MODALITĂŢI DE PREVENŢIE ŞI INTERVENŢIE ÎN DEVIANŢA ŞCOLARĂ

Acest studiu documentar nu a urmărit o dezbatere teoretică asupra devianţei şcolare şi de aceea considerăm că primele două capitole nu au fost decât un preambul la partea fundamentală a acestuia destinată analizei principalelor strategii utilizate în mediul şcolar în vederea prevenirii şi diminuării manifestărilor deviante ale elevilor. Desigur, problema nu este, în nici un caz, facilă, chiar dacă, despre o asemenea problematică s-a scris mult în literatura de specialitate. Cauza acestei situaţii trebuie căutată, aşa cum subliniam şi în capitolele anterioare, în complexitatea fenomenului analizat, dar mai ales în dificultatea separării acestuia de alte fenomene sociale cu care se află în interrelaţii la fel de complexe. Vom încerca să surprindem aşadar câteva dintre aceste dificultăţi, după care ne vom opri asupra principalelor modalităţi de prevenţie şi diminuare a devianţei şcolare.

11. Dificultăţi în diminuarea devianţei şcolare

Prima şi cea mai importantă dintre acestea decurge, desigur, din legătura indisolubilă dintre şcoală (ca subsistem social) şi societate (ca sistem social global). Sistemul este, aşa după cum se ştie, un ansamblu de elemente care interacţionează atât de intens încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte. În cazul nostru, aceasta înseamnă că manifestările de conduită care se abat de la exigenţele şcolare sunt, într-o bună măsură, o prelungire a manifestărilor deviante ce au loc în societate. În acest sens, o serie de investigaţii au pus în evidenţă corelaţii semnificative între anumite forme de devianţă şcolară cum ar fi absenteismul, vandalismul, violenţa şcolară etc. şi plasarea instituţiei şcolare în cartiere cu un grad de delicvenţă juvenilă ridicată. Aşa cum subliniază Cristina Neamţu (2003, p. 260), între delicvenţa / devianţa din societate şi devianţa şcolară se realizează o relaţie de cauzalitate circulară, ce poate fi exprimată la modul general astfel: modelele de conduită deviantă din afara şcolii sunt reproduse în şcoală, generează pedeapsa, etichetarea, marginalizarea, frustrările trăite de elevi în şcoală alimentează motivaţia nonconformităţii şi se manifestă în spaţiul şcolar şi extraşcolar.

În consecinţă, multe dintre manifestările de devianţă şcolară nu vor putea fi diminuate dacă nu se vor lua măsuri incipiente încă din mediul familial, la nivelul comunităţii şi chiar la nivelul întregii societăţi. În plus, colaborarea mai intensă dintre şcoală, familie şi comunitate vor spori eficienţa măsurilor de diminuare adoptate atât în şcoală, cât şi în afara acesteia.

Măsurile luate în şcoală (supraveghere mai strictă a elevilor cu comportament deviant, angajarea unui personal auxiliar pentru supravegherea conduitei elevilor, aplicarea unor sancţiuni mai severe celor care încalcă în mod regulat exigenţele regulamentului şcolar etc.) nu vor avea eficienţă maximă dacă nu vor fi coroborate cu alte măsuri de diminuare a devianţei luate la nivelul comunităţii. Altfel spus, pentru a obţine un efect semnificativ şi de durată ar trebui inversată perspectiva de abordare a devianţei şcolare, şi anume: dinspre societate spre şcoală, ceea ce ar produce o strategie globală, societală, de prevenire a devianţei, pe care să se articuleze demersul specific al reducerii devianţei în şcoală (idem, p. 260). Baza acestei strategii globale de prevenire o reprezintă creşterea nivelului material de trai pentru toti membrii comunităţii, ceea ce ar putea asigura atât profilaxia delicvenţei, cât şi cea a psihopatologiei indivizilor. Deosebit de sugestiv pentru această situaţie este şi cazul următor, preluat din Jurnalul Naţional din 04.04.2006.

Abandon şcolar în favoarea muncii

Daniel Rusu este un copil care nu zâmbeşte niciodată. Lucrează de la 12 ani pe şantierele din Iaşi ca ajutor al muncitorilor profesionişti. Sfarmă piatră cu un ciocan de 10 kg, cât jumătate din trupul său firav. „Din cauza muncii a trebuit să abandonez şcoala dintr-a V-a”, spune el. Dacă familia sa ar avea posibilităţi, băiatul ar dori să se întoarcă la şcoală.

Din aceeşi perspectivă, se impune o mai atentă coordonare dintre şcoală şi sistemul judiciar cel puţin din două motive:

  • şcoala preia şi valorizează, prin normele şcolare, prescripţiile juridice de comportament;
  • etichetarea ca „delicvent” a unui anumit elev, afectează adaptarea şcolară a acestuia.

S-a observat că etichetarea şi tratamentul judiciar preconizat devin cauze ale conduitei deviante, proces denumit „devianţă secundară”. Ritualul etichetării şi pedeapsa reprezintă o ceremonie de degradare a individului. Stigmatizarea îl determină pe acesta să caute compania celor cu o poziţie asemănătoare, grăbind asocierea sa la subculturile delicvente şi declanşând mecanismele „profeţiei care se autoîmplineşte”. Confruntându-se cu elevi etichetaţi de sistemul juridic ca „devianţi”, profesorii dezvoltă – conform afirmaţiei Cristinei Neamţu – reacţii de teamă, care compromit tratamentul educativ adecvat.

