, în comisiile parlamentare. Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun amendamente. sesiunile plenare, în cadrul cărora sunt analizate propunerile legislative şi sunt votate eventuale amendamente.

    sediul: Parlamentul European se reuneşte în plen, la Strasbourg, o săptămâna în fiecare lună. Unele reuniuni plenare au loc la Bruxelles, unde se ţin şi reuniunile în cadrul comisiilor. Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxemburg. În fiecare stat membru al Uniunii se găseşte câte un Birou de informare al Parlamentului.

    CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

    Denumit şi Consiliul de Miniştri, Consiliul Uniunii Europene reprezintă Statele Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora.

    Istoric: Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950. Spre deosebire de Parlamentul European, care a fost, încă din 1958, o instituţie comună pentru toate cele trei Comunităţi Europene, a existat câte un Consiliu pentru fiecare comunitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, în 1967.

    Funcţii: Consiliul are şase funcţii principale:

    Funcţia legislativă: Cea mai mare parte a legislaţiei UE este adoptată de către Consiliu, împreună cu Parlamentul European.

    Coordonarea politicilor Statelor Membre: Consiliul UE coordonează politicile economice ale Statelor Membre, în baza unor orientări generate în acest domeniu. De asemenea, Consiliul este responsabil cu „metoda deschisă de coordonare”, aplicată în domenii precum educaţia, ocuparea forţei de munca sau sănătatea publică.

    Încheierea acordurilor Internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii Internaţionale: Consiliul semnează acorduri între UE şi state nemembre sau între UE şi diferite organizaţii internaţionale.

    În interiorul UE, Consiliul poate încheia acorduri între Statele Membre în domenii cum ar fi impozitarea, dreptul societăţilor comerciale, protecţia consulară, precum şi în cadrul pilonului al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală.

    Funcţia bugetară: Bugetul UE este decis anual de către Consiliul UE, împreuna cu Parlamentul European, Consiliul luând deciziile finale cu privire la cheltuielile obligatorii”‘.

    Elaborarea politicii externe si de securitate comună (PESC): Politica externă, securitatea şi apărarea sunt domenii în care fiecare Stat Membru acţionează independent. Cu toate acestea, acţiunea comună se dovedeşte, de multe ori, mai eficientă. Statele membre UE iau decizii comune în acest domeniu, în cadrul Consiliului UE, principalul for de desfăşurare a cooperării interguvernamentale în acest domeniu.

    Secretarul general al Consiliului UE deţine funcţia de înalt Reprezentant pentru PESC, asistând Consiliul în elaborarea şi în aplicarea deciziilor politice. De asemenea, poate derula, în numele Consiliului, dialog politic cu state terţe.

    Pentru a putea răspunde mai eficient la crizele internaţionale, a fost creată o „Forţă de reacţie”, care poate îndeplini numai misiuni umanitare, misiuni de salvare, de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestiune a crizelor. În astfel de operaţiuni, Consiliul este asistat de Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar al Uniunii Europene şi Statul Major Militar al Uniunii Europene.

    Coordonarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală: Pentru a combate infracţiunile transfrontaliere, este necesară o cooperare între tribunalele, forţele de politic, serviciile vamale şi serviciile de imigraţie din toate Statele Membre.

    Componenta: Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştri ai Statelor Membre, abilităţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Membrii Consiliului sunt deci responsabili din punct de vedere politic în faţa parlamentului statului din care vin şi în faţa opiniei publice.

    Componenta Consiliului Uniunii variază funcţie de subiectele abordate. Sunt astfel posibile nouă formaţii:

    Consiliul Afacerilor Generate şi Relaţiilor Externe (CAGRE);

    Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN);

    Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO);

    Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);

    Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TIE);

    Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;

    Consiliul Mediului;

    Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

    Fiecare dintre acestea reuneşte miniştrii de resort ai Statelor Membre. Formaţia CAGRE are responsabilităţi largi de politica generala, astfel încât la reuniune poate participa orice ministru sau secretar de stat, a cărui participare este necesară.

    Preşedinţia este deţinută de către fiecare Stat Membru timp de şase luni, prin rotaţie, şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenta şi la continuitatea procesului de decizie.

    Coreper: Fiecare Stat Membru are la Bruxelles o misiune permanentă (reprezentanţă), condusă de un ambasador. Ambasadorii, denumiţi „reprezentanţi permanenţi”, se reunesc săptămânal în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, pentru a pregăti lucrările Consiliului, pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experţi din fiecare Stat Membru.

