CORUPŢIA DIN PERSPECTIVA CODULUI DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE A POLIŢISTULUI

  1. Noţiunea de CorupţiE-scurt istoric.

Corupţia este un fenomen antisocial ce reprezintă o înţelegere nelegală între două părţi, una propunând sau promiţând privilegii sau beneficii nelegitime, cealaltă, antrenată în serviciul public, consimţând sau primindu-le în schimbul executării sau neexecutării unor anumite acţiuni funcţionale ce conţin elemente ale infracţiunii prevăzute în Codul penal.

Încă din antichitate, problema centrală a politicii a constat în modalităţile de a controla persoanele sau grupurile tentate să pună propriile interese deasupra binelui general. Timp de peste 2000 de ani, corupţia a fost percepută ca principal factor al schimbării sociale, drept cauză recurentă a declinului regimurilor descompuse şi înlocuirea lor cu altele mai bune.

Filozoful scoţian David Hume în 1742, aprecia ca “oamenii dezvoltă ataşamente mult mai puternice faţă de cei care le sunt apropiaţi – familie, prieteni, vecini – în comparaţie cu entităţi vaste, abstracte, precum sunt un oraş, o naţiune sau omenirea, in general”. Tot astfel, fiinţele umane consideră că este mai uşor să acţioneze nefast în numele unui grup – cum ar fi clanul sau partidul politic – decât în nume personal, având în vedere că, de regulă, comportamentul atipic al unui grup este mai uşor de justificat pe baza motivelor ideologice în comparaţie cu cele ale unei persoane.

În cadrul monarhiilor, principalul agent de corupere este suveranul, iar decadenţa se transmite de la vârful scării ierarhice, prin mijlocirea beneficiilor şi privilegiilor acordate prin favoruri regale. Prin distribuţia abilă a mitei, a titlurilor nobiliare şi a oficiilor publice sau prin dizgraţia ameninţătoare, regele îi manipulează pe cei din jur, subminând autonomia consiliilor şi parlamentelor şi transformând o aristocraţie independentă într-o clasă de curteni şi paraziţi. Odată distruse libertăţile aristocratice şi onoarea, regimul sucombă sub presiunea infracţionalităţii şi a excesului legilor arbitrare.

În cadrul guvernărilor republicane, pericolul vine din zona inferioară a societăţii, iar corupţia îmbracă forma dezintegrării orizontale a continuităţii politice. Indivizi ambiţioşi, clanuri şi facţiuni politice constituie o permanentă ameninţare la adresa unităţii şi stabilităţii instituţiilor republicii. Prin reţelele lor de clienţi şi aliaţi, intriganţii pot influenţa luarea hotărârilor instanţelor de judecata în favoarea lor, pot manipula desemnările în funcţie în cadrul magistraturii şi al corpului legislativ sau pot monopoliza posturile publice lucrative. În regiunile democratice în care populaţia se bucura de dreptul de vot, voturile cetăţenilor săraci pot fi uşor cumpărate şi vândute în schimbul banilor sau cadourilor, o practică amplu documentată în privinţa alegerilor europene încă din secolul al 13-lea.

Adevărata protecţie anticorupţie trebuia să vină prin educaţia civică, de pe urma supravegherii pe care comunitatea o exercită asupra publicului şi prin comportamentul fiecărui cetăţean în parte; ea trebuia să apară prin activarea sentimentelor de obligaţie religioasă, de ataşament la tradiţiile municipale şi identităţile locale. Cu alte cuvinte, virtutea era singura garanţie reală a apărării instituţiilor republicane împotriva decadenţei, iar virtutea trebuia asociată cu obiceiurile patriarhale, cu un stil simplu de viaţă, cu un adânc sentiment de patriotism şi de angajare militară. Astfel de opinii nu au fost enunţate doar de moraliştii şi gânditorii utopici, oripilaţi de desfrâul ostentativ al noilor îmbogăţiţi ai Romei sau Horenţei, ci şi de către unii scriitori realişti şi cinici precum Machiavelli.

Baronul Charles de Montesquieu (1689-1755), un magistrat din Bordeaux, considera că, pentru funcţionarea echitabilă a instituţiilor, condiţiile esenţiale erau, în primul rând, ca cele trei puteri de bază ale statului – legislative, executivă şi juridică – să fie riguros separate şi independente una de cealaltă şi, în al doilea rând, ca deliberările oficiale să fie luate întotdeauna în conformitate cu formele şi procedurile stabilite, chiar dacă aceasta încetinea activitatea administraţiei. Maşina puterii de stat nu trebuie lăsată să se mişte prea repede, deoarece ritmul mai lent oferă mai multe şanse de identificare şi corijare a oricăror iniţiative arbitrare aparţinând agenţilor politici.

