PREVENIREA VICTIMIZĂRII MINORILOR

Consideraţii generale privind victimizarea minorilor

Intr-o societate in care majoritatea oamenilor nu-si urmaresc decat propriile interese si castiguri, intr-o societate in care violenta de orice tip este considerata ca ceva normal si chiar necesar, intr-o societate in care aderarea la „principiile” democratiei occidentale devanseaza respectarea individului ca entitate umana, copilul nu-si gaseste locul ce ar trebui sa-l ocupe, atat in familie, cat si in societate.

Copilul trebuie respectat ca o persoana distincta. Copiii trebuie recunoscuti ca cetateni, la fel ca adultii. Ei au drepturi fundamentale, atat ca fiinte omenesti, cat si ca cetateni ai unui stat: dreptul la o viata particulara, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normala. Pe langa acestea, copiii au nevoi speciale si au dreptul ca acestea sa fie indeplinite (dreptul copilului la protectie, libertate).

Cresterea violentei indreptata asupra copilului constituie una din problemele sociale cele mai dramatice cu care se confrunta societatile contemporane.

Procesul de constituire şi dezvoltare a unor modalităţi de identificare  a abuzului  asupra copilului, a prevenirii lui şi a tratării copilului, întâmpină încă mari greutăţi şi prezintă multe disfuncţii. Dacă pe plan mondial declararea diverselor forme de abuz exercitate asupra copilului a cunoscut o adevărată explozie, la noi trebuie încă să se intervină în direcţia conştientizării la nivel de individ şi societate, a înţelegerii consecinţelor grave, acute asupra dezvoltării copilului. Astăzi se manifestă o îngrijorare crescută faţă de copii abuzaţi şi neglijaţi chiar în casele lor şi de propriile familii. Aceşti copii sunt „invizibili” şi în general este dificil să pătrunzi în spatele uşilor închise şi să aduci în faţa opiniei publice ceea ce este considerat de mulţi oameni ca fiind o problemă personală

1.1 Definiţii şi forme ale abuzului

In definirea notiunii de abuz trebuie tinut cont de situatia copiilor din fiecare tara, de modelul sociocultural, de indicatorii de sanatate ai populatiei infantile, etc.

Indiferent de faptul ca exista o gama larga de definitii ale abuzului toate au doua elemente comune (Zamfir, 1993, 120): sanatatea fizica sau psihica a copilului este afectata; vatamarea este facuta in mod intentionat.

(Fundatia „Salvati Copiii”)

Desi in Dictionarul Explicativ al limbii romane se face distinctie intre „abuz” („intrebuintarea fara masura a unui lucru”) si „maltratare” („a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza”).) în literatura referitoare la protectia copilului cei doi termeni sunt sinonimi.

Dintr-o perspectiva medicala maltratarea este definita ca „orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni care este în detrimentul copilului si are loc profitand de incapacitatea copilului de a se apara, de a discerne intre ceea ce este bine sau rau, de a cauta ajutor si de a se autoservi” (Popescu si Radut, 1998).

Se desemneaza in mod curent ca fiind copil maltratat, copilul care este supus la acte de brutalitate mai mult sau mai putin grave, fie la lipsa de ingrijire, care duce la leziuni fizice sau la tulburari ale dezvoltarii. Reiese ca maltratarea este orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni, cu consecinte nocive pentru copil, profitand de pe urma diferentei de putere dintre agresor si victima.

Abuzul poate fi regasit oriunde si oricand in istoria si in prezentul societatii omenesti. Formele de rele tratamente cuprind toate aspectele personalitatii: cel fizic, cel psihic (emotional), cel moral si cel sexual. In literatura de specialitate exista o diferentiere uzuala intre patru tipuri de ma1tratare: abuzul fizic, abuzul emotional, abuzul sexual, copii neglijati (Killen, 1998,26).

Abuzul fizic implica folosirea fortei fizice asupra copilulu1 si supunerea la munci dificile care depasesc posibilitatile acestuia avand ca rezultat vatamarea integritatii sale corporale. El presupune pedepse ca: asezarea in genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, ranirea, otravirea, intoxicarea sau arderi produse in mod intentionat, exploatarea muncii copilului (abuz economic).

Conform definiţiei acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii:

(Report of the Consultation on Child Abuse Prevention – WHO, Geneva 29-31 march, 1999)

„Bataia este rupta din rai” – spune un vechi proverb romanesc. Bataia aplicata copiilor a reprezentat, de-a lungul timpului, unul din actele cele mai obisnuite, in concordanta cu vechile principii pedagogice conform carora orice sanctiune fizica reprezinta unul din mijloacele principale de realizare a conformitatii si obedientei fata de parinti. Bataia este o pedeapsa fizica pe care unii parinti o folosesc atunci cand nu percep posibilitatile de întelegere ale unui copil la o anumita varsta. Adultul se enerveaza si se descarca producand groaza si durere copilului. Copilul, mai ales cel mic, nu poate intelege de ce adultul, care este intr-adevar mai puternic fizic, dar care a dovedit dovezi de dragoste anterior, il ataca asa violent.

Permanentizarea bataii nu are efect dorit asupra copilului, în sensul educarii acestuia. Bataia la randul ei devine o sursa de frustrare pentru parinti, care, in timp, vor fi lipsiti de dragostea din partea copilului. Bataia are un efect temporar si în nici un caz nu poate inlocui educatia pe care parintii trebuie sa o acorde copiilor.

In plan comportamental, copiii abuzati fizic, pot avea urmatoarele manifestari:

–         neliniste cand alti copii plang;

–         comportamente extreme: agresivitate sau retragere;

–          frica de parinti;

Abuzul emotional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului fata de copil, cu efecte negative asupra personalitatii in formare a copilului. Respingerea, izolarea fortata, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea copilului reprezinta forme ale acestui tip de abuz.

Abuzul emotional nu are de-a face cu intamplarile izolate de respingere care pot fi intalnite in majoritatea familiilor, ci implica un model de comportament continuu si stabil  fata de copil, comportament ce devine o trasatura dominanta a vietii acestuia.

Trauma produsă poate trece neobservată. Cicatricele sunt interne, dar pot ref1ecta daune mai mari decat orice alta forma de abuz.

Deprivarea copilului de demnitate sau degradarea acestuia este legata de copiii care sunt perceputi negativ de parintii lor, uneori chiar de la nastere. Aceasta forma a abuzului psihologic se concretizeaza in exprimari sau atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afecteaza demnitatea acestuia. In acest cadru se inscrie folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacitatilor intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neincrederii in viitorul lui, invinovatirea lui pentru esecurile sale din toate domeniile. Copiii simt ca ceva nu este in regula cu ei, ca sunt „prosti”, „rai” sau „nebuni”.

Abuzul sexual

Conform aceluiaşi Raport of the Consultation on Child ABUSE prevention : WHO, Geneva 29-31 march, 1999

Orice formă de abuz sexual asupra unui minor are un impact covârşitor asupra dezvoltării sale psihice, antrenând formarea unei personalităţi dominate de tare multiple, de la sentimente de vinovăţie şi ruşine nedefinite, la angoase, incapacităţi de concentrare, la insuficienţe chiar în ce priveşte dezvoltarea fizică şi fiziologică, generatoare de alte complexe.

Reflectate în comportament, astfel de personalităţi conduc la deviaţii cu consecinţe distructive, fie asupra altora – de multe ori victimele abuzului sexual suferit în copilărie perpetuează, în calitate de autori, astfel de comportamente – fie asupra sa, determinând autoizolarea, autovictimizarea prin diverse modalităţi, culminând, uneori, cu sinuciderea.

Exploatarea sexuala a minorului se refera la supunerea copilului la activitati sexuale prin forta sau contra unor sume de bani, sau alte avantaje.

