NOŢIUNI GENERALE PRIVIND COOPERAREA ÎN SPAŢIUL SCHENGEN

Scurt istoric şi acquis

Pentru a putea crea cadrul necesar îndeplinirii tuturor celor patru libertăţi ce caracterizează calitatea de membru al Uniunii Europene – libertatea de mişcare a bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi a persoanelor – la data de 14 iunie 1985, Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) referitor la abolirea treptata a controlului vamal comun acestor ţări. Prin semnarea acestui acord, se urmărea stabilirea unei zone fără restricţii privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în interiorul căreia controalele la frontieră dintre ţările participante să fie eliminate. Era astfel încurajată existenţa unei cooperări mai strânse în vederea combaterii criminalităţii transfrontaliere.

Statele membre ale Acordului Schengen

În prezent, 24 state europene sunt membre cu drepturi depline ale Acordului Schengen:

  • 1985 : Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda;
  • 1990 : Italia;
  • 1991 : Portugalia, Spania;
  • 1992 : Grecia;
  • 1995 : Austria;
  • 1996 : Danemarca, Finlanda, Suedia;
  • 2001 : Islanda, Norvegia;
  • 21 decembrie 2007: Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Republica Cehă.

Termenul asumat de către România pentru aderarea la spaţiul Schengen este 2011.

Obiectivele acordului

Obiectivele principalele ale Acordului au în vedere:

• armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

• problema azilului (determinarea statului căruia i se va supune solicitantul azilului);

• probleme de combatere vamală a infracţiunilor legate de droguri;

• cooperarea poliţiei (urmăriri transfrontaliere);

• cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.

Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei comune este îndreptăţit să stea în cele 24 state ce aplică Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen pentru maximum 90 zile într-o perioadă de şase luni, în perioada de valabilitate a vizei.

Convenţia de aplicare a Acordului Schengen

La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen prin care se urmăreşte crearea, în urma abolirii controlului vamal comun, unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993, însă, datorită neîndeplinirii condiţiilor tehnice şi legale, a început să aibă efect practic la 26 martie 1995.

Punctele cheie ale Convenţiei sunt:

• Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale ţărilor semnatare la orice punct, fără a fi supuşi controlului vamal;

• Viza fără restricţii teritoriale (viza turistică sau cea business ce permite deţinătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetăţean dintr-o ţară terţă de către una dintre ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în acelaşi scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricăreia dintre ţările semnatare.

• Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţă valid în una dintre ţările semnatare poate călători cu un paşaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile într-o perioadă de şase luni, în alte ţări semnatare;

• Armonizarea politicii de vize în ţările Schengen (lista comună a cetăţenilor din ţările terţe care solicită vize);

• Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen;

• Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informational Schengen (SIS), ce  furnizează date despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen;

• Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie;

• Unificarea eforturilor pentru combaterea criminalităţii legate de droguri;

• Reguli ce determină acordarea competenţei pentru procedurile de azil.

Acquis-ul Schengen

Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, deciziile şi declaraţiile adoptate de către Comitetul Executiv Schengen stabilit în 1990, precum şi protocoalele şi acordurile de aderare care au urmat constituie acquis-ul Schengen.

Protocolul ataşat Tratatului de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene. Astfel, acquis-ul Schengen face parte din legislaţia comunitară şi a fost transferat în noul Titlu IV – Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, al Tratatului Uniunii Europene.

Conţine două categorii de prevederi:

  • Prevederi care nu sunt legate de ridicarea controalelor la frontierele interne ale statelor membre (Categoria I). Acestea trebuie preluate până la momentul aderării la UE şi nu sunt supuse procesului de evaluare Schengen. În cazul României, aceste prevederi sunt enumerate în anexa 2 a Tratatului de Aderare.
  • Prevederi direct legate de ridicarea controalelor la frontierele interne ale statelor membre (Categoria II). Acestea trebuie implementate şi aplicate simultan cu ridicarea controalelor la frontierele interne şi sunt supuse procesului de evaluare Schengen.

România şi Bulgaria sunt obligate să implementeze acquis-ul Schengen, însă anumite prevederi din acquis (cele din Categoria a II-a) vor intra în vigoare ulterior vizitelor de evaluare programate a avea loc în România şi Bugaria începând cu a doua jumătate a anului 2008, în temeiul unei Decizii unanime a Consiliului.

Principalele aspecte abordate de Convenţia Schengen:

Controlul frontierelor

Traversarea frontierelor interne

Articolul 2 al Convenţiei Schengen reglementează chestiunea traversării frontierelor interne. Astfel, acestea pot fi traversate în orice punct, fără efectuarea unui control al persoanelor. Însă, din raţiuni de ordine publică sau de securitate naţională un stat membru Schengen poate, hotărî, după consultarea celorlalte părţi contractante, să instituie controale la frontierele naţionale pentru o perioada limitată în funcţie de situaţia apărută.

Traversarea frontierelor externe

Articolele 3-8 din Convenţia Schengen reglementează chestiunea traversării frontierelor externe. Acestea pot fi traversate, în principiu, numai prin punctele de trecere a frontierei, între orele stabilite în acest scop iar părţile contractante se obligă să impună sancţiuni pentru traversarea neautorizată a frontierelor externe prin alte locuri decât punctele de trecere sau în afara orelor fixate în acest scop.

De asemenea, este reglementată situaţia pasagerilor zborurilor din state terţe, care se transferă pe zboruri interne. Aceştia vor fi supuşi unui control la intrare, pe aeroportul de sosire a avionului care a efectuat zborul extern. Pasagerii de pe zborurile interne care se transferă pe curse aeriene cu destinaţia spre state terţe şi bagajele de mână vor fi supuşi unui control la plecare pe aeroportul unde are loc plecarea zborului extern.

Articolul 5 reglementează situaţia străinilor care intră pe teritoriul unui stat Schengen. Pentru şederi care nu depăşesc trei luni, acestora li se poate acorda permisiunea de intrare pe teritoriul unui stat Schengen, dacă îndeplinesc anumite condiţii.

Articolele cuprinse în acest capitol mai conţin reglementări referitoare la circulaţia transfrontalieră la frontierele externe şi la folosirea ofiţerilor de legătură.

Regimul de vize

Articolul 9 din Convenţia Schengen prevede adoptarea unei politici comune privind circulaţia persoanelor şi în special aranjamentele privind regimul de vize. În cazuri excepţionale, o parte contractantă poate să deroge, prin consultare cu celelalte state membre, de la regimul comun de vize în legătură cu un stat terţ, atunci când raţiuni imperative de politică naţională impun adoptarea urgentă a unei decizii.

Vizele de şedere pe termen scurt

Articolele 10-17 reglementează regimul de eliberare a vizelor pentru acele vizite care nu depăşesc trei luni. Aceste vize pot fi:

Þ    de călătorie – pentru una sau mai multe intrări, cu condiţia ca nici durata unei vizite fără întrerupere şi nici durata totală a unor vizite succesive să nu depăşească trei luni într-o perioadă de jumătate de an, de la data primei intrări;

Þ    de tranzit – traversarea teritoriilor părţilor contractante o dată, de două ori sau, în mod excepţional, de mai multe ori în drumul spre teritoriul unui stat terţ, cu condiţia ca nici o perioadă de tranzit să nu depăşească cinci zile.

Vizele de şedere pe termen lung

Articolul 18 reglementează regimul de eliberare a vizelor pentru acele şederi care depăşesc trei luni. Aceste vize permit posesorilor lor să tranziteze teritoriile celorlalte părţi contractante pentru a ajunge pe teritoriul părţii contractante care a emis viza.

Circulaţia străinilor în spaţiul Schengen

Articolele 19-24 din Convenţie reglementează libera circulaţie în spaţiul Schengen, timp de maximum trei luni de la data primei intrări, a străinilor care deţin vize uniforme şi care au intrat în mod legal pe teritoriul unei părţi contractante. Străinii care nu sunt supuşi condiţiei obţinerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părţilor contractante timp de maximum trei luni în decursul termenului de şase luni de la data primei intrări.