    Coreper efectuează un prim studiu al propunerilor şi proiectelor de documente înaintate de către Comisia Europeană, Rezultatele discuţiilor din cadrul Coreper se reflectă în ordinea de zi a Consiliului UE. Aceasta include puncte de tip A, care sunt supuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrul Coreper, şi puncte de tip B, care trebuie discutate în Consiliu şi pentru care Coreper formulează posibile opţiuni şi soluţii.

    Reguli de vot: În funcţie de domeniu , deciziile în Consiliul UE se adoptă prin vot în unanimitate, în majoritate simplă sau, cel mai adesea, prin vot în majoritate calificată. În sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deţine un anumit număr de voturi, ponderea fiind diferită.

    In momentul de faţă, pentru ca o decizie să fie adoptată prin votul în majoritate calificată, sunt necesare 255 de voturi favorabile (73,9%), din totalul de 345. Pe lângă numărul minim de voturi, pentru ca o decizie să fie adoptată, este necesar şi ca majoritatea Statelor Membre (uneori 2/3) să fi votat favorabil. În plus, orice Stat Membru poate cere să se verifice ca totalul voturilor favorabile reprezintă cel puţin 62% din totalul populaţiei UE.

    Sediul Consiliului UE este la Bruxelles, in Belgia (Clădirea Justus Lipsius). O serie de reuniuni au însa loc la Luxemburg.

    COMISIA EUROPEANĂ

    Comisia Europeană este o instituţie independentă de guvernele naţionale, reprezentând si apărând interesele UE.

    Istoric: Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, In anii 1950. Instituţia corespunzătoare a CECO se numea Înalta Autoritate. Ca şi in cazul Consiliului, a existat câte o Comisie pentru fiecare comunitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, în 1967.

    Funcţii: Comisia Europeană are patru funcţii principale:

    Dreptul de iniţiativă: Comisia defineşte dreptul de iniţiative în elaborarea actelor comunitare. În elaborarea propunerilor legislative, Comisia colaborează cu grupuri de interese, cu organismele consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor) şi solicită opinia guvernelor şi parlamentelor naţionale), precum şi a unor comitete şi grupuri de experţi. De asemenea, trebuie aplicat principiul subsidiarităţii, conform căruia trebuie propusă o acţiune la nivelul UE numai dacă se consideră că problema respectivă nu poate fi rezolvată eficient prin acţiuni întreprinse la nivel local, regional sau naţional. În cadrul pilonilor al doilea (PESC) şi al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală), dreptul de iniţiativă nu aparţine exclusiv Comisiei, aşa cum se întâmplă în primul pilon (Comunităţile Europene).

    Gestionarea şi implementarea politicilor, programelor şi bugetului UE: Comisia Europeană supraveghează cheltuielile efectuate din bugetul UE de către autorităţile naţionale şi locale, fiind la rândul ei supravegheată de Curtea de Conturi Europeană. Comisia gestionează şi politicile UE. De exemplu, în cadrul politicii în domeniul concurenţei, Comisia autorizează sau interzice concentrările economice. De asemenea, Comisia gestionează o serie de programe comunitare în domenii variate, de ex. Erasmus, în domeniul educaţiei, Programul Cadru pentru cercetare.

    „Gardianul” tratatelor: Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora. In cazul în care Comisia estimează ca un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna dintre obligaţiile care îi revin, în conformitate cu tratatele, Comisia poate emite un aviz motivat, adresând o scrisoare oficială Guvernului respectiv, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri de îndreptare a situaţiei, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie.

    Reprezentare la nivel internaţional: Comisia reprezintă Uniunea Europeană în forumuri Internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului. De asemenea, în responsabilitatea Comisiei revine negocierea acordurilor Internaţionale, în numele Uniunii Europene. Comisia este autorizată să deschidă şi să conducă, în numele Uniunii Europene, negocieri cu state terţe sau cu organizaţii Internaţionale. In ceea ce priveşte acordurile încheiate cu statele candidate, rolul de negociator şi revine, în practice, Comisiei Europene.

    Procedurile de control al Comisiei Europene: Comisia este responsabila politic în faţa Parlamentului European, trebuind să participe la toate sesiunile acestuia şi să răspundă, în scris sau oral, la întrebările acestuia. Parlamentul European poate adopta, cu o majoritate de 2/3, o moţiune de cenzura, caz în care întreaga Comisie este obligată sa demisioneze. Preşedintele Comisiei Europene poate cere unui comisar să demisioneze, iar acesta trebuie să facă acest lucru, dacă ceilalţi comisari aprobă aceasta decizie.