Există, desigur, posibilitatea ca relaţia de competiţie între activităţile guvernamentale să se dovedească a fi insuficientă şi ca diversele puteri să ajungă la o înţelegere tacită în recurgerea la anumite practici abuzive.

Soluţia finală aflată în scopul protejării imparţialităţii statului a fost transparenţa acţiunilor publice, precum şi vigilenţa opiniei publice. Pe termen lung, politicienii corupţi vor pierde sprijinul electoratului. Şi, având în vedere că persoanele private erau, în general, plasate într-o postură defavorizantă, care nu le permitea să afle faptele ilegale ale guvernanţilor, a apărut o formă specifică a opiniei publice – sub forma presei independente – căreia îi revenea descoperirea acestora.

Recurgerea la opinia publică, drept garanţie finală a răspunderii legale a sistemului politic, a introdus un element de cerc vicious în raţionamentele vremii: era, oare, cazul să se creadă că opinia respectivă nu este manipulată sau nu aparţine unor corupţi? Răspunsul la aceste nelinişti a fost găsit în conservarea pluralismului: protejarea democraţiei împotriva corupţiei şi declinul depindea de ruperea oricărui potenţial monopol cu privire la informaţii. Totuşi, motivaţiile celor care informează publicul pot fi uneori josnice şi înşelătoare, nicidecum virtuoase. Chiar şi apărătorii fermi ai presei, ca Benjamin Constant sau John Stuart Mill ştiau că jurnaliştii promovează opinii partizane sau că, pur şi simplu, se străduiesc să-ţi vândă ziarul; dar  ei credeau că fluxul de informaţii se va dovedi prea schimbător şi instabil pentru a putea fi manipulat.

În toate societăţile, indiferent de natura sistemului economic sau politic, corupţia apare ca un indicativ al stării morale şi ca o consecinţă a lipsei de control social exercitat de cele mai importante instituţii ale statului sau chiar a implicării acestor instituţii într-o sferă ilicită privată.

Corupţia defineşte starea de funcţionalitate normativă a societăţii, gradul de legalitate şi legitimitatea instituţiilor specializate de control social.

La bază, corupţia reprezintă folosirea greşita a oficialităţii pentru motive neoficiale. Fiind un fenomen extrem de complex, corupţia poate fi abordată din diverse unghiuri de vedere: economic, juridic, sociologic, filozofic, etic etc.

În sens lărgit, conceptul corupţiei cuprinde şi întreaga gamă de fapte antisociale numite generic „criminalitatea organizată”.

Dezvoltarea fundamentalismului islamic constituie un factor de risc deosebit de grav, deoarece majoritatea oamenilor consideră că necinstea este un mod murdar şi respingător de a trăi, care distruge demnitatea umană.

După ultimele alegeri din Turcia, un tânăr de 23 de ani, vânzător într-un magazin oarecare, îşi explica votul, în faţa unui jurnalist vest-european, după cum urmează: deşi avea o prietenă creştină, consuma alcool, mergea la discotecă şi călătorea în Europa, el acordase totuşi votul său unei mişcări islamiste care reuşise să se impună masiv în rândul cetăţenilor turci.

„Nu asta ar fi trebuit să fie alegerea mea”, a spus el, „Dar am făcut aşa pentru că 80% din populaţia acestei ţări sunt săracii, iar liderii celorlalte partide nu fac nimic pentru ei. Corupţia din ţară este prea mare”.

Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obţinerea de foloase personale necuvenite.

Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G.M.C)[1], a adoptat provizoriu următoarea definiţie: “Corupţia cu care are legătură activitatea G.M.C. al Consiliului Europei, cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte demersuri care implică persoane investite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile ce decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru ele însele sau pentru alţii”.

În accepţiunea Convenţiei civile asupra corupţiei[2], prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit, care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit.

  1. CAUZELE ŞI FORMELE CORUPŢIEI.

Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia[3], defineşte corupţia în cele două modalităţi de săvârşire, activă şi pasivă.

Corupţia activă cuprinde “promisiunea, oferirea sau darea, cu intenţie, de către orice persoană, direct ori indirect, a oricărui folos necuvenit, către un funcţionar public, pentru sine sau pentru altul, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la a îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor sale”.

