IDENTIFICAREA PERSOANEI LA CONTROLUL DE FRONTIERA CONFORM METODEI PORTRETULUI VORBIT

PROBLEME:

1. Portretul vorbit

1.1 Noţiuni generale despre semnalmente

1.2. descrierea semnalmentelor statice

2.  Descrierea semnalmentelor  dinamice

3.  Consemnarea semnalmentelor statice şi dinamice

OBIECTIVE OPERAŢIONALE:

După parcurgerea acestei teme, cursantul va fi în măsură să:

–         execute controlul de frontieră conform metodei portretului vorbit;

–         cunoască noţiunile generale despre semnalmente;

–         definească semnalmentele statice;

–         descrie semnalmentele dinamice.

1. PORTRETUL VORBIT

Descrierea semnalmentelor se face după o terminologie specială, unitară şi precisă, respectiv prin metoda portretului vorbit, care poate fi definită ca o metodă ştiinţifică de descriere şi comparare a trăsăturilor exterioare ale persoanelor.

Portretul vorbit este legat de numele lui Alphonse Bertillon (1853-1914), care în anul 1879 în Franţa, a propus pentru recunoaşterea recidiviştilor măsurarea unor elemente invariabile ale scheletului şi corpului uman, creând astfel antropometria.

Metoda creată de Bertillon cuprinde pe lângă datele de înregistrare antropometrică şi unele menţiuni referitoare la semnalmentele exterioare cum ar fi: culoarea tenului, expresia feţei, cicatrice, culoarea şi natura părului precum şi alte detalii.

Trebuie menţionat că pe baza practicii generalizate a organelor de cercetare şi urmărire penală s-a ajuns la concluzia că principalele elemente care pot sta la baza identificării persoanelor şi cadavrelor după semnalmente sunt cele oferite de deosebirile dintre caracteristicile anatomice şi funcţionale ale fiecărui individ în parte. Fundamentul ştiinţific al acestei identificări îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Subliniem că valoarea de identificare a trăsăturilor exterioare depinde nu numai de stabilitatea lor ci şi de frecvenţa acestora, în sensul că trăsăturile rare au o valoare mai mare decât cele mai des întâlnite.

Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit trebuie corect înţeleasă pentru a nu se crea confuzii, iar respectarea acesteia este necesară şi atunci când datorită unor condiţii obiective nu au putut fi observate toate semnalmentele. Folosirea terminologiei specifice portretului vorbit este strâns legată de necesităţile practice, mai ales atunci când urmărirea unui infractor în vederea descoperirii şi identificării sale se face numai pe baza trăsăturilor exterioare.

În acest sens sunt de menţionat preocupările organelor judiciare de a folosi în identificarea infractorilor date obţinute de la martori oculari sau victime cu privire la semnalmente :

a) semnalmentele anatomice (trăsăturile statice)

-sexul, etatea (vârsta), statura (înălţime), constituţia fizică (corpolenţa), aspectul general (ţinuta) ;

b) forma liniilor de contur ale corpului (conturul corpului, umerii, membrele, forma capului) ;

c) formă, dimensiuni şi culoare ale feţei implicit ale elementelor acesteia (detalii cu privire la figura umană şi a elementelor ce o compun) ;

d) semnalmentele funcţionale (dinamice)

-ţinuta corpului ;

-poziţia capului ;

-ţinuta mersului ;

-expresia fizionomiei ;

-gesticulaţia ;

-vocea şi vorbirea ;

-obişnuinţe în anumite activităţi ;

e) semne particulare

-cicatrice ;

-culoarea pielii ;

-pete, negi, aluniţe sau alte semne din naştere ;

-modificări în sistemul funcţional al unor organe sau părţi din acestea;

-ridurile feţei ;

-semne particulare ca urmare a practicării unor meserii ;

Prin semnalmente se înţeleg trăsăturile exterioare, generale şi particulare ale persoanelor, în baza cărora acestea pot fi recunoscute şi identificate.

1.1. Noţiuni generale despre semnalmente

In procesul de identificare a persoanelor şi cadavrelor necunoscute, alături de metodele fotografiei semnalmentelor şi ale identificării dactiloscopiei, se foloseşte ca o metodă auxiliară, metoda descrierii semnalmentelor după anumite reguli, care derivă din metoda descrierii antropometrice introdusă de A. Bertillon.

Descrierea semnalmentelor exterioare se aplică în urmărirea infractorilor care se ascund, în identificarea infractorilor cu ajutorul martorilor oculari, în identificarea cadavrelor necunoscute, etc..

La baza  identificării persoanelor şi cadavrelor după semnalmente stă, pe de o parte, marea variabilitate a caracteristicilor individuale, care deosebesc o persoană de alta, iar pe de altă parte, caracterul relativ constant al acestor caracteristici.

Pentru ca semnalmentele diferitelor persoane să poată fi comparate între ele, descrierea lor trebuie făcută după anumite metode ştiinţifice, folosind o anumită terminologie, anumite criterii de apreciere a dimensiunilor diferitelor semnalmente, etc..

Fără aceasta metoda unitară a descrierii şi a clasificării datelor nu s-ar putea organiza nici o formă de evidentă.

Metodele stabilite pentru identificarea după semnalmente prezintă  avantajul faţă de fotografia semnalmentelor, pe care de altfel o completează, ca datorită schematizării trăsăturilor feţei şi a altor caracteristici, se pretează mai uşor la o clasificare a semnalmentelor sau la transmiterea lor la distantă.

Descrierea semnalmentelor se referă la caracteristicile întregului corp, insistându-se asupra construcţiei anatomice şi asupra particularităţilor morfologice ale acestuia, şi mai ales asupra particularităţilor de structură ale feţei şi ale urechii drepte. Descrierea semnalmentelor corpului şi ale feţei se face atât sub aspect static cât şi dinamic.

In descrierea aspectului static se insistă asupra diferitelor variaţii morfologice, precum şi,  asupra anomaliilor şi a infirmităţilor evidente, iar în descrierea aspectului dinamic se insistă asupra aspectului funcţional, asupra particularităţilor procesului de mişcare.

O atenţie deosebită se acordă descrierii trăsăturilor feţei şi urechii drepte, privind persoana sau cadavrul din faţă şi din profilul drept, întocmai ca în cele două poziţii obligatorii ale fotografiei de identificare.

Atât descrierea trăsăturilor feţei cât şi a caracteristicilor corporale se va face ţinând seama de volumul, forma, culoarea, poziţia şi particularităţile părţii descrise, ca şi întreg ansamblul din care face parte. Astfel, un nas, o gură, o frunte etc., sunt descrise ca mari, potrivite sau mici, nu prin raportare la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte elemente ale feţei din care fac parte, pentru a fi mai uşor de apreciat. Deci un nas, o gură, sau o frunte de aceeaşi dimensiune va fi apreciată diferit, după conturul capului şi faţă în care se încadrează.

