SPECIFICUL ACTIVITĂŢILOR DE CERCETARE A CORUPŢIEI ÎN ROMÂNIA. TEHNICI DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE

Fenomenul corupţiei este universal şi nu este propriu numai societăţii româneşti.

Pentru a structura o strategie eficientă de luptă împotriva corupţiei, trebuie să analizăm rădăcinile corupţiei, modalităţile ei de manifestare în diferite sectoare şi pe diferite niveluri şi abia după aceea, să abordăm tacticile cele mai oportune pentru contracararea acestui fenomen.

Experienţa democratică a arătat că acest fenomen are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă libere, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile comerciale “licitează pe comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.

Privit la modul general, fenomenul corupţiei presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică ale ambelor părţi, din care una are calitate de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate.

Pornind de la aceste caractere ale corupţiei şi capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen, este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracţionale.

Elementul comun ce caracterizează incriminarea şi sancţionarea infracţiunilor considerate ca fiind acte de corupţie, îl constituie utilizarea funcţiei publice ca sursă de venituri, de obţinere a unor avantaje materiale sau de influenţă personală. Corupţia exprimă devierea sistematică de la principiile de imparţialitate şi echitate care trebuie să stea la baza funcţionării administraţiei publice şi care presupun ca bunurile publice să fie distribuite în mod universal, echitabil şi egal, şi substituirea lor cu practici care conduc la atribuirea către unii indivizi sau grupuri a unei părţi disproporţionate a bunurilor publice în raport cu contribuţia lor.

Actele de corupţie sunt acele demersuri care lezează această distribuţie universală şi echitabilă cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri. Esenţa fenomenului corupţiei constă în abuzul de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat.

În consecinţă, în sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în sens strict juridic, sunt incluse într-o primă categorie, patru delicte: luare de mită (denumită şi corupţie pasivă), darea de mită (considerată drept corupţie activă), traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite.

Modalităţile alternative ale elementului material, în cazul acestor infracţiuni îl constituie: primirea, pretinderea, acceptarea ori nerespingerea unei promisiuni, toate privitoare la foloase injuste.

Folosul injust poate fi primit, pretins ori oferit şi prin intermediar. În acest caz, funcţionarul trebuie să ştie că intermediarul acţionează în numele său şi să accepte această situaţie. Infracţiunea de luare de mită intră în concurs cu cea de abuz în serviciu ori de câte ori neîndeplinirea atribuţiunilor de serviciu pentru care a pretins, primit ori acceptat vreun folos injust, constituie infracţiune prin ea însăşi.

Infracţiunea de luare de mită se deosebeşte în mod esenţial de cea de primire de foloase necuvenite prin înţelegerea prealabilă ca modalitate a elementului material al laturii obiective. Elementul material al infracţiunii de „luare de mită” respectiv „primirea”, „pretinderea”, „acceptarea” sau „nerespingerea unor promisiuni”, toate privitoare la foloase injuste, se săvârşeşte întotdeauna înaintea efectuării sau neefectuării actului de serviciu, ori a realizării lui necorespunzătoare. Folosul material injust poate fi remis funcţionarului şi după încălcarea de către acesta a îndatoririlor sale de serviciu, cu menţiunea că acest act (de primire a folosului) trebuie să fie precedat de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni referitoare la acel folos dobândit de către funcţionar.

În ceea ce priveşte infracţiunea de „primire de foloase necuvenite”, primirea banilor se realizează după efectuarea actului de serviciu, fără a fi precedată de o înţelegere în acest sens. Întotdeauna actul înfăptuit de funcţionar şi pentru care primeşte folosul necuvenit este executat în conformitate cu legea.

A doua categorie de fapte incriminate de lege ca infracţiuni sunt cele asimilate infracţiunilor de corupţie. Astfel, constituie infracţiuni faptele funcţionarilor care, cu intenţie participă la diminuarea capitalului faţă de valoarea reală, în cadrul acţiunii de privatizare ori cu ocazia unei tranzacţii comerciale, acordă credite sau subvenţii cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, ori utilizarea acestora în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate sau de a îndeplini în mod defectuos însărcinarea de lichidare a unui agent economic.

Pentru ca aceste fapte să fie considerate infracţiuni asimilate celor de corupţie, trebuie să fie comise în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul un folos injust. În aceleaşi condiţii constituie infracţiune şi fapta funcţionarului care efectuează acte de comerţ incompatibile cu funcţia pe care o îndeplineşte, ori utilizează o informaţie obţinută în virtutea funcţiei sale, pentru încheierea de tranzacţii financiare sau foloseşte în orice alt mod informaţii care nu sunt destinate publicului.