Corupţia pasivă cuprinde “solicitarea ori primirea, cu intenţie, de către un funcţionar public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei oferte ori promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la a îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor sale”.

Potrivit Programului Naţional de Combatere a Corupţiei, în funcţie de amploarea faptelor de corupţie, avem „marea corupţie” şi “mica corupţie”.

Marea corupţie, asociată atât funcţiilor de nivel înalt şi factorilor de decizie majoră cât şi formelor grave de fraude, extorcări de fonduri, mergând până la criminalitatea organizată, constituie o problemă şi în ţările superdezvoltate.

Conform Sondajului BEEPS[4] – 1999, studiu finanţat în comun de Banca Mondială şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)) există o distincţie între mecanismele de “State Capture” şi corupţia administrativă. Sintagma “State Capture” se referă la acţiunile unor persoane, grupuri sau societăţi comerciale – atât din sectorul public cât şi din cel privat ce sunt realizate cu scopul de a influenţa în folos propriu conţinutul unor legi, reglementări, decrete şi al altor tipuri de acte guvernamentale, prin acordarea de avantaje personale unor persoane publice, pe căi ilicite sau alte mecanisme netransparente.

Instituţiile de stat apte a fi „capturate” prin mecanismele corupţiei pot aparţine unor domenii foarte variate – cel legislativ, executiv, judiciar, sau unor agenţii de reglementare. La rândul lor, „actorii” implicaţi în procesul de capturare pot fi firme private, importanţi oameni politici, sau diverse grupuri cu interese bine definite.

Numitorul comun al celor două aspecte amintite – instituţiile „pradă” şi actorii – îl constituie obţinerea de avantaje din partea statului pentru un număr restrâns de persoane, firme sau sectoare de activitate, prin distorsionarea cadrului legislativ şi normativ, cu costuri potenţial mari pentru societate în ansamblul ei. Corupţia înfloreşte acolo unde puterea economică este puternic concentrată, interesele partenerului social sunt slab reprezentate, iar canalele convenţionale de influentare a politicului sau de mediere a diferitelor interese sunt insuficient dezvoltate.

În timp ce „State Capture” se materializează prin avantaje pentru anumite persoane sau grupuri din domeniul legislativului sau de reglementare, corupţia administrativă se referă la distorsionarea intenţionată a aplicării legilor, normelor şi reglementărilor existente pentru a crea avantaje unor actori – de stat sau nu, prin acordarea de căştiguri personale unor oficialităţi, pe căi ilicite sau alte mecanisme netransparente.

Nici una din formele corupţiei nu se limitează doar la acte iniţiate de sau implicând firme private. Oficialităţile publice îşi pot folosi autoritatea chiar pentru a denatura „regulile jocului”, sau pot perturba aplicarea politicilor guvernamentale pentru a-şi satisface propriile interese financiare. Deşi toate ţările din regiune (ca şi ţările cele mai avansate de pe glob) continuă să aibă probleme atât cu mecanismele de „State Capture” cât şi cu corupţia administrativă, raportul BEEPS demonstrează că natura şi variaţia interacţiunilor lor în perioada da tranziţie constituie provocări diferite în dezvoltarea unor strategii anti-corupţie eficiente.

În funcţie de domeniul de activitate, în cadrul Programului Naţional de Combatere a Corupţiei, se face distincţie între corupţia administrativă, din justiţie, corupţia politică şi cea economică.

Pe lângă identificarea unor condiţii istorice şi culturale drept cauze ale fenomenului corupţiei, populaţia resimte în proporţii diferite acţiunea unor factori specifici favorizanţi. Este interesant de remarcat că, atunci când se referă la responsabilitatea funcţionarilor, cetăţenii tind să indice mai degrabă trăsături morale sau psihologice, decât aspecte structurale sau instituţionale.

De cealaltă parte, atunci când se referă la propria responsabilitate, publicul pune pe primul plan lipsa de informare, urmată de dorinţa puternică de a se bucura de un tratament preferenţial (oamenii sunt disperaţi să obţină favoruri).

Fenomenul corupţiei este intrinsec legat de climatul moral al societăţii, iar societăţile aflate în schimbare (cum sunt cele din Europa Centrală şi de Est) sunt în mod special vulnerabile.

Studii comparative în ţările Europei Centrale şi de Est au demonstrat că ele sunt caracterizate de o stare persistentă de anomie, atât la nivelul conştiinţei sociale cât şi pe plan individual. Tipurile individuale de răspuns sunt fie pasive, de retragere în fata noi situaţii sociale, fie active, de acceptare şi conformare la noile norme şi valori.