Forma diferitelor părţi descrise se apreciază după conturul liniei exterioare, iar poziţia lor relativă în cadrul ansamblului din care fac parte, după două planuri imaginare aşezate vertical şi orizontal.

Descrierea trăsăturilor caracteristice se face după o gradaţie, care nu trebuie sa depăşească anumite limite pentru a nu stânjeni clasificarea fiselor. In general se folosesc cinci gradaţii, ca: foarte mare, mare, mijlociu sau potrivit, mic şi foarte mic, dar sunt unele excepţii când suntem nevoiţi să folosim mai multe gradaţii, ca pentru descrierea culorilor părului şi a ochilor, formei capului etc. .

Amănuntele descrierii vor fi mai mult sau mai puţin numeroase şi în raport cu scopul urmărit prin descrierea semnalmentelor şi cu posibilităţile de utilizare. Astfel, descrierea unei persoane în vederea urmăririi active se face mai sumar decât descrierea unei persoane sau a unui cadavru în vederea recunoaşterii de către rude sau prieteni.

Descrierea semnalmentelor unei persoane în mod direct de către organul de urmărire penală se face mult mai complet decât descrierea după relatările unui martor ocular, din ce îşi poate aminti despre persoana descrisă.

Descrierea unei persoane după datele furnizate de către martorii oculari ai infracţiunii este întotdeauna sumară şi adeseori greşită sau neprecisă. Pentru recunoaşterea persoanelor prin intermediul martorilor este preferabil să se folosească una din metodele tehnice de identificare, suplinind prin forma intuitivă a imaginilor neconcordanţa sau neînţelegerea sensului terminologiei ştiinţifice. Şi, în plus, forma vizuală este mult mai directă decât formularea exactă a unei caracteristici de semnalmente, percepută adeseori în condiţii nesatisfăcătoare. Aceleaşi considerente stau şi la baza recunoaşterii prin martori a unor persoane prezentate împreună cu altele, în grup.

1.2. Descrierea semnalmentelor statice

a. Forma capului şi a feţei.

Descrierea statică a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru se referă la aspectul morfologic al capului şi al feţei, în primul rând, şi apoi la descrierea întregului corp şi a îmbrăcămintei. Descrierea statică a capului din faţă şi din profil, se poate face într-o formă mai simplificată, pornind de la o repartizare tripartită a formelor lui, cum ar fi: forma ovală, dreptunghiulară şi rotundă, sau într-o redare mai amplificată, în care se pot încadra diferitele varietăţi de structură morfologică cu mai mare precizie. Practica a demonstrat că descrierea prea limitată a formei capului aduce după sine o serie de confuzii din lipsă de precizie şi, pentru acest motiv, întocmai ca şi alte câteva cazuri, descrierea capului se va face după un număr mai mare de variaţii, folosindu-se de obicei următoarele forme:

1 – forma ovală ;

2 – forma dreptunghiulară ;

3 – forma triunghiulară ;

4 – forma pătrată ;

5 – forma rotundă ;

6 – forma  rombică,  etc.

După descrierea capului văzut din faţă se trece la descrierea formei lui văzut din profil.

Din profil, capul prezintă următoarele variaţii de formă:

1-contur normal;

2-ţuguiat;

3-turtit parţial;

4-turtit total;

5-bombat sus în partea din spate;

6-bombat jos în partea din spate;

Forma feţei privită atât din faţă cât şi din profil, se repartizează în trei zone distincte: zona frontală (1), zona nazală (2) şi zona bucală (3):

Zona frontală este socotită regiunea cuprinsă între inserţia părului şi rădăcina nasului, zona nazală de la rădăcina nasului până la baza acestuia, iar  zona bucală de la  baza nasului până în vârful bărbiei.

Repartizarea celor trei regiuni pe dimemsionări aproximativ egale reprezintă o faţă construită proporţionat şi orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3 din totalul lungimii feţei indică o neregularitate de construcţie morfologică deosebit de caracteristică pentru persoana sau cadavrul respectiv.

Depăşirea de către o zonă a feţei a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se notează după clasificarea tripartită cu mare, mijlociu, mic şi foarte mic. Astfel, zona frontala poate depăşi delimitarea de 1/3 în detrimentul zonei nasului sau al zonei bucale, în cazul din urmă mutând întreg centrul feţei mai jos. In alte cazuri, zona frontală şi zona bucală îşi măresc amândouă dimensiunile în detrimentul zonei nazale, care se îngustează, oarecum invadată de celelalte două zone.

Se pot întâlni şi situaţii inverse, când centrul feţei pare mutat spre zona superioară, datorită dezvoltării mai pronunţate a zonei nazale sau bucale, sau chiar a ambelor. Sunt cazuri în care zona nazală domină întreaga faţă prin depăşirea delimitării de 1/3 şi prin retranşarea zonelor bucale şi frontale.

După descrierea formei capului şi a feţei în ansamblu, se trece la analiza separată a fiecărei părţi a feţei, insistându-se asupra caracteristicilor individuale şi îndeosebi asupra particularităţilor astfel:

b. Fruntea.

Fruntea se descrie privită din faţă şi din profil, insistându-se asupra înălţimii, lăţimii, conturului, înclinării şi asupra particularităţilor. Inălţimea frunţii se apreciază tripartit, ca înaltă, mijlocie sau mică, în raport de distanţa dintre inserţia părului şi rădăcina nasului. Forma mijlocie sau potrivită este socotită înălţimea normală a frunţii.

Ca lăţime a frunţii descrierea se face, de asemenea, după o clasificare tripartită, socotind-o: îngustă, mijlocie sau lată, după distanţa dintre cele două tâmple.

Inclinarea frunţii se stabileşte raportând înclinarea reală la un plan vertical imaginar care străbate bază şi rădăcina nasului. In raport de acest plan imaginar, fruntea va fi socotită: verticală, bombată, proeminentă, oblică sau fugitivă. Poziţia normală a unei frunţi va fi socotită fruntea puţin înclinată. Ca particularităţi care pot fi menţionate la descrierea frunţii sunt: proeminenta arcadelor, sinusul frontal, bosele frontale şi profilul curb.

Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Mărimea lor variază cu unghiul de înclinare a frunţii, şi anume cu cât fruntea este mai înclinată, ele sunt mai mari şi invers.

Sinusul frontal este o proeminenţă osoasă deasupra rădăcinii nasului, în partea de mijloc a frunţii, iar bosele frontale sunt proeminente osoase în părţile laterale superioare ale frunţii.

Alte particularităţi ale frunţii constau în ridicarea excesivă a acesteia, fie în două, trei şanţuri adânci, fie în ridări numeroase, dar puţin adânci, care însă acoperă întreaga frunte. Ridurile adânci pot avea forma unor vălurele, pot fi curbate cu marginile în coborâre, pot prezenta frânturi în coborâre în zona centrală sau dispuse neregulat.

c. Sprâncenele.

Sprâncenele sunt descrise după lungime, grosime, arcuire, desime, direcţie şi poziţia pe care o ocupă faţă de globul ocular. In unele cazuri, sprâncenele pot lipsi complet sau se reduc la câteva fire răzleţe.

