FENOMENUL DEVIANŢEI

1.1.  Delimitări conceptuale : anomie – devianţă – delincvenţă – crimă

1.2.  Cauzele devianţei

1.3.  Rolul educaţiei de tip familial în apariţia devianţei

Ca rezultat al socializării, individul manifestă puternice tendinţe de adeziune la normele şi valorile grupului care 1-a socializat, făcând din ele un etalon al propriului comportament.

La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, aşteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile conforme cu modelul cultural şi normativ, cu mijloace legitime de acţiune. Generat de necesitatea explicaţiei variaţiilor şi abaterilor comportamentului social în raport cu indicaţiile normative, sociologia devianţei s-a născut din efortul sociologilor de a înţelege natura ordinii sociale, condiţiile care o fac posibilă şi o pot afecta totodată. Prin intermediul ei, pot fi puse la îndemâna specialiştilor, instrumente şi mijloace cu ajutorul cărora să se poată descifra şi înţelege mai bine, schimbările sociale, periodice de conflict normativ, de anomie, în cursul cărora se modifică normativitatea socială şi capătă pondere acţiunile şi conduitele antinormative, orientările contra vechii ordini sociale.

Diversitatea normelor şi valorilor culturale, de la un grup la altul şi de la o societate la alta împiedică să se considere comportamentul deviant ca fiind universal şi omogen. În orice societate, comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la aşa numitul comportament „excentric”, definit prin gesturi „insolite”, vestimentaţie aparte şi dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncţionale sau alterate, înscrise în aria delincvenţei, a subculturilor şi contraculturilor, deviante sau marginale.

Fenomenele de devianţă şi marginalitate, privite prin prisma specificului mediului militar, prezintă o serie de trăsături specifice. Până în momentul de faţă, nu există o lucrare de specialitate, care să ofere o imagine sociologică asupra culturilor acestor fenomene, cu care comandanţii de subunităţi, sunt confruntaţi într-o formă sau alta.

Lucrarea de faţă, încearcă să ofere o imagine asupra dimensiunii acestor fenomene în cadrul sistemului militar, să arate factorii de risc şi cauzele care determină, din partea tinerilor recruţi, adoptarea unor conduite nonconforme cu valorile şi normele specifice mediului militar.

Pentru aceasta, am structurat demersul meu pe două capitole. Primul încearcă să ofere o viziune din perspectivele teoriilor sociale, asupra fenomenului de devianţă. Există o mare diversitate de puncte de vedere, privind apariţia şi dezvoltarea acestor fenomene, în cadrul diferitelor societăţi. Cel de-al doilea capitol tratează problematica devianţei şi marginalităţii la nivelul mediului militar: elemente de risc impuse de integrarea tinerilor în colectivele ostăşeşti, manifestarea fenomenului de marginalitate, precum şi elementele ce pot contribui la proliferarea în rândul militarilor, a unor conduite cu caracter deviant.

Analiza cadrului teoretic, vizând problematica grupurilor militare (devianţă şi marginalitate), ne-a permis sesizarea nivelului de cunoştinţe atins de cercetarea sociologică în domeniu, cât şi formularea unor consideraţii cu privire la specificitatea mediului militar. O asemenea analiză nu poate constitui însă decât o primă etapă, desigur, absolut necesară în descifrarea acestui specific.

În consecinţă, consideră că doar confruntarea cu datele rezultate în urma unei analize din perspectivă psihologică ne poate oferi o imagine veridică asupra multiplelor aspecte ale acestor fenomene şi, în acelaşi timp, posibilitatea desprinderii unor concluzii de ordin teoretic şi practic.

În final, îmi exprim convingerea, că lucrarea de faţă va constitui un punct de plecare în abordarea acestei problematici de către comandanţii de subunităţi şi de către toţi factorii implicaţi şi interesaţi de desfăşurarea eficientă a procesului instructiv-formativ al militarilor.

CAPITOLUL 1 –  FENOMENUL DEVIANŢEI

1.1. Delimitări conceptuale : anomie, devianţă, delincvenţă, crimă

Viaţa şi activitatea oamenilor sunt guvernate de un ansamblu de norme sau reguli, mai mult sau mai puţin conturate,  care indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral licit sau ilicit, legal sau ilegal. Ele stabilesc zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentul indivizilor.

Devianţa, adică abaterea comportamentului de la normele şi valorile sociale de bază, constituie un fenomen obişnuit în toate societăţile – de la primele forme de organizare socială până la cele contemporane. Orice societate judecă comportamentul membrilor săi nu atât din punctul de vedere al motivaţiilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la normele şi valorile unanim recunoscute. Normele – atât cele morale, cât şi cele juridice – sunt  a doua noastră natură, reprezentând reperele de bază ale conduitei noastre în toate situaţiile sociale. La rândul lor valorile sociale ne ajută să evaluăm şi să judecăm, în termenii culturii societăţii din care facem parte, toate aceste situaţii sociale. Raţionalitatea comportamentului nostru este „dirijată” de toate aceste norme şi valori pe care le acceptăm fără să ne mai punem întrebări asupra legitimităţii lor. Făcând ceea ce fac toţi membrii grupului din care facem parte obţinem recunoaştere, identitate şi securitate personală. Violarea normelor atrage după sine – cum bine ştim  – măsuri punitive şi coercitive, în timp ce respectarea lor, dovedită prin comportamentul nostru, produce confort şi realizarea aşteptărilor personale în raport cu acţiunile celorlalţi despre care ştim că trebuie să se comporte la fel.

După W.J.H. Sprott, devianţa include ansamblul „comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”.