Este nevoie de mai mult timp pentru refacerea legăturilor sociale destrămate şi reinstituirea unui cod de norme sociale , decât avansul spre o societate a pieţei libere.

Percepţiile individuale sunt influenţate de prejudecăţi, stereotipuri sau construcţii politice, dar ele influenţează comportamentul uman, deci devin fapte sociale. Or dacă dorim să analizăm rădăcinile corupţiei şi modalităţile de combatere, trebuie să luăm în considerare acest fapt.

Majoritatea cetăţenilor României sunt conştienţi de problema corupţiei. Ei o percep mai puţin ca o problemă ,,minoră”, aşa-numita corupţie mică în care sunt şi ei implicaţi, ci se referă mai ales la “corupţia mare” , la care nu participă şi pe care nu o cunosc, sau o cunosc doar prin intermediul mass-mediei. Nu există o singură opinie despre corupţie văzută ca un flagel care trebuie combătută ,,cu toate mijloacele”.

Relativizarea fenomenului ne face să credem că societatea s-a obişnuit cu fenomenul şi, din nefericire, a început să îl tolereze în anumite grade. Totuşi o majoritate importantă a celor intervievaţi în cercetările sociologice au o atitudine complet negativă faţă de corupţie (răul absolut, trebuie combătut prin toate mijloacele)

Nu există o singură concepţie privind corupţia. Dar cetăţenii tind să absolutizeze componenta bănească a corupţiei, neglijând serviciile reciproce, sursa indirectă de îmbogăţire. Există o opinie comună privind caracterul extins, generalizat al corupţiei la nivelul societăţii româneşti. Insuficienta diferenţiere a fenomenelor de corupţie ce au loc, a instituţiilor implicate, duc la un criticism generalizat şi la o radicalizare a opiniei publice în acuzarea sistemului politic de corupţie.

Există anumite domenii totuşi evidenţiate de cetăţeni ca fiind mai expuse corupţiei: sistemul vamal, sistemul judiciar, poliţia, sistemul administraţiei publice. Comenzile publice reprezintă activitatea cea mai prielnică corupţiei, în judecata majorităţii cetăţenilor, aici fiind incluse lucrările publice pentru construcţii, sănătatea publică şi poliţia.

Opinia generală despre corupţie este una negativă, ea fiind percepută ca un rău social.

Totuşi corupţia nu este un fenomen condamnat necondiţionat. O parte a cetăţenilor exprimă o opinie ambivalentă privind corupţia, reacţie la o situaţie socială anomică pe termen lung. Corupţia poate fi, din această privinţă, un mijloc eficient de a rezolva problemele individuale. Este şi o dovadă a faptului că oamenii pot devia de la principiile lor atunci când sunt confruntaţi cu probleme în viaţa de zi cu zi. Din nefericire, există un grad ridicat de disponibilitate a cetăţenilor pentru a lua parte la acte de corupţie, adică o capacitate de compromis şi de deviere de la propriile principii în anumite conditii cum ar fi îngrijire medicală sau căutarea unui loc de muncă.

  1. ETICA ŞI  DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ  PRIVIND CORUPŢIA.

Conturarea înţelesurilor primare, de bază, ale termenilor de ”etică” şi de ”morală” constituie o operaţie care obligă să ne raportăm la doua spaţii socio-culturale celebre: lumea greacă şi cea romană, considerate, fiecare în parte, emblematice în intervalul temporal al antichităţii lor. Desigur, şi alte mari culturi (cea indiană, egipteană s.a.) au utilizat termeni specifici pentru a identifica realitatea pe care o analizăm; aceştia, însă, nu au similitudini cu termenul grec.

Termenii ”etică” şi ”morală” dispun de anumite trăsături care îi apropie. Astfel, din punct de vedere al raportării la realitatea morala şi la teoria despre cea dintâi , ambii termeni pot denumi atât aspectul real, cât şi aspectul teoretic. În pofida similarităţii evidente pe care am menţionat-o, este prezentă, totuşi, o deosebire.