Prostitutia, care afecteaza majoritatea statelor lumii, nu este un fenomen recent. in unele regiuni ea este considerata a fi cea mai veche „meserie”. Daca femei care se prostitueaza au existat dintotdeauna, fenomenul copiilor care practica aceasta munca este de data mai recenta.
Exploatarea copilului, prin coruptie, atinge proportii ingrijoratoare in tarile sarace. In Thailanda, Filipine acest fenomen este chiar „institutionalizat” in familii, in societate. Parintii nu cunosc efectele abuzului pentru copii, motiv pentru care nimeni nu crede ca li se face vreun rau. Comportamentul anormal a devenit norma in aceste societati.

Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emotionale, de dezvoltare fizica si psihica, precum si limitarea accesului la educatie.Neglijarea pune in pericol dezvoltarea normala a copilului – dezvoltarea bio-psiho-socio-culturala.

Cele mai grave forme de neglijare sunt: neglijarea hranirii copilului, neglijarea imbracamintei lui, neglijarea curateniei si a sigurantei locuintei, neglijarea supravegherii copilului, neglijarea ingrijirii sanatatii lui, neglijarea educatiei scolare, neglijarea nevoilor sale afective si de comunicare, abandonul copilului.

Toate aceste categorii de abuz nu se exclud una pe alta; clasificarea facuta este una artificiala deoarece, in realitate, exista o impletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut ca abuzul fizic nu are si consecinte psihice sau ca abuzul sexual nu este insotit de efecte fizice sau psihice asupra copilului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (daca munca depaseste capacitatea fizica a copilului), psihic (mai ales daca munca este umilitoare), sau sexual (dacă copilul este obligat să practice prostitutia, pornografia).

Abuzul impotriva copiilor este privit in general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleara sau mai larga menita sa ingrijeasca minorii, sau de inlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi insa, asa cum considera Pecora (1992, apud Roth-Szamoskozi, 1999, 62-64) conceptualizarea abuzu1ui comis impotriva copilului la trei nivele: societal, institutional si familial.

Abuzul societal reprezinta totalitatea actiunilor, atitudinilor si valorilor societatii care impiedica buna dezvoltare a copilului. Unele (daca nu majoritatea), societati sunt abuzive cu copiii. Ele nu constituie medii prielnice de dezvoltare a copiilor: fie datorita conditiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzator; fie datorita insuficientei dezvoltari a serviciilor sociale pentru copii; fie datorita unor conditii de razboi sau violentei sociale; fie datorita unor reglementari sau mentalitati discriminatorii in raport cu unele categorii de copii; fie datorita tolerarii diferitelor forme de abuz impotriva copiilor.

Abuzul institutional (organizational) se refera la organizatiile si institutiile frecventate de copii sau care ar trebui sa aiba drept preocupare bunastarea copilului.

Prin aceasta forma de abuz, unele scoli, autoritati, institutii, unitati medicale opereaza in modalitati discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor si ale omului, in general. Copiii din familiile sarace sau cei apartinand minoritatilor nationale defavorizate (romii) au un risc crescut de abandon scolar. Aceasta se traduce prin neglijarea for din partea institutiilor scolare si a cadrelor didactice.

Aceeasi categorie de copii ajunge cel mai adesea in institutiile de ocrotire: se pare ca nici in aceste institutii ei nu sunt scutiti de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferinta copilului, de asta data prin abuzul comis chiar in numele institutiei. In aceste institutii se pot intalni nu numai mentalitati sau practici discriminatorii, dar si forme dintre cele mai grave de abuz fizic sau psihic. Nu e de mirare ca modelul educatiei prin bataie practicat in institutii, de catre profesionisti, va fi preluat si de familiile cu copii, pedeapsa fizica devenind astfel justificabila.

In contrast cu abuzul societal si institutional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului in special de catre cei in care copilul are incredere, cei insarcinati cu ingrijirea copilului.

Datele statistice referitoare la abuzul copiilor releva ca mediul cu cel mai mare grad de risc ramane mediul familial.

Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare. depinde de o serie de factori sociali si culturali. Un comportament este considerat intr-o societate data ca fiind abuziv daca el depaseste standardul cultural obisnuit al comunitatii. Bataia peste fund sau o palma data unui copil sunt considerate in Romania forme acceptabile de pedepse date de catre parinti; chiar daca aceste pedepse se aplica frecvent, parintele nu este condamnat sub nici o forma.

1.2. Factorii favorizanţi ai abuzurilor

  • Factori caracteristici copilului

Datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. Aceste caracteristici sunt:

  • lipsa aproape totală de posibilităţi fizice şi psihice de apărare;
  • capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altor persoane;
  • imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune sau rele ale celor cu care vin în contact;
  • capacitate empatică redusă;
  • nivel înalt de sugestibilitate şi credulitate;

  • Factori caracteristici societăţii

Instituţii de ocrotire

În aceste locuri au fost semnalate o multitudine de forme de abuz atât din partea personalului cât şi din partea copiilor.

Acestea au la bază următoarele aspecte:

  • lipsa unei metodologii de selecţie şi testare a aptitudinilor necesare unei persoane care lucrează în sistemul de protecţie a copilului;
    • numărul redus al personalului de specialitate în raport cu numărul copiilor;
    • condiţiile improprii de locuit;
    • rigiditate în activităţiile pedagogice;
    • lipsa unui mediu individualizat, securizant;
    • stimularea redusă a copiilor în exprimarea propriilor opinii şi nerespectarea acestora de către ceilalţi;

Şcoala

Deşi constituie în primul rând un spaţiu social de transmitere şi asimilare de informaţii dar şi de modelare, respectiv de socializare, uneori în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz.

Cauzele sunt reprezentate de:

  • supraîncărcarea programelor şcolare şi structurarea lor inadecvată;
  • capacitatea redusă de stimulare şi comunicare cu elevii;
  • lipsa unei educaţii sexuale în instituţiile de învăţământ şi             ignoranţa cu privire la abuz;
  • tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiţionat de factori subiectivi;
  • metode disciplinare necorespunzătoare din partea profesorilor;
  • lipsa unor alternative de petrecere a timpului liber;
  • Factori caracteristici familiei

a) nivel socio-economic

  • clasa socială : abuzul poate apărea la toate clasele sociale, dar el este întâlnit mai frecvent în familiile aparţinând clasei “de jos”.
  • locul de muncă al părinţilor : determină statutul social şi moral al părintelui, starea socio-economică a familiei. Satisfacţiile pe care locul de muncă îl oferă părintelui influenţează dezvoltarea fenomenului de transfer de agresivitate în familie, toleranţa faţă de limitele copilului.

b) configuraţia familiei

  • modul de organizare al acesteia: monoparentală, copil unic, familie numeroasă, părinţi bolnavi sau divorţaţi.

c) gradul de maturitate psihologică a părinţilor

  • pregătirea partenerilor pentru întemeierea unui cămin, pentru venirea pe lume a copiilor. Astfel vor fi evitate atitudini negative precum: considerarea copilului ca duşman al libertăţii şi fericirii părinţilor; gândire aberantă în legătură cu capacitatea de înţelegere a minorului; atitudine educativă rigidă, riguroasă şi punitivă.

d) sănătatea mentală a părinţilor

  • esenţiale în declanşarea abuzurilor sunt trăsăturile psihotice ale părinţilor care: nu cunosc caracteristicile copilului, sunt incapabili să perceapă obiectiv realitatea, au tendinţe de a domina sau distruge copilul, sunt reactivi la dependenţa şi solicitările de îngrijire ale celui mic.

e) factori culturali

  • brutalitatea fizică apare mai frecvent în familiile cu un nivel cultural mediu sau scăzut. Cultura este asociată cu tradiţiile şi obiceiurile familiei, stilul educativ, modelul de comunicare între membrii familiei, gradul de relaţionare socială/izolare.

f) istoria evoluţiei personalităţii părinţilor

  • se referă la propria copilărie, la abuzuri, evenimente neplăcute, precum: separarea timpurie permanentă sau pe termen lung a părinţilor, instituţionalizarea la o vârstă mică.

g) relaţiile conjugale

  • importante în acest caz sunt conflictele din familie datorate atât factorilor menţionaţi anterior şi lipsei clare a rolurilor parentale cât, mai ales, inversării lor. Violenţa dintre parteneri reprezintă baza abuzurilor emoţionale asupra copiilor.

h) consumul de droguri şi alcool

  • alcoolul este cel mai frecvent factor de declanşare a comportamentelor abuzive, el întreţinând şi amplificând o stare nevrotică în familie.