O coordonare la fel de atentă şi de eficientă trebuie să realizeze şcoala şi cu familia întrucât, aşa cum s-a demonstrat anterior, mediul familial cu caracteristicile sale, poate sta la originea multora dintre comportamentele de devianţă şcolară ale elevilor. În consecinţă, orice strategie de prevenţie trebuie să pornească de la o acţiune convergentă a şcolii şi a familiei, ambele interesate în egală măsură în diminuarea fenomenelor de devianţă şcolară ale copiilor.

Una dintre dificultăţile diminuării comportamentelor deviante la nivelul şcolii o constituie şi specificul aparte pe care îl prezintă relaţia cauzală în domeniul devianţei. Din acest punct de vedere se consideră că în domeniul devianţei ca şi al infracţionalităţii în general, nu se poate separa net efectul de cauză. În acest sens, s-a demonstrat că autorii şi victimele violenţei şcolare nu pot fi deosebiţi, mulţi agresori fiind, la rândul lor, foste victime care acţionează astfel încât să evite o nouă victimizare. În acest mod, actele de devianţă şcolară dobândesc o „valoare de supravieţuire” şi pot fi interpretate ca răspunsuri raţionale, adaptate la anumite situaţii. Astfel, victima unei etichetări poate descoperi că atacând, de regulă, un copil mai slab, este emoţional satisfăcută şi va vedea în această conduită o cale de a-şi redobândi stima de sine. Rezultă astfel o amplificare în spirală a devianţei şcolare, ceea ce face foarte greu de aflat momentul optim al intervenţiei, având în vedere şi faptul că uneori pot să apară efecte secundare, care, prin gravitatea lor, pot compromite întreaga strategie.

O altă dificultate este generată de complexitatea fenomenelor deviante care, la rândul ei, determină o mare varietate de variabile cauzale ale acestora. Acest fapt îngreunează descoperirea la timp a adevăratelor cauze cu rol determinant în apariţia fenomenelor de devianţă şcolară şi, ca atare, luarea celor mai adecvate măsuri pentru diminuarea lor. În plus, fiecare caz în parte are aspectele sale specifice care îl definesc, etiologia sa proprie, situaţie care impune modalităţi aparte de intervenţie. Studiul de caz va constitui aşadar metoda specifică de analiză şi de înţelegere a dinamicii fenomenului deviant respectiv şi, de aceea, o asemenea strategie de acţiune va ocupa un loc însemnat în demersul nostru.

Majoritatea studiilor care supun analizei o asemenea problematică se feresc să utilizeze noţiunile de eliminare sau stopare a devianţei şcolare (cunoscându-se complexitatea acesteia şi imposibilitatea de a înlătura complet din viaţa societăţii orice abatere de la norma socială) mulţumindu-se să apeleze la un termen mult mai realist – cel de diminuare. În diferitele lucrări de specialitate s-a încercat totodată şi o clasificare a acestor măsuri de diminuare a delicvenţei în raport cu anumite criterii (vezi „Psihosociologia comportamentului deviant”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, autor: V. Dragomirescu; „Control social şi sancţiune socială”, Editura Victor, Bucureşti, 1999, autor: D. Banciu). Dintre acestea, cel mai important din punctul nostru de vedere vizează momentul desfăşurării acţiunilor de prevenţie/intervenţie, cât şi instituţiile implicate. Astfel, punem în evidenţă:

a)      prevenţia primară (generală) care surprinde cauzele generatoare ale fenomenelor deviante şi include toate măsurile adoptate înainte de producerea acestora în cadrul social (comunitar) dar şi în cadrul şcolii;

b)      prevenţia secundară include toate strategiile iniţiate în mediul şcolar privind sporirea calităţii educaţiei şcolare ca punct de pornire în vederea diminuării manifestărilor deviante;

c)      prevenţia terţiară (intervenţia) urmăreşte prevenirea transformării conduitelor deviante în forme grave, cu conţinut antisocial, infracţional, cât şi prevenirea recidivei conduitelor deviante. Aceasta se realizează prin aplicarea sancţiunilor prevăzute în Regulamentul elevilor, dar şi amplificarea relaţiilor cu familia şi alte instituţii sociale cu rol însemnat în prevenirea conduitelor deviante.

Concepte cheie

Diminuarea devianţei şcolare

Devianţa secundară

Victimizare

Efecte secundare

Valoare de supravieţuire

Ameliorarea normativă

Aplicaţii şi teme de reflecţie

  1. Comentaţi şi apreciaţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii: „Contextul anomic specific sistemului educativ este o consecinţă particulară a relaţiei şcoală-comunitate” (C. Neamţu, 2003, p. 262).
  2. Elaboraţi un eseu de minim 40 de rânduri cu tema: „Particularităţile relaţiei cauzale în domeniul devianţei şcolare”.
  3. Realizaţi un comentariu cu privire la rolul programelor sociale, economice şi culturale elaborate la nivelul societăţii în diminuarea factorilor delictogeni.
  4. Imaginaţi un caz de devianţă şcolară în soluţionarea căruia se verifică valoarea de adevăr a aserţiunii: „Intervenţiile corective trebuie să fie individuale”.

12. Prevenţia primară în cazul devianţei şcolare

Prevenţia primară în cazul oricărui tip de devianţă urmăreşte să dezvolte la fiecare individ abilităţile necesare pentru depăşirea situaţiilor stresante fără a apela la comportamente deviante. Totodată, ea are în vedere şi măsurile menite să transforme mediul social în aşa fel încât acesta să devină mai securizant şi mai stimulativ pentru membrii săi. Astfel, prevenţia primară presupune:

  • măsuri de politică socială şi economică în vederea combaterii sărăciei, a diminuării şomajului şi a inflaţiei;
  • măsuri de protecţie a familiei şi copilului;
  • măsuri de prevenire a maltratării copilului.