Declararea sosirii (art. 22) – în momentul intrării pe teritoriul respectiv sau în termen de trei zile lucrătoare de la intrare.

Alertarea în vederea non admisiei

Art. 25 reglementează modalităţile de eliberare a unui permis de şedere, pentru motive serioase, cu precădere motive umanitare, sau ca urmare a angajamentelor internaţionale, pentru străinii în legătură cu care există o alertare în vederea non-admisiei.

Măsuri de însoţire

Art. 26-27 reglementează obligaţia transportatorului care a adus străinul până la frontiera externă pe cale aeriană, maritimă sau terestră a unui stat Schengen ce îi refuză intrarea pe teritoriul său, de a-i returna pe străini în statul terţ din care aceştia au fost transportaţi, sau în statul terţ care a eliberat documentul de călătorie cu care au efectuat călătoria sau într-un alt stat terţ unde există certitudinea că vor fi primiţi.

Cererile de azil

Articolul 28 reafirmă respectarea de către statele Schengen, fără nici o restricţie geografică, a obligaţiilor  asumate prin Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor, modificată prin Protocolul de la New York din 1967, şi angajamentul de a coopera cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi la punerea în aplicare a acestor documente.

Art. 29-32 din Convenţia Schengen reglementează procedura de primire a cererilor de azil şi statul responsabil de rezolvarea acestor cereri. Indiferent de partea contractantă la care un străin îşi depune cererea de azil, numai o singură parte contractantă are răspunderea rezolvării acestei cereri. Aceasta se determină în temeiul anumitor criterii.

Criteriile pentru primirea cererilor de azil sunt:

(a) Dacă o parte contractantă a eliberat o viză, indiferent de tipul acesteia, sau un permis de şedere unui solicitant de azil, ea are răspunderea rezolvării cererii. Dacă viza a fost eliberată în temeiul autorizării emise de o altă parte contractantă, răspunderea revine părţii contractante care a dat autorizarea.

(b) Dacă una sau mai multe părţi contractante au eliberat o viză, indiferent de tipul acesteia, sau un permis de şedere unui solicitant de azil, răspunderea revine părţii contractante care a eliberat viza sau permisul de şedere, care din acestea expiră ultimul.

(c) Dacă solicitantul de azil nu a părăsit teritoriile părţilor contractante, răspunderea definită la lit. (a) şi (b) se menţine, chiar dacă perioada de valabilitate a vizei, indiferent de tipul acesteia, sau a permisului de şedere a expirat. Dacă solicitantul de azil a părăsit teritoriile părţilor contractante după eliberarea vizei sau a permisului de şedere, aceste documente constituie baza pentru răspunderea definită la lit. (a) şi (b), dacă nu au expirat între timp conform dispoziţiilor naţionale.

(d) Dacă părţile contractante îl exceptează pe solicitantul de azil de la condiţia obţinerii unei vize, răspunderea revine părţii contractante ale cărei frontiere externe au fost traversate de solicitantul de azil pentru a intra pe teritoriile părţilor contractante.

(e) Dacă solicitantul de azil a intrat pe teritoriul părţilor contractante fără a fi în posesia unuia sau a mai multor documente, care urmează să fie definite de Comitetul executiv, prin care se autorizează traversarea frontierei, răspunderea revine părţii contractante ale cărei frontiere externe au fost traversate de solicitantul de azil pentru a intra pe teritoriile părţilor contractante.

(f) Dacă un străin a cărui cerere de azil este deja în curs de rezolvare de către una din părţile contractante depune o nouă cerere, răspunderea revine părţii contractante care se ocupă de prima cerere.

(g) Dacă o parte contractantă a emis deja o decizie finală cu privire la o cerere anterioară de azil din partea unui străin şi acesta depune o nouă cerere, răspunderea revine părţii contractante care a rezolvat cererea anterioară dacă solicitantul de azil nu a părăsit teritoriul părţilor contractante.

Articolele 33-34 din Convenţia Schengen reglementează procedura de reprimire a unui străin aflat în procedură de azil pe teritoriul statului unde a depus cerere de azil.

Articolele 35-36 din Convenţia Schengen reglementează procedura de reunificare familială.

Articolele 37-38 din Convenţia Schengen reglementează schimbul reciproc de informaţii dintre statele contractante privind procedura de azil, respectiv legislaţia naţională, date statistice şi orice alte informaţii pe care le deţin cu privire la un solicitant de azil.

Cooperare poliţienească

Cooperarea poliţienească, vamală şi cea judecătorească au fost dezvoltate împreună cu principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru a asigura faptul că desfiinţarea controalelor la frontieră nu va conduce la o intensificare a criminalităţii organizate.

Articolul 39 stipulează că autorităţile poliţieneşti ale statelor membre trebuie să se asiste în prevenirea şi detectarea infracţiunilor. Este specificată posibilitatea înfiinţării unor structuri de cooperare şi schimb de informaţii sub forma secţiilor de poliţie comune şi centrelor vamale de cooperare la frontierele interne.

Articolele 40, 41 şi 43 se referă la instrumentele care privesc supravegherea şi urmărirea transfrontalieră a unui suspect, care se sustrage urmăririi traversând frontierele naţionale.

Articolele 44 şi 45 stipulează îmbunătăţirea legăturilor de comunicaţie (tel, fax, computere) în zonele de frontieră şi obligaţia adoptării măsurile necesare pentru confirmarea identităţii printr-un document de identitate valabil.

Articolul 46 acordă autorităţilor poliţieneşti dreptul de a schimba informaţii cu alte state membre, din proprie iniţiativă, pentru prevenirea infracţiunilor şi ameninţărilor la ordinea publică.

Asistenţă reciprocă în materie civilă şi penală

Articolele 48-69 fac referire la asistenţă reciprocă în materie civilă şi penală, care se poate acorda în acţiuni intentate de autorităţile administrative cu privire la acte care sunt pedepsibile conform legislaţiei naţionale a uneia din cele două părţi contractante, în acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de urmărire penală sau condamnare eronată, în proceduri de graţiere, etc. Cererile de asistenţă se pot face direct între autorităţile judiciare şi se pot returna pe aceleaşi canale.

De asemenea, articolele respective din Convenţia Schengen fac referire la aplicarea principiului ne bis in idem şi la extrădare. Prevederile referitoare la extrădare au scopul de a completa Convenţia europeană privind extrădarea din 13 septembrie 1957. Statele membre Schengen se angajează să extrădeze între ele persoanele care sunt urmărite în justiţie de către autorităţile judiciare ale părţii contractante care face solicitarea.

Substanţe narcotice

Articolele 70-76 din Convenţia Schengen abordează chestiunea substanţelor narcotice, statele membre Schengen angajându-se să adopte toate măsurile necesare pentru a preveni şi pedepsi traficul ilegal de substanţe narcotice şi substanţe psihotrope. De asemenea, statele contractante vor lua măsuri pentru capturarea şi confiscarea veniturilor din traficul ilegal de substanţe narcotice şi substanţe psihotrope.

Conform articolului 73 din Convenţia Schengen, părţile contractante se angajează să adopte măsuri pentru a permite efectuarea de livrări controlate în contextul traficului ilegal de substanţe narcotice şi substanţe psihotrope. De asemenea, este stipulată posibilitatea ca persoanele care traversează frontieră să aibă asupra lor acele substanţe narcotice şi substanţe psihotrope care le sunt necesare pentru tratament, cu condiţia ca la fiecare control să prezinte o adeverinţă eliberată sau autentificată de o autoritate competentă din statul în care îşi au reşedinţa.