1.3. Consecinţe ale abuzului

Abuzul nedepistat si netratat produce modificari grave in structura personalitatii copilului, cu efecte majore in timp.

Copiii aflati in situatii de maltratare trec prin experiente de viata care restrang in diferite grade satisfacerea nevoilor lor.

Reactiile copiilor la situaţia de abuz sunt în funcţie de următoarele variabile:

–         tipul de abuz la care sunt supusi;

–          varsta copiilor

–         capacitatea lor de intelegere a realitatii;

–          ajutorul pe care il primesc de la adultii din mediul lor de viaţafamilie, prieteni, rude);

–         caracteristicile evenimentelor traumatice (violenta cronica va avea, probabil, efecte mai grave decat actele violente izolate);

–         caracteristicile lor de personalitate, dependente, in parte, de calitatile lor innascute de vulnerabilitate sau, dimpotriva de rezistenta la stres.

Imediat după comiterea abuzului, simtomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de ordin somatic şi emoţional.

Somatic, în funcţie de tipul de abuz, se constată: hematoame, arcuri, echomoze, plăgi, leziuni interne, fracturi, suprafeţe de piele înroşite, asociate cu tulburări neurovegetative(cefalee, greaţă, vomă, transpiraţii, etc)

Emoţional, sunt evidenţiate: teamă, fobii, amintiri obsesive, un puternic sentiment de insecuritate, sentimente de vinovăţie/jenă.

Impactul maltratarilor asupra copilului se manifesta atat pe plan afectiv(atasamentul), pe planul dezvoltarii sale (limbajul, grafismul), cat si pe plan scolar(retard, esecuri, abandon scolar) si pe plan social (relatii cu colegii de scoala, cu tovarasii de joaca).

Un copil care a suferit o forma de abuz este recunoscut, in principal, dupa modificarea comportamentului, in comparatie cu cel cunoscut pana in acel moment si prezinta urmatoarele manifestari:
– tulburari de somn

– insomnii;
– somn agitat;
– cosmaruri;
– tulburari de alimentatie:
– respinge anumite alimente;
– bulimie;
– anorexie; .
– malnutritia;
– prezinta anumite ticuri:
– rosul unghiilor;
– clipitul;
– tremur nervos;
– modificarea rapida a dispozitiei afective:
– culpabilizare;
– impulsivitate, agresivitate nejustificate de situatie;
– dificultati de relationare si comunicare;
– izolare sociala;
– neglijenta in indeplinirea sarcinilor;
– incapacitatea de a respecta un program impus;
– comportament deviant:
– fuge de acasa si/sau de la scoala;
– vagabondeaza;
– fura;
– minte;
– se asociaza cu persoane dubioase;
– comportament sexual necorespunzator varstei; randamentul scolar scade dramatic.

Abuzul in toate formele sale, isi pune amprenta si asupra psihicului copilului victima, acesta prezentand urmatoarele caracteristici:
– imagine de sine scazuta;
– anxietate puternica;
– agresivitate si ostilitate;
– sentimente de insecuritate, nesiguranta;
– sentimente de slabiciune;
– regresie;
– hipersensibilitate;
– nevoie de putere;
– dorinta de afirmare;
– sentimente de vinovatie;
– nevoia de afectiune si aprobare, asociate. in unele cazuri, cu respingerea severa a acestei nevoi;
– identitate sexuala confuza;
– preocupari accentuate pentru sexualitate.

Adesea copiii abuzati au performante scolare slabe, ceea ce le scade statutul in grupul de elevi, reducandu-le sansele de integrare sociala. Le lipsesc resursele motivationale de a se mobiliza in vederea realizarii scolare. Uneori parintii au aspiratii prea inalte, raportate la capacitatile copiilor si nu le ofera ajutoru1 de care au copiii nevoie pentru a depasi dificultatile scolare.

Comportamentele agresive sunt  simptome des intalnite la copiii abuzati. Adesea acestea se manifesta exploziv , alteori raman neexprimate, inabusite. Uneori un gest sau o privire a celor din jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca sa-i readuca in minte violenta la care a fost supus si sa reactioneze vehement impotriva unor persoane neutre, care nu inteleg reactiile sale. Acesti copii abordeaza adesea un comportament prin care ataca, pentru a se apara de evenimentele traumatice.

Un alt efect al abuzurilor si violentelor petrecute in familie, precum si al nesupravegherii copilului este fenomenul „copiii strazii”. Frica de pedepsele care Ii asteapta acasa ii determina pe copii sa-si paraseasca caminul. Atunci cand sunt depistati de profesionisti , ei prezinta numeroase semne de retard si de tulburari In dezvoltare si comportament. De asemenea, se pot constata multiple semne de suferinta, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare si maltratare, la care copiii fugiti au fost expusi chiar inainte de a-si parasi domiciliul. In ciuda dezvoltarii serviciilor sociale de protectie a copilului, numarul acestor copii pare sa fie in crestere in intreaga lume, dovedind , de fapt, incapacitatea formelor existente astazi de protectie a minorilor sa depisteze si sa stopeze cazurile grave de rele tratamente. Multi copii ai strazii provin din familii conflictuale, cu microclimat tensionat de violenta, cu parinti alcoolici. Data fiind fluctuatia mare a acestor copii si lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului in Romania este greu de realizat.

Strategiile de supravietuire adoptate de copii abuzaţi depind de tipul de temperament, de nivelul de dezvoltare fizica, de vitalitatea si sensibilitatea lor, de creativitatea si de capacitatea lor intelectuala. De exemplu, copilul de obicei tacut si retras poate prezenta uneori comportamente impulsive, cu explozii de furie impotriva unui coleg; copilul linistit, pasiv devine auto-agresiv , facand o tentativa de suicid; copilul maltratat, deosebit de dotat, creativ , ambitios, poate renunta dintr-o data la planurile lui si poate prezenta comportamente antisociale.

Am vazut ca abuzul si neglijarea copilului – efecte atat asupra dezvoltarii sale fizice, cat si asupra evolutiei intelectuale, psihice, emotionale a copilului. Daca un abuz pe termen scurt este mai usor de diagnosticat si tratat, abuzurile care se intind pe perioade lungi de timp, scapa, de cele mai multe ori, observatiei si atentiei (sunt mai greu de depistat).

În timp, efectele abuzului se regasesc la adult intr-un comportament cu dificultati de adaptare si integrare sociala.

Nedepistarea si netratarea abuzului va avea efecte nefaste asupra individului. El va considera ca aceste comportamente abuzive sunt normale, motiv pentru care, de ce1e mai multe ori, se va comporta in familie (si cu proprii copii) in acelasi mod cum s-au comportat parintii sai cu el.