Lungimea sprâncenelor se apreciază ca:

-scurte, mijlocii sau lungi, precum şi subţiri potrivite sau dese;

-iar după arcuire: drepte, nearcuite, unghiulare, arcuite în sus, arcuite în jos, şerpuite;

după direcţie: drepte, oblice în sus, oblice în jos.

după distanţa dintre ele pot fi: apropiate, depărtate, îmbinate.

Culoarea sprâncenelor se apreciază în raport cu culoarea părului de pe cap, fiind mai deschise sau mai închise decât acesta.

Ca particularităţi în descrierea sprâncenelor se menţionează sprâncenele stufoase sau cu ţepi, sprâncenele coborâte pe ochi, încărunţite sau prezentând forme specifice datorită unor cicatrice. De asemenea se menţionează dacă sprâncenele sunt depilate complet sau în parte şi dacă sunt desenate în altă poziţie.

d. Regiunea ochilor.

La descrierea acestei regiuni interesează: forma, poziţia şi culoarea ochilor, orbitele, spaţiul interocular, pleoapele, genele, adâncimea ochilor în orbită şi eventuale particularităţi.

Forma ochilor, depinde în primul rând, de poziţia lor în orbite şi de forma pleoapelor. In funcţie de acestea ei pot fi:

–         mari, potriviţi sau mici,

–         rotunzi, migdalaţi sau oblici,

–         înfundaţi în orbite sau bulbucaţi.

Din punct de vedere al poziţiei lor, ochii mai pot prezenta formele:

–         cu unghi intern ridicat sau coborât,

–         cu unghi extern ridicat sau coborât, în funcţie de poziţia pleoapelor.

Culoarea ochilor este dată de pigmentaţia irisului, în funcţie de care pot fi: negri, căprui-închis, căprui-deschis, verzi, cenuşii, albastru deschis, albastru închis etc. Această împărţire nu cuprinde toate nuanţele de culoare existente, dar simplifică descrierea şi dă posibilitatea unei înregistrări mai uşoare.

Ca particularităţi, în cadrul descrierii culorii ochilor se mentionează lipsa totala de culoare, culoare diferita a celor doi ochi (ochi ciaciri), opacitatea corneei, prezenţa cataractei, dilataţia pupilei, inelul alb al pupilei (gerantoxon) şi chiar unele particularităţi ale reţelei de bastonaşe ale irisului, dacă acestea se pot observa cu ochiul liber. De exemplu intensitatea diferită de culoare între zona interioară a irisului (imediat lângă pupilă) şi zona externă a acestuia.

Orbitele ochilor sunt descrise după înălţimea şi adâncimea lor, după înălţime putând fi: înalte sau joase, iar după adâncime: scobite sau pline.

Spaţiul interocular este socotit ca distanţă între cei doi ochi şi se apreciază ca: foarte mic, mic, potrivit, mare şi foarte mare.

Pleoapele sunt descrise după: lungime, lărgime, forma deschiderii şi particularităţi. Pentru aprecierea lungimii pleoapelor se ţine seama de distanţa dintre cele două colţuri ale ochilor, putând fi apreciată ca: mare, potrivită sau mică, iar ca lărgime se socoteşte distanţa de deschidere dintre cele două pleoape la centrul globului ocular, apreciindu-se, de asemenea, ca: mare, mijlocie sau mică.

Forma deschiderii pleoapelor se apreciază după poziţia colţurilor externe faţă de cele interne, iar particularităţile pleoapelor constau în: negi, inflamaţii cronice, răsfrângerea pleoapei inferioare, cicatrice, pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare, grosimea exagerată a pleoapelor, etc.

Când ochiul este deschis, pleoapa superioară ascunde partea ei mobilă sub partea rămasă fixă. Măsura în care aceasta acoperire se face integral sau numai parţial se menţionează cu: puţin, potrivit, mult. Sunt persoane la care deschiderea ochilor se face incomplet, pleoapa superioară rămânând vizibilă aproape în întregime.

Genele sunt descrise după lungime, desime şi orientare, putând fi:

-lungi, potrivite sau scurte,

-dese potrivite sau rare,

-drepte, orientate în sus sau orientate în jos.

La descrierea genelor se menţionează dacă sunt acoperite cu rimel şi intercalate sau prelungite cu gene artificiale.

e. Nasul.

Nasul este unul din elementele dominante în compoziţia feţei. O faţă privită frontal va fi dominată de forma ochilor şi a nasului, iar privit din profil, conturul nasului va fi elementul dominant cel mai caracteristic, care va asigura un anumit caracter întregii înfăţişări.

La descrierea nasului unei persoane se va ţine seama de rădăcină, de muchie, de înălţimea şi proeminenţa sa, de baza nasului, de lăţimea lui, de culoarea acestuia şi de diferitele semne particulare.

Rădăcina nasului se afla între cei doi ochi şi arcadele sprâncenelor, formând în mod obişnuit, o scobitură care se notează cu: mare, mijlocie sau mică, sau se menţionează lipsa acesteia când linia nasului prelungeşte linia frunţii.

Privind rădăcina nasului din faţă, vom aprecia lăţimea ei cu gradaţia tripartită de lată, potrivită sau îngustă.

Muchia nasului începe din partea cea mai scobită a rădăcinii nasului şi se termină la vârful acestuia. Muchia nasului ia forme foarte diferite: dreaptă, acvilină, frântă în partea de sus, frântă în partea de jos, ondulată, concavă, convexă.

Muchia nasului poate prezenta diferite particularităţi de natura congenitală sau dobândite, datorită unor intervenţii chirurgicale, boli sau accidente (nas de boxer, etc).

Baza nasului este formată de suprafaţa cuprinsă între părţile libere ale foselor nazale. Baza nasului este elementul cel mai stabil din componenţa nasului şi prezintă trei forme principale: în urcare, în coborâre şi orizontală.

Forma bazei nasului este determinată de osatura nazală şi de conformaţia maxilarului superior.

Înălţimea nasului este apreciată din profil şi cuprinde intervalul dintre punctul cel mai profund al rădăcinii nasului şi punctul cel mai de jos al locului de fixare a foselor nazale pe obraz. Înălţimea nasului se apreciază ca :  mare, mijlocie sau mică.

Proeminenţa nasului este intervalul dintre vârful nasului şi intersecţia nărilor cu faţa şi este apreciată ca: mare, mijlocie sau mică.

Lăţimea nasului se apreciază privind persoana din faţă.

Această caracteristică este dată de linia imaginară care uneşte punctele cele mai îndepărtate de centru ale celor două nări. Lăţimea nasului poate fi: mare, mijlocie sau mică.

Conformaţia nărilor se notează ţinând seama de unele caracteristici, fără folosirea gradaţiilor de mărime, apreciindu-le în felul particularităţilor ca: lipite, dilatate, întoarse, strânse, ridicate, sau turtite numai într-o parte.