Arme de foc şi muniţie

Articolele 77-91 abordează problematica armelor de foc şi muniţiilor în contextul cooperării Schengen. Astfel, se face referire la armonizarea legislaţiei naţionale referitoare la achiziţionarea, deţinerea, comerţul şi înstrăinarea armelor de foc şi muniţiilor, precum şi la clasificarea armelor de foc. De asemenea, sunt enumerate armele de foc şi muniţiile interzise, lista armelor de foc pentru care e nevoie de autorizare sau o declaraţie, precum şi condiţiile în care poate fi eliberată autorizaţia.

Articolele 88 şi 89 reglementează modalităţile de achiziţionare a muniţiei şi condiţiile în care listele armelor de foc se pot completa sau modifica. Este prevăzută şi posibilitatea adoptării unor legii sau dispoziţii mai stricte privind achiziţionarea şi deţinerea armelor de foc şi muniţiei, iar prin articolul 91 se instituie schimbul de informaţii privind achiziţionarea de arme de foc şi muniţii, modalitatea de comunicare a acestora şi autoritatea naţională competentă să trimită şi să primească aceste informaţii.

Sistemul Informatic Schengen (SIS)

La nivelul structurii instituţionale a Uniunii Europene au fost create o serie de sisteme IT&C de dimensiuni mari, menite a sprijini implementarea prevederilor acquis-ului comunitar.

Sistemul Informatic Schengen (SIS) face parte din Titlul IV al Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen, art. 92-101. Conform acestora, părţile semnatare ale Convenţiei vor crea şi administra un sistem informatic comun, denumit Sistemul Informatic Schengen, compus dintr-o secţiune naţională (N SIS) în fiecare stat şi un serviciu de asistenţă tehnică – o unitate centrală (C SIS) ce se află la Strasbourg, Franţa.

Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităţilor desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalmentele cu privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontieră în concordanţă cu legislaţia naţională ,,precum şi în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96, pentru acordarea vizelor, permiselor de şedere şi pentru supravegherea străinilor în contextul aplicării dispoziţiilor Convenţiei referitoare la circulaţia persoanelor.“

Fiecare Stat Membru creează şi administrează, în nume propriu şi pe riscul său, secţiunea sa naţională din Sistemul Informatic Schengen – N SIS al cărei fişier de date va fi identic cu fişierele celorlalte secţiuni naţionale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de asistenţă tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a datelor, fiecare stat membru se conformează, din momentul creării secţiunii sale naţionale, protocoalelor şi procedurilor stabilite de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de asistenţă tehnică.

Toate sistemele naţionale sunt conectate on-line cu sistemul central. Atunci când un stat introduce date în SIS, prin intermediul N SIS, acestea sunt transmise către C SIS, de unde automat sunt retransmise către toţi corespondenţii naţionali, toate bazele N SIS. In acest fel se asigură uniformitatea tuturor bazelor naţionale.

Arhitectura tehnică a Sistemului Informatic Schengen

SISTEMUL  CENTRAL

• Actualizează o cerere în fiecare N.SIS în mai puţin de 5 minute (valoare efectivă: mai puţin de 3 minute );

• O introducere/modificare per secundă (valoare efectivă: până la 6 introduceri/modificări per secundă);

• Timp mediu pentru restaurarea datelor în mai puţin de o oră;

• Disponibilitate 24/7.

COPIA NAŢIONALĂ

• Timp de răspuns la o cerere(interogare) câteva secunde;

• Disponibilitate 24/7.

SIRENE

• Timp de răspuns pentru o solicitare de informaţii suplimentare în 12-24 ore;

• Disponibilitate 24/7.

Statele membre creează şi administrează în comun, asumându-şi împreună riscurile, serviciul de asistenţă tehnică, C SIS. Serviciul cuprinde un fişier de date care asigură on-line, ca fişierele de date ale secţiunilor naţionale să fie identice. Acest fişier al serviciului de asistenţă tehnică conţine alerte referitoare la persoane şi obiecte de interes pentru toate statele membre.

Funcţionarea C SIS

Funcţionarea C SIS implică următoarele activităţi:

a) transmiterea datelor de către diviziunea naţională, N SIS, către unitatea centrală, C SIS;

b) verificare sintactică şi semantică realizată de către C SIS;

c) actualizarea bazei centrale cu noile informaţii;

d) transmiterea noilor informaţii către toate statele membre;

e) transmiterea unei confirmări de primire a noilor informaţii;

f) încheierea operaţiunii de actualizare a bazelor de date naţionale şi a celei centrale.

Categorii de date din SIS

Sistemul Informatic Schengen cuprinde doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru şi care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 99 – 100 din Convenţie. Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanţa cazului justifică includerea semnalmentului în SIS.

Categoriile de date introduse sunt următoarele:

Þ    persoanele pentru care a fost emis un semnalment;

Þ    obiectele la care se face referire în art. 99 şi art. 100 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen.

Datele care fac parte din Sistemul Informatic Schengen sunt următoarele:

Þ    date privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării;

Þ    date privind străinii semnalaţi ca inadmisibili;

Þ    date privind persoanele dispărute sau persoanele care, în interesul propriei protecţii sau pentru prevenirea ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur;

Þ    datele privind martorii, persoanele citate pentru a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul unei proceduri penale;

Þ    datele privind persoanele, vehiculele, bărcile, avioanele sau containerele se introduc, în acord cu dreptul intern al statului care a introdus semnalmentul, în scopul supravegherii discrete şi al controlului specific;

Þ    datele privind obiectele căutate, pentru a fi sechestrate sau pentru a fi utilizate ca probă într-o procedură penală;

Protecţia Datelor în SIS

Convenţia Schengen menţionează că datele din SIS pot fi copiate numai în scopuri tehnice, cu condiţia ca această copiere să fie necesară pentru ca autorităţile competente să poată efectua o căutare directă.

Datele nu pot fi utilizate în scopuri administrative iar alerta introdusă în SIS nu poate fi accesată, suplimentată, corectată sau modificată decât de partea care a introdus-o. Persoanele au dreptul de a avea acces la datele personale introduse în SIS, potrivit legislaţiei naţionale, dacă ele solicită acest lucru.

Orice persoană are dreptul să ceară autorităţilor de control să verifice datele introduse în Sistemul de Informaţii Schengen cu privire la ea însăşi şi modul în care au fost folosite aceste date. Acest drept este reglementat de legislaţia naţională a părţii contractante căreia i se adresează solicitarea. Dacă datele au fost introduse de o altă parte contractantă, verificarea se efectuează în strânsă coordonare cu autoritatea de control a acelei părţi contractante.

Datele introduse în SIS în scopul localizării persoanelor urmărite se păstrează numai atâta timp cât este necesar pentru atingerea scopului pentru care au fost furnizate.

Biroul SIRENE

Statele semnatare ale Convenţiei, conform legislaţiei naţionale, vor schimba informaţiile suplimentare în legătură cu alertele introduse în sistem şi acţiunile ce trebuie urmate în momentul descoperirii unei persoane/obiect date/dat în urmărire prin SIS, prin intermediul unei autorităţi desemnate în acest scop, denumită Biroul SIRENE (Suplimentary Information Requested at National Entry).

În cazul în care o autoritate de aplicare a legii, în urma consultării SIS, doreşte informaţii suplimentare despre subiectul unei alerte din SIS, aceasta se va adresa Biroului SIRENE naţional, care la rându-i va adresa o cerere omologului său, Biroul SIRENE din statul ce a introdus iniţial alerta în SIS. In România, Biroul SIRENE funcţionează în cadrul Punctului Naţional Focal, parte a Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională.

SIS cuprinde doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru şi care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95-100 din Convenţie. Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanţa cazului justifică includerea semnalmentului în SIS.