După G.A. Theodorson şi A.G. Theodorson, devianţa este un fenomen obişnuit în viaţa oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punct de vedere al unei structuri normative particulare. Reprezentând o proprietate a grupului,  dar şi un punct de referinţă pentru diferite situaţii sociale, normele indică[1] ceea ce este drept sau nedrept, corect sau greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci, zona da permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control social, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie,  ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă în cadrul ei, comportamente „variante”, noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă individul manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant.

Natura devianţei. Relativitatea şi universalitatea devianţei

Pentru a oferi cititorului  o idee concretă asupra semnificaţiei devianţei vom începe cu o primă clasificare ce cuprinde şapte categorii[2]:

  1. Infracţiunile şi delictele: omucidere, furt.
  2. Sinuciderea.
  3. Consumul de droguri.
  4. Transgresiunile sexuale : prostituţia, homosexualitatea, pornografia, adulterul.
  5. Devianţele religioase: vrăjitorie, erezie, sectarism religios.
  6. Bolile mentale (lumea socială a azilurilor)
  7. Handicapurile fizice / relaţiile tensionate care pot apare între persoanele normale şi cele surde, nevăzătoare, obeze, handicapate.

Observăm că devianţa cuprinde o arie extinsă de manifestări şi situaţii comportamentale şi ne întrebăm dacă este oportun să fie incluse în devianţă lucruri atât de diferite cum sunt omuciderea şi surditatea. Pe baza unor studii ale lui Merton (1971) şi Montanino şi Sagarin (1977) , sociologul francez Maurice Cousson subliniază că în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar şi evidenţiază patru categorii de devianţi:

  1. Devianţii subculturali – sunt o categorie de indivizi care pun deschis în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze norme şi valori substituente şi militează în acest sens. În această categorie se înscriu nonconformiştii, minorităţile active, teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase. Această categorie de devianţi îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea.
  2. Transgresorii – sunt devianţi care violează deliberat o normă a cărei legitimitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu ci din interes, din oportunism sau se lasă pradă pasiunii. Transgresorii sunt cea mai numeroasă categorie de delincvenţi.
  3. Indivizii cu tulburări de comportament – această categorie de devianţi se situează într-o zonă intermediară, unde este dificil să separăm latura de compulsiune de latura de determinare. Astfel alcoolicii şi toxicomanii acţionează, cel puţin în primele faze ale evoluţiei lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependenţa ei încetează a mai fi complet liberi. Tot în această categorie se mai includ tulburările mentale cum ar fi nevroza, sociopatiile, tulburările de caracter unde este  de asemenea dificil să separăm latura voluntară de cea involuntară.
  4. Handicapaţii –  pot fi surzi, orbi, paraplegici, bolnavi mintal ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică. În cazul acestora părăsim domeniul acţiunii voluntare.

Emile Durkheim considera că fenomenul de devianţă are un caracter universal, „întrucât nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă un caracter criminal”. Fiind deci în relaţie cu „condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale” , devianţa reprezintă un fenomen normal, în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca „o fiinţă nesociabilă, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, ci el este un agent regulator al vieţii sociale”. Astfel noţiunea de devianţă este implicată în însăşi ideea de societate, explicând multele disfuncţii şi contradicţii sociale care generează acte de violare a legilor şi normelor de convieţuire socială.

Perspectiva interacţionistă[3] afirmă că devianţa nu este o proprietate inerentă a unor acte sau comportamente ci este conferită acestora prin definiţii sociale. Potrivit acestei optici, societatea sau o parte semnificativă a ei, este cea care decide dacă un comportament este deviant sau nu. Ea este o calitate atribuită de anturaj (Erikson). În acest caz criteriul major al devianţei este reacţia pe care o provoacă: mustrare severă, condamnare, sarcasm, izolare, denunţare, ostracizare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuţie. Deci din perspectiva interacţionistă noţiunea de devianţă nu poate fi înţeleasă în afara interacţiunii deviantului cu cei care îl judecă. Atunci când un act judecat cândva ca deviant nu mai produce reacţii înseamnă că a încetat să mai fie deviant. În această viziune devianţa este o creaţie artificială pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar, concepţie promovată de criminologi ca Londreville (1986) şi sociologi ai devianţei ca Douglas şi Walker (1982). După aceştia nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel numai dacă ne decidem să-i aplicăm această etichetă.

O altă proprietate a devianţei este relativitatea. În societatea modernă şi contemporană, controversele privind ceea ce este drept şi nedrept, acceptabil şi inacceptabil, bine şi rău sunt numeroase şi intense, creând impresia că absolut totul este relativ. Dar după cum argumenta Maurice Cousson „ar însemna să uităm că există întrebări excluse din dezbatere. Ar trebui să dezincriminăm omorul, violul, furtul? Aceste întrebări nu sunt dezbătute cu seriozitate, deoarece nici o persoană cu bun simţ nu se îndoieşte de răspuns”.

Relativitatea devianţei se exprimă prin trei lucruri diferite:

  1. Un act nu poate fi izolat de reacţia în care el se produce. Astfel dragostea dintre un bărbat şi o femeie va părea perfect normală dacă are loc într-un dormitor şi femeia consimte. Actul va fi judecat indecent dacă are loc în plină zi într-un parc public. Dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie cercetat pentru viol.
  2. Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. Omorul este o crimă deosebit de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război.
  3. Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Astfel ceea ce este în cadrul unei culturi sau epoci este adesea tolerat în alte locuri sau în alte vremuri. De exemplu : astăzi drogurile sunt în afara legii, dar se pare că în alte timpuri au fost acceptate. Arabii au tolerat multe secole consumul de haşiş; în secolul XIX şi începutul secolului XX morfina este folosită ca medicament dar şi pentru efectele sale psihoactive; în Rusia, în urmă cu două secole s-au dat legi foarte aspre