2 Prevederi legislative privind minorul victimă

2.1 Infracţiuni prevăzute în Codul Penal având ca subiect pasiv minorul

În cadrul legislaţiei noastre, atât în Codul penal cât  şi în Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte traseul procedural şi raportul infractor-victimă, atenţia este concentrată, în principal, asupra celui ce săvârşeşte fapta  şi mult mai puţin asupra celui ce suportă efectele directe de comitere a infracţiunii, mai ales în cazul infracţiunilor contra persoanei, contra libertăţii de exprimare şi de mişcare, contra libertăţii vieţii sexuale, precum  şi a dezvoltării fizice şi psihice corespunzătoare.

Victimă este „orice persoană umană care suferă, direct sau indirect, consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”. Din cauza particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. Fiind neevoluaţi fizic, naivi  şi fără experienţă sub aspect psihic, copiii pot fi uşor victimizaţi, dat fiind că

  • au capacitate redusă de înţelegere a efectelor, a consecinţelor propriilor acţiuni sau a altor persoane;
  • au capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii şi, mai ales, ale altora, în special ale adulţilor;
  • sunt lipsiţi aproape complet de mijloace fizice de autoapărare;
  • au o capacitate redusă de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altor persoane;
  • au un înalt nivel de sugestibilitate şi credulitate;
  • prezintă o mare sinceritate şi puritate a gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor;
  • au o capacitate empatică redusă.

Din cauza acestor caracteristici, ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei, pot fi manevraţi, amăgiţi, determinaţi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru ei sau pentru alţii nu pot să le prevadă.Ei pot să cadă uşor pradă unor infractori datorită imposibilităţii de a rezista unor promisiuni sau recompense oferite de către adulţi care, aparent, le exprimă încredere şi securizare emoţională.

Codul penal incriminează o serie de infracţiuni  care au ca subiect pasiv copilul, respectiv:

– Actul sexual cu un minor – art. 198 C.pen.;

– Seducţia – art. 199 C.pen;

– Perversiunea sexuală – art. 201 alin. 3 C.pen;

– Corupţia sexuală – art. 202 C.pen.;

– Rele tratamente aplicate minorului – art. 306 C.pen.;

– Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului – art. 307 C.pen.

2.2. Infracţiuni prevăzute în legi speciale având ca subiect pasiv minorul

  • Legea nr. 196 din 13 mai 2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei

Prin această lege se instituie măsuri de prevenire şi combatere a pornografiei, în scopul protejării demnităţii persoanei, a pudorii şi a moralităţii publice. În sensul prezentei legi, prin pornografie se înţelege actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte.

(2) Prin acte cu caracter obscen se înţelege gesturi sau comportamente sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi orice alte forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public. (3) Prin materiale cu caracter obscen se înţelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.

Prevenirea şi controlul activităţilor cu caracter pornografic

Art. 4. – (1) Persoanele care deţin sau administrează localuri în care se prezintă programe de strip-tease sau erotice trebuie să asigure următoarele condiţii:
b) interzicerea accesului minorilor în aceste localuri;
f) să fie amplasate la o distanţă mai mare de 250 m2 faţă de şcoli, de internate sau de lăcaşuri de cult.

Art. 5. – (1) Publicaţiile având caracter pornografic sunt destinate exclusiv persoanelor majore şi vor fi marcate cu un pătrat de culoare roşie pe prima copertă a acestora şi vor fi comercializate în ambalaje care nu permit răsfoirea publicaţiei la stand.
(2) Publicaţiile prevăzute la alin. (1), care redau explicit pe coperte acte sexuale, trebuie comercializate în spaţii special amenajate, autorizate conform legii.

Art. 8. – (1) Persoanele care realizează site-uri cu caracter pornografic sunt obligate să le paroleze, iar accesul la acestea va fi permis numai după ce s-a plătit o taxă pe minut de utilizare, stabilită de realizatorul site-ului şi declarată la organele fiscale.
(4) Se interzic realizarea şi administrarea site-urilor având caracter pedofil, zoofil sau necrofil.

Art. 9. – Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care sunt realizate, se vor închiria sau vinde numai în spaţii cu destinaţie specială, autorizate de comisia prevăzută la art. 6, şi nu vor fi închiriate sau vândute minorilor.

Infracţiuni

Art. 10. – Racolarea, obligarea, determinarea sau folosirea minorilor ori a persoanelor cu deficienţe psihofizice în acte cu caracter obscen se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 11. – Organizarea de reuniuni la care participă sau asistă minori şi în cadrul cărora se comit acte cu caracter obscen se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 12. – (1) Distribuirea materialelor cu caracter obscen, care prezintă imagini cu minori având un comportament explicit sexual, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se pedepseşte şi deţinerea de materiale prevăzute la alin. (1), în vederea răspândirii lor.

Art. 14. – Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 50.000.000 lei la 250.000.000 lei următoarele fapte:

a) permiterea accesului minorilor în spaţiile destinate comercializării materialelor cu caracter obscen;
b) amenajarea de spaţii destinate vânzării de materiale cu caracter obscen la o distanţă mai mică de 250 m2 faţă de şcoli şi de internate, precum şi de lăcaşuri de cult;
j) nerespectarea dispoziţiilor art. 7, referitoare la avertizarea cumpărătorilor asupra caracterului unor publicaţii ca fiind destinate persoanelor majore;
k) nerespectarea dispoziţiilor art. 8 alin.
(1), referitoare la obligaţia de parolare a site-urilor cu caracter pornografic şi de impunere a unei taxe pentru accesul la aceste site-uri.

Art. 15. – (1) Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii poate primi sesizări cu privire la nerespectarea prevederilor art. 8. (2) În cazul primirii unei sesizări şi al verificării conţinutului site-ului, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii solicită furnizorilor de servicii pentru Internet blocarea accesului la site-ul în cauză.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 14 şi 15 se fac de către organele de poliţie din cadrul Ministerului de Interne

  • Legea 678/2001(83) privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane

Traficul de fiinţe umane  şi de copii în special, nu este o practică nouă însă apare ca un fenomen ce cunoaşte o creştere fără precedent în volum  şi complexitate, împrejurare ce a determinat sporirea sensibilităţii oficialilor  şi publicului asupra traficării  şi a nevoii de a răspunde implicaţiilor ei negative.

Azi, traficul cu copii a devenit o afacere globală, care generează profituri uriaşe pentru traficanţi şi „sindicatele” crimei organizate şi care creează probleme serioase guvernelor ţărilor implicate.

Legea română privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, se înscrie în procesul mai amplu al armonizării legislaţiei noastre cu normele comunitare, din nevoia conformării cu standardele europene internaţionale.

Structura  şi modul de redactare a legii respectă Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor  şi copiilor, adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată de România prin legea 565/2002.(84)

Infracţiuni privind traficul de persoane

Legea specială conţine prevederi speciale în ceea priveşte victimele minore, infracţiunea săvârşită asupra unei persoane cu vârsta până în 18 ani fiind încriminată diferit.

Astfel, conform art.13 alin.1 constituie infracţiunea de trafic de minori recrutarea, transportarea, transferarea sau primirea unei persoane cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, în scopul exploatării acesteia.

În condiţiile în care victima este o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani infracţiunea este mai gravă (art.13 alin.2) ca, de asemenea  şi „dacă faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 sunt săvârşite prin ameninţare, violenţă sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a- şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are control asupra altei persoane” (art.13 alin.3).

Deosebită importanţă prezintă dispoziţiile art.16 din lege, conform cărora „consimţământul persoanei victimă a traficului nu înlătură răspunderea penală a infractorului.”

Prin Legea 678/2001, legiuitorul a înţeles să încrimineze fapta în pofida consimţământului persoanei vătămate, apreciindu-se că acest consimţământ este întotdeauna viciat şi, în consecinţă nu îndeplineşte condiţiile unui consimţământ valabil exprimat.