Vârful nasului se notează de asemenea ca o particularitate fără folosirea gradaţiilor, ca: subţire, gros, bilobat, deviat spre dreapta, deviat spre stânga, etc.

Culoarea nasului este, în general, de aceeaşi nuanţă cu a restului feţei dar nu în toate cazurile. Uneori, culoarea nasului poate diferi, îndeosebi a vârfului, care poate prezenta o nuanţă roşie, roşie-maron, violetă, etc, indicând ori unele boli de piele, ori o stare de debilitate, consum excesiv de alcool, etc.

Ca particularităţi se menţionează cicatricele, negii, abundenţa părului în nările nasului, o dilatare excesivă a porilor, malformaţii congenitale sau accidentale.

f. Gura.

Gura este examinată din faţă şi din profil, atât ca aspect general cât şi ca particularităţi.

Ca aspect general se menţionează mărimea şi orientarea colţurilor.

Mărimea gurii se apreciază după trei gradaţii, şi anume: mică, mijlocie, mare şi variante intermediare între ele (foarte mică, foarte mare).

Colţurile gurii (comisurile) se apreciază ca ridicate în sus, foarte ridicate, orizontale sau potrivite, coborâte sau foarte coborâte. Ele pot prezenta o deviere unilaterală la dreaptă sau la stânga, provenite dintr-un obicei, boală sau malformaţie congenitală.

La descrierea colţurilor gurii se va ţine seama numai de formele definitiv fixate şi nu de cele provenite din jocul mimicii. Sunt persoane care prin însăşi structura feţei au o figură cu aspectul “gata de plâns” datorită anumitei poziţii a colţurilor ochilor şi a gurii.

In cadrul descrierii gurii se va da o mare atenţie formei buzelor. Acestea vor fi descrise după: grosime, proeminenţă, înălţime şi diferite particularităţi.

După grosime buzele pot fi socotite: foarte subţiri, subţiri, potrivite, groase şi foarte groase.

Descriind culoarea buzelor, se menţionează dacă sunt: palide, roşii sau violete.

Ca proeminenţă a gurii sau profilul naso-bucal avem următoarele situaţii: profil prognat, ortognat, retrognat sau maxilarul inferior proeminent.

Ca particularităţi ale buzelor se menţionează: cicatricele, malformaţiile ca, de exemplu “buza de iepure”, accentuarea brazdei mediane la buza inferioară, răsfrângerea buzelor sau atârnarea buzei inferioare.

Dinţii se descriu ca :mărime, culoare, aşezare şi uzură. Ca mărime se împart în: foarte mici, mici, potriviţi, mari şi foarte mari. Dacă prezintă o formă lată, se menţionează particularităţile.

După culoare dinţii se împart în: albi, gălbui, gri sau negri.

Aşezarea dinţilor se referă atât la orientarea lor cât şi la gruparea în maxilare. Astfel dinţii pot fi clasificaţi ca: drepţi, ieşiţi în afară, orientaţi înspre interior, iar după grupare se împart în : regulaţi, rari sau îngrămădiţi.

Sub aspectul uzurii se menţionează dacă sunt rupţi sau tociţi din cauza alimentaţiei, a profesiunii sau a fumatului cu portţigaret sau pipă, dacă au plombe, sunt îmbrăcaţi sau prinşi în proteză, dacă au dentina afectata într-un mod specific (sticlarii, lucrătorii în mercur, cofetarii etc.).

Descrierea dinţilor se referă numai la cei din faţă, cum sunt incisivii, caninii şi mult mai rar premolarii, dacă aceştia din urmă devin vizibili în timpul râsului sau al vorbirii.

Ca particularităţi ale gurii în legătură cu vizibilitatea danturii se menţionează cele două extremităţi, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii  sau acoperirea dinţilor în timpul vorbirii, astfel încât dinţii nu pot fi descrişi.

Pentru individualizarea fiecărui dinte, în vederea descrierii lor exacte, în special în procesul de identificare a cadavrelor necunoscute, se foloseşte sistemul adoptat în ştiinţele medicale.

g. Bărbia. Bărbia se examinează şi se descrie din faţă şi din profil, apreciind-o după: înclinare, înălţime, lăţime şi eventuale particularităţi.

Sub aspectul înclinării, bărbia poate fi: dreaptă, oblică (retrasă) şi proeminentă.

Ca înălţime deosebim: bărbia înaltă, potrivită sau joasă, iar ca lăţime: bărbie lată, mijlocie sau ascuţită.

Ca particularităţi ale bărbiei menţionăm: brazda transversală, gropiţele, bărbia bilobată, bărbia dublă şi diferite cicatrici.

h. Barba şi mustăţile. Accesoriile piloase sunt descrise după formă, poziţie, mărime şi culoare.

Barba după lungimea părului poate fi: mare, mijlocie sau mică. După formă există mai multe variante: barba plină, barba marinar, zgarda (când acoperă numai marginea inferioara a maxilarului), barbişon (când acoperă numai bărbia), cioc (partea centrala a bărbiei), muscă (o mică porţiune sub buza inferioară).

Barba şi mustăţile au în mod obişnuit aceeaşi culoare cu aceea a părului dar se pot diferenţia uneori. In caz de diferenţiere se menţionează culoarea. De asemenea se menţionează daca sunt cărunte, au numai fire răzleţe albe sau sunt complet albe.

Mustăţile pot fi mari, mijlocii sau mici. După formă ele pot prezenta forma plină arcuită în sus, forma plină lăsate pe gură, tăiate pe buze, cu părul scurt, arcuite, în formă de coada rândunicii, sub formă de muscă constând într-un smoc de păr situat în zona mediană a nărilor.

i. Părul de pe cap. Părul de pe cap se descrie după: culoare, natura, direcţia firului, inserţie şi lipsa părului.

Culoarea părului nu poate fi notată după toate nuanţele întâlnite căci s-ar pierde posibilitatea de sistematizare şi clasificare, dar nu poate fi limitată nici la cele cinci gradaţii folosite în mod obişnuit la descrierea semnalmentelor.

Culoarea părului se notează cu zece variante de nuanţe: negru-albăstrui, negru, castaniu închis, castaniu-deschis, blond-roşcat, blond-auriu, blond-cenuşiu, platinat, cărunt şi alb.

Natura părului. După aceasta caracteristică deosebim: părul gros şi ţepos, părul mijlociu-potrivit ca grosime a firului, părul ondulat, părul slinos şi părul creţ.

Părul creţ poate prezenta variante negroide, trecut la descrierea persoanelor cu părul foarte creţ.

Portul părului este determinat de felul  de pieptănare, prezentând variaţiile: cărare în partea stângă, în partea dreaptă, la mijloc, tuns scurt, ras complet, cu plete la spate, complet netuns.

Direcţia firului de păr depinde în mare parte de lungimea lui. Ca direcţie, firul de păr poate fi orientat: drept, înspre înainte, înspre înapoi, spre stânga sau spre dreapta.