Informaţii cu caracter personal

În ceea ce priveşte persoanele, informaţiile se limitează la următoarele elemente:

• numele, prenumele şi numele anterioare, alias-uri care sunt introduse separat;

• orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile;

• locul şi data naşterii;

• sex;

• cetăţenia;

• dacă persoana în cauză este înarmată, violentă sau a evadat;

• motivul semnalării;

• măsura care trebuie luată;

• în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracţiunii.

Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art. 95, 97 sau 99 este incompatibil cu dreptul său intern, cu obligaţiile sale internaţionale sau cu interesele naţionale esenţiale, poate adăuga la aceste semnalmente, în fişierul de date al secţiunii naţionale, o notă (flag sau indicator de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în temeiul semnalmentului nu se vor aplica pe teritoriul său. În legătură cu acest subiect vor trebui să existe consultări cu celelalte state. Dacă statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta va rămâne deplin aplicabil pentru celelalte state.

SIS II şi Protecţia Datelor

SIS II

De la 1 ianuarie 2002, Comisia Europeană a fost însărcinată cu preluarea demersurilor tehnice ale celei de-a doua generaţii a Sistemului Informatic Schengen (SIS II), printr-un Regulament şi o Decizie a Consiliului JAI din 6 decembrie 2001. Limitele tehnice şi funcţionale ale prezentului SIS au determinat necesitatea creării SIS II pentru a facilita extinderea spaţiului Schengen pentru statele care au aderat recent la Uniunea Europeană.

SIS II în România

La nivelul României, în luna decembrie 2005 a fost aprobată Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. Acest document prevede dezvoltarea domeniului de informatică şi comunicaţii în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, liniile directoare şi opţiunile strategice, obiectivele majore şi modalităţile de îndeplinire a acestora.

OUG nr. 128/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări, reprezintă baza legală pentru Sistemul Informatic Naţional de Semnalări compatibil cu Sistemul Informatic Schengen, generaţia a II-a şi prevede autorităţile cu competenţe în furnizarea şi exploatarea SINS, regimul juridic al datelor din SINS, instituţiile care furnizează şi/sau consultă SINS (printre care şi Biroul Sirene – art. 5, alin. (1), lit. e).

Modalitatea de transpunere în practică a dispoziţiilor legii a făcut obiectul HG Nr. 1411/11.10.2006 privind Normele de aplicare a OUG Nr. 128/2005. Aceste norme conţin prevederi referitoare la Comitetul de Coordonare Strategic, Comitetul Tehnic, condiţiile de acces la datele din SINS şi perioadele de stocare a datelor în SINS.

Implementarea Acquis-ului Schengen în România

Planul de acţiune Schengen

Pentru definitivarea negocierilor privind Capitolul 24 – Justiţie şi Afaceri Interne, statele membre UE au solicitat ţărilor candidate prezentarea unui plan de acţiune referitor la aplicarea criteriilor preliminare participării în spaţiul Schengen. La 30 noiembrie 2001, Guvernul României a transmis Conferinţei pentru Aderare România – Uniunea Europeană, Documentul de Poziţie pe Capitolul 24 Justiţie şi Afaceri Interne, care a avut ca anexă Planul de Acţiune Schengen.

Documentul a prezentat stadiul actual şi măsurile avute în vedere a fi adoptate, precum şi poziţia faţă de acquis-ul comunitar, în următoarele domenii: supravegherea şi controlul frontierelor exterioare, politica de vize, cooperarea poliţienească, droguri, cooperarea judiciară în materie penală, extrădare, arme de foc şi muniţii, Sistemul  Informatic Schengen, protecţia datelor personale.

În acest document, România a precizat că este în măsură să furnizeze detalii referitoare la situaţia existentă, precum şi la măsurile avute în vedere pentru adoptarea întregului acquis. Acquis-ul Schengen a fost acceptat în totalitate şi nu au fost solicitate perioade de tranziţie sau derogări.

Planul de Acţiune Schengen este monitorizat şi actualizat anual. Planul de Acţiune Schengen 2007 conţine referiri clare la prevederile acquis-ului relevant acceptat în întregime de România. Fiecare secţiune indică acquis-ul Schengen relevant, descrie situaţia actuală, precum şi măsurile legislative, instituţionale, administrativ – tehnice prevăzute pentru adoptarea şi implementarea acquis-ului relevant. Un calendar cu termene precise este prezentat pentru măsurile avute în vedere. De asemenea, sunt indicate instituţii responsabile pentru implementarea acestor măsuri.

Planul de Acţiune Schengen revizuit 2007 marchează distincţia clară între momentul aderării României la UE şi momentul aderării la Convenţia Schengen. Planificarea procesului de implementare a Convenţiei Schengen este realizată printr-o abordare în două etape, care acoperă atât perioada de pre-aderare la UE cât şi perioada care urmează aderării la UE şi se situează înaintea ridicării controalelor la frontierele interne (membru Schengen deplin).

Facilitatea Schengen

Facilitatea Schengen este instrumentul financiar prin care Uniunea Europeană finanţează acţiunile care au loc la noile frontiere exterioare, întărirea şi securizarea acestora prin introducerea în vigoare a legislaţiei Schengen.

Începând cu ianuarie 2007 până în 2009 inclusiv, România urmează să primească în tranşe lunare 559,8 mil. Euro din care: 297,2 mil. Euro în 2007, 131,8 mil. Euro în 2008 şi 130,8 mil. Euro în 2009.

Pentru a fi eligibile, acţiunile vor trebui să derive din aquis-ul Schengen şi să aibă ca obiectiv îmbunătăţirea şi întărirea viitoare a controlului la frontierele externe şi să fie  localizate fizic la frontiera externă sau să aibă legătură cu protecţia viitoarei frontiere externe în cazurile în care acţiunile nu sunt fizic localizate la frontiera externă. De asemenea, ar putea include dezvoltarea de diverse sisteme IT necesare implementării acquis-ului Schengen.

Un prim pas important în accesarea fondurilor acordate prin facilitatea Schengen este elaborarea documentului programatic denumit Planul Indicativ pentru accesarea Facilităţii Schengen. Acesta reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară în baza căruia Comisia Europeană va adopta decizia de finanţare.

Principalii beneficiari ai Facilităţii Schengen sunt: Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Planul Indicativ naţional a fost definitivat sub coordonarea Direcţiei Generale Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din cadrul MIRA şi supus aprobării Comisiei Europene.

Pregătirea României pentru începerea procesului de evaluare Schengen

Conform prevederilor Articolului 8 al Protocolului Schengen anexat Tratatului de la Amsterdam, pentru integrarea acquis-ului în cadrul Uniunii Europene, toate Statele Membre trebuie să accepte în totalitate acquis-ul Schengen. Acest lucru este prevăzut expres şi de Actul din 2005 privind Condiţiile de Aderare a Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, anexat Tratatului de Aderare, în cuprinsul căruia, în cadrul Articolului 4(1), (2) se face referire la dispoziţiile acquis-ului Schengen.

Astfel, există două categorii de prevederi: o primă categorie ce vizează prevederi care sunt obligatorii şi care se aplică în Bulgaria şi România de la data aderării acestora (nu sunt legate de ridicarea controalelor la frontierele interne) şi o a doua categorie (sunt direct legate de ridicarea controalelor la frontierele interne) conţinând prevederi care, deşi sunt obligatorii pentru cele două state de la data aderării, se aplică pe teritoriul fiecăruia dintre ele numai în temeiul unei decizii europene adoptate de Consiliu în acest sens, după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condiţiilor necesare aplicării tuturor părţilor în cauză din acquis.

În conformitate cu dispoziţiile Articolului 4(1), (2) menţionat mai sus, România şi-a exprimat disponibilitatea pentru a face toate demersurile necesare adoptării la timp de către Consiliu a Deciziei de implementare în totalitate a acquis-ului Schengen.

În acest sens se înscrie Declaraţia de Pregătire a României pentru Evaluarea Schengen prezentată oficial Secretariatului General al Consiliului de către Delegaţia României cu ocazia Reuniunii Grupului de lucru Evaluare Schengen din 28 iunie 2007.