Toate aceste măsuri, prin acţiunea lor conjugată, contribuie la reducerea surselor stresului exercitat asupra individului şi la dezvoltarea capacităţii sale de a depăşi obstacolele cu care se confruntă în viaţa cotidiană. De aceea se poate spune că prevenţia primară este mai mult proactivă decât reactivă, în sensul că urmăreşte dezvoltarea abilităţilor individului înainte de producerea crizelor existenţiale, astfel încât situaţiile stresante de viaţă să fie depăşite fără reacţii indezirabile social.

Un prim aspect supus analizei îl constituie măsurile de politică socială şi economică menite să conducă la diminuarea fenomenelor cauzatoare de stres (sărăcie, şomaj, inflaţie). S-a demonstrat că variabila economică a vieţii sociale poate acţiona asupra dinamicii devianţei în mod direct, atunci când reprezintă cauza delictului, dar şi indirect, când se referă la condiţia sau circumstanţa delictului. Sărăcia, de pildă, poate determina creşterea fenomenului infracţional în mod direct, atunci când constituie motivaţia delictului înfăptuit, sau indirect când, prin intermediul unor variabile de ordin psihologic sau social, conduce la creşterea probabilităţii participării individului la infracţiunea în cauză. Sărăcia, ca fenomen social, stă şi la baza conflictelor conjugale, a diferitelor tipuri de violenţă şi abuz asupra copilului, a lipsei de îngrijire legate de menţinerea stării de sănătate a acestuia, a preocupărilor părinţilor pentru şcolarizarea şi educarea copiilor. În aceste condiţii, probabilitatea abandonului şcolar al copiilor este tot mai mare, ca şi implicarea acestora în fapte antisociale (furt, cerşit, trafic de droguri, prostituţie ş.a.).

În ceea ce priveşte măsurile de protecţie a familiei şi copilului şi rolul lor în prevenirea (diminuarea) manifestărilor de devianţă şcolară, studiul realizat de I. Mihăilescu intitulat „Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei” (1995, p. 172) ne orientează către trei categorii de asemenea politici sociale:

a)      politici ameliorative care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale familiilor prin acordarea de alocaţii familiale şi prin reducerea taxelor;

b)      politici de remediu care vizeză educarea vieţii de familie prin servicii şi programe de consiliere/terapie familială. Acest tip de politici este orientat mai mult către aspectele individuale şi interpersonale şi mai puţin către aspectele situaţionale ce caracterizeazăpoliticile ameliorative. Obiectivele pe care le urmăresc acestea sunt:

–         informarea părinţilor cu probleme fundamentale legate de viaţa de familie şi de îngrijirea şi educarea copiilor;

–         animarea comunicării între familii şi stimularea unor demersuri comune de către grupuri de părinţi cu probleme sau trebuinţe asemănătoare;

–         iniţierea şi abilitarea părinţilor în utilizarea procedeelor educative adecvate vârstei şi particularităţilor individuale ale copiilor;

–         formarea unor atitudini care să favorizeze colaborarea familiei cu alte instituţii educative: şcoala, grădiniţa, biserica;

–         asistenţa psihologică sau psihoterapeutică acordată familiilor aflate în situaţii de criză;

–         consilierea părinţilor care au copii „greu educabili” sau cu nevoi speciale;

–         pregătirea cuplurilor tinere în vederea maternităţii şi paternităţii etc.;

c)       politici substituţionale care includ acele programe şi servicii de asistenţă socială a familiei realizate de către instituţii private şi profesionişti care îngrijesc/supraveghează copiii, prestează diverse activităţi menajere la domiciliu etc.

În prelungirea acestor programe de asistenţă familială sunt dezvoltate şi programe prin care să se asigure o mai bună protecţie a copilului. Sunt vizate acele categorii de copii care sunt supuşi frecvent maltratării de către părinţi, sunt abandonaţi temporar sau permanent în instituţiile de ocrotire, prezintă tulburări de dezvoltare etc. În afara unor măsuri de ordin general vizând protecţia copilului, se pot evidenţia câteva modalităţi prin care anumite forme de devianţă şcolară (absenteism, abandon şcolar) pot fi prevenite sau diminuate. Avem în vedere:

  • îmbunătăţirea îngrijirii copilului în cadrul familial;
  • ameliorarea participării şcolare prin intermediul unor programe la nivel naţional, cum ar fi:

–         programul special pentru ameliorarea frecvenţei şcolare la categoriile sociale defavorizate şi pentru prevenirea abandonului şcolar;

–         programe alternative de şcolarizare pentru copiii cu eşec şcolar, care abandonează prematur şcoala;

  • reforma sistemului de protecţie socială a copilului în direcţia găsirii unor alternative valabile la instituţionalizare şi în scopul combaterii sindromului instituţionalizării (prin tutelă, plasament familial, adopţie sau ocrotirea prin părinţi);
  • crearea unui program special de prevenire şi recuperare a copiilor delicvenţi.

Deşi pot fi incluse în măsurile de protecţie a copilului, măsurile de prevenire a maltratării copilului sunt analizate în literatura de profil în mod separat, avându-se în vedere implicarea directă a situaţiilor de abuz în etiologia devianţei şcolare. Diferite investigaţii privind unele situaţii de abuz asupra copilului au pus în evidenţă influenţa acestui fapt asupra manifestărilor delicvente ale acestuia. Mai mult, s-a constatat că există o strânsă legătură între tipul de maltratare suferit de copil şi tipul de delict săvârşit ulterior de acesta (de pildă, copiii abuzaţi sexual vor fi, probabil, viitorii agresori sexuali). Astfel, pentru prevenirea maltratării copilului se apelează la o abordare holistă a situaţiei (o evaluare nu numai a situaţiei de criză şi a copilului, ci şi a factorilor de stres exteriori familiei, a factorilor maritali şi familiali, a caracteristicilor individuale ale părinţilor etc.).