Desimea părului se apreciază ca  des, mediu, rar şi variante intermediare.

Inserţia părului pe fruntea unei persoane poate fi: dreaptă, convexă, concavă şi în forma de „V”.

Cheliile vor fi: apreciate ca mari, potrivite sau mici, indicându-se poziţia lor: frontale, parietale şi occipitale.

Cheliile totale se menţionează în două variante: chelii totale, chiar dacă a mai rămas o margine de păr în spatele urechilor şi pe ceafă şi lipsa totală de păr.

Odată cu descrierea părului de pe cap se completează şi datele referitoare la felul de tăiere a părului din faţa urechilor, indicând dacă se poartă favoriţi sau nu, care este mărimea acestora şi forma de finalizare.

j. Urechea.

Urechea constituie elementul cel mai important în descrierea unei persoane, căci structura sa cartilaginoasă rămâne neschimbată toată viaţa şi prezintă forme strict individualizate la fiecare persoană.

Descrierea urechii se rezumă numai la pavilionul exterior al acesteia, fiind singura parte accesibilă unei examinări nemijlocite şi curente.

Urechea se descrie, pe de o parte, ca aspect general, mărimea şi poziţia ei faţă de cap, iar pe de altă parte, ca detalii morfologice ale pavilionului urechii şi eventuale particularităţi.

Ca aspect general urechea poate fi de formă rotundă, ovală, triunghiulară şi rectangulară.

Ca mărime apreciem înălţimea şi lăţimea urechii, grupându-le într-o gradaţie tripartită de: mare, mijlocie şi mică, respectiv lată, mijlocie şi îngustă. Pentru stabilirea înălţimii  urechii se măsoară intervalul dintre vârful urechii şi partea cea mai de jos a lobului, iar pentru stabilirea lăţimii se măsoară zona mediană a pavilionului urechii, între marginea exterioară a helixului şi tragus.

Ca poziţie faţă de cap deosebim formele: complet lipită, lipită în partea superioară, lipită în partea inferioară şi forma intermediară.

pag. 46/56

Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente caracteristice de structură, dintre care cinci ridicături şi trei depresiuni. Aceste elemente caracteristice sunt următoarele: helixul sau marginea; antihelixul; tragusul; antitragusul; lobul sau cercelul; conca sau orificiul auditiv; depresiunea digitală; depresiunea luntri.

Helixul formează marginea pavilionului urechii şi se împarte în: partea anterioară, partea superioară şi partea inferioară.

Helixul se apreciază ca: mare, mijlociu şi mic, după lungimea şi lăţimea cutei cărnoase.

Ca particularităţi ale helixului menţionăm: tuberculul Darwinian – o excrescenţă formată pe marginea lui şi lipsa helixului, în parte sau total.

Antihelixul este o cută a cartilajului urechii, ce merge paralel cu helixul în interiorul pavilionului. Antihelixul poate fi complet, situat numai în zona superioară, situat numai în zona inferioară sau să lipsească.

Tragusul este forma unei proeminenţe care se găseşte alături de orificil auditiv. Formele lui variază între: ascuţit, bifurcat şi proeminent.

Antitragusul este un sfârc cartilaginos care se găseşte în partea inferioară a  scoicii urechii.  Se descrie ca: înclinaţie, mărime şi contur. Înclinaţia antitragusului poate fi orizontală sau oblică, conturul poate fi: concav, drept sau bombat, iar ca mărime se grupează tripartit în : mare, mijlociu sau mic.

Lobul este partea inferioară a pavilionului urechii. Are o formă cărnoasă, prezentând mai multe variante de formă, mărime şi de aderare la cap. Conturul părţii libere a lobului poate fi: rotund, unghiular, în echer, pătrat, spintecat, coborât, traversat în parte sau total, etc. Aderenţa lobului la cap poate prezenta variantele de: dezlipit, lipit total şi formă intermediară.

Mărimea lobului se apreciază tripartit ca: mare, mijlociu şi mic, iar ca particularităţi se menţionează: ridurile, crestăturile, negii, părul şi perforaţia pentru cercei.

Conca este depresiunea formată în dreptul orificiului auditiv, mărimea şi forma acesteia vor varia în raport de forma şi poziţia celorlalte elemente ale pavilionului urechii, îndeosebi a antihelixului, antitragusului şi tragusului.

Depresiunea digitală este situată în partea superioară a pavilionului urechii, între partea anterioară a helixului şi partea superioară a antihelixului. Se mai numeşte şi fosa digitală.

Depresiunea luntri, numită şi fosa naviculară, este situată între regiunea posterioară a helixului şi antehelixului.

Ca particularităţi menţionăm: urechile ascuţite în partea superioară, tragusurile bifurcate, marginea crestată, etc.

k. Descrierea semnalmentelor particulare aflate pe corp.

Diferitele semne particulare aflate pe faţă şi corp constituie un grup de  elemente caracteristice foarte preţioase pentru identificarea persoanei şi îndeosebi pentru identificarea cadavrelor necunoscute; în cazul celor din urmă, ele putând fi examinate pe întregul corp şi măsurate exact. Aceste semne particulare se pot datora unor variaţii morfologice, anomalii anatomice, unor stări patologice, unor leziuni sau intervenţii chirurgicale, tatuajului artistic sau profesional, unor bătături profesionale, etc.

Descrierea semnelor particulare aflate pe corp se face indicând natura semnului, locul pe care îl ocupă raportat la diferitele membre ale corpului, forma, mărimea, culoarea etc. Se va indica dacă semnul se află pe partea din faţă sau pe spatele corpului, dacă este format pe suprafaţa pielii sau în adâncime, dacă este un semn vremelnic sau permanent.

La persoane mărimea semnelor se indică numai cu aproximaţie, dar la cadavrele necunoscute se măsoară şi se fotografiază la scară. O importanţă deosebită se acordă semnelor din naştere, cicatricelor şi tatuajului.

Cicatricele pot avea culoare alba sau roşu violet; primele au o formă definitivă, pe când cele din urmă sunt în curs de formare.

Unele cicatrice dispar cu timpul, se deplasează sau îşi schimbă forma o dată cu procesul de creştere al organismului. In cazul în care forma vizibilă a cicatricelor este ştearsă prin tratament medical, sau nu se percepe cu uşurinţa, partea respectivă a corpului se bate uşor cu mâna, pentru a apărea în alb pe fondul roz al ţesutului iritat.

Tatuajul poate fi de natură ornamentală, profesional sau terapeutic. El se datorează unui desen format sub piele cu ajutorul unor înţepături prin care se introduce o anumita substanţă. Culoarea tatuajului va diferi după substanţa introdusă, putând fi albastră, neagră sau verde, iar forma şi mărimea, după modelul ornamental ales, sau după cauza care l-a determinat – la cele profesionale sau terapeutice.