S-a apreciat că, în orice situaţie, capacitatea de consimţământ a unei personae trebuie raportată la capacitatea de a dispune de drepturile acordate de lege,  şi în consecinţă, pentru a fi valabil, consimţământul nu trebuie să fie viciat de violenţe, dol sau eroare esenţială.

În situaţiile reglementate de legea examinată consimţământul este obţinut, explicit sau implicit, prin ameninţare, violenţă sau prin fraudă (adică prin folosire de calităţi mincinoase), înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a- şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea, primirea de bani sau alte foloase. Or, aceste modalităţi reprezintă, prin ele însele, tot atâtea elemente cu capacitate de a vicia consimţământul victimei.

Protecţia minorilor prin Legea 678/2001 rezidă  şi din dispoziţiile art.18 care ocroteşte minorii care nu au împlinit 18 ani prin incriminarea faptei de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziţie ori de a deţine în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu caracter pornografic ce prezintă sau implică minori  şi care constituie infracţiunea de pornografie infantilă.

Prevenirea traficului de persoane

Prima măsură de protecţie este instituită de art.3 din Legea 678/2001 care prevede că „pentru o luptă eficientă împotriva traficului de persoane, autorităţile  şi instituţiile publice prevăzute în prezentul capitol, organizaţiile neguvernamentale  şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile vor defăşura separat sau, după caz, în cooperare o activitate susţinută de prevenirea traficului de persoane, în special de femei  şi copii.”

Art. 4. – Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerul Administraţiei Publice, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, precum şi alte organisme guvernamentale cu atribuţii în combaterea traficului de persoane iau măsurile necesare pentru elaborarea şi aplicarea în domeniile lor de activitate a Planului naţional de acţiune în combaterea traficului de persoane.

Art. 9. – (1) Ministerul de Interne, prin structurile sale specializate, cu sprijinul altor ministere, realizează şi menţine în actualitate baza de date privind fenomenul traficului de fiinţe umane, monitorizează şi evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât persoanele care trafichează, cât şi victimele traficului, precum şi persoanele juridice implicate în activitatea de trafic de persoane.
(2) Publicarea informaţiilor statistice şi a rapoartelor de evaluare se face semestrial de către Inspectoratul General de Poliţie, cu avizul ministrului de interne.


Art. 11. – Pentru prevenirea traficului de persoane organizaţiile neguvernamentale cooperează cu ministerele interesate şi organizează campanii de informare privind fenomenul traficului de persoane şi riscurile la care sunt supuse victimele acestuia

  • Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului

La capitolul XII – Raspunderi si sanctiuni se precizează:
Art. 132

(1) Indemnul ori inlesnirea practicarii cersetoriei de catre un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicarii cersetoriei de catre un minor se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 3 ani.

(2) Recrutarea ori constrangerea unui minor la cersetorie se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.

(3) Daca fapta prevazuta la alin. (1) sau (2) este savarsita de un parinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevazuta la alin. (1), si de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi, pentru fapta prevazuta la alin. (2).

Art. 133

Fapta parintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela in mod repetat la mila publicului, cerand ajutor financiar sau material, se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani si interzicerea unor drepturi.

2.3 Prevederi legislative privind instrumentarea cauzelor cu victime minori

Mijloace de sesizare

Acestea sunt, în general, similare cu cele prin care se declanşează procesul penal de către persoanele adulte. Specificitatea în ceea îi priveşte pe minori rezidă în caracteristicilor capacităţii lor de exerciţiu – inexistentă (până la vârsta de 14 ani) sau restrânsă (între 14  şi 18 ani) – în sensul că ei pot fi substituiţi sau chiar sunt substituiţi de reprezentanţii lor legali.

În ceea ce priveşte constituirea ca parte vătămată, trebuie menţionat că minorul are el însuşi calitatea de parte vătămată în procesul penal urmare a capacităţii sale de folosinţă, această calitate neexprimându-se prin intermediul ocrotitorului său legal. Ea este asistată însă pe tot parcursul derulării procesului penal de către reprezentanţii săi legali prin intermediul cărora îşi exercită capacitatea procesuală. Legea nu instituie obligativitatea citării reprezentantului autorităţii tutelare la efectuarea unor acte de urmărire penală, obligaţie care este prevăzută în Codul de procedură penală în ceea ce îi priveşte pe minorii inculpaţi (se citează autoritatea tutelară, la prezentarea materialului de urmărire penală, de către procuror).

Datorită lipsei capacităţii de exerciţiu sau a capacităţii de exerciţiu restrânsă minorii îşi exercită drepturile civile alăturate acţiunii penale prin intermediul reprezentanţilor lor legali.

O derogare de la acest principiu o constituie cea instituită prin intermediul art.17 din C.proC.pen. Astfel, ori de câte ori minorul nu promovează sau omite a promova acţiunea civilă, societatea, prin intermediul procurorului, este obligată a promova  şi susţine interesele civile ale copilului.

Conform dispoziţiilor art. 998 C.civ. oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara. În situaţia în care minorul lipsit de capacităţi cognitive prin intermediul cărora să-şi realizeze drepturile civile nu o face prin intermediul reprezentanţilor săi legali, procurorul este dator să acopere această carenţă, promovând el însuşi interesele legitime ale copilului.

Cine poate introduce plângerea? Potrivit art.131 alin.1 Cod penal plângerea prealabilă poate fi introdusă la organul competent numai de către persoana vătămată prin infracţiune.

Dacă persoana vătămată este un minor, adică o persoană cu capacitate de exerciţiu restrînsă, sau lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul legal sau cu încuviinţarea acestuia. Raţiunea rezidă din coroborarea art. 284 alin.2 Cod procedură penală cu dispoziţiile art.132 alin.3 Cod penal.

În acest context, se impune a se face distincţia după cum victima minoră are capacitate de exerciţiu restrânsă sau este lipsită total de capacitate de exerciţiu. Potrivit art.5 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice  şi juridice, „capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani”.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este prevăzută de dispoziţiile art.9 din decret potrivit căruia „ minorul care a împlinit vîrsta 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă” iar actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, însă cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. În consecinţă, victima minoră cu vârsta cuprinsă între 14  şi 18 ani va putea introduce personal la organul competent o plângere prealabilă cu condiţia încuviinţării prealabile a persoanelor prevăzute de legea civilă.

Dacă un minor a dobândit prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor sale, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (art.8 alin. 3 din Decretul 31/1954), el poate introduce personal plângerea prealabilă fără să aibă nevoie de încuviinţarea altei persoane.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, cum este cazul minorilor care nu au împlinit 14 ani, conform art.11 din decret actele juridice (deci  şi plângerea prealabilă) se fac de reprezentanţii legali ai acestora.

Ca o garanţie a apărării persoanelor vătămate incapabile împotriva infracţiunilor la plângere prealabilă, în art.131 alin.5 Cod penal se arată că „în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare  şi din oficiu”.

Conform art.132 aliniatul 3 Cod penal, atâta timp cât în cazul infracţiunilor la plângere prealabilă, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, ea nu poate fi făcută decât de reprezentantul legal al minorului sau cu încuviinţarea acestuia.

Astfel, în cazul minorilor fără capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii poate fi făcută doar de reprezentanţii legali ai acestora, iar în cazul minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, de către minor, însă doar cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

Este de menţionat că, în cauzele cu părţi vătămate minore, participarea procurorului în instanţă este obligatorie în toate cazurile, împrejurare ce rezultă din dispoziţiile art.18 Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte instrumentarea cauzelor cu victime minore în cursul cercetării judecătoreşti, Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la victimile minore aşa cum instituie în capitolul privind „Procedura în cauzele cu infractori minori”, însă din coroborarea dispoziţiilor legale generale  şi a celor din legi speciale rezultă o serie de reglementări ce guvernează instrumentarea acestor cauze.