O asemenea abordare introduce un nou concept: capacitatea de rezilienţă care se referă la capacitatea copilului şi a familiei aflate într-o astfel de situaţie de criză să revină la normal după depăşirea evenimentelor stresante. Altfel spus, rezilienţa ar desemna acea putere de recuperare, dependentă de particularităţile copilului şi ale părinţilor, capacitate care poate fi educată, formată prin măsuri adecvate. Din această perspectivă, nu se mai încearcă doar remedierea problemei, ci şi crearea speranţei şi prevenirea dificultăţilor de adaptare ale copilului.

Pentru exemplificare şi din nevoia de a aprofunda câteva dintre aspectele prezentate supun dezbaterii următorul caz:

P.T., sex feminin, vârsta 15 ani.

Provine dintr-o familie dezorganizată: tatăl consumă băuturi alcoolice în exces, provocând scandaluri; mama a părăsit familia când P.T. avea 7 ani, plecând cu un alt bărbat. Din discuţiile purtate se pare că taăl a încercat să îşi violeze fiica, după care a bătut-o.

Este o fire sensibilă şi uneori refuză să creadă ceea ce se întâmplă în jurul ei. Este instabilă din punct de vedere psihic; când se ridică tonul asupra ei plânge şi se inhibă. Nu manifestă suficient interes pentru activitatea şcolară şi deseori absentează de la ore. În relaţia ei cu profesorii şi colegii s-au întâmpinat deseori dificultăţi, fiind necesară multă diplomaţie şi multă muncă de lămurire.

Reţinem atenţia şi asupra faptului că în literatura de profil, strategiile de prevenire a maltratării copilului sunt şi ele clasificate în trei categorii de acţiuni preventive:

a)      acţiuni de prevenţie primară, care se adresează întregii populaţii şi vizează sensibilizarea copiilor şi părinţilor la existenţa riscurilor de maltratare;

b)      acţiuni de prevenţie secundară, care se adresează doar acelor persoane considerate vulnerabile (sau cu un anumit grad de risc) din acest punct de vedere. Copilul învaţă în cadrul acestor acţiuni cum să recunoască situaţiile de abuz potenţial, să se apere şi să vorbească despre situaţiile-problemă persoanelor în care are încredere sau profesioniştilor disponibili. Copiii identificaţi ca prezentând un risc mărit de victimizare, sunt urmăriţi permanent de către personalul specializat din cadrul serviciilor de protecţie a copilului;

c)      acţiuni de prevenţie terţiară, care vizează intervenţia efectivă în cazul maltratării unui copil.

Metodele şi procedeele de intervenţie sunt diferite şi decurg din modalităţile de interpretare a abuzului adoptate în cadrul diferitelor modele explicative. De pildă, modelul psihiatric promovează psihoterapia tradiţională încercând să schimbe trăsăturile de personalitate ale abuzatorului, în timp ce pentru modelul sociologic, intervenţia este orientată spre eliminarea stresului din mediul social.

Un exemplu de intervenţie mult citat în literatura de specialitate este utilizarea „familiei de sprjin”, alcătuită din părinţi voluntari, neprofesionişti dar cu experienţă în creşterea propriilor copii şi care doresc să asiste o familie de părinţi abuzatori. Deşi neprofesionişti, părinţii de sprijin au urmat un program de formare înainte de a deveni părinţi voluntari. Modelul parental pozitiv oferit de familia de sprijin face posibilă identificarea afectivă şi susţinerea reciprocă a celor două familii.

Concluzionând, apreciem că toate aceste măsuri incluse în prevenţia primară a devianţei şcolare sunt menite, după cum se poate constata, pregătirii copilului pentru viaţa şcolară, adaptării lui la un nou mediu de viaţă în care se va confrunta cu reguli mai stricte, cu norme de conduită mai precise, mai riguroase.

Cocepte cheie

Prevenţia primară

Politica socială

Prevenirea maltratării copilului

Politici ameliorative

Politici de remediu

Politici substituţionale

Capacitate de rezilienţă

Abuz asupra copilului

Sindromul instituţionalizării

Familie de sprijin

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Elaboraţi un ghid de interviu pentru investigarea unui caz de maltratare a copilului.
  2. Analizaţi comparativ strategiile de prevenţie secundară şi cele de prevenţie terţiară adoptate în situaţia unui abuz fizic (sexual) asupra unui minor.
  3. Comentaţi rolul şi eficienţa „familiei de sprijin” ca procedeu de intervenţie.
  4. Construiţi un eseu de minim 50 de rânduri pornind de la afirmaţia: „Interacţiunile pozitive părinţi-copii – condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare”.
  5. Exprimaţi-vă opiniile personale cu privire la cazul prezentat în text şi construiţi un plan de intervenţie şi consiliere psihologică adecvat acestuia.

13.  Prevenţia secundară în cazul devianţei şcolare

Acest nivel al prevenţiei include toate măsurile luate de autorităţile şcolare şi guvernamentale menite să diminueze disfuncţionalităţile existente în cadrul sistemului educativ, să sporească eficienţa actului educaţional şi să mărească gradul de adaptare al educaţiei şcolare la mutaţiile ce s-au produs în viaţa societăţii. Unele dintre aceste măsuri au în vedere strategiile de acţiune la nivelul sistemului de învăţământ (menite să reformeze învăţământul românesc în conformitate cu cerinţele unui învăţământ modern), altele vizează modalităţile de acţiune specifice fiecărei unităţi şcolare în parte.