Mai exact, în istoria gândirii etice, s-a manifestat o preferinţă mai mare pentru termenul ”etică” cu scopul de a numi latura teoretică şi pentru termenul ”morală” în vederea evidenţierii laturii reale a faptului, a fenomenului moral. În temeiul acestei practici,  termenii s-au definit prin raportare reciproca – astfel:

–         etica este prezentată drept teorie (ştiinţifică sau filosofică) asupra moralei sau ca morală, specificându-se că este vorba despre o morală teoretică;

–         morala este considerată, la rândul ei, obiectul de studiu al eticii. Finalmente, deosebirea sau diferenţa pe care o punem în discuţie este tocmai aceea dintre fenomenul moral şi teoria moralei.

Un alt aspect discutabil în privinţa termenilor etică şi morală intervine din punct de vedere al integrării în conţinutul acestora a realului şi a posibilului. Ambii termeni pot desemna faptul ca atare, realitatea constituita şi funcţională sau ceea ce este dar şi ceea ce trebuie să aibă loc în temeiul acceptării unor idealuri, a unor imperative, norme sau exigenţe de viaţă.

Etica profesională reprezintă o diviziune a eticii contemporane a cărei fiinţare (în ultimul secol) s-a produs ca efect al instituirii şi multiplicării profesiilor în planul vieţii sociale şi examinează problemele de ordin moral legate de exercitarea acestora.

Oamenii au avut dintotdeauna diverse ocupaţii care, însă,  s-au transformat în profesii odată cu îndeplinirea de către acestea a unor exigenţe speciale. H.Gartner (1991) enunţa următoarele caracteristici ideale ale profesiilor:

– profesia implică temeinica cunoaştere teoretică a domeniului de exercitare, aceasta fiind posibilă prin pregătire îndelungată;

– profesia angajează realizarea anumitelor standarde atât în iniţierea cât şi în menţinerea şi avansarea unei persoane într-un câmp determinat de manifestare, iar acestea se stabilesc  de către corpul profesional;

– săvârşirea delictelor profesionale atrage ca cea mai dură măsură de pedepsire – eliminarea din comunitatea profesionala – (implicit retragerea dreptului de practică);

– profesia îşi exercită rolul în comunitate prin satisfacerea unei nevoi sociale, iar comunitatea legitimează profesia prin faptul că solicită/beneficiază de rezultatele profesionale aferente;

– componenţii grupului profesional cunosc/acceptă/respectă/creează reglementările unui cod etic specific care stipulează, între scopurile centrale ale activităţii profesionale, şi pe acela al slujirii altruiste a societăţii;

– între membri comunităţii profesionale trebuie să existe relaţii colegiale, monitorizate colegial/principial de către fiecare în parte;

– componenţii grupului profesional trebuie să fie pregătiţi ca în situaţii de haos şi catastrofă să se sacrifice, inclusiv să-şi rişte viaţa (conform M.Miroiu, G.Bledea-Nicolae – Etică profesională, curs universitar, Univ. Bucureşti, 2000, p.48-49)

Conceptul de conduită profesională desemnează totalitatea modalităţilor de acţiune utilizate de un funcţionar în activitate. Ne referim astfel la modul în care se desfăşoară raporturile sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei şi al funcţionarilor, informarea publicului şi crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionari, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţi, pe de altă parte.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publica necesita o extrem de variata gamă de prestări realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesionala diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte intr-o grupare organizata, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificata, mai ales in prestaţiile sale către populaţie.

Privita din punct de vedere sociologic, administraţia publica nu reprezintă altceva decât o suma de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni in favoarea altor oameni.

Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează in administraţie capătă o importanţă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social si oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simpla schema, fără viabilitate, daca nu exista oameni competenţi, activi si devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.

Relaţia interumană dintre cetăţean şi funcţionar se poate desfăşura în multiple forme şi modalităţi. Este nevoie ca un funcţionar să dea dovadă de un comportament moral, bune maniere, disponibilitate faţă de cetăţean, să aibă un limbaj adecvat, să acorde atenţia cuvenită fiecărui cetăţean.

Codurile deontologice contemporane sintetizate pentru diferitele profesii recunoscute şi formalizate constituie, de fapt, rezultatul final al unui amplu proces reflexiv care utilizează atât achiziţiile domeniului ştiinţific pe care îl materializează profesia în cauză, cât şi valenţele discursului filosofic. De aceea, deontologia profesională apare ca etică aplicată unui domeniu de exercitare profesionalizată pentru profesioniştii activităţilor umane.