    Componenta: Membrii Comisiei Europene, denumiţi neoficial „comisari europeni”, numiţi pe o perioada de 5 ani. Comisarii îşi exercită funcţia independent, în interesul general al Uniunii. O noua Comisie este numită, în termen de şase luni de la data alegerilor pentru Parlamentul European, printr-o procedură, conform căreia mai întâi guvernele Statelor Membre desemnează, de comun acord, Preşedintele Comisiei, care, după ce i se aprobă numirea de către Parlamentul European, alege, la rândul său, împreună cu Statele Membre, ceilalţi membri ai Comisiei. Noua Comisie este supusă aprobării, în ansamblu, de către Parlamentul European, iar numirea oficială este facută de Consiliu, prin vot în majoritate calificată. Comisarii sunt aleşi dintre personalităţile politice ale Statelor Membre. Unii dintre ei au fost miniştri în statul de origine. Odată aleşi, ei nu mai reprezintă interesele naţionale, ci pe cele ale UE.

    In prezent, Comisia Europeana are 27 de membri, câte unul din fiecare Stat Membru. Actualul mandat al Comisiei durează pana în 2009. Preşedintele este Jose Manuel Durrao Barroso, din partea Portugaliei.

    Organizare: Comisia se reuneşte o data pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. De asemenea, Comisarii participă la reuniunile Parlamentului European. Comisia este cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punctul de vedere al efectivului său de angajaţi (aproximativ 25.000), dintre care aproape un sfert lucrează în domeniul traducerilor şi al interpretărilor.

    Personalul Comisiei este organizat în direcţii generale (DG) şi servicii. Fiecare direcţie generală are în responsabilitatea sa un anumit domeniu şi este condusă de un director general, responsabil în faţa unuia dintre comisari. Propunerile legislative sunt elaborate în cadrul acestor direcţii generale, dar devin oficiale numai când sunt adoptate, prin vot majoritar, în reuniunile săptămânale ale Comisiei.

    Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles (Clădirea Berlaymont), în Belgia, dar unele birouri se afla în Luxemburg, în plus, Comisia are reprezentante în Statele Membre şi delegaţii în statele candidate şi în state terţe.

    Site-ul Comisiei Europene: http://ec.europa.eu

    CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITAĂŢILOR EUROPENE (CJCE)

    CJCE este instituţia jurisdicţională a UE, cu rolul de a veghea la respectarea dreptului comunitar. Curtea judecă litigii de drept comunitar între Statele Membre, instituţii, societăţi comerciale şi persoane fizice.

    Istoric: A fost instituită prin tratatele fondatoare din anii 1950. Ca şi Parlamentul, a fost, încă de la început, o instituţie comună pentru toate cele trei comunităţi.

    Este constituită din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Prima Instanţa şi Tribunalul Funcţiei Publice.

    Sediul CJCE este la Luxemburg.

    Site-ul CJCE http://www.curia.europa.eu

    Curtea de Justiţie, înfiinţată în 1952.

    Acţiuni: Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie a Comunitarilor sunt următoarele:

    • cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare – acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii sau interpretării unui act comunitar, care poate fi introdusă de către tribunalele naţionale;
    • acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre UE – acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un Stat Membru, conform legislaţiei UE. Poate fi intentată de către Comisia Europeană sau de către un Stat Membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări a Curţii de către Comisie, Curtea de Justiţie stabileşte ca statul membru respectiv nu s-a conformat hotărârii sale, poate să ăi aplice acestuia penalităţi cominatorii şi/sau o amendă sub forma de sumă globală.
    • acţiune în anulare – acţiune care vizează anularea unui act al unei instituţii a Uniunii Europene, considerat ilegal; reclamanţi pot fi Statele Membre, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană sau, în anumite condiţii, Parlamentul European, precum şi persoane fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct şi individual asupra reclamantului). În cazul în care Curtea hotărăşte ca actul respectiv nu este conform cu Tratatele, îi poate declara nul şi neavenit.
    • acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona – pentru cazul în care Parlamentul European, Consiliul său Comisia nu acţionează conform Tratatului. Reclamanţi pot fi Statele Membre sau instituţiile comunitare, iar acţiunea poate fi introdusă numai după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când  s-a constatat ilegalitatea omisiunii, instituţia vizată trebuie sa pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate.
    • recurs: Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri privind numai motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor pronunţate de Tribunalul de Prima Instanţă. Dacă recursul este admisibil şi este fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului de Prima Instanţă. În cazul în care cauza este în stare de judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. în caz contrar, trebuie să trimită cauza Tribunalului, care are obligaţia de a respecta decizia pronunţată în recurs.
    • reexaminare: Hotărârile Tribunalului de Prima Instanţă care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie.