Părţile corpului preferate pentru tatuaj sunt braţele şi pieptul dar nu sunt excluse nici  celelalte părţi ale corpului, şi în unele cazuri se pot întâlni tatuări pe întreaga suprafaţă a corpului, în afara de pielea de pe cap, palma mâinilor şi talpa picioarelor.

Motivele folosite ca temă a tatuajului sunt în primul rând cele de natură erotică, apoi urmează cele de natură profesională, artistică sau sportivă.

Tatuajul se descrie ca: forma, mărime, motiv, culoare şi poziţia aflată pe corp.

pag. 48/56

Dacă tatuajul a fost înlăturat prin intervenţie chirurgicală, locul respectiv se bate uşor cu mâna, iar tatuajul aparent înlăturat va apare ca o cicatrice pe fondul roz al ţesutului iritat. Pentru o relevare clară a detaliilor tatuajului se poate executa o fotografie sub radiaţii infraroşii, care sunt absorbite de resturile de pigment rămas în ţesuturi.

Tatuajul profesional îl întâlnim pe piept la mineri, fochisti şi lucrători în panificaţie şi uneori şi pe antebraţ.

1. Increţiturile feţei (ridurile). Increţiturile feţei se repartizează pe mai multe zone si anume:

încreţiturile frontale care se prezintă sub forma unor cute orizontale, uneori în forma de “V”, alteori sub forma unor linii paralele sau aşezate neregulat. Ele pot fi adânci sau mai la suprafaţă;

încreţiturile oculare, formate între cele două sprâncene deasupra rădăcinii nasului; la descrierea lor se indica numărul, forma şi profunzimea.

încreţiturile temporale sunt aşezate între unghiul extern al ochiului şi tâmplă. Când aceste cute sunt foarte numeroase, formează o figură numită “laba gâştei”;

încreţiturile ochilor au forma unor pungi simple, duble sau triple, uneori numai ca simple riduri, dar cel mai adesea sub forma unor pungi ale pielii, formate de vârstă sau starea de oboseală. Aceste încreţituri ale pielii au adesea o culoare diferită, bătând uşor în albăstrui sau negru;

încreţiturile bucale sunt formate în jurul gurii şi se împart în mai multe categorii: şanţul nazolabial care pornind din dreptul celor două nări, trece pe lângă colturile gurii; şanţul bucal, în forma de arc, este situat în dreptul fiecărui colt al gurii;

încreţiturile tragusului situate între prelungirea tragusului urechii şi faţă. Au o forma verticală sau oblică. Se indica forma şi numărul lor;

încreţiturile obrazului sunt situate de-a lungul obrazului, începand de sub orbitele ochilor şi orientându-se spre maxilarul inferior. Se descrie: forma, mărimea, numărul şi adâncimea lor;

-încreţiturile gâtului pot fi situate în faţă, lateral sau în spate. Se descrie forma, numărul şi adâncimea lor. Unele persoane au aceste riduri formate foarte adânc pe spatele gatului.

Increţiturile feţei pot fi înlăturate, în parte sau vremelnic, prin intervenţii chirurgicale, în cazurile acestea se poate observa că pielea feţei este întinsă spre tâmple şi urechi.

m. Tenul.

Tenul se descrie din punct de vedere al culorii pielii de pe faţă, al dilataţiei porilor şi al unor semne particulare. Din punct de vedere al culorii, tenul se descrie ca: alb, roz, măsliniu, galben palid, galben-roşcat, brun, negru sau depigmentat (albinos).

Ca particularităţi ale tenului sunt menţionate coşurile abundente, negii, porii dilataţi şi cicatricele. Unele cicatrice apar numai ca o diferenţă de culoare  faţă de restul culorii tenului, altele, apar însă ca accidentări de relief.

Pielea fardată excesiv din necesităţi profesionale, ca în cazul artiştilor de teatru, operă sau circ, sau pielea persoanelor care lucrează mult timp în aburi prezintă o dilataţie specifică a porilor, pentru o lungă perioadă de timp, chiar când a încetat să mai acţioneze respectiva cauză.

La descrierea tenului se va menţiona dacă anumite zone ale feţei prezintă culori diferite, cum este zona bărbii şi a mustăţii la unele persoane cu o mare densitate a părului, culoarea diferită a nasului sau a vârfului acestuia, etc.

n. Descrierea corpului luat în întregime

După descrierea diferitelor elemente componente ale feţei, descrierea formei capului şi a urechii drepte, se trece la descrierea corpului luat în întregime, cu referire în special la: înălţime, lăţime, forma gâtului, a umerilor, a braţelor, a  picioarelor şi la ţinuta bustului.

După înălţime, corpul unei persoane se apreciază ca: foarte înalt, potrivit, mic şi foarte mic (statura pitica).

Pentru lăţimea sau grosimea corpului se folosesc gradaţiile de: foarte gras, gras, potrivit, slab, extrem de slab. La descrierea stării de grăsime se va menţiona dacă aceasta este repartizată proporţional pe întregul corp, sau are anumite zone preferate, ca: excesivă dezvoltare a stomacului, a regiunii sacrale sau mamare.

Gâtul se apreciază din punctul de vedere al lungimii lui ca: înalt, potrivit sau scurt, şi al grosimii lui ca: gros, potrivit sau subţire.

Umerii sunt descrişi ca lăţime şi orientare, clasificându-i ca laţi, potriviţi sau înguşti, iar ca orientare: drepţi, coborâţi sau ridicaţi.

Braţele şi picioarele se descriu ca formă a extremităţilor şi lungime. Braţele pot fi: lungi, potrivite sau scurte, iar picioarele, pe lângă aceasta repartizare tripartită de lungime, se mai descriu ca formă a extremităţii şi ca linie, putând fi socotite drepte sau încovoiate.

In cazul lipsei braţelor sau a picioarelor se vor descrie protezele purtate şi dacă acestea se observă cu uşurinţă sau nu.

Ca poziţie a corpului luat în întregime se menţionează dacă acesta este ţinut drept sau aplecat spre înainte (încovoiat), iar ca particularităţi se menţionează eventuale înclinări laterale sau existenta cocoaşei.

2.  DESCRIEREA SEMNALMENTELOR  DINAMICE

Descrierea semnalmentelor din punct de vedere static se completează cu descrierea caracteristicilor dinamice, legate de caracterul funcţional al organismului. Anumite caracteristici ale persoanei apar numai cu prilejul executării diferitelor mişcări, cum ar fi: ţinuta corpului, poziţia capului, alura mersului, mimica, privirea, timbrul vocii, felul de a tuşi, de a râde etc.

a. Ţinuta corpului depinde de felul de contractare a muşchilor, de armonia mişcărilor, etc. Astfel, deosebim atitudini rigide, uneori caracteristice pentru anumite profesiuni (militari, contabili, etc), atitudini pline de mobilitate, atitudini de deferenţă, sportive, agresive, cochete, servile, etc.

pag. 50/56

Felul atitudinii generale a corpului nu este o formă definitiv stabilă, putând fi uşor “deghizată” prin “jucarea unui anumit rol” după interesul pe care o persoană îl poartă unei anumite situaţii, dar totuşi unele aspecte de bază sunt păstrate prin destindere şi acestea revin în ţinuta corpului ca o constantă.

b. Poziţia capului se încadrează de obicei în ţinuta generală a corpului. Totuşi poate prezenta unele caracteristici proprii printr-o anumită poziţie mai constantă.