În cadrul documentului Consiliului Uniunii Europene Nr.10611/07 LIMITE, reprezentând Scrisoarea Ministrului Român al Internelor şi Reformei Administrative către Secretariatul Consiliului Uniunii Europene, cu privire la „Decizia Consiliului specificată în Articolul 4(2) al Actului de Aderare (implementarea în totalitate a acquis-ului Schengen)”, domnul Cristian DAVID afirmă că, având în vedere prevederile art. 4(2), România confirmă pregătirea sa pentru începerea procesului de evaluare în domeniile vize, protecţia datelor şi cooperare poliţienească începând cu a doua jumătate a anului 2008.

               Inspectoratul General al Poliţiei Române este implicat în procesul de evaluare a cooperării poliţieneşti şi a protecţiei datelor (şi ulterior transmiterii celei de a doua declaration of readiness, în evaluarea Sistemului de Informaţii Schengen).

Tratatul de la Prüm

Prin Programul de la HAGA, Consiliul European şi-a exprimat convingerea că este necesar un concept pentru schimbul transfrontalier de informaţii privind urmărirea penală, în vederea întăririi zonei de libertate, securitate şi justiţie a Uniunii Europene. Prin urmare, a fost adoptat principiul disponibilităţii, care prevede înfiinţarea unei reţele de informaţii pana pe data de 1 ianuarie 2008. Obiectivul acesteia este de a permite personalului de aplicare a legii din toate statele membre să obţină de la oricare alt stat membru informaţiile de care au nevoie pentru a-şi rezolva sarcinile. Convenţia de la Prüm a reprezentat un pas important în realizarea acestui deziderat.

La data de 27.05.2005, şapte state membre ale Uniunii Europene Belgia, Germania, Spania, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Austria au semnat Convenţia de la Prüm în micul oraş german situat în Landul Rhenania Palatinate. La doi ani după semnarea Tratatului, o dată cu aderarea unor noi state, acesta a intrat în vigoare în şapte state din cele nouă semnatare, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg, Finlanda, Slovenia şi Spania, în Franţa şi Olanda nefiind încă ratificat. Alte opt state şi-au exprimat intenţia de a semna Tratatul – Italia, Portugalia, Ungaria, Suedia, România, Slovacia, Bulgaria şi Grecia. România a elaborat în acest sens Proiectul Legii de aderare.

Acordul de Implementare a Convenţiei de la Prüm

Acest document reprezintă o nouă etapă în cooperarea poliţienească europeană, având ca obiect întărirea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale. Convenţia prevede, printre altele, schimbul de informaţii privind profilele genetice (ADN), datele dactiloscopice, datele de înregistrare a vehiculelor şi alte date cu caracter personal. Convenţia este o soluţie la nivel organizaţional şi tehnic, nu doar un simplu instrument de cooperare la nivel comunitar.

La data de 05.12.2006, la Bruxelles s-a convenit Acordul de Implementare a Convenţiei de la Prum.

În conformitate cu art. 44 din Convenţie, scopul Acordului de Implementare este identificarea prevederilor necesare aplicării şi implementării tehnice şi administrative a Convenţiei. Acest document conţine prevederi cu privire la profilele ADN, datele dactiloscopice, datele de înregistrare a vehiculelor şi cooperarea poliţienească.

Datorită caracterului Convenţiei de la Prüm de act care dezvoltă la un nivel superior cooperarea între structurile de aplicare a legii, la nivelul Uniunii Europene există un interes deosebit pentru transpunerea Convenţiei de la Prum in acquis-ul comunitar.

Prin urmare, în cadrul Consiliului JAI din 12-13 iunie 2007, s-a luat hotărârea preluării acesteia în acquis-ul comunitar, printr-o decizie a Consiliului.

Prevederile Tratatului de la Prüm

Tratatul se concentrează, în principal, asupra îmbunătăţirii schimbului de date dintre autorităţile de aplicare a legii din statele semnatare şi acoperă trei domenii, terorismul, criminalitatea transfrontalieră şi migraţia ilegală, domenii de asemenea reglementate de legislaţia europeană.

Pe lângă îmbunătăţirea schimbului de date, tratatul prevede:

• compararea profilelor ADN, amprentelor şi datelor cu privire la înmatricularea autovehiculelor;

• schimbul de date personale şi de altă natură în legătură cu evenimentele majore;

• măsuri pentru prevenirea atacurilor teroriste (schimbul de date personale, introducerea ofiţerilor înarmaţi la bordul aeronavelor);

• măsuri pentru combaterea migraţiei ilegale (măsuri comune de repatriere);

• operaţiuni comune;

• în cazuri de urgenţă, acţiuni în teritoriul altei părţi contractante fără consimţământul anterior al acesteia;

• asistenţa în cazul unor evenimente majore, dezastre şi accidente grave.

Schimbul de date

Profilele ADN (art 2)

Toate statele trebuie să înfiinţeze bănci de date cu profile ADN. Ca şi în cazul amprentelor, băncile de date înregistrează profilele nu asociate cu un nume, ci cu un număr. Acest număr va face legătura cu numele persoanei şi celelalte date personale ale acesteia, date stocate separat.

În prima etapă un stat poate accesa online baza de date a altui stat şi căuta o pereche pentru mostra ADN în discuţie.

Procesul de căutare se bazează pe mostra ADN în discuţie şi pe un numărul de referinţă, în această etapă nefiind permis accesul la date personale.

Doar în cazul în care căutarea s-a terminat cu succes (hit), procesul de căutare trece în faza a doua şi statul care a efectuat căutarea poate cere autorităţilor celuilalt stat datele personale corespondente, prin intermediul punctelor de contact naţionale – asemănătoare Birourilor SIRENE.

Informaţiile suplimentare disponibile cu privire la persoane pot fi schimbate respectând legislaţia naţională a statului solicitat şi reglementările şi tratatele cu privire la asistenţa în materie penală.

Amprentele

Tratatul permite, atunci când este identificată o persoană, accesul direct la bazele de date cu amprente ale statelor semnatare şi compararea automată a acestora, nu doar în faza de urmărire penală ci şi pe parcursul activităţilor de prevenire.

Legea din statul solicitant prevalează, autorităţile acestuia neavând obligaţia respectării cerinţelor legale ale altor state.

În cazul unui hit, informaţiile suplimentare ale persoanei identificate pot fi obţinute prin punctele de contact naţionale.

Schimbul de date suplimentare este guvernat de legislaţia statului solicitat.

Baze de date cu privire la vehicule

Pot fi accesate în cursul urmăririi penale şi pentru înlăturarea pericolelor la adresa ordinii şi securităţii publice, inclusiv pentru înlăturarea unei presupuse ameninţări la adresa securităţii publice. Accesul direct (online) la bazele de date va fi efectuat în concordanţă cu legislaţia statului solicitant.

Categorii de date:

• date cu privire la proprietari;

• date cu privire la vehicule.

Date personale şi de altă natură în legătură cu evenimentele majore

Pentru prevenirea săvârşirii de infracţiuni şi pentru înlăturarea pericolelor la adresa ordinii şi securităţii publice, la iniţiativa unui stat, pot fi schimbate date cu caracter personal şi alte categorii de date, fără a fi nevoie de o solicitare prealabilă. Aceste prevederi se vor transpune în detenţii preventive, sau refuzarea intrării la frontiere.

Schimbul de informaţii pentru prevenirea atacurilor teroriste

Tratatul prevede un pachet de măsuri de securitate pentru prevenirea atacurilor teroriste:

Þ    furnizarea de informaţii;

Þ    introducerea ofiţerilor înarmaţi la bordul aeronavelor.

În articolul 16 din tratat este stipulat faptul că în scopul prevenirii atacurilor teroriste, părţile contractante pot să furnizeze informaţii, prin intermediul punctelor de contact naţionale, cu privire la datele personale şi de altă natură dacă din anumite motive se bănuieşte că persoanele vor comite infracţiuni.