Prin comiterea acestor fapte, se urmăreşte în primul rând obţinerea pentru sine au pentru altul avantaje materiale, iar pe de altă parte vătămarea intereselor altor persoane fizice sau juridice.

În sfârşit, o a treia categorie de infracţiuni o constituie infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie ca fiind acele fapte incriminate ca infracţiuni de Codul Penal (tăinuirea, asocierea, falsul şi uzul de fals, abuzul în serviciu contra intereselor publice şi traficul de stupefiante, etc.) ori de alte acte normative, respectiv spălarea banilor; contrabanda; evaziunea fiscală; bancruta frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute de  lege, dacă toate acestea sunt comise în realizarea scopului urmărit printr-o infracţiune de corupţie.

Legislaţia română, prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, modificată şi completată cu Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri şi prevenirea corupţiei protejează în mod expres interesele financiare ale Comunităţilor Europene în România, prin incriminarea şi sancţionarea unor fapte ca infracţiuni.

Astfel, constituie infracţiune de corupţie şi este pedepsită de lege, fapta funcţionarului de a folosi sau prezenta documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor ori de a omite să furnizeze cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.

Constituie infracţiune şi schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, cât şi folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Ca elemente de noutate putem menţiona ca infracţiuni conexe celor de corupţie şi abuzul în serviciu contra intereselor publice ori intereselor personale dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial ori a fost săvârşit în realizarea scopului urmărit printr-o infracţiune de corupţie, aşa cum a fost modificată Legea 78/2000 cu Legea 521/24.11.2004.  Se pedepseşte de asemenea şi promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Subiectul activ al infracţiunilor de corupţie este particularizat de legiuitor, cu excepţia infracţiunilor de dare de mită, trafic de influenţă şi unele infracţiuni în legătură directă cu cele de corupţie. În mod exclusiv, în cazul celorlalte infracţiuni subiectul este un funcţionar ori alt salariat care exercită o funcţie publică indiferent de modul în care a fost învestit, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ori îndeplineşte, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le poate influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici, deci şi sectorului privat. Pot fi, în accepţiunea legii subiecţi ai infracţiunilor de corupţie şi persoane care îndeplinesc o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie, cu condiţia să folosească puterea de influenţă în scopul obţinerii de bani, bunuri sau alte foloase pentru sine sau pentru altul, cât şi funcţionarilor sau membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Prin intermediul dispoziţiei normei juridice se pretinde acestor persoane o anumită conduită, pentru ca, prin acţiunile lor să nu pericliteze relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a relaţiilor de serviciu. Prin lege se pretinde persoanelor care ocupă o funcţie publică, celorlalţi funcţionari ori alţi salariaţi să nu-şi creeze avantaje materiale ilicite prin exercitarea serviciului lor, asigurând astfel fireasca evoluţie a raporturilor sociale de serviciu.

O prevedere importantă a legii este aceea că secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată. Datele şi informaţiile solicitate de procuror sau de instanţa de judecată se comunică la cererea scrisă a procurorului, în cursul urmăririi penale, sau a instanţei, în cursul judecăţii. Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să autorizeze pe o durată de cel mult 30 de zile, punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor, accesul la sisteme informaţionale ori comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori contabile. Pentru motive temeinice, autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile, iar durata maximă de autorizare a acestor măsuri este de 4 luni. În cursul judecăţii instanţa poate dispune prelungirea acestor măsuri.

De asemenea, la cererea procurorului instanţa poate autoriza motivat interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ori pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări.

O modificare importantă a legii este cea adusă de Ordonanţa de Urgenţă nr. 124/2005 referitoare la posibilitatea folosirii investigatorului sub acoperire în cercetarea actelor de corupţie. Astfel, potrivit art. 26¹ din lege, în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea de către un funcţionar a unei infracţiuni de luare de mită, prevăzută de art. 254 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 din Codul penal sau de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 din Codul penal, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă.