Atât în forma sa generală, cât şi în cea profesională, deontologia s-a dezvoltat şi se afirmă sub impulsul constituirii unei realităţi socio-umane deosebit de complexe care integrează elemente originale, inedite în câmpul manifestărilor umane, în general, şi al relaţiilor interpersonale, în mod particular. Preocupările de ordin deontologic constituie indubitabil o necesitate atât pentru comunităţi (ca întreg), cât şi pentru grupuri (mai ales cele profesionale), şi chiar pentru indivizi luaţi separat. Dacă deontologia profesională (considerată în mod generic) se exprimă sintetic în codurile aferente profesiilor, atunci putem vorbi despre caracterul necesar al elaborării codurilor deontologice.

  1. PRINCIPII ALE UNEI CONDUITE PROFESIONALE CORECTE.

Pentru a stabili liniile directoare ale conduitei funcţionarului public au fost stabilite o serie de principii care se regăsesc în cadrul actelor normative ce reglementează acest domeniu.

Prioritatea interesului public reprezintă unul din primele principii ale activităţii unui funcţionar public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice.

Pentru înţelegerea acestui principiu trebuie să ţinem cont de faptul că funcţionarul public se află permanent în slujba societăţii, a cetăţeanului, spre deosebire de un liber profesionist sau angajat al unei societăţi comerciale care urmăresc interesul unui cerc restrâns de persoane.

Asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice reprezintă, de asemenea, una din regulile serviciului public. Acest principiu este strâns legat de nediscriminare şi egalitate în faţa legii.

Imparţialitatea şi independenta sunt două principii care trebuie să garanteze întregii societăţi un serviciu public obiectiv şi neutru. Imparţialitatea stabileşte faptul că în activitatea sa funcţionarul trebuie să se bazeze numai pe regulile ce reies din lege, fără a favoriza anumiţi cetăţeni. În acelaşi timp, pentru a putea fi imparţial un funcţionar public trebuie să fie independent faţă de orice factori de influenţă (politici, economici, etc.).

Integritatea este principiul conform căruia un funcţionar public nu poate să solicite sau să accepte avantaje sau beneficii de orice natură în virtutea funcţiei pe care o deţine sau activităţii pe care o desfăşoară. Nerespectarea acestui principiu conduce în mod direct la imposibilitatea de a respecta oricare din principiile anterioare. Un funcţionar care nu are o conduită integră nu poate fi imparţial şi nu poate asigura un tratament egal; de asemenea, respectarea interesului public nu mai există.

Pentru creşterea calităţii serviciului public şi pentru asigurarea unei conduite corecte, dar mai ales unitare a tuturor funcţionarilor au fost stabilite coduri de conduită, de etică sau deontologie care să guverneze această problematică.

Stabilirea unor norme privind etica şi deontologia funcţionarilor, în general, ori a anumitor categorii speciale de funcţionari are rolul de a asigura şi promova un comportament profesionist.

Conduita de muncă a poliţistului este apreciată  prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării, în ordine, regulamente şi instrucţiuni, în normele de comportare proprii statului de drept.

Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea conduitei poliţistului revine mai multor factori, între care:

–         dezvoltarea capacităţilor intelectuale, lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale muncii de poliţie, precum şi al reprezentărilor şi noţiunilor despre viitorul muncii de poliţie, dar mai ales viitorul mod de a fi al poliţistului;

–         formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă implicate în îndeplinirea diverselor atribuţii ale profesiunii de poliţist;

–         formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă;

–         deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat, cu scopuri parţiale şi generale bine precizate, care să fie îndeplinite cu regularitate;

–         dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă;

–         înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii.

Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a poliţistului pentru a-l aprecia ca om, ca intelectual care trebuie  perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative cum ar fi: rutina, scăderea spiritului de răspundere, obiectivitate şi corectitudine, apariţia unei atmosfere ostile muncii, deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă, cu familia, cu vecinii etc.

Conduita profesională a poliţistului se bazează pe următoarele principii: legalitatea; egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea; transparenţa; capacitatea şi datoria de exprimare; disponibilitatea; prioritatea interesului public; profesionalismul; confidenţialitatea; respectul; integritatea morală; independenta operationala; loialitatea.

Poliţistul răspunde la orice solicitare privind exercitarea profesiei, evită comportamentul care ar putea afecta încrederea populaţiei, este disciplinat şi apără prestigiul instituţiei şi profesiei, exercitând toate prerogativele şi îndatoririle specifice funcţiei publice pe care o deţine. Acesta trebuie să se comporte civilizat, să dea dovadă de amabilitate şi solicitudine, adoptând o atitudine politicoasă şi fermă şi să dovedească stapânire de sine, capacitate de comunicare, abilităţi de gestionare a situaţiilor conflictuale, dezvoltându-şi prin sistemul de formare continuă puterea de înţelegere a problemelor sociale, culturale şi educaţionale specifice colectivităţii în care îşi exercită profesia, precum şi, după caz, capacităţile manageriale.