Paragraful 4 din acest articol este foarte important deoarece permite autorităţii care transmite datele, impunerea de condiţii cu privire la folosirea ulterioară a datelor transmise. Tratatul oferă posibilitatea furnizării informaţiilor fără a fi necesară o solicitare anterioară a altei părţi contractante.

Air marshals

În sensul prevederilor tratatului, prin air marshals înţelegem ofiţerii de poliţie sau personalul pregătit corespunzător pentru menţinerea securităţii la bordul aeronavelor.

Articolul 17 dă posibilitatea părţilor contractante să decidă asupra introducerii ofiţerilor de securitate la bordul aeronavelor înregistrate într-un stat semnatar.

Singura condiţie impusă de tratat este eliberarea unei notificări scrise cu cel puţin 3 zile înaintea zborului în cauză.

Notificarea trebuie să conţină:

• perioada desfăşurării misiunii;

• detaliile zborului;

• numărul de membri ai echipei de securitate;

• numele complet al acestora;

• numărul paşapoartelor acestora;

• tipul, marca şi seria armelor din dotare;

• cantitatea şi tipul muniţiei;

• echipamentul necesar îndeplinirii îndatoririlor de serviciu.

Operaţiuni comune

În scopul menţinerii ordinii, securităţii publice şi prevenirii criminalităţii, părţile contractante pot organiza patrule sau alte operaţiuni comune pe teritoriul unui stat membru.

În conformitate cu legislaţia naţională, statul gazdă poate conferi puteri suverane ofiţerilor celorlalte părţi contractante sau, în măsura în care legislaţia o permite, poate permite ofiţerilor străini exercitarea propriilor puteri suverane.

Condiţii:

• ofiţerii străini trebuie să respecte îndrumările ofiţerilor din statul gazdă;

• puterile suverane pot fi exercitate doar în prezenţa ofiţerilor statului gazdă;

• ofiţerii părţilor contractante trebuie să respecte legislaţia statului gazdă.

Responsabilitatea:

• responsabilitatea acţiunilor lor va fi asumată de statul gazdă.

Uzul de armă:

• armele, muniţia şi celelalte echipamente pot fi folosite doar în legitimă apărare;

• în anumite cazuri şi în conformitate cu legislaţia naţională uzul de armă poate fi exercitat şi în alte situaţii.

Măsuri în cazul unui pericol iminent

Ofiţerii unei părţi contractante, în situaţii urgente, pot traversa frontiera fără consimţământul prealabil al celeilalte părţi contractante şi acţiona în zona limitrofă frontierei pentru înlăturarea oricărui pericol iminent la adresa integrităţii fizice şi psihice a persoanelor.

Condiţii:

• ofiţerii care traversează frontiera trebuie să anunţe fără întârziere statul gazdă;

• ofiţerii părţilor contractante pot acţiona pe teritoriul statului gazdă până în momentul în care statul gazdă a întreprins măsurile de protecţie necesare;

• ofiţerii care traversează frontiera se vor supune instrucţiunilor autorităţilor statului gazdă;

• Responsabilitatea pentru măsurile întreprinse de ofiţerii care au traversat frontiera va fi asumată de statul gazdă.

Asistenţa în cazul unor evenimente majore, dezastre şi accidente grave

Autorităţile competente ale părţilor contractante se vor asista reciproc, în conformitate cu propria legislaţie, cu privire la evenimentele majore care implică masele, dezastre sau accidente grave.

Mijloace de asistenţă:

• notificarea şi schimbul de informaţii în cazul apariţiei unor situaţii cu impact transfrontalier;

• întreprinderea şi coordonarea măsurilor necesare în cazul apariţiei unor situaţii cu impact transfrontalier

• detaşarea unor ofiţeri, a altor specialişti şi furnizarea de echipament la cererea unei părţi contractante.

Elaborarea de bune practici

Manualul de Cooperare Poliţienească Internaţională

Cooperarea poliţienească, vamală şi cea judecătorească au fost dezvoltate împreună cu principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru a asigura faptul că desfiinţarea controalelor la frontiere nu va conduce la o intensificare a criminalităţii organizate.

Cooperarea poliţienească se desfăşoară în contextul suveranităţii naţionale, Convenţia Schengen poate stabili doar un set de principii de bază, implementarea lor realizându-se conform legislaţiei naţionale. Recomandările şi cele mai bune practici trebuie să fie formulate suficient de abstract pentru a satisface aceste criterii naţionale.

Pe baza rezultatelor diferitelor evaluări Schengen desfăşurate în ultimii ani a fost realizat Catalogul Frontierelor Schengen care cuprinde recomandări şi cele mai bune practici pentru implementarea prevederilor Convenţiei (recomandări cu privire la implementarea prevederilor referitoare la securizarea frontierelor externe, azil, migraţie, etc. – elemente din competenţa IGPF).

Complementar Catalogului Frontierelor Schengen a fost elaborat Manualul de cooperare poliţienească, acesta din urmă cuprinzând detaliile procedurale corespunzătoare realizării cooperării operative şi prin schimb de informaţii:

1.       Asistenţă reciprocă (art. 39 (1-3) CAAS)

Principiu

Art. 39 (1-3) prevede principiul asistenţei reciproce între autorităţile de poliţie în scopul prevenirii şi combaterii infracţiunilor. Acest principiu poate fi întărit prin acordurile bilaterale sau acordurile între statele vecine (a se vedea secţiunea 7, art. 39 (4-5)).

Condiţii

Cererile de asistenţă au garantate ca subiect următoarele condiţii:

  • Trebuie să fie autorizate de legea naţională;
  • Trebuie să se încadreze în scopul competenţelor autorităţilor în cauză; în cazul în care autoritatea respectivă nu este competentă să garanteze solicitarea, aceasta trebuie transmisă autorităţii competente;
  • Competenţa nu trebuie să fie limitată de autorităţile judiciare;
  • Implementarea solicitării nu trebuie să implice aplicarea măsurilor coercitive;
  • Informaţiile scrise pot fi folosite ca probe cu consimţământul dinainte exprimat al autorităţilor judiciare ale statului solicitat.

Aspecte practice

Ca regulă, cererile de asistenţă şi răspunsul la acestea trebuie schimbate între autorităţile centrale responsabile de cooperarea poliţienească internaţională. În caz de urgenţă, cererile de asistenţă pot fi adresate direct autorităţilor în cauză, care pot răspunde direct. În astfel de cazuri, autoritatea solicitantă trebuie să notifice imediat autoritatea centrală a statului solicitat cu privire la această solicitare directă. Este recomandabil ca simultan să se notifice şi propria autoritate centrală.

Definiţia urgenţei

În cazul în care transmiterea cererii de asistenţă la o autoritate centrală întârzie atât de mult transmiterea către autoritatea locală încât pune în primejdie succesul acţiunii preventive sau investigative.

2. Supraveghere transfrontalieră (art. 40 CAAS)

Principiu

Conform art. 40 CAAS, autorităţile de poliţie şi, pentru infracţiuni care le privesc, autorităţile de vamă care acţionează în cadrul unei anchete, pot continua o operaţiune de supraveghere iniţiată pe propriul teritoriu şi pe teritoriul altui stat Schengen, acţiune supusă unor condiţii stricte şi acordului statului pe teritoriul căruia supravegherea se desfăşoară.

Art. 40 distinge două cazuri:

– supraveghere „obisnuita” – se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei de supraveghere;

– supraveghere”de urgenţă” care permite ca supravegherea să fie continuată pe teritoriul altui stat fără o autorizaţie prealabilă.