Astfel, în prima categorie de măsuri se includ, printre altele:

a)      realizarea unui sistem educaţional flexibil care să ofere oportunităţi educaţionale tuturor indivizilor în funcţie de trebuinţele educaţionale de bază, de sex, de apartenenţă etnică, de statut socio-economic, de vârstă etc.;

b)      elaborarea unor măsuri care să conducă la accelerarea descentralizării învăţământului;

c)      dezvoltarea învăţământului alternativ (inclusiv pentru elevii cu comportament preinfracţional sau infracţional);

d)      reforma curriculumului şcolar astfel încât acesta să fie centrat atât pe disciplinele de învăţământ, cât şi pe trebuinţele elevilor (vezi lucrarea „Reconstrucţie pedagogică”, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, autori: C. Moise, T. Cozma);

e)      stabilirea unor măsuri de ordin administrativ care să conducă la motivarea personalului didactic şi la creşterea eficienţei educaţiei şcolare (micşorarea normei didactice, a numărului de elevi într-o clasă, înfiinţarea posturilor de consilieri şcolari în fiecare unitate şcolară etc.);

f)        realizarea unor programe realiste pentru inserţia socială, şcolară şi profesională a elevilor devianţi.

Cu privire la acest ultim aspect, în ultimii ani s-a adoptat şi desfăşurat o serie de programe guvernamentale (sau non-guvernamentale) menite să conducă la prevenirea abandonului şcolar de către o anumită categorie de elevi şi totodată, să ofere posibilitatea conştientizării elevilor asupra aptitudinilor şi abilităţilor de care au nevoie în viitor în vederea practicării anumitor meserii. Un astfel de program, care se adresează elevilor cuprinşi între 13 – 15 ani, desfăşurat sub forma unui curs opţional sau în cadrul orelor de dirigenţie este prezentat în anexa 1.

În ceea ce priveşte strategiile de acţiune iniţiate în cadrul fiecărei unităţi şcolare în vederea prevenirii devianţei şcolare, acestea sunt cu mult mai concrete şi permit implicarea directă a întregului personal didactic, nu numai a factorilor de decizie de la nivelul şcolii.

C. Neamţu (2003, p. 314 – 365) realizează o amplă analiză a acestor strategii de acţiune. Reţinem de aici câteva sugestii:

a)      adoptarea la nivelul şcolii a unor măsuri menite să transforme şcoala într-un mediu de învăţare adecvat, plăcut şi adaptat trebuinţelor de bază ale elevilor (organizarea claselor de elevi, flexibilizarea orarului şcolar, regândirea conţinuturilor de învăţare, realizarea de schimbări în stilul educaţional şi în stabilirea sancţiunilor etc.);

b)      generalizarea la nivelul unităţii şcolare a instrumentelor de predicţie a comportamentului delicvent, prin aplicarea unor scale de evaluare a stării educaţionale şi morale ale elevilor. Aceste scale trebuie să cuprindă:

–         evaluarea rezultatelor şcolare şi a frecvenţei şcolare a elevilor;

–         aprecierea statutului elevului în cadrul colectivului-clasă (pentru a se cunoaşte gradul de integrare în colectiv şi apartenenţa sa la grupuri informale);

–         evaluarea conduitei şcolare de către colegi, profesori, personalul auxiliar din şcoală.      Pe baza informaţiilor culese (la care se adaugă şi o serie de date ce privesc adaptarea la mediul familial, posibilitatea consumului de droguri, apartenenţa sa la grupuri informale delicvente etc.) se pot realiza predicţii asupra riscului de comportament deviant la elevii respectivi. În situaţia în care probabilitatea unui asemenea comportament este mai mare, intervenţia psihologului şcolar, a asistentului social şcolar, a familiei este absolut necesară;

c)      crearea unui ethos al şcolii şi utilizarea acesteia în scop educativ; se au în vedere toate activităţile organizate în şcoală şi în afara ei cu scopul de a-i ajuta pe elevi să îşi pună în valoare abilităţîle de care dispun (nu numai cele strict şcolare: sportive, aplicativ-practice etc.), să îşi asume responsabilitatea pentru îndeplinirea unor sarcini, să îşi dezvolte sentimentul de mândrie că aparţin şcolii respective. În acest mod, elevii se vor simţi mai mult puşi în valoare, apreciaţi mai obiectiv, ajutaţi să interacţioneze mai bine cu colegii şi profesorii lor;

d)      includerea în curriculumul aflat la decizia şcolii a unor programe de rezolvare a conflictelor, de mediere a relaţiilor dintre elevi sau dintre elevi şi profesori;

e)      realizarea parteneriatului cu părinţii în sensul implicării reale a acestora în probleme privind educaţia şcolară etc.

Desigur, lista acestor măsuri de prevenţie a devianţei şcolare iniţiate de către instituţia şcolară poate fi continuată. Considerăm însă că rolul hotărâtor în prevenirea manifestărilor deviante al elevilor aparţine celor care, în mediul şcolar, interacţionează mai mult cu aceştia. Personalul didactic, indiferent de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea, poate influenţa, prin personalitatea lui, prevenirea şi diminuarea unor abateri de la exigenţele şcolare sau, dimpotrivă, la amplificarea acestora (vezi prevenirea şi combaterea didactogeniilor în lucrarea „Didactogenia în şcoală”, Editura Danubius, 1998, autori: R. Poenaru, F. Sava).