Când este în uniformă trebuie să poarte însemnele distinctive şi echipamentul prevăzute de lege, pentru a fi protejat şi recunoscut cu uşurinţă pe timpul misiunilor având obligatia de a-şi face cunoscută identitatea în legătură cu îndatoririle profesionale ce îi revin, contribuind astfel la realizarea interesului public, asigurarea protecţiei proprii şi crearea premiselor necesare angajării răspunderii personale pentru acţiunile sau inacţiunile sale.

Deasemenea trebuie să promoveze şi să dezvolte fără discriminare bunele raporturi între instituţia pe care o reprezintă şi comunitate, asigură cooperarea efectivă cu reprezentanţii autorităţilor publice centrale şi locale, ai organizaţiilor neguvernamentale şi ai populaţiei, ai grupurilor minoritare, inclusiv ai celor etnice.

În temeiul relaţiilor de parteneriat dezvoltate în cadrul comunităţii, poliţistul furnizează membrilor acesteia informaţii privitoare la legislaţia în vigoare şi la activitatea sa profesională, în limita competenţelor ce îi revin şi fără a dezvălui date şi informaţii clasificate, potrivit legii.

Are obligaţia să păstreze, în condiţiile legii, asigurând respectarea drepturilor persoanelor, secretul de stat şi secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea deplină a datelor şi informaţiilor pe care le deţine şi să nu le utilizeze abuziv sau în folos personal.

Culegerea, stocarea şi utilizarea datelor cu caracter personal se fac în condiţiile legii şi vor fi limitate strict la ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legale legitime şi specifice poliţiei.

Poliţistului îi este interzis să aplice, să încurajeze şi să tolereze, în nici o împrejurare, acte de tortură, tratamente şi pedepse inumane sau degradante, constrângeri fizice ori psihice.

În cazul în care poliţistul ia cunoştintă, prin orice mijloace, despre savârsirea de către alt poliţist a faptelor prevăzute mai sus, ia măsurile care se impun, după caz, pentru determinarea încetării acestui comportament şi pentru informarea superiorilor cu privire la situaţia sesizată.

  1. REGLEMENTĂRI PRIVIND ETICA, DEONTOLOGIA ŞI CONDUITA PROFESIONALĂ A FUNCŢIONARILOR  Ministerului AdministraŢIEI şi INTERNELOR.

Rolul instituţiilor şi autorităţilor publice este tot mai important în contextul social actual, unul dintre motive constituindu-l faptul că acestea reprezintă interfaţa statului român atât cu proprii cetăţeni, cât şi cu organismele şi instituţiile din străinătate. Nevoia de informare şi comunicare caracterizează legăturile inter-instituţionale, şi cum promotorii acestora sunt cei care exercită prerogative de funcţie publică, exigenţele cresc.

În tot ceea ce se întreprinde la nivelul instituţiilor statului în scopul exercitării atribuţiilor funcţionale, personalului îi revine obligaţia de se supune normelor de conduită profesională în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Ierarhia instituţiilor şi autorităţilor distinge între cele din administraţia publică centrală şi cea locală, însă indiferent de nivelul ierarhic, personalul acestora serveşte interesul public, fiind în slujba ţării, şi implicit a cetăţenilor.

Reglementarea normelor de conduită profesională sub forma unor Coduri de conduită a apărut din necesitatea înlăturării oricăror fapte generatoare de lipsă de integritate publică, inamicul nr. 1 în derularea procesului de evoluţie instituţională,  prevederile acestor acte normative având rolul de a contribui la îmbunătăţirea calităţii serviciului public şi de a determina creşterea eficienţei instituţiilor şi autorităţilor publice.

La nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor îşi găsesc aplicabilitate o serie de acte normative privind normele generale de conduită profesională a funcţionarilor publici, personalului contractual, militarilor şi funcţionarilor publici cu statut special din structurile M.A.I:

  • Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici;
  • Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice;
  • Hotărârea Guvernului nr. 991/2005 privind Codul de etică şi deontologie profesională a poliţistului;
  • Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 1489/2006 privind Codul de etică şi deontologie a personalului din Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi din structurile subordonate;
  • Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 252/2004 privind conduita etică a auditorului intern.