Condiţii pentru supraveghere „obişnuită”

–          o anchetă judiciară trebuie să fie în curs de desfăşurare;

–          persoana supravegheată trebuie să fie suspectă de a fi implicată în comiterea unei infracţiuni care atrage extrădarea. Conform art. 2(1) din Convenţia europeană privind Extrădarea din 13.09.1957, sunt infracţiuni care atrag extrădarea „faptele pedepsibile de legea statului solicitant şi solicitat prin privare de libertate sau printr-un mandat de executare pentru o perioadă maximă de cel puţin un an sau prin mai multe pedepse”.

–          doar anumiţi ofiţeri sunt autorizaţi să efectueze supravegherea transfrontalieră;

–          statul solicitat trebuie să autorizeze supravegherea (condiţiile pot fi ataşate la această autorizare) ca urmare a unei cereri de asistenţă judiciară din partea statului solicitant.

Condiţii pentru supravegherea „ de urgenţă”

Supravegherea de urgenţă se poate desfăşura cu respectarea următoarelor condiţii:

–          autorizaţia prealabilă nu poate fi cerută „pentru cazuri urgente”. Aceasta se aplică pentru exemplul în care autorităţile iau la cunoştinţă despre infracţiunea pentru care supravegherea este cerută într-un moment în care o solicitare de obţinere a autorizaţiei nu poate fi soluţionată chiar dacă este transmisă imediat la autoritatea centrală;

–          o anchetă judiciară trebuie să fie în curs de desfăşurare;

–          persoana supravegheată trebuie să fie suspectă de a fi comis una din infracţiunile prevăzute la art. 41 (4), lit.a;

–          doar anumiţi ofiţeri sunt autorizaţi să efectueze supravegherea transfrontalieră;

–          autoritatea centrală a statului solicitat este imediat notificată că frontiera a fost trecută;

–          o solicitare de asistenţă judiciară este transmisă fără întârziere;

–          supravegherea trebuie să înceteze fie la cererea statului solicitat, fie în absenţa autorizaţiei de la statul solicitat, după 5 ore de la trecerea frontierei.

Aspecte ce ţin de desfăşurarea supravegherii

Înainte de trecerea frontierei:

–          exceptând cazurile urgente, mai întâi trebuie trimisă o solicitare la autoritatea centrală a statului solicitat. În cazuri de urgenţă, solicitarea va fi trimisă cât mai curând posibil.

–          autorităţile competente din statul solicitat vor considera cererea de la autoritatea competentă (Anexa 1) din statul solicitant în vederea obţinerii aprobării pentru supravegherea transfrontalieră ca pe o cerere de asistenţă judiciară în înţelesul art. 40(1) şi (2) din CAAS. Această cerere trebuie să conţină toate informaţiile valabile la acel moment (Anexa 2).

–          autorizarea (cu posibile condiţii ataşate) trebuie dată de statul solicitat, care poate refuza această autorizare.

Din momentul trecerii frontierei:

–         ofiţerul de poliţie trebuie să respecte legislaţia naţională a statului pe teritoriul căruia acţionează şi să urmeze instrucţiunile autorităţilor locale competente;

–         ofiţerul de poliţie trebuie să fie capabil să furnizeze dovada că acţionează în calitate oficială şi să posede un document care să certifice autorizarea  de supraveghere (cu excepţia cazurilor urgente);

–         dacă statul solicitat nu obiectează în mod expres, ofiţerul de poliţie poate purta arma din dotare; folosirea ei este interzisă cu excepţia cazului de legitimă apărare conform legislaţiei naţionale din statul solicitat;

–         intrarea în locuinţe şi locuri care nu sunt accesibile publicului este interzisă;

–         persoana supravegheată nu poate fi arestată, controlată sau interogată;

–         ofiţerii de poliţie care desfăşoară supravegherea trebuie să urmeze instrucţiunile autorităţilor locale competente, de ex. autorităţile în districtul cărora are loc supravegherea. În general, aceste autorităţi trebuie notificate

–         înainte de startul supravegherii. În cazuri de urgenţă, ofiţerii de poliţie trebuie să contacteze cea mai apropiată unitate de poliţie când frontiera a fost trecută.

Din momentul în care operaţiunea a luat sfârşit:

–         trebuie întocmit un raport către autorităţile statului solicitat după încheierea fiecărei operaţiuni; ofiţerii de poliţie care au desfăşurat supravegherea pot fi solicitaţi să apară personal.

–         autorităţile statului solicitat pot cere participarea ofiţerilor care au efectuat supravegherea în efectuarea investigaţiilor şi a procedurilor judiciare după operaţiune.

Informaţiile de urmare

Un formular standard pentru statistici a fost elaborat pentru a furniza informaţii generale şi credibile cu privire la cât de des şi cât de eficient a fost exercitată puterea supravegherii. Acest formular trebuie completat de autoritatea centrală a statului solicitant, imediat după ce solicitarea pentru supraveghere a fost făcută, indiferent de rezultat (chiar dacă frontiera nu a fost trecută). În fiecare an, fiecare autoritate centrală va înainta propriul raport anual către Secretariatul General al Consiliului, care le va sintetiza şi le va înainta la grupului de lucru competent.

3.Urmărire transfrontalieră (art. 41 din CAAS)

Principiu

Conform art. 41, ofiţerii de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane pot continua această urmărire şi pe teritoriul unui stat Schengen cu care statul lor are o frontieră terestră comună. Această situaţie, pentru care nu se cere o autorizare anterioară, este supusă unor condiţii foarte stricte şi unor înţelegeri precise.

O parte din aceste condiţii şi înţelegeri sunt de natură generală, altele sunt specifice pentru fiecare stat şi au fost prevăzute  în declaraţiile unilaterale. Conform CAAS, fiecare stat este liber să aleagă între două opţiuni privind infracţiunile care pot da naştere la urmărire şi este liber să restricţioneze puterile ofiţerilor de poliţie care efectuează urmărirea (dacă au sau nu puterea de a opri şi interoga, restricţii cu privire la scopul şi durata urmăririi).

Condiţii

–     Urmărirea poate fi efectuată doar pe frontiere terestre;

–     Doar ofiţeri de poliţie autorizaţi de către fiecare stat poate exercita urmărirea;

–     Condiţii referitoare la tipul infracţiunii: fiecare stat are posibilitatea de a alege între două opţiuni pentru tipurile de infracţiuni care permit exercitarea urmăririi; fie lista restrictivă a infracţiunilor prevăzute la art. 41 (4), lit.a, fie infracţiunile care atrag extrădarea;

–     Referirea trebuie făcută pentru a se afla care a fost opţiunea aleasă de fiecare stat. În orice caz, următoarele condiţii se aplică în toate statele:

  • Persoana în cauză să fi fost prinsă în flagrant comiţând sau participând la una din infracţiuni;
  • Urmărirea este de asemenea autorizată în cazul în care persoana se află în stare de arest preventiv sau execută o pedeapsă;

– condiţii pentru urmărirea urgentă: urmărirea urgentă necesită ca

  • Să nu fie posibilă anunţarea autorităţii solicitate înainte
  • Sau autoritatea a fost anunţată, dar nu a putut să preia urmărirea în timp util;
  • Ofiţerii de poliţie care efectuează urmărirea consultă autorităţile statului solicitat din timp cu privire la trecerea frontierei;
  • Urmărirea încetează la prima solicitare a statului solicitat.

Restricţii ale urmăririi

Există trei tipuri de restricţii care pot fi impuse urmăririi, pe care fiecare stat este liber să aleagă:

  • Restricţie teritorială: unele state autorizează urmărirea pe întreg teritoriul, altele autorizează pentru un anumit număr de km după trecerea frontierei;
  • Restricţie temporală: urmărirea poate fi suspendată după un timp determinat;
  • Restricţie referitoare la atribuţiile ofiţerilor care efectuează urmăriea: unele state îi autorizează pe aceştia să oprească şi să interogheze, altele nu. Acest lucru nu afectează dreptul de a efectua o arestare în statul pe al cărui teritoriu urmărirea se desfăşoară când infractorul este prins în flagrant (a se vedea mai jos pentru diferite situaţii legale). Restricţiile fiecărui stat sunt evidenţiate mai jos.