„Orice abordare eficientă a unei probleme de comportament porneşte de la convingerea profesorului privitoare la necesitatea de a oferi elevului o experienţă şcolară pozitivă, recompensatoare şi motivantă, şi mai puţin experienţe negative şi punitive” (C. Neamţu, 2003, p. 329). Această apreciere sintetică exprimă de fapt necesitatea ca profesorul să utilizeze acele modalităţi prin care el creează condiţiile unui învăţământ atractiv şi formativ şi se distanţează de acele „erori educative” care prejudiciază educaţia şcolară şi, în plus, pot creea condiţii favorizante producerii unor manifestări deviante. Modalităţile de prevenţie a problemelor de comportament trebuie adaptate în funcţie de vârsta elevilor şi ca atare, ele trebuie aplicate în mod diferit în primii ani de şcoală (când, în stare incipientă, aceste manifestări pot fi vizibile) sau la elevii din clasele mai mari.

Astfel, personalul didactic se va orienta, încă din primele săptămâni de şcoală, spre acţiuni specifice, cum ar fi:

  • depistarea primelor semne de inadaptare şcolară la unii elevi;
  • aplicarea unor măsuri menite să contribuie la dezvoltarea maturităţii sociale a elevilor (a capacităţii de autocontrol, a abilităţii de a rezolva problemele apărute fără a apela la ajutorul învăţătorului, a capacităţii de luare a deciziilor ş.a.);
  • democratizarea relaţiei pedagogice profesor-elev prin apelul la măsuri de ordin organizatoric (cum ar fi, de pildă, constituirea consiliului consultativ al clasei) sau de natură psihopedagogică (sporirea motivaţiei elevilor pentru învăţare, ameliorarea climatului educativ etc.);
  • optimizarea comunicării pedagogice prin crearea unui climat relaţional care să încurajeze exprimarea liberă a elevilor (reducând astfel apelul la mecanismele de apărare);
  • informarea sistematică a elevilor asupra obiectivelor urmărite, asupra criteriilor de evaluare şi a nivelului de exigenţă la care se va raporta profesorul;
  • analiza periodică a relaţiilor socioafective ce au luat naştere între elevii grupului-clasă sau dintre aceştia şi grupul informal;
  • înlocuirea pedepselor, a sancţiunilor (sau a ameninţării cu pedeapsa) cu diferite tehnici de persuasiune sau chiar de manipulare în vederea inducerii conformismului la elevi;
  • ajutorarea elevilor cu dificultăţi de învăţare (prin stimularea participării acestora la activităţile de învăţare, prin integrarea lor în grupe de învăţare, prin cooperarea cu familia şi cu alţi profesori etc.).

Desigur, aşa cum s-a arătat încă de la începutul acestui capitol, măsurile luate în şcoală în vederea diminuării (prevenirii) manifestărilor deviante nu au eficienţa scontată dacă ele nu sunt integrate în ansamblul acţiunilor desfăşurate la nivel societal, comunitar sau familial. Atunci când aceste eforturi nu sunt suficiente, când există pericolul ca actele deviante manifestate de către elevi să se structureze în conduite deviante de o mai mare gravitate, cu un conţinut infracţional, antisocial, se impune trecerea la prevenţia terţiară (intervenţia).

Concepte cheie

Prevenţie secundară

Învăţământ alternativ

Instrumente de predicţie

Ethosul şcolii

Parteneriat cu părinţii

Didactogenie

Erori educative

Democratizarea relaţiei pedagogice

Tehnici de persuasiune

Flexibilizarea orarului şcolar

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Comentaţi şi argumentaţi utilitatea scalelor de evaluare a stării educaţionale şi morale ale elevilor pentru prevenirea manifestărilor de devianţă şcolară.
  2. În calitate de consilier/psiholog şcolar elaboraţi un program de mediere a relaţiilor dintre elevi sau dintre elevi şi profesori.
  3. Realizaţi un comentariu care să exprime opinia dvs. cu privire la posibilitatea prevenirii didactogeniilor în şcoală (vezi R. Poenaru, „Didactogenia în şcoală”, 1998).
  4. Elaboraţi un eseu de minim 40 rânduri cu tema „Utilizarea tehnicilor de persuasiune în vederea inducerii conformismului la elevi”.
  5. Analizaţi posibilitatea utilizării de către şcoală a parteneriatului cu părinţii în vederea prevenirii devianţei şcolare a elevilor.

14. Prevenţia terţiară (intervenţia)

Intervenţia nu se realizează numai de către cadrele didactice sau de către familie, ci mai ales de către un personal specializat ce cooperează cu aceştia în diferite faze ale acţiunii. Astfel, psihologul şcolar (asistentul social sau consilierul şcolar – acolo unde există aceste funcţii în statul de organizare al şcolii), pe baza informaţiilor obţinute de la personalul didactic, întocmeşte un program de intervenţie în cadrul căruia, desigur, şi personalul didactic va avea un rol bine definit.

Lucrarea ce a stat la baza acestui studiu documentar (C. Neamţu, 2003) ne prezintă un model al unui astfel de program de prevenţie terţiară inspirat din terapia cognitiv-behavioristă. Aşa cum se ştie, această terapie include metode psihologice care urmăresc să îl ajute pe individ să îşi învingă propriul comportament, învăţându-l fie să îşi modifice comportamentul, fie să perceapă în mod diferit circumstanţele în care el se manifestă şi să acţioneze astfel indirect asupra sa. În prima fază a intervenţiei, profesorului îi revine un rol important întrucât el este cel care oferă primele informaţii asupra comportamentului elevului investigat. Astfel, cu ajutorul acestor informaţii se va evalua modul în care comportamentul elevului este determinat de situaţia imediată şi modul în care acesta interpretează situaţia respectivă. Astfel de informaţii vor viza:

  • momentul zilei când se produce conduita deviantă;
  • în cadrul cărui gen de activităţi;
  • în ce zi a săptămânii;
  • cum reacţionează colegii săi;
  • dacă respectiva conduită se manifestă constant şi în aceeaşi formă;
  • etc.