Capul poate fi ţinut drept, aplecat înainte, aplecat înapoi, sau aplecat spre stânga sau dreapta. In măsura în care aceasta poziţie nu e întâmplătoare, ci revine în dinamismul mişcărilor, se va nota ca un element caracteristic.

c. Alura mersului unei persoane constituie un element preţios pentru identificarea ei, datorita fixării mişcărilor prin stereotipii dinamice. Caracteristica proprie a mersului fiecărei persoane se formează după felul de îmbinare a elementelor mersului cu mişcările corpului într-un lot organic caracteristic. In cadrul fiecărui mers vom deosebi: lungimea şi lăţimea paşilor, unghiul de deschidere format de talpa piciorului faţă de axa mersului, dacă mersul antrenează cu sine mişcările întregului corp, dacă mersul este armonios sau corpul rămâne rigid, etc.. Antrenarea întregului corp în mişcările mersului se poate face în mod armonios, sau în forme exagerate, ca mersul cu balansarea umerilor, ondulaţiile bazinului, etc. Mersul unei persoane poate fi caracterizat ca: bărbătesc, feminin, sportiv, legănat, rigid, anemic, defectuos, senil.

d. Mimica. In cadrul descrierii mimicii unei persoane şi în general a expresivităţii feţei, o deosebită atenţie o acordam privirii acesteia, care antrenează după sine nu numai mişcarea ochilor, ci şi o parte a muşchilor feţei, constituind un element destul de stabil în înfăţişarea unei persoane. Felul de a privi al unei persoane nu este legat numai de deprindere şi de întreaga sa personalitate, ci şi de anumite stări psihofiziologice prin care trece, de vârsta, umiditatea lacrimală a ochilor, de culoarea irisului şi de întreaga mimică a feţei.

e. Vocea se caracterizează prin: claritate, timbru, intensitate. Vocea poate fi clară sau răguşită. Ca timbru, poate fi nazală, bărbătească, feminină, eunocoidă, senilă. Tot în cadrul descrierii vocii se menţionează particularităţi ca: sâsâiala, bâlbâitul, folosirea accentului unei alte limbi, ticurile verbale.

Ca şi particularităţi ale mimicii se trec eventualele ticuri ale persoanei respective, ca mişcarea convulsivă a muşchilor ochilor sau a gurii, mişcarea nasului, tusea ajunsă tic, anumite mişcări ale capului etc.

f. Deghizarea. La descrierea caracteristicilor exterioare ale unei persoane sau la încercarea identificării după o descriere făcută trebuie să ţinem seama şi de posibilităţile de deghizare ale ei, fie în cursul săvârşirii infracţiunii, fie după săvârşirea ei. Deghizarea poate fi completă sau parţială. Ea se poate aplica numai la îmbrăcăminte, la ţinută, la timbrul vocii, la expresivitatea feţei, la mers, la statură, etc.

O deghizare poate reuşi, dar nu poate dura prea mult, motiv pentru care infractorii versaţi, preferă deghizarea în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru derutarea eventualilor martori oculari şi nu după aceea, în cursul urmăririi lor.

Ca mijloace curent folosite în deghizare pot fi menţionate: haine străine, peruci, barbă, mustăţi false, machiajul feţei, vopsirea ei cu permanganat de potasiu pentru a părea arsă de soare, injecţii subcutanate cu parafina în ţesutul cărnos al nasului, mărindu-i volumul şi modificându-i pentru un timp conturul muchiei, tăierea unghiurilor exterioare ale ochilor sau alte intervenţii chirurgicale ale pleoapelor sau ale restului feţei, îndeosebi a nasului şi a gurii. In cazurile acestea deghizarea primeşte un caracter de permanenţă.

Chirurgia estetica a realizat progrese remarcabile în ultimele decenii, fapt ce permite unei persoane interesate să se ascundă, să-şi poată modifica expresia feţei  astfel încât să nu fie recunoscută nici de cunoscuţii săi, pentru a putea folosi cu succes actele sau paşapoartele altor persoane.

Aceste progrese vor putea servi tot mai mult la modificarea aspectului exterior al infractorilor urmăriţi, dacă aceste operaţii nu vor fi făcute sub un control eficient al organelor de poliţie. Transformările fizionomiei personale prin chirurgie estetică dau rezultate deosebit de bune în cazurile când fizionomia persoanei respective prezintă o malformaţie evidentă care îşi pune amprenta pe întreaga înfăţişare, cum este de exemplu o pleoapa căzută pe ochi, un nas diform, buze foarte răsfrânte etc.

Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică este urmărită în două cazuri de către infractori, fie pentru a-şi asigura o deghizare reuşită, cu scopul de a nu semăna cu el însuşi, fie pentru a semăna cu o alta persoană a cărei identitate urmează să şi-o însuşească.

3. CONSEMNAREA SEMNALMENTELOR STATICE ŞI DINAMICE  DE CĂTRE SPECIALISTUL CRIMINALIST

Preocupările organelor de urmărire penală au contribuit pe de o parte, la identificarea autorilor, iar pe de alta la realizarea unui sistem organizat de evidenţă a infractorilor.

Descrierea semnalmentele statice şi dinamice făcută de către martor sau victimă se consemnează  de către specialiştii criminalişti într-un formular care  se prezintă în felul următor:

TIPUL SEMNALMENTELOR

DESCRIERE

I. Semnalmente anatomice
1.1 Sexul
1.2 Vârsta

până la 14 ani – copilaria

14-30 ani – tinereţe

30-60 ani – maturitatea

peste 60 ani – bătrâneţe

1.3 Statura

până la 1,60 m (1,55) – mică

1,60-1,70 (1,55-1,65) mijlocie

peste 1,70 (1,65) înaltă

1.4 Constituţia fizică (corpolenţa)

sistemul osos (dezvoltare)

musculatura

stratul adipos

1.5 Aspectul general (ţinuta)

(sportiv, elegant, greoi, atletic sau legat de o anumită profesie : marinar, balerin, mecanic, etc).

1.6 Forma liniilor de contur ale corpului
1.6.1. Conturul corpului

(depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa ţinutei : contur drept, încovoiat, piept proeminent, cocoaşă)

1.6.2 Umerii

(înclinaţie, volum, asimetrii)

1.6.3 Membrele

(lungime, grosime, particularităţi : picioare

în X, O, K, prezenţa platfusului, lipsa unui deget)

1.6.4 Forma capului

a)      în plan frontal : rotundă, ovală, pătrată, dreptunghiulară, rombică ;

b)      din plan lateral (profil) : contur normal (rotunjit), alungit, foarte alungit (ţuguiat)

1.7 Descrierea detaliilor figurii umane

-înălţime (zona frontală, zona nazală, zona bucală)

lăţime (dintre oasele parietale, dintre oasele zigomatice, dintre extremităţile mandibulei

1.7.1 Fruntea

(înălţime, lăţime, înclinare, particularităţi : bose frontale proeminente, arcade proeminente, frunte concavă, concavă cu arcade proeminente, frunte foarte înaltă cu contur curbat, arcade asimetrice.)