Aspecte practice

Pe parcursul urmăririi

  • Este obligatorie informarea statului pe al cărui teritoriu urmărirea se desfăşoară imediat de la trecerea frontierei. Acest lucru trebuie făcut prin contactarea fie a primei unităţi de poliţie din statul în cauză, fie una dintre autorităţile de legătură desemnate de statul în cauză;
  • Ofiţerii de poliţie trebuie să acţioneze conform cu legislaţia naţională a statului în care acţionează şi trebuie să urmeze instrucţiunile autorităţilor locale competente;
  • Competenţele de exercitare a priorităţii de circulaţie pe drumurile publice pe parcursul urmăririi este garantată ofiţerilor care efectuează urmărirea conform legislaţiei naţionale a statului pe al cărui teritoriu urmărirea este desfăşurată (a se vedea mai jos unde se aplică)
  • Urmărirea trebuie oprită la solicitarea autorităţilor locale;
  • Ofiţerul care efectuează urmărirea trebuie să fie în posesia legitimaţiei de serviciu, să fie uşor de identificat (uniformă, banderolă de mână, autovehicule etc.)
  • Ofiţerii pot avea armamentul din dotare, dar folosirea lui este interzisă cu excepţia cazului de legitimă apărare conform legislaţiei naţionale a statului solicitant;
  • Pătrunderea în locuinţe sau locuri neaccesibile publicului este interzisă:

După ce urmărirea s-a încheiat

  • Ofiţerii de poliţie implicaţi trebuie să se prezinte în faţa autorităţilor locale competente pentru a întocmi un raport după fiecare urmărire, indiferent de rezultat; dacă autorităţile locale competente doresc, ofiţerii de poliţie trebuie să rămână la dispoziţia acestora şi să furnizeze asistenţă pentru viitoarele investigaţii şi proceduri judiciare;
  • Dacă persoana arestată nu este cetăţeanul statului unde s-a făcut arestarea, ea trebuie eliberată după un interval de şase ore dacă un mandat de arestare în vederea extrădării nu este emis (intervalul orar între 12,00 noaptea şi 09,00 nu se iau în considerare).
  • Persoanele arestate pot fi percheziţionate în vederea prezentării în faţa autorităţilor locale. Ei pot fi încătuşaţi, iar obiectele personale confiscate.

Informaţii de urmare

Un formular pentru statistici este ataşat astfel încât să ofere autorităţilor centrale informaţii generale şi de încredere cu privire la cât de des şi de eficient este exercitat dreptul de urmărire. Acest formular trebuie completat de orice autoritate care angajează o urmărire transfrontalieră, indiferent de rezultat, cât mai curând după ce frontiera a fost trecută şi este trimis la autoritatea centrală a statului pe teritoriul căruia se desfăşoară urmărirea. Această autoritate centrală este identică cu cea pentru supraveghere transfrontalieră.

Anual, după evaluarea informaţiilor referitoare la art. 41 CAAS, fiecare autoritate centrală va înainta un raport anual către Secretariatul General al Consiliului, care va face o sinteză ce va fi trimisă la grupului de lucru relevant

4.       Ordine şi securitate publică (art. 46 CAAS)

Introducere

Scopul este de a sprijini cooperarea în vederea menţinerii ordinii şi securităţii publice.

I. Acest manual este elaborat în vederea îndepărtării pericolelor la adresa ordinii şi securităţii publice care poate implica unul sau mai multe state şi pentru care nu există acorduri bi şi multilaterale.

II. Cooperarea se va aplica, inter alia, în cazul evenimentelor cu un număr mare de persoane din mai multe ţări adunaţi într-unul sau mai multe state sau în cazul în care principalul scop al prezenţei poliţiei este de a menţine ordinea şi securitatea publică şi de a preveni comiterea de infracţiuni. Astfel de exemple sunt evenimentele sportive, concertele rock, demonstraţiile şi blocarea drumurilor. Acest tip de cooperare nu se va limita doar la evenimentele pe scară-largă, ci se poate aplica şi la mişcările şi activităţile care implică concentrarea de persoane, indiferent de mărime, care ar putea reprezenta o ameninţare la ordinea şi securitatea publică. Cooperarea nu se va limita la statele vecine, dar se poate realiza şi între state care nu au o frontieră comună.

5.       Schimb de informaţii

Schimbul de informaţii va avea loc prin intermediul autorităţii centrale desemnate în acest scop. (În statele Schengen în care, din motive constituţionale, o singură autoritate centrală nu este competentă pentru schimbul de informaţii în scopuri preventive, va trebui încheiat un acord cât mai aproape posibil de CAAS).

Autorităţile centrale vor oferi, la cerere sau nu, una alteia informaţii dacă apar circumstanţe cu privire la grupuri de persoane care pot ameninţa ordinea şi securitatea publică prin deplasarea lor prin sau către  alte state Schengen. Informaţiile vor fi furnizate cât mai devreme posibil. Schimbul de informaţii, în înţelesul acestui manual, poate avea loc direct între autorităţile de poliţie implicate în cazuri urgente. Autoritatea centrală va fi informată cât mai curând posibil.

Conţinutul informaţiilor:

Informaţiile pe care statele şi le furnizează reciproc trebuie să fie confidenţiale şi vor fi folosite exclusiv pentru scopul pentru care au fost furnizate. Informaţiile furnizate vor conţine, pe cât posibil, datele care se găsesc în documentul de mai jos „Checklist-ul informaţiilor ce vor fi schimbate”. Informaţiile vor fi furnizate în conformitate cu legislaţia naţională relevantă.

Comunicarea informaţiilor:

Pentru a schimba informaţii, autoritatea centrală poate folosi birourile de legătură şi, dacă se impune, unităţi comune de poliţie sau puncte de contact la care se referă acest manual. Următoarele mijloace de comunicaţii pot fi folosite cu ocazia schimbului de informaţii: telefon, fax, e-mail, comunicaţii radio, alte mijloace de comunicare a datelor. Secretariatul va verifica anual dacă datele privind autorităţile centrale sunt încă de actualitate. Acestea trebuie să notifice Secretariatul cu privire la orice modificare în timp util.

6.       Cooperarea practică

Detaşarea şi schimbul de ofiţeri de legătură

  1. la solicitarea autorităţilor de poliţie autorizate din fiecare stat Schengen, ofiţerii de legătură pot fi trimişi către un alt stat Schengen când un raport sau informaţii cu privire la un pericol real sunt primite. Sarcinile ofiţerilor de legătură sunt de a oferi asistenţă.
  2. Ofiţerii de poliţie nu vor fi împuterniciţi să aplice orice măsură de poliţie independent. Ei vor furniza informaţii şi vor desfăşura sarcinile pe baza instrucţiunilor date de către statul Schengen din care provin şi cele date de către statul în care sunt detaşaţi. Autoritatea de poliţie din statul în care sunt detaşaţi este obligată să asigure protecţia ofiţerilor de legătură.
  3. Autoritatea de poliţie din statul în care sunt detaşaţi ofiţerii de legătură va stabili activităţile acestora şi condiţiile în care acestea se desfăşoară. Ofiţerii de legătură sunt obligaţi să urmeze instrucţiunile date de către autorităţile competente.

Coordonarea operaţiunilor în cazuri specifice

Statele Schengen, conform legislaţiei naţionale, vor coordona împreună operaţiuni şi măsuri de punere în aplicare a acestora în legătură cu un pericol la adresa ordinii şi securităţii publice.

Crearea unor centre comune de coordonare şi comandă

În scopul coordonării operaţiunilor, statele pot crea centre comune de coordonare şi comandă, fără a aduce vreun prejudiciu competenţelor proprii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.