    Membri: Curtea de Justiţie are în componenţă 27 de judecători (câte unui din fiecare Stat Membru) si 8 avocaţi generali, numiţi de către Statele Membre, de comun acord, pentru o perioada de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Avocaţii generali acorda asistenta Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la spetele deduse Curţii. Începând din 2003, avocaţii generali trebuie să formuleze o opinie numai în cazurile în care Curtea consideră că includ un nou aspect de drept.

    Preşedinte: Judecătorii Curţii desemnează din rândul lor preşedintele Curţii, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii şi, în cazul celor mai extinse complete de judecată, prezidează audierile şi deliberările.

    Organizare: Curtea judecă diferitele acţiuni fie în formaţie completă, fie în camere formate din trei, cinci sau 13 judecători („Marea cameră”).

    Procedura: Plângerile sunt depuse la registratura, pentru fiecare caz fiind numit un judecător şi un avocat general.

    Procedura include două etape: una scrisă şi una orală. În prima etapă, toate părţile prezintă o declaraţie scrisă, iar judecătorul elaborează un raport, care rezumă aceste declaraţii şi contextul juridic al cazului. Pe baza acestui raport, avocatul general elaborează concluzii, pe baza cărora judecătorul emite un proiect de hotărâre judecătoreasca ce urmează să fie supus celorlalţi membri ai Curţii.

    A doua etapă, audierea publică, se derulează, în principiu, în faţa întregii Curţi (reunită în plen). Apărarea fiecăreia dintre părţi îşi prezintă argumentele şi, dacă este cazul, se şi interoghează. Avocatul general îşi prezintă apoi concluziile, după care urmează deliberarea instanţei.

    Deciziile Curţii sunt adoptate în majoritate şi pronunţate public.

    Tribunalul de Prima Instanţa a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

    Functii: Tribunalul de Prima Instanţă este competent să instrumenteze: acţiuni în anulare, introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor comunitare (acte adresate acestor persoane sau care le privesc în mod direct şi individual) sau împotriva abţinerii acestor instituţii de a da o decizie; acţiuni introduse de Statele Membre împotriva Comisiei, acţiuni introduse de Statele Membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin care Consiliul exercita competenţe de execuţie; acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionării lor; acţiuni ce au la baza contracte încheiate de Comunităţi, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de instrumentare; acţiuni în domeniul mărcilor comunitare.

    Membri: Are în componenţă sa 27 de judecători numiţi pe o perioadă de şase ani. Deşi la Tribunalul de Prima Instanţă nu sunt avocaţi generali, aceasta funcţie poate fi îndeplinită în anumite cazuri de către un judecător.

    Procedura include, ca şi în cazul celei de la    Curtea de Justiţie, două etape: una scrisă si una orală, derulate în limba aleasă de reclamant.

    Tribunalul Funcţiei Publice a fost înfiinţat la sfârşitul anului 2004 pentru a judeca litigii între Uniunea Europeană si funcţionarii săi.

    Tribunalul este compus din şapte judecători si este ataşat Tribunalului de Prima Instanţă.

    CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ

    Istoric: Curtea de Conturi Europeană a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles (Tratatul bugetar), semnat în 1975. şi-a început activitatea în 1977, iar prin Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993 , a devenit instituţie a UE.

    Funcţii: Misiunea Curţii de Conturi Europene este de a asigura auditul independent asupra modului de formare şi de utilizare a fondurilor Uniunii Europene şi de a evalua, astfel, modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc aceste atribuţii, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

    Opinii: De asemenea, Curtea de Conturi Europeană emite opinii referitoare la adoptarea unor regulamente financiare. Poate face acest lucru la cererea uneia dintre instituţiile UE, dar se poate şi autosesiza.

    Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv frauda, organismele comunitare competente, Oficiul European de Lupta împotriva Fraudei este informal în legătura cu acestea.

    Curtea publică în fiecare an un raport de audit referitor la anul financiar anterior, în baza căruia Parlamentul aproba gestionarea bugetului de către Comisie.

    Componenţa: Curtea de Conturi Europeană este formată din 27 de membri, câte unul din fiecare Stat Membru, numiţi pe o perioada de şase ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului) de către Consiliul Uniunii Europene.

    La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea aproape 1000 angajaţi din cele 27 de ţări ale Uniunii Europene, incluzând traducători, administratori şi auditori. Auditorii efectuează frecvent controale la instituţiile UE, în Statele Membre şi în statele care beneficiază de asistenţă din partea Uniunii.

    Independenţa Curţii de Conturi în raport cu alte instituţii comunitare şi cu Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are deplina libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.

    Preşedintele Curţii de Conturi este ales de către membrii acesteia pentru o durata de trei ani. Sediul Curţii de Conturi se află la  Luxemburg.

    COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN

    Înfiinţat prin Tratatul de la Roma, semnat în 1957, Comitetul Economic şi Social European (CESE) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diverse categorii de activităţi economice şi sociale. CESE este astfel o punte între Uniune şi cetăţenii săi, promovând o societate participativă, incluzivă şi mai democratică.

    Funcţii:

    • este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană, de către Consiliul Uniunii Europene şi de către Parlamentul European, în domenii de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi, educaţie, formare profesională, sănătate publică, politica socială, etc. De asemenea, CESE se poate autosesiza şi emite opinii pe teme considerate de interes;
    • încurajează o mai largă implicare a societăţii civile în procesul de elaborare a politicilor. CESE organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri etc., În scopul de a ameliora raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene. Are şi rolul de a identifica lacunele şi obstacolele din funcţionarea pieţei interne şi de a propune soluţii;
    • stimulează rolul societăţii civile în ţări nemembre ale UE şi sprijină înfiinţarea unor structuri consultative. Este o punte de legătură către Consiliile Economice şi Sociale ale Statelor Membre, candidate sau terţe. Pe plan internaţional, Comitetul Economic şi Social are legături cu Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi are reuniuni cu reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.

    Componenţă: Membrii CESE sunt numiţi oficial de Consiliul UE, fiind desemnaţi de guvernele Statelor Membre, pe o perioadă de patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Ei sunt reprezentanţi ai societarii civile (patronate, sindicate) şi ale altor tipuri de grupuri de interes. CESE are 344 de membri (fiecare stat are un anumit număr de membri, funcţie de populaţia sa).

    Preşedintele este ales de membrii CESE pe o perioadă de 2 ani şi are rolul de a asigura bunul mers al lucrărilor CESE.

    Grupuri: Membrii CESE formează trei grupuri:

    Grupul I – Angajatorii, incluzând membri din sectoarele publice şi private de Industrie, IMM, camere de comerţ, comerţ en-gros şi cu amânuntul, bănci, asigurări, transport si agricultura;

    Grupul II – Salariaţii, format din membri ai organizaţiilor naţionale sindicale, reprezentând toate categoriile de salariaţi;

    Grupul III – Activităţi diverse, reprezentând o gama largă de interese: ONG-uri, organizaţii ale producătorilor agricoli, asociaţii cooperative şi non-profit, comunităţi ştiinţifice şi academice, asociaţii care reprezintă femeile, persoanele cu dizabilităţi etc.

    Organizare: Discuţiile pentru reuniunile plenare ale CESE, care au loc, de regulă, de 10 ori pe an, sunt pregătite de sub-comitete, denumite secţiuni:

    ECO – politica economică ţi monetară, orientări generale de politica economică, pactul de stabilitate şi creştere, extinderea zonei euro şi alte aspecte economice;

    INT – piaţa unică, producţie şi consum;

    TEN – transport, energie, infrastructură şi societate informaţională;

    SOC – ocuparea forţei de muncă, condiţii de muncă, protecţie socială, incluziune socială, egalitate de gen, combaterea discriminării, imigraţie, azil, educaţie, formare profesională, drepturile cetăţeneşti etc.

    NAT – agricultură şi protecţia mediului; REX – relaţii externe;

    Ca urmare a expirării Tratatului CECO în iulie 2002, Comisia Consultativă pentru Transformări Industriale a fost încorporată în structura CESE.

    Avizele sunt adoptate în şedinţele plenare şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Sediul Comitetului Economic şi Social European este la Bruxelles, în Belgia.

    COMITETUL REGIUNILOR

    Creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcţional din 1994, Comitetul Regiunilor (CR) este o instituţie consultativă şi reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, care pot astfel participa la elaborarea politicilor comunitare.

    Funcţii:

    • Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenţa colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi tineretul, cultură, sănătatea publică, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc.
    • Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni.

    Componenţă: Comitetul Regiunilor are 344 de membri. Fiecare stat are un anumit număr de membri, funcţie de populaţia sa. Împărţirea numărului de reprezentanţi pe state este aceeaşi ca si la CESE .

    Membrii sunt numiţi pentru o perioada de patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, de către Consiliul Uniunii Europene, în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea Statelor Membre. Cu toate acestea, activitatea lor trebuie însa sa fie independentă din punct de vedere politic.

    Membrii Comitetului Regiunilor trebuie sa deţină un mandat în autorităţile pe care le reprezintă sau trebuie să fie răspunzători politic faţă de acestea. Astfel, membrii CR sunt preşedinţi ai regiunilor, parlamentari, consilieri locali, primari ai marilor oraşe etc.

    Preşedintele este ales pentru doi ani de către membrii Comitetul Regiunilor, reuniţi în plen.