Astfel, sesizarea instanţei se face în mod direct, prin plângerea prealabilă adresată de partea vătămată minoră, ori de reprezentanţii săi legali, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.279 aliniatul 2 lit.a Cod procedură penală ori prin rechizitoriu.

După înregistrarea pe rolul instanţei de judecată a plângerii prealabile formulate de partea vătămată sau a rechizitoriului parchetului  şi după fixarea termenului de judecată, se procedează la citarea părţilor, iar în cazul victimei minore se citează  şi reprezentanţii săi legali, respectiv părinţii sau ocrotitorii legali (atunci când este cazul). Necesitatea citării reprezentanţilor legali rezultă din dispoziţiile art. 9  şi art.11 din Decretul 31/1954, conform cărora „actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”  şi respectiv „pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali”. De asemenea, conform art.2 din legea 272/2004 rezulta ca principiul interesului superior al copilului care impune implicarea familiei în toate deciziile, acţiunile  şi măsurile privitoare la copil, va prevala în toate deciziile care privesc copiii întreprinse de autorităţile publice  şi de organizaţiile private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Totodată, potrivit art. 132 Cod penal „pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali…” iar „cei cu capacitate de exerciţiu restrânsa se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege”. Din examinarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă obligaţia instanţei de a asigura citarea reprezentanţilor legali ai minorului victimă a unei infracţiuni.

În ipoteza în care minorul este victima unei infracţiuni săvârşite de către reprezentanţii săi legali se vor cita în proces persoanele desemnate de către autoritatea competentă să ocrotească minorul, ca urmare a măsurilor dispuse în acest sens de organul judiciar în cursul urmăririi penale (de exemplu, în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului) către instanţa de judecată, prin încunoştiinţarea autorităţilor abilitate pentru a lua măsuri urgente de încredinţare a minorului unei instituţii de ocrotire sau unei alte personae în cazul care se impune scoaterea acestuia din familie, de numire a tutorelui, de schimbare a acestuia sau a curatorului, ori de luare a unei alte măsuri de ocrotire prevăzute de lege. De exemplu, în cazul în care victima minoră s-a aflat în îngrijirea abuzatorului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, conform art.161 Cod procedură penală „trebuie înştiinţată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire”.

Instanţa de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat pentru victima minoră, apreciind că datorită situaţiei în care se află nu  şi-ar putea face singură apărarea, iar reprezentanţii săi legali nu îi pot apăra interesele într-un mod adecvat.

Astfel, potrivit art.173 aliniatul 3 Cod procedură penală „când instanţa apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă(…) nu  şi-ar putea face singură apărarea dispune, din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Dispoziţiile din Codul penal trebuie coroborate cu dispoziţii din legi speciale. Astfel, potrivit art.14 din legea 211/2004 asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, anumitor categorii de victime, în funcţie de tipul infracţiunii săvârşite asupra lor sau a legăturii existente dintre acestea  şi victima propriu-zisă (soţ, copii, persoane aflate în întreţinere) ori dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe ţară stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită.

Pentru lămurirea împrejurărilor în care unii copii au ajuns în postura de victime a unor adulţi sau chiar a altor minori, este necesară obţinerea de date de la înseşi persoanele minore, declaraţiile acestora constituind mijloace de probă în înţelesul legii procesual penale, alături de declaraţiile inculpatului, ale părţii civile  şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, costatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale  şi expertizele (conform art. 64 Cod procedură penală).

Instanţa de judecată procedează la audierea victimelor minore ca  şi persoane care au suferit o vătămare prin infracţiune, prin interpelarea lor în prezenţa părinţilor, ori persoanelor cărora le-a fost încredinţată, precum  şi avocatului (atunci când este cazul).

Ascultarea părţii vătămate minore se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului care se aplică în mod corespunzător, aceasta presupunând adresarea întrebărilor prealabile privind numele, prenumele, data  şi locul naşterii, studii, adresă  şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale, iar apoi cel audiat este lăsat să declare tot ce ştie în cauză, după care este întrebat cu privire la fapta care formează obiectul cauzei  şi cu privire la probele pe care, eventual înţelege să le propună.

Codul de procedură penală mai face referire, la art. 81, la martorul minor, arătând că ,,Minorul poate fi ascultat ca martor. Pana la varsta de 14 ani ascultarea lui se face in prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia ii este incredintat minorul spre crestere si educare.”şi la Audierea martorilor sub 16 ani in anumite cauze .,,In cauzele privind infractiunile de violenta intre membrii aceleiasi familii, instanta poate dispune ca martorul sub 16 ani sa nu fie audiat in sedinta de judecata, admitandu-se prezentarea unei audieri efectuate in prealabil, prin inregistrari audio-video” (Art. 864).

2.4. Prevederi legislative privind drepturile şi  protecţia minorului victimă

A. Protecţia Copilului Prin Legea 272/2004

Principalele noutăţi aduse de Legea 272/2004  în legislaţia privind drepturile copilului privesc:

ü      garantarea drepturilor prevăzute de Convenţia ONU referitoare la drepturile copilului, fără discriminare, în legătură cu statutul acestora (copii

ü      din familie sau separaţi de părinţi), cu situaţia lor (copii ce urmează cursurile

ü      de învăţământ sau sunt integraţi pe piaţa muncii), cu locul în care se găsesc (în ţară sau în străinătate) sau dacă au probleme de sănătate sau comportament;

ü      reglementarea expresă a rolului ambilor părinţi în creşterea  şi dezvoltarea

ü      copiilor, ca fiind primii responsabili pentru creşterea, îngrijirea  şi dezvoltarea lor. Responsabilitatea colectivităţii locale este subsidiară, iar statul intervine complementar, fără a se putea substitui părinţilor;

ü      înfiinţarea  şi diversificarea serviciilor pentru copil  şi familie, cât mai aproape de domiciliul acestora, cu scopul de a menţine familia unită  şi de a o ajuta să- şi asume responsabilitatea faţă de creşterea  şi dezvoltarea armonioasă a copiilor;

ü      înfiinţarea  şi reorganizarea la nivel central a unor structuri: Autoritatea pentru Protecţia Drepturilor Copilului – care va conduce  şi coordona activitatea de protecţie a drepturilor copilului, Oficiul Român pentru Adopţii – care va gestiona problema adopţiilor  şi Avocatul Copilului – care va promova condiţia copilului în România;

ü      pentru a răspunde adecvat nevoilor fiecărui copil au fost introduse noi instrumente de lucru: planul individualizat de servicii  şi planul individualizat de protecţie. De asemenea, au fost redefinite structurile la

ü      nivelul judeţului (serviciul public specializat pentru protecţia copilului  şi comisiile pentru protecţia copilului) în condiţiile înfiinţării serviciilor publice de asistenţă socială la nivelul judeţului  şi la nivelul consiliilor locale.

Legea 272/2004 oferă cadrul general al protejării drepturilor copiilor printre care dreptul la protejarea imaginii sale publice  şi a vieţii sale intime, private  şi familiale, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la respectarea personalităţii  şi individualităţii, copilul neputând fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante, dreptul de a fi crescut în condiţii care să-i asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală  şi socială etc.

Legea a prevăzut situaţiile în care un copil poate deveni victimă, interzicând în mod expers acţiunile sau inacţiunile de natură să aducă atingere drepturilor acestuia, arătând modalităţile efective de protecţie, precum  şi măsurile ce trebuie luate în asemenea situaţii.