1.7.2 Nasul

– profunzimea rădăcinii nasului

– aşezarea rădăcinii în raport cu globul ocular

–         lăţimea rădăcinii nasului

–         conturul nasului

–         baza nasului (orizontală, coborâtă, ridicată)

–         înălţimea nasului

–         lăţimea nasului

–         proeminenţa piramidei nazale

–         particularităţi (nări depărtate, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat , ondulat (neregulat), nasul în şa, vârful nasului în formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, nări lipite, culoare mai deosebită a nasului (roşie, vânătă)

1.7.3 Profilul fronto-nazal

(continuu, frânt, paralel, unghiular, arcuit, ondulat)

1.7.4 Profilul naso-bucal

(prognat, ortognat, retrognat, maxilar inferior proeminent)

1.7.5 Distanţa naso-bucală (înălţime, lăţime)
1.7.6 Buzele

grosime, proeminenţă,particularităţi : (buze crăpate, buza superioară foarte ridicată, buza inferioară foarte coborâtă, buză de iepure)

1.7.7 Gura

dimensiune, formă : ( poziţia comisurilor),  particularităţi : (gură în formă de inimă, gură oblică, dimensiuni exagerate ale gurii

1.7.8 Dinţii

laţi, ieşiţi în afară, depărtaţi unul de altul, lipsă,  falşi, îmbrăcaţi, uzura, cariile, dinţi foarte mari, foarte mici, culoarea

1.7.9Interiorul gurii

hipertrofia gingiilor, tumori (chisturi), deformarea bolţii palatinului.

1.7.0 Bărbia

înclinare, înălţime, lăţime, particularităţi : (bilobată, alungită, dublă, cu gropiţă, proeminentă răsucită)

1.8 Marginea inferioară a mandibulei

orizontală, intermediară, oblică

1.8.1 Ochii

formă, mărime, aşezare în orbite, culoare, deformaţii

1.8.2 Sprâncenele

amplasare, direcţia, forma, lungimea firului de păr, lăţime, culoare, particularităţi : (abundente, rare, absente)

1.8.3 Pleoapele

pleoape superioare scurte, coborâte pe ochi (interior, exterior, median)

1.8.4 Genele

lungi, scurte, rare, dese, lipsă, false.

1.8.5 Barba

mare, barbişon, guler, muscă, cioc

1.8.6 Mustaţa

mare cu colţuri drepte, mare cu colţurile coborâte, mare cu colţurile ridicate, tăiată mărunt pe buză, pe porţiunea foselor nazale, etc.

1.8.7 Părul

–         linia de inserţie (circulară în sus, circulară în jos, dreaptă, ondulată, ascuţită)

–         natura (drept, buclat, ondulat, creţ)

–         desime (des, normal, rar)

–         lungime

–         portul (cărare st., cărare dr., peste cap, pieptănat din spate spre frunte)

–         culoare (negru, castaniu, şaten, blond,  roşcat, alb)

–         încărunţirea (parţială, totală, şuviţe cărunte)

–         favoriţi (lungi, scurţi, oblici, drepţi)

–         chelia (frontală, temporală, parietală, occipitală, totală)

1.8.8 Urechea

forma urechii (triunghiulară, rectangulară, ovală, rotundă), înălţimea urechii, depărtarea urechii, particularităţi, helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul (formă, mărime, aderenţă, particularităţi), conca

II. Semnalmente funcţionale (dinamice)
2.1 Expresia fizionomiei

a)      expresia feţei (calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză, distrată, obosită)

b)      expresia ochilor (mobilă, tristă, fixă)

c)      expresia privirii (tandră, răutăcioasă, mânioasă, bănuitoare, neâncrezătoare, întrebătoare, fixă, dreaptă, oblică, pătrunzătoare, fugitivă)

d)      expresia buzelor (obişnuită, tremurată, ironică, tristă, muşcatul buzelor, strânge sau suge dinţii)

2.2 Atitudinea (relaxată, obişnuită,  contractată poziţia mâinilor în timpul mersului, vorbirii, staţionării (pe şolduri, în buzunare, la spate, la încheietura hainei, etc.)
2.3 Gesticulaţia

a)      întinderea gestului în timp şi  frecvenţa

b)      gesturi (clipeşte repede şi des, ridică mereu din umeri,  încruntarea frunţii, mobilitatea sprâncenelor sau a comisurilor buuelor sau a mărului lui Adam, aranjarea repetată a gulerului, cravate, curelei, mişcarea  gâtului sau a capului, frecarea mâinilor, se joacă cu degetele, î-şi roade unghiile sau degetele, se joacă cu părul, se scobeşte în gură nas sau ureche, se joacă cu nasturii etc.)

2.4 Mersul

lungimea pasului, linia de direcţie, lăţimea pasului, unghiul de mers (pozitiv, negativ), elemente particulare (rapid, lent, vioi, uniform, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului (băţoasă, domoală), modul în care piciorul se detaşază de sol.

2.5 Vocea şi vorbirea

vorbire scurtă şi corectă, scurtă şi incorectă, fraze lungi coerente, fraze lungi incoerente, erori gramaticale, folosirea unor cuvinte obişnuite, străine sau cu specific regional, defecte (bâlbâială, şuierături, peltică), tonul vocii (obişnuit, nazal, gâtuit), tipul vocii (masculin, feminin).

III. Semne particulare
3.1 Cicatricele

natura, culoarea, forma (liniare, stelare, circulare, semiovale), mărimea

3.2 Culoarea pielii (tenului)
3.3 Pete, negi, aluniţe şi alte semne din naştere
3.4 Modificări în sistemul funcţional ori ale unor organe

–         căderea comisului gurii sau ochiului ca urmare a unei paralizii faciale

–         dinţi crenelaţi,(zimţaţi)

–         malformaţii congenitale (deschiderea naturală a vălului palatin, platfus, modificări ale coloanei vertebrale).

3.5 Încreţiturile feţei

frontale, oculare (dungi sau pungi), dintre sprâncene, în regiunea temporală (laba gâştii), în regiunea peribucală, în regiunea obrazului.

3.6 Tatuajul

organul tatuat, culoarea tatuajului, subiectul prezentat

IV. Îmbrăcămintea şi obiectele portabile
4.1 Obiecte de îmbrăcăminte

acoperământul, hainele, încălţămintea

4.2 Obiecte portabile

pachete, cărţi, reviste, ziare, serviete, poşete, inele, brăţări, broşe, ceasuri, etc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.