    Organizare: Comitetul Regiunilor se reuneşte în plen de cinci ori pe an, cadru în care adopta avizele adresate instituţiilor UE. Aceste avize sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. In afara sesiunilor plenare, activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în şase comisii permanente:

    Comisia pentru Politică de Coeziune Teritorială (COTER);

    Comisia pentru Politică Economică si Socială (ECOS);

    Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (DEVE);

    Comisia pentru Cultura şi Educaţie (EDUC);

    Comisia pentru Afaceri Constituţionale şi Guvernare Europeană (CONST);

    Comisia pentru Relaţii Externe (RELEX). Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles.

    BANCA EUROPEANA DE INVESTITII (BEI)

    Înfiinţată în 1958, în baza Tratatului de la Roma, Banca Europeană de Investiţii (BEI) acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru investiţii în afaceri mici.

    Fonduri: Este o instituţie non-profit, iar fondurile nu provin din bugetul UE, ci din credite pe pieţele financiare şi de la acţionari: statele membre UE. Contribuţia fiecărui Stat Membru la capitalul BEI reflectă ponderea sa economică în Uniunea Europeană. Capitalul subscris se ridică la peste 160 de miliarde de euro.

    Funcţie: BEI acordă împrumuturi către Statele Membre, către statele candidate sau în curs de aderare, dar şi către statele din Africa, zona Caraibelor şi Pacific, spre statele mediteraneene şi pentru proiecte de interes mutual în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia.

    Banca colaborează direct cu iniţiatorii unor proiecte la scară largă (în valoare de cel puţin 25 de milioane de Euro), în timp ce pentru proiecte mai mici (ale IMM-urilor sau ale autoritarilor locale), lucrează cu 180 de bănci şi intermediari, specialişti în domeniul finanţelor.

    Nu în ultimul rând, BEI este acţionar majoritar al Fondului European de Investiţii (a se vedea detalii mai jos).

    Criterii de aprobare a împrumuturilor: proiectele trebuie sa contribuie la atingerea obiectivelor UE, sa aducă beneficii, în special, regiunilor celor mai dezavantajate şi să contribuie la atragerea altor surse de finanţare.

    Organizare: Politica generala de credite a Băncii este definită de către Consiliul Guvernatorilor, format din miniştri (de regula, ai finanţelor) din toate Statele Membre. De asemenea, Consiliul Guvernatorilor aproba bilanţul şi raportul anual şi autorizează BEI să finanţeze proiecte în afara UE. Operaţiunile de credit sunt aprobate de către Consiliul de Administrate, prezidat de către preşedintele BEI) şi ai cărui membri numiţi de comun acord, de către Statele Membre şi de către Comisia Europeană. Organul executiv al Băncii este Comitetul director.

    Sediul BEI este la Luxemburg.

    FONDUL EUROPEAN DE INVESTIŢII (FEI) a fost creat în 1994, ca parteneriat între trei acţionari: Banca Europeană de Investiţii, Comisia Europeană şi alte instituţii financiare europene (BEI este, începând din 2000, acţionar majoritar).

    Funcţii: Activitatea FEI se derulează în următoarele două domenii:

    • capitalul de risc: instrumentele FEI constau în investiţii în fonduri de capital de risc, în sprijinul IMM-urilor, în special cele recent înfiinţate;
    • garanţii: FEI furnizează garanţii instituţiilor financiare pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.

    FEI nu acorda credite şi nici fonduri nerambursabile IMM-urilor. Nu investeşte direct în IMM-uri, ci prin intermediari financiari.

    FEI derulează activităţi în Statele Membre, Turcia şi cele trei state SEE/AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia). BEI şi FEI formează împreunî „Grupul BEI”. Site-ul FEI este: www.eif.europa.eu

    BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

    Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţata prin Tratatul privind Uniunea Europeană, luând locul Institutului Monetar European în 1998.

    Funcţii: BCE are rolul de a gestiona euro, fiind responsabilă şi cu elaborarea şi aplicarea politicii economice şi monetare a UE.

    O responsabilitate importantă a BCE este sa menţină stabilitatea preţurilor din zona euro, pentru a menţine puterea de cumpărare a euro, ceea ce presupune ţinerea sub control strict a inflaţiei: BCE urmăreşte să garanteze ca creşterea anuală a preţurilor de consum este mai mică de 2%. Acest obiectiv este îndeplinit prin:

    • controlul ofertei de monedă (daca aceasta este excesivă în raport cu oferta de bunuri şi de servicii, se ajunge la inflaţie). Acesta presupune, intre altele, stabilirea ratei dobânzilor în zona euro.
    • monitorizarea evoluţiei preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta pentru stabilitatea preţurilor din zona euro.

    BCE are o activitate complet independentă.

    Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC): BCE formează, împreună cu băncile centrale ale celor Statelor Membre, Sistemul European de Bănci Centrale.

    Eurosistemul: Este format din BCE si băncile centrale ale ţărilor din zona euro şsi are ca obiectiv principal menţinerea stabilităţii preţurilor. Eurosistemul sprijină politicile economice, în vederea promovării dezvoltării economice şi atingerii unui înalt nivel al ocupării forţei de muncă şi are rolul de a defini şi de a implementa politica monetară unică, de a gestiona rezervele şi de a conduce operaţiunile de schimb valutar.

    Organizare: BCE are trei foruri de decizie:

    Consiliul Executiv, format din preşedintele) şi vice-preşedintele BCE şi din alţi patru membri, numiţi de comun acord de către şefii de stat sau de guvern din statele din zona euro, este responsabil cu aplicarea politicii monetare şi cu transmiterea instrucţiunilor către băncile centrale naţionale.

    Consiliul Guvernatorilor, format din membrii Consiliului Executiv şi din guvernatorii celor 12 bănci centrale din zona euro, are rolul de a elabora politica monetară a zonei euro şi, în special, de a stabili ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la BCE.

    Consiliul General, compus din preşedintele si vice-preşedintele BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din toate cele 27 de State Membre. Rolul sau este de a contribui la lucrările de consultare şi de coordonare ale BCE şi la pregătirea extinderii zonei euro.

    Sediul BCE este la Frankfurt, în Germania.  Site-ul oficial al BCE: www.ecb.eu

    OMBUDSMANUL EUROPEAN

    A fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, în vederea atingerii obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă. Are rol de intermediar între cetăţeni şi autorităţile UE.

    Funcţie: Misiunea sa este de a primi plângeri de la cetăţeni, societăţi comerciale şi instituţii de pe teritoriul UE, în urma cărora examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenţa informaţiilor sau refuzul de a le furniza, întârzieri nejustificate).

    Are în acest sens atribuţii de anchetă, instituţiile sau organismele comunitare în cauza fiind obligate să-i pună la dispoziţie toate elementele necesare investigaţiei. Mediatorul poate deschide anchete nu numai ca urmare a depunerii unei reclamaţii, dar şi din proprie iniţiativă. Nu va derula însă o investigaţie, dacă reclamaţia respectivă face obiectul unui proces.

    Potenţialii reclamanţi pot depune plângere numai după ce au încercat să contacteze instituţia sau organismul UE respectiv, pe cale administrativa obişnuită, şi dacă această tentativă s-a soldat cu un eşec. Reclamaţia la Ombudsman trebuie făcuta în termeni de doi ani de la constatarea cazului de administrare defectuoasă.

    Nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională, regională sau locală din Statele Membre.

    Dacă se stabileşte că este vorba de un caz de administrare defectuoasă, Ombudsmanul informează instituţia în cauză şi, dacă nu se rezolvă problema, elaborează un proiect de recomandare, instituţia având la dispoziţie trei luni pentru a da un aviz detaliat pe tema respectivă, după care, în cazul în care aceasta nu acţionează în consecinţă, Ombudsmanul trimite un raport Parlamentului European şi instituţiei vizate. De asemenea, informează reclamantul referitor la rezultatul anchetei.

    La iniţiativa Ombudsmanului European, toate instituţiile şi organismele comunitare au adoptat un Cod de bună conduită administrative.

    Numire: Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pe durata unui mandat parlamentar (5 ani), cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

    Mod de lucru: Activitatea sa este pe deplin independentă. Pe durata mandatului, nu poate exercita nici o alta activitate profesională, remunerate sau nu. Este asistat de 30 de specialişti (jurişti, administratori).

    Sediul Ombudsmanului European este In sediul Parlamentului European de la Strasbourg.Acesta intocmeste rapoarte anuale  de activitate pe care le face publice.

    AUTORITATEA EUROPEANĂ PENTRU PROTECŢIA DATELOR (AEPD)

    A fost instaurată in 2001, pentru a asigura respectarea de către instituţiile şi organismele UE a dreptului persoanelor fizice la viaţa privată în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal.

    Funcţii: Să asigure respectarea dreptului la intimitate. În măsura în care au constatat că o instituţie sau un organism UE au atentat la viaţa lor privată, folosind date personale într-un mod abuziv, persoanele fizice pot depune o reclamaţie la Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor, acesta urmând să îşi exprime poziţia într-un răspuns şi, dacă este cazul, indică măsurile de luat în vederea remedierii situaţiei respective. Autoritatea poate cere instituţiei sau organismului în cauză corectarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea datelor personale despre reclamant care au fost prelucrate necorespunzător.