B. Protecţia minorilor victimă prin LEGEA 678 Protecţia  şi asistenţa victimelor traficului de persoane

Potrivit alin.4 al art.26 „minorilor, victime ale infracţiunilor prevăzute de prezenta lege, li se acordă protecţie  şi asistenţă specială în raport de vârsta lor.“

Pe lângă aceste măsuri de protecţie  şi asistenţă specială minorilor li se acordă în calitate de persoane vătămate prin infracţiunile prevăzute de prezenta lege  şi alte măsuri de protecţie referitoare la:

–         ocrotirea vieţii private  şi a identităţii;

–         dreptul la recuperarea fizică, psihologică  şi socială;

–         protecţia fizică a victimelor traficului de persoane pe perioada procesului;

–         asistenţă de către misiunile diplomatice  şi oficiile consulare ale României în ţările în care se găsesc;

–         difuzarea de materiale de informare privind drepturile persoanelor, victime ale traficului de fiinţe umane;

–         cazarea la cerere, temporar, în centre de asistenţă  şi protecţie a victimelor traficului de persoane, înfiinţate prin prezenta lege;

–         asigurarea pe parcursul cazării în aceste centre, de condiţii civilizate de cazare, igienă personală, hrană, asistenţă psihologică  şi medicală.

C. Victima din perspectiva legii 211/2004, privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor

Scopul prezentei legi este definit în articolul 1 şi constă în asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor. Această protecţie se realizează prin unele măsuri pe care legiuitorul le grupează în 4 categorii:

1. Informarea victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile acestora;

2. Consiliere psihologică;

3. Asistenţa juridică;

4. Compensaţia financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.

Legea menţionează expres infracţiunile care s-au săvârşit asupra persoanei pentru ca aceasta să intre sub protecţia reglementării legale.

În scopul realizării informării victimelor asupra drepturilor prevăzute la art.4 alin.1, se asigură de către Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei  şi Internelor cu sprijinul Ministerului Comunicaţiilor  şi Tehnologiei Informaţiei funcţionarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracţiunilor. Această linie telefonică este gratuită, existând un număr de telefon unic la nivel naţional. Urmărindu-se, în mod deosebit, ca informarea victimelor infracţiunilor să fie realizată, legea instituie pentru autorităţile administraţiei publice locale  şi organizaţiile neguvernamentale posibilitatea înfiinţării la nivel local a unor linii telefonice pentru informarea victimelor infracţiunilor.

NOTĂ:

Autoritatea naţională pentru protecţia drepturilor copiilor : Linia verde pentru protecţia copilului: 0800 8200 200

Linia verde pentru copiii străzii:

0800 821 218

Numarul unic la nivel european 116.111, la care copiii vor putea suna de oriunde pentru a cere ajutor, a fost rezervat oficial de Comisia Europeana, iar fiecare stat membru va activa acest numar la nivel national.

Conform art.7 din lege, consilierea psihologică a victimelor se asigură în mod gratuit de către serviciile de protecţia victimelor  şi reintegrare socială a infractorilor, care funcţionează pe lângă tribunale.

Asistenţa juridică gratuită a victimelor unor infracţiuni se acordă:

a)       persoanelor asupra cărora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat  şi omor deosebit de grav, prevăzute la art.174 -176 din Codul penal, o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art.182 din Codul penal, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, o infracţiune de viol, act sexual cu un minor  şi perversiune sexuală prevăzute la art.197, 198, art.201 alin.2-5 din Codul penal;

b)      soţul, copiii  şi persoanele aflate în întreţinerea persoanelor decedate prin săvârşirea infracţiunilor de omor, omor calificat  şi omor deosebit de grav, prevăzute la art.174 -176 din Codul penal, precum  şi a infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea persoanei.

c)       procesul penal să se desfăşoare în România;

d)      victima să fi sesizat organul de urmărie penală sau instanţa de judecată în termen de 60 de zile de la data săvâr şirii infracţiunii.

Acordarea de către stat a compensaţiilor financiare victimelor unor infracţiuni:

Legea instituie şi în aceaste împrejurări o măsură de protecţie specială a minorilor statuând că în situaţia în care victima este un minor  şi reprezentantul legal al acesteia nu a formulat cererea de compensaţie financiară în termenul de un an prevăzut de art.24 sau de 3 ani prevăzut de art.25, aceste termene încep să curgă de la data în care victima a împlinit vârsta de 18 ani, adică data de la care persoana dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.

Legiuitorul a prevăzut , de asemenea, şi felul prejudiciilor aduse victimelor, în funcţie de categoria din care acestea fac parte.

D.  Legea 217/2003(89) pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

Protecţia victimelor violenţei domestice constituie un obiectiv al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, inclusive prin protejarea victimelor şi, în special, a minorilor prin măsuri de păstrareaconfidenţialităţii lor, precum  şi prin măsuri de protecţie psihologică a acestora, în timpul instrumentării cazului (în acest sens a se vedea  şi Legea211/2004).

În scopul realizării protecţiei efective a victimelor, art 23 din lege reglementează „centrele pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie, denumite în continuare „adăposturi” care sunt unităţi de asistenţă socială, de regulă, fără personalitate juridică, care asigură protecţie, găzduire, îngrijire  şi consiliere victimelor violenţei în familie, nevoite să recurgă la acest serviciu de asistenţă socială”.

3. Modalităţi şi mijloace de prevenire a victimizării minorilor

Atunci când abordăm problema limitării şi, mai ales, a prevenirii producerii acestui gen de fapte, ne referim la două mari direcţii de acţiune:

A.Protejarea potenţialelor victime prin îndepărtarea de situaţiile cu grad ridicat de risc.

În primul caz, unele măsuri pot fi luate într-un termen scurt, dar şi efectele lor sunt valabile tot pe termen scurt; ele vor fi de natură să limiteze fenomenul până când încep să funcţioneze efectele celui de-al doilea tip de măsuri.

Analiza de faţă permite conturarea câtorva acţiuni pe care le considerăm eficiente în acest moment pentru diminuarea riscului victimal.

  • Conştientizarea celor care au în supraveghere copiii (familie, şcoală) asupra realităţii acestor pericole. Cel mai important rol în acest scop şi-l poate asuma şcoala, prin contactul pe care îl are zi de zi cu minorii şi prin extinderea contactelor cu părinţii acestora. În acest sens, considerăm util ca programa şcolară să cuprindă materii în care să le fie prezentate copiilor fie de către cadre didactice, fie de ofiţeri de poliţie, corespunzător nivelului de înţelegere, acele probleme de comportament cu care se confruntă societatea şi care îi poate afecta în mod direct. Accentul trebuie pus pe recunoaşterea acelui gen de situaţii care prezintă risc în scopul evitării lor.
  • Capacitarea reprezentanţilor mass media în sensul creării unei strategii de informare a populaţiei referitor la riscurile descrise în această lucrare printr-un parteneriat gestionat de reprezentanţii Ministerului de Interne.
  • Accentuarea rolului familiei în prevenire, atât prin acordarea unei mai mari atenţii asupra propriului copil, a cercului de prieteni pe care acesta îl frecventează, a activităţilor şi preocupărilor cărora le acordă un mai mare interes, a perioadelor de vârstă prin care trece şi a întrebărilor referitoare la sine pe care şi le pune. Totodată, este necesară şi prevenirea prin informare asupra riscurilor posibile şi formarea unui comportament care să reducă atât cât este posibil intrarea în acele situaţii cu grad ridicat de risc.

B.Diminuarea condiţiilor care favorizează crearea anumitor trăsături de personalitate ce conduc la comportamente deviante referitoare la sexualitate.