Planul de acţiune întocmit pe baza acestui gen de informaţii, nu va urmări modificarea personalităţii elevului, ci stoparea comportamentului nedorit şi înlocuirea sa cu altul, prin aplicarea metodelor de învăţare.

Conform teoriilor condiţionării operante şi a învăţării sociale, comportamentul elevului se poate modifica pe măsură ce acesta va fi pus în contact cu un comportament-model, adecvat. Ca metode de control a frecvenţei de manifestare a comportamentelor elevilor, se pot utiliza:

  • întărirea pozitivă (acordarea de recompense) după manifestarea unui comportament dezirabil cu scopul de a determina fixarea acestuia şi creşterea probabilităţii de a se produce din nou în viitor;
  • întărirea negativă (pedeapsa) urmărind diminuarea frecvenţei comportamentelor indezirabile ale elevului;
  • time-out-ul (scoaterea elevului deviant din mediul în care primeşte din partea colegilor întărire pozitivă pentru comportamentul său şi plasarea sa într-un alt mediu pentru o perioadă de timp până la redobândirea autocontrolului);
  • planificarea întăririlor, prin stabilirea recompenselor şi pedepselor pentru comportamente dezirabile şi indezirabile ale elevilor;
  • penalizarea (retragerea unor privilegii) în scopul scăderii frecvenţei comportamentului-problemă etc.

Utilizarea modelării ca metodă de modificare a comportamentelor prin învăţarea unui comportament-model pus la dispoziţia elevului de către profesorul-consilier poate duce la rezultatele scontate în măsura în care modelul propus este relevant pentru elevul deviant (îl percepe ca fiind util, valoros pentru el). Aceasta înseamnă că fără motivarea şi implicarea elevului-problemă în acest program de modelare, şansele de reuşită sunt minime.

Nu numai elevii cu comportament deviant trebuie implicaţi în programele de intervenţie pentru diminuarea manifestărilor deviante, ci şi colegii lor care suportă, cu sau fără voia lor, consecinţele acestor manifestări. Eficienţa unor asemenea măsuri a fost demonstrată de aplicarea în SUA a aşa-numitei strategii ZTZ de prevenire a vioelnţei în şcoală prin care şcolile erau definite ca fiind „zone de toleranţă zero pentru violenţă”. În cadrul acestui program, modalităţile principale de rezolvare a conflictelor apărute între elevi erau medierea, negocierea şi dezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor. În cadrul programelor de mediere, un anumit număr de elevi pregătiţi special de către psiholog sau consilier, jucau rolul de mediatori contribuind astfel la aplanarea conflictelor dintre elevi şi, prin aceasta, la diminuarea violenţei în şcoală. Medierea le da posibilitatea acestor elevi să îşi asume responsabilităţile unui adult şi, totodată, le oferă colegilor un model de comportament care îi încurajează pe aceştia să îşi rezolve contructiv problemele. Elevii implicaţi în programe de formare ca mediatori abordează majoritatea conflictelor între colegi ca o chestiune de „neînţelegere” sau „dezacord” care poate fi rezolvată printr-o comunicare centrată pe identificarea cauzelor dezacordului şi pe atingerea unui acord.

Programele de mediere pot fi utilizate şi în scopul reducerii violenţelor în relaţia elevi-profesori deşi s-a dovedit că, în acest caz, cele mai eficiente strategii sunt democratizarea relaţiei pedagogice şi ameliorarea competenţei psihopedagogice a cadrelor didactice. Din acest punct de vedere, se poate aprecia faptul că o mai mare implicare a cadrelor didactice în soluţionarea diferitelor manifestări deviante ale elevilor este imperior necesară. Din păcate, o bună parte dintre profesori îşi declină competenţa în acest domeniu, considerând că rezolvarea unor asemenea probleme revine personalului specializat pentru aceasta sau, în cel mai rău caz, conducerii şcolii. Faptul că în unele unităţi şcolare o mai bună colaborare dintre profesori (indiferent de specialitatea lor), dintre aceştia şi elevi sau părinţi, a condus către rezultatele scontate, demonstrează faptul că, cel puţin într-o anumită fază (cea a prevenţiei secundare) devianţa şcolară poate fi preîntâmpinată.

La îndemâna tuturor profesorilor există metode şi tehnici, relativ simple, de investigare şi analiză a diferitelor forme de comportament deviant al elevilor, a cazurilor de inadaptare şcolară sau de eşec şcolar. Începând cu observaţia sistematică şi analiza documenteleor şi terminând cu studiul de caz, astfel de modalităţi de informare şi, de ce nu, de intervenţie, pot constitui instrumente utile în mâna unor profesori motivaţi şi îndrăgostiţi de meseria lor. Studiul de caz este, după cum se ştie, o metodă preluată din psihologia clinică, utilizată nu numai în cadrul psihologiei sociale, ci şi în cadrul diferitelor ştiinţe ale socioumanului. Scopul urmărit este acela de a analiza individul cu problemele lui, diferite evenimente şi situaţii critice, anumite fapte sau decizii etc., încercând să răspundă la întrebările „cum?” şi „de ce s-a petrecut aşa şi nu altfel?”. Supunând analizei diferitele informaţii culese în legătură cu cazul studiat, cu contextul situaţional în care acesta s-a petrecut, construind variate ipoteze explicative etc., cadrul didactic va ajunge, în final, să sintetizeze datele relevante şi să surprindă implicaţiile posibile ale respectivului caz de devianţă.