Aceste acte normative stabilesc  normele esenţiale de conduită, obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, evidenţiind un mod de comportament  instituţionalizat, pentru evitarea conflictului de interese şi a utilizării funcţiei pentru propriul interes.

Aceste Coduri de conduită reprezintă atât un instrument de informare cu privire la conduita profesională la care sunt îndreptăţiţi cetăţenii să se aştepte din partea funcţionarilor publici, cât şi un mijloc de creare a unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, si între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte. Din perspectiva funcţionarilor publici, aceste reglementări reprezintă o colecţie clară de norme de conduită, prin care se cere funcţionarilor publici să asigure un tratament egal cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, profesionalism, imparţialitate şi independenţă, cinste şi corectitudine.

De asemenea, acestea stabilesc drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici în exercitarea funcţiei publice, precum şi interdicţia funcţionarilor publici de a solicita ori a accepta cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri, care le pot influenta imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă in raport cu aceste funcţii.

  1. ATITUDINEA FAŢĂ DE CORUPŢIE.

Poliţistului îi este interzis să tolereze actele de corupţie şi să utilizeze abuziv autoritatea publică pe care i-o conferă statutul său sau să pretindă sau să accepte bani, bunuri ori valori în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini atribuţiile profesionale şi să primeasca sarcini, misiuni sau lucrări care excedează competenţelor stabilite prin fişa postului fiind obligat să ia atitudine faţă de actele de corupţie manifestate în cadrul instituţiei, având obligaţia de a informa superiorii şi alte organe competente cu privire la cazurile de corupţie despre care a luat cunoştintă. Totodată  îi este interzis să uzeze de calitatea sau de funcţia îndeplinită pentru rezolvarea unor interese de ordin personal.

Persoanele care se consideră lezate în drepturile şi libertăţile lor pot contesta acţiunile sau măsurile poliţiei, în condiţiile legii.

Poliţistul este funcţionarul public cu statut special, care exercită atribuţiile stabilite de lege pentru Poliţia Română şi celelalte structuri poliţieneşti din M.A.I..

În conformitate cu statutul lor profesional, poliţiştii au dreptul la protecţie socială adecvată, măsuri specifice de protecţie a sănătăţii şi securităţii individuale şi la retribuţie corespunzătoare potrivit importanţei, riscurilor şi gradului de pericol determinat de activitatea profesională şi se pot asocia pe criterii profesionale, umanitare, tehnico-ştiinţifice, culturale, religioase şi sportiv-recreative, potrivit prevederilor legale, iar pentru a-şi apăra drepturile şi a-şi promova interesele, poliţiştii pot deveni membri ai Corpului National al Politistilor. Are are obligaţia de a verifica sistematic şi de a asigura legalitatea acţiunilor sale, înaintea şi în timpul desfăşurării acestora, atât din perspectiva respectării legislaţiei naţionale, cât şi a documentelor internaţionale la care România este parte.

În timpul exercitării atribuţiilor de serviciu răspunde personal pentru acţiunile, inacţiunile şi omisiunile sale, în condiţiile legii. El are datoria să se abţină de la executarea ordinelor şi misiunilor vădit ilegale, având obligaţia de a-şi informa de îndată şefii despre aceasta, pe cale ierarhică, atât verbal, cât şi prin raport scris. Abţinerea de la executarea ordinelor şi misiunilor în condiţiile enumerate mai sus nu atrage răspunderea disciplinară. Cei care deţin o funcţie de conducere răspund pentru dispoziţiile date subordonaţilor în temeiul autorităţii pe care o exercită potrivit prevederilor legale. Prin modul de organizare a relaţiilor ierarhice în cadrul poliţiei se asigură posibilitatea identificării superiorului responsabil de acţiunile sau inacţiunile poliţistului în exercitarea atribuţiilor profesionale. Măsurile disciplinare se stabilesc şi se aplică numai după efectuarea cercetării prealabile, iar cazurile în care prin aplicarea sancţiunilor disciplinare se dispune amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare ori se aduce atingere raporturilor de serviciu ale poliţistului, cercetarea prealabilă este urmată în mod obligatoriu de consultarea consiliilor de disciplina special constituite.

Încălcarea principiilor şi regulilor menţionate atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a celui vinovat, în condiţiile legii.


[1] înfiinţat de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei în anul 1994

[2] adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999

[3] semnată şi de România la 27 ianuarie 1999

[4] BEEPS – Business Environment and Enterprise Performance Survey

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.