    În cazul în care nu sunt de acord cu decizia Autorităţii, reclamanţii pot face recurs la Curtea de Justiţie.

    Membri: Coordonatorul şi adjunctul acestuia sunt numiţi de către Parlamentul European şi de către Consiliul  pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Activitatea celor doi este pe deplin independentă şi trebuie să respecte secretul profesional.

    Sediul Autorităţii Europene pentru Protecţia Datelor este la Bruxelles.

    ORGANISME INTERINSTITUŢIONALE

    • Oficiul pentru publicaţii oficiale ale comunităţilor europene (opoce)
    • Oficiul european pentru selecţia personalului (epso) – din 2003, epso
    • Şcoala europeană de administraţie (eas)

    AGENŢIILE COMUNITĂŢII EUROPENE

    • Agenţia comunitară pentru controlul pescuitului (accp)
    • Agenţia europeană de mediu (aem)
    • Agenţia europeană pentru gestionarea cooperarii operative la frontierele externe (frontex)
    • Agenţia europeană pentru medicamente (aem
    • Agenţia europeană pentru produse chimice (aepc)
    • Agenţia europeană pentru reconstrucţie (aer)
    • Agenţia europeană pentru securitatea reţelelor informatice şi a datelor (enisa)
    • Agenţia europeană pentru securitate şi sănătate la locul de muncă (eu-osha)
    • Agenţia europeană pentru siguranţa aviaţiei (easa)
    • Agenţia europeană pentru siguranţa maritimă (aesm)
    • Agenţia feroviară europeană (afe)
    • Agenţia pentru drepturi fundamentale a uniunii europene (fra)
    • Autoritatea europeană pentru siguranţa alimentară (efsa)
    • Centrul de traduceri pentru organismele uniunii europene (cdt)
    • Centrul european pentru dezvoltarea formării profesionale (cedefop)
    • Centrul european pentru prevenirea şi controlul bolilor (ecdpc)
    • Fundaţia europeană de formare (fef)
    • Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă (eurofound)
    • Observatorul european pentru droguri şi toxicomanie (oedt)
    • Oficiul comunitar pentru soiuri de plante (ocsp)
    • Oficiul pentru armonizare in cadrul piatei interne (oapi)

    ORGANISME PENTRU POLITICĂ EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

    • Agenţia europeană de apărare (aea)
    • Institutul european pentru studii de securitate (iss)
    • Centrul pentru sateliţi al uniunii europene (csue)

    ORGANISME DE COOPERARE POLIŢIENEASCĂ ŞI JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

    • COLEGIUL EUROPEAN DE POLIŢIE (CEPOL) urmăreşte să sprijine formarea profesională la nivel transfrontalier a ofiţerilor de rang înalt din poliţie prin îmbunătăţirea şi consolidarea cooperării între instituţii şi organizaţiile naţionale din domeniu. CEPOL urmăreşte, de asemenea, să sprijine şi să dezvolte o abordare europeană integrată a problemelor transfrontaliere cu care se confruntă Statele Membre în următoarele domenii: lupta împotriva criminalităţii, prevenirea criminalităţii, menţinerea legii si ordinii publice şi securitatea publică.

    Site-ul CEPOL: http://www.cepol.net

    • EUROPOL – Europol urmăreşte să sprijine statele membre UE să coopereze mai îndeaproape şi mai eficient în prevenirea şi combaterea crimei organizate la nivel internaţional, în special: traficul de droguri, reţelele de imigranţi, traficul de vehicule, traficul de fiinţe umane, inclusiv pornografia copiilor, contrafacerea de bani şi alte modalităţi de plată, traficul de substanţe radioactive şi nucleare, terorismul. Activităţile derulate în acest sens sunt: facilitarea schimbului de informaţii între organismele de implementare a legii la nivel naţional, elaborarea de analize operaţional şi de rapoarte, asigurarea expertizei şi a sprijinului tehnic necesar pentru investigaţii şi operaţiuni. Europol răspunde în fata Consiliului pentru Justiţie şi Afaceri Interne. Personalul sau include reprezentanţi ai organismelor naţionale de implementare a legii (politie, vămi etc.).

    Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul Europol: http://www.europol.europa.eu

    • EUROJUST – Acest organism urmăreşte să stimuleze şi să contribuie la îmbunătăţirea coordonării, între autorităţile competente ale Statelor Membre, a investigaţiilor şi anchetelor, facilitând asistenţa juridică reciproce la nivel internaţional.

    AGENTII EXECUTIVE

    • Agenţia executivă educaţie, audiovizual şi cultură
    • Agenţia executivă pentru energie inteligentă
    • Agenţia executivă pentru programul de sănătate publică

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.