Investigatorii sub acoperire sau investigatorii cu identitate reală pot fi autorizaţi să promită, să ofere sau, după caz, să dea bani ori alte foloase unui funcţionar, în condiţiile prevăzute la art. 254, 256 sau 257 din Codul penal. Procesele-verbale încheiate de investigatorii sub acoperire sau de investigatorii cu identitate reală cu privire la activităţile desfăşurate, autorizate în condiţiile legii, pot constitui mijloace de probă şi pot fi folosite numai în cauza penală în care a fost dată autorizarea.

Urmărirea penală a infracţiunilor de corupţie, a celor asimilate ori a celor în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, parchetul având competenţa exclusivă, conform Legii nr. 78/2000, în cercetarea acestui gen de infracţiuni.

Prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 43/2002 privind organizarea şi funcţionarea PARCHETULUI NAŢIONAL ANTICORUPŢIE, ca structură autonomă, cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, s-a creat un cadru juridic nou cu privire la competenţa de cercetare a infracţiunilor de corupţie cât şi a categoriilor de funcţionari care fac obiectul acestui gen de fapte.

În conformitate cu prevederile ordonanţei, acestei instituţii îi revine în competenţă efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie, în condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală fiind precizate în mod punctual categoriile de persoane şi împrejurările în care competenţa revine acestei instituţii.

Prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 134/2005 care a modificat şi completat OUG nr. 43/2002 Parchetul Naţional Anticorupţie s-a reorganizat în Direcţia Naţională Anticorupţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit noilor prevederi, Direcţia este competentă pentru investigarea infracţiunilor de corupţie care, indiferent de calitatea persoanelor care le-a săvârşit, au cauzat pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi ori instituţii publice sau  oricărei alte persoane juridice. De asemenea, D.N.A. va investiga infracţiunile de corupţie dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.

Recunoscând specializarea acestui organism, precum şi importantele conexiuni între infracţiunile împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene şi infracţiunile de corupţie, se prevede în mod expres competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru efectuarea urmăririi penale în aceste cauze. Astfel, Direcţia va investiga infracţiunile intereselor financiare ale Comunităţii Europene.

Actul normativ adoptat de Guvern extinde competenţa acestei structuri pentru efectuarea urmăririi penale şi pentru unele infracţiuni (printre care înşelăciunea, unele infracţiuni de serviciu sau prevăzute la regimul vamal ori de evaziune fiscală) prin care paguba cauzată este mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

Acelaşi act normativ completează dispoziţiile referitoare la poliţia judiciară prin adăugarea, în componenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pe lângă ofiţerul de poliţie judiciară şi a agenţilor de poliţie judiciară.

Au fost clarificate raporturile dintre procuror şi ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, în sensul că aceştia din urmă nu vor putea primi de la organele superioare, nici măcar în situaţii excepţionale, nici un fel de însărcinare.

Deşi nu este expres nominalizată ca fiind competentă în cercetarea actelor de corupţie, ţinând cont de dispoziţiile Codului de procedură penală, organele de poliţie pot efectua primele verificări în legătură cu faptele de corupţie sesizate, însă sunt obligate să trimită de îndată aceste acte de cercetare procurorului care exercită supravegherea. În acelaşi timp, procurorul poate dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie efectuate de poliţie în cauzele care sunt de competenţa exclusivă a acestuia.

Pentru a asigura o monitorizare eficientă a fenomenului la nivelul întregii ţări, este necesară utilizarea în acest scop a capacităţilor şi competenţelor tuturor structurilor de stat cu atribuţii în prevenirea şi combaterea corupţiei. Respectarea legii nu va putea fi impusă de o singură structură judiciară, în speţă Direcţia Naţională Anticorupţie.

În cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative există subunităţi ale Poliţiei de Investigare a Fraudelor competente să desfăşoare activităţi de combatere şi descoperire a faptelor de corupţie. Dat fiind caracterul, prin excelenţă clandestin al acestor fapte, luarea la cunoştinţă despre săvârşirea lor se realizează de regulă prin mijloace specifice, sesizări din oficiu sau semnalări directe adresate poliţiei care trebuie să ia măsuri pentru a asigura operativitatea constatărilor, inclusiv realizarea prinderii în flagrant la orice oră şi în orice loc.

Practica a demonstrat că poliţia este cea care, în frecvente cazuri a furnizat procurorului elementele de fapt şi probele materiale descoperite cu ocazia verificării informaţiilor de primă sesizare, participând sau fiind solicitată să participe împreună cu acesta la surprinderea făptuitorilor în flagrant sau să efectueze anumite activităţi pe care procurorul nu are posibilitatea de a le întreprinde (verificări, controale, investigaţii, supravegheri directe, etc.).