Mai mult decât utilitatea analizei detaliate a acestor date statistice, ceea ce trebuie înţeles este că asistăm la un fenomen care afectează din ce în ce mai puternic fondul biologic şi psihic al generaţiilor tinere, cu grave repercusiuni la nivel social în timp. Este necesar, de aceea, un program naţional complex de protecţie a potenţialelor victime, de vindecare a traumelor minorilor deja victimizaţi dar, ceea ce este mai important, o campanie susţinută de educaţie la nivelul întregii populaţii referitoare la aspectele vieţii sexuale.

România suportă acum efectele nefaste ale politicii restrictive informaţionale în acest domeniu deosebit de sensibil care i-a fost impusă pe o perioadă de câteva generaţii, iar abundenţa de material pornografic care îşi arogă un caracter de informare privind viaţa sexuală a adus de fapt un şoc puternic la nivelul conştiinţelor nepregătite. Aşa cum se ştie, frustrările şi reprimările sexuale canalizate apoi în exacerbări sunt cauze frecvente ale multor nevroze şi psihopatii traduse în comportamente infracţionale violente.

În acest context la nivelul Poliţiei Române au fost elaborate şi implementate mai multe proiecte şi programe care au ca scop reducerea riscului de victimizare a minorilor.

Obiectivele prioritare ce stau in atentia Politiei pentru prevenirea şi  combaterea infracţiunilor la viaţă sexuală cu victime minori sunt:

Ä    educarea si informarea minorilor  pentru a nu deveni victime sau autori de infractiuni;

Ä    îndrumarea pentru consiliere a minorilor  victime ale abuzurilor sexuale;

Ä    legătura cu familiile  minorilor victime, antrenarea acestora in solutionarea problemelor apărute;

Ä    culegerea de informatii si date cu privire la pregătirea sau savărsirea unor fapte de abuz sexual asupra minorilor;

Ä    cooperarea permanentă cu unitătile scolare pentru semnalarea cazurilor de copii abuzaţi;

Ä    participarea la intâlniri cu părinti, elevi si profesori, pentru a cunoaste problemele existente atât in scoală, cât si in familie, precum si informarea acestora privind preocupările politistilor judiciaristi in solutionarea cauzelor in care sunt implicati minori;

Ä    solutionarea cauzelor cu minori victime intr-un timp cât mai scurt, având insă prioritate măsurile de reintegrare a acestora in familie sau in altă formă de protectie socială, in colaborare cu Directiile Generale de Protectie a Copilului ;

Ä    sprijinirea reintegrării victimelor minori  in familie si in mediul scolar, solicitându-se (atunci când este cazul) sprijin  si colaborare Serviciilor de Reintegrare  Socială si Supraveghere din cadrul Ministerului Justitiei;

Ä    identificarea minorilor care sunt in dificultate in familie (neglijati, abuzati sau supusi  la rele tratamente) si sesizarea imediată  a Directiilor Generale pentru Protectia Copilului;

Ä    Conştientizarea opiniei publice, a comunităţii asupra fenomenului de exploatare sexuală a minorilor:

– seminarii cu lucrătorii Ministerului de Interne, cu jurnalişti în vederea sensibilizării faţă de tematica exploatării sexuale a copilului;

– realizarea unor materiale pentru ilustrarea realităţii situaţiei victimelor acestui fenomen;

– prezentare cât mai largă a problematicii exploatării sexuale a minorilor

– în toată ţara şi prin toată mass media.

Ä    Pregătirea personalului din structurile specializate în ce priveşte:

–         recunoaşterea modului de operare şi a trăsăturilor de personalitate ale acestui gen de autori, dar şi pentru acordarea unui sprijin victimelor;

–         instruirea personalului care lucrează cu victimele cu privire la proceduri şi sensibilitatea problemei.

Ä    Evaluarea legislaţiei existente în domeniu prin:

–         stabilirea în concret a lacunelor;

–         participare la elaborarea unor proiecte de lege privind exploatarea sexuală a copilului.

Ä    Colaborarea cu structuri guvernamentale cu competenţă în domeniu şi organizaţii neguvernamentale interne şi internaţionale implicate în stoparea fenomenului de exploatare sexuală a minorilor.Â

La nivelul Poliţiei Române au fost elaborate şi implementate mai multe proiecte şi programe dintre care enumerăm:

  • Programul Inspectoratului General al Poliţiei Române de prevenire şi combatere a abuzurilor sexuale împotriva minorilor

Scopul principal al programului a fost reducerea riscului de victimizare a minorilor, fapt pentru care :

◘ La nivelul unităţilor teritoriale au fost constituite grupuri de lucru formate din reprezentanţi  ai structurilor menţionate, în vederea analizării situaţiei şi a întocmirii planurilor de măsuri pentru reducerea numărului infracţiunilor de abuz sexual.

◘ La nivelul întregii ţări s-au realizat analize şi hărţi criminogene ale zonelor în care au fost comise astfel de infracţiuni. Periodic, judeţele în care situaţia operativă evidenţia o creştere a acestor genuri de infracţiuni, realizau analize în funcţie de care erau orientate activităţile de prevenire şi, mai ales, cele de combatere în plan local.

◘ Au fost iniţiate activităţi educativ-preventive în unităţile de învăţământ prin organizarea de întâlniri cu elevii şi dezbaterea unor teme referitoare la siguranţa personală.

◘ S-au încheiat protocoale de parteneriat cu instituţii şi ONG-uri locale în scopul realizării unei activităţi eficiente şi responsabilizarea tuturor instituţiilor cu atribuţiuni în domeniu.

S-a stabilit un sistem de colaborare şi asistare a victimelor acestor infracţiuni, luându-se în considerare specificul fiecărui caz.

◘ Au fost efectuate schimburi periodice de informatii între politistii de siguranta publica, jandarmii si politistii comunitari care au activat în zona unitaţilor de învatamant si în locuri aglomerate în vederea obţinerii de date despre persoanele care ar putea abuza sexual minorii.

◘ Prin intermediul poliţiştilor de proximitate s-au luat măsuri de monitorizare a familiilor în cadrul cărora a fost semnalat risc de victimizare a minorilor.

◘ Au fost monitorizate de asemenea, la nivelul formaţiunilor de investigaţii criminale şi ordine publică, locurile de interes operativ pe această linie, unde  s-au organizat acţiuni care să conducă la scoaterea din zonele de risc infracţional a minorilor cât şi pentru identificarea persoanelor predispuse la astfel de fapte .

Colaborarea cu mass-media a constituit un element prioritar în cadrul programului, fapt ce s-a concretizat în participarea la emisiuni şi intervenţii radio-tv, precum şi publicarea unor articole în presa scrisă.

  • Proiectul „Să conlucrăm pentru protecţia copilului-o mai bună instrumentare a cazurilor de abuz asupra copilului şi oportunităţi de prevenire

◘ au fost organizate 2 seminarii ce au avut ca teme „Protecţia copilului în România” şi „Violenţa în şcoli-forme de manifestare şi măsuri de prevenire” la care au participat specialişti din cadrul MAI, Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţie Socială, ANPDC, reprezentanţi ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, reprezentanţi ai cultelor, profesori, instructori şcolari.

◘ Elementul de noutate l-a constituit posibilitatea schimbului de experienţă cu specialiştii din Germania şi informarea cu privire la astfel de activităţi desfăşurate şi în alte state europene (Danemarca, Letonia, Lituania).

  • în cadrul Proiectului PHARE 2002 „Campanie de educaţie în domeniul consultanţei familiale şi drepturilor copilului”, implementat de ANPDC, au fost pregătiţi 260 de poliţişti în 99 de ateliere de lucru la care au mai participat şi au fost instruiţi şi profesionişti din mai multe domenii: medici, cadre didactice, inspectori şcolari, magistraţi,preoţi.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.