Aceste concluzii îi vor facilita adoptarea unor măsuri mai adecvate în vederea preîntâmpinării unor noi manifestări deviante. În plus, aduse la cunoştinţa psihologului şcolar (consilierului şcolar), aceste informaţii vor constitui un preţios punct de plecare pentru o intervenţie mai specializată. Nu trebuie uitat şi faptul că şcoala şi personalul şcolar nu acţionează în această direcţie fără să colaboreze – atunci când complexitatea problemelor o depăşesc – cu comunitatea şi organismele ei, sau cu familia. Îndeosebi atunci când este vorba despre consumul şi traficul de droguri în interiorul şcolii, gravitatea fenomenului se amplifică şi se impune colaborarea cu personalul specializat din cadrul inspectoratelor de poliţie. O astfel de colaborare este descrisă în anexa 2 sub forma unui program comun de prevenire a consumului ilicit de droguri în rândul tinerilor, program iniţiat de către Direcţia Generală de Poliţie în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti. Din această perspectivă trebuie subliniat însă faptul că astfel de programe de informare asupra drogurilor şi a periculozităţii consumului lor sunt benefice dar nu sunt suficiente. Ele aduc doar un plus de cunoştinţe celor care cunoşteau deja câte ceva despre nocivitatea dependenţei de droguri dar foarte rar modifică şi comportamentul. S-a constatat chiar faptul că, uneori, dimpotrivă, această „strategie a fricii” conduce la valorizarea conduitelor de risc şi face să crească frecvenţa luărilor de contact cu drogul de către tineri. Aşa cum afirmă Cristina Neamţu, informarea cu privire la droguri, făcută sistematic în şcoală, le poate trezi elevilor interesul pentru fructul oprit, la vârsta la care orice modalitate de rezistenţă faţă de autoritatea adulţilor este definită ca bună. În schimb, informarea părinţilor poate fi mai eficientă pentru că le permite modelarea unei atitudini adecvate faţă de droguri, pornind de la cazurile prezentate în mass-media, fără să dramatizeze sau să banalizeze fenomenul consumului de droguri.

În literatura de profil, cu privire la realizarea activităţii preventive prin educaţie sunt evidenţiate trei abordări principale:

a)      o abordarea directă, centrată pe substanţele folosite (cunoştinţele referitoare la diferitele categorii de substanţe psihoactive sunt transmise prin intermediul cursurilor speciale, al modulelor educative de igienă şi sănătate, al educaţiei moral-civice, al educaţiei relative la calitatea vieţii etc.);

b)      o abordare alternativă, centrată pe mediul familial şi şcolar al elevului; aceasta pleacă de la ipoteza că abuzul de droguri este o expresie a inadaptării, ca şi violenţa sau vandalismul. Scopul urmărit este facilitatea integrării sociale a elevilor şi se realizează prin: ameliorarea vieţii şcolare, diversificarea ofertei de activităţi complementare în şcoală, activităţi recreaţionale, organizarea de activităţi social-utilitare etc.;

c)      o abordare indirectă şi selectivă, în care acţiunea educativă este individualizată, adresată subiecţilor vulnerabili, realizată de specialişti în psihoterapie (idem, p. 388). Este de remarcat şi faptul că, analizând 143 de programe de prevenire a consumului de droguri, N. Tobler ajunge şi el la concluzia că programele informaţionale nu au nici un efect şi că cele mai eficiente programe de acţiune sunt cele bazate pe influenţa socială şi pe intervenţia la nivelul grupului de covârstnici.

Desigur, programe de intervenţie menite să diminueze (stopeze) diferitele manifestări de devianţă şcolară sunt iniţiate şi cu privire la alte categorii de astfel de comportamente, cum ar fi, de pildă, abandonul şcolar. Modelul unui astfel de program de prevenire a abandonului şcolar este prezentat, în formă adaptată, în anexa 1 şi se adresează elevilor care prezintă acest risc. Aplicarea acestui gen de programe, ca şi apelul la frecvente analize de caz realizate cu elevii în cadrul orelor de dirigenţie sau al modulelor de educaţie civică (sau cu profesorii în cadrul convocărilor de specialitate), vom amplifica valoarea şi eficienţa măsurilor de prevenţie terţiară a devianţei şcolare.

În finalul acestor aprecieri, ne exprimăm convingerea că utilitatea unor astfel de studii de caz în activitatea de prevenire şi diminuare a manifestărilor de devianţă şcolară se vor convinge şi masteranzii noştri pe măsură ce vor încerca să argumenteze acest lucru prin construirea şi, respectiv, analiza unor asemenea studii.

Concepte cheie

Prevenţia terţiară

Comportamente-model

Modelare comportamentală

Elev-problemă

Program de mediere

Condiţionare operantă

Comportament dezirabil

Time-out

Strategie ZTZ

Zone de toleranţă zero

Strategie a fricii

Abordare alternativă

Prevenţia fricii

Prevenţia emancipării

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Elaboraţi un plan de intervenţie pentru prevenţia abandonului şcolar luând ca punct de plecare concluziile rezultate din terapia cognitiv-behavioristă.
  2. Comentaţi posibilitatea aplicării modelului intervenţiei psihosociale al lui De Robertis (vezi C. Bocancea, C. Neamţu, 1999, p. 112) în modificarea comportamentelor deviante ale elevilor dintr-un grup-clasă.
  3. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin patru argumente în sprijinul afirmaţiei: „Educaţia contemporană are tot mai mult un rol socioterapeutic” (C. Neamţu, 2003, p. 397).
  4. Analizaţi comparativ prevenţia defensivă (axată pe valorile fricii şi excluderii) şi prevenţia emancipării (axată pe valorile includerii şi integrării).
  5. Identificaţi şi analizaţi principalele abilităţi necesare consilierului (psihologului) şcolar în vederea realizării unei intervenţii eficiente în domeniul devianţei şcolare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.