Cercetarea acestui gen de criminalitate cunoaşte un specific aparte determinat de faptul că de regulă, actele de corupţie se caracterizează prin confidenţialitate accentuată, în special în cazul dobândirii unor avantaje de către subiectul activ, avantaje pe care le-ar putea pierde în cazul descoperirii infracţiunii.

Acest fapt, corelat – de la caz la caz – cu necunoaşterea clauzei de nepedepsire a corupătorului, neîncrederea în organismele judiciare sau în eficienţa acestora, teama de represalii din partea celor interesaţi fac dificilă descoperirea şi probarea infracţiunilor de corupţie.

Fenomenul se corelează uneori şi cu inexistenţa martorilor şi a altor mijloace de probă ori cu exigenţele organelor judiciare care nu iau în considerare recunoaşterile făcute de inculpaţi în faza urmăririi penale sau la judecata în primă instanţă, deşi există posibilitate de a opta asupra declaraţiei care se consideră că reprezintă adevărul în contextul celorlalte probe.

Însăşi martorii sunt convinşi uneori să-şi schimbe depoziţiile, motivând că au fost ameninţaţi sau constrânşi anterior de organele de urmărire penală, că au semnat declaraţiile fără să le cunoască întreg conţinutul ori că foloasele au fost date în scopuri diferite de cele specifice acţiunilor de corupţie.

Incapacitatea organelor statului, de a identifica la timp fapte şi acte de corupţie şi de a interveni prin intermediul actului de justiţie în contracararea acestor fenomene, se datorează tocmai aspectelor arătate mai sus legate de clandestinitatea şi confidenţialitatea, precum şi de interesul reciproc al părţilor implicate în acte şi fapte de corupţie. Autodenunţul, ca formă de sesizare a organelor judiciare, apare din ce în ce mai rar, şi întotdeauna, în spatele acestuia stă un interes al autodenunţătorului, în cele mai multe cazuri datorat faptului că funcţionarul public nu şi-a îndeplinit obligaţia ilicită asumată în urma înţelegerii cu acesta.

Cazuistica instrumentată a scos în evidenţă şi alte dificultăţi întâmpinate sub aspectul probaţiunii în investigarea acestui gen de infracţiuni:

–         interesul reciproc al ambelor părţi – subiecţi ai infracţiunilor de corupţie – în obţinerea unor servicii sau venituri nelegale care în alte condiţii nu se pot obţine;

–         caracterul strict personal al relaţiilor ilicite, care de cele mai multe ori se rezumă la cel ce primeşte, pretinde ori acceptă şi la cel ce dă banii, bunuri sau alte foloase necuvenite;

–         existenţa unor intermediari care tratează direct obţinerea unor venituri ilicite, pentru a diminua amploarea legăturilor infracţionale ori a acoperi beneficiarii actelor de corupţie;

–         folosirea unor procedee foarte abile, bine disimulate, pentru a intra în posesia avantajelor materiale ori a foloaselor necuvenite şi luarea unor măsuri stricte pentru evitarea “neplăcerilor”;

–         frecvenţa mare a unor situaţii când primirea de foloase necuvenite este consecinţa insistenţei ori mentalităţii greşite a unor cetăţeni care oferă sume de bani funcţionarilor, după  îndeplinirea unui act în virtutea funcţiei lor şi care acceptă ofertele respective.

Desigur că, în probarea dificilă a infracţiunilor de corupţie, în afara unor elemente obiective, apar şi unele erori în activitatea de prindere în flagrant, speculate ulterior de inculpat: neutilizarea martorilor asistenţi, scrierea cuvântului “mită” pe partea bancnotelor ce nu au marcată seria; oferirea banilor în plic şi invocarea ulterioară a faptului că l-a primit cu convingerea că plicul este gol; înmânarea banilor împreună cu alte produse şi invocarea ulterioară că nu au fost observaţi printre celelalte lucruri; abordarea persoanei mituite la un interval foarte scurt de timp de la momentul remiterii banilor şi invocarea ulterioară a acesteia că nu a avut când să sune şi să anunţe poliţia; inexistenţa fixării pe bandă magnetică a convorbirilor anterioare a determinat ulterior invocarea în apărare a unor aspecte din care rezultă că banii reprezentau de fapt o datorie sau o altă prestaţie fără legătură cu serviciul sau care erau simplu împrumut, independent de relaţiile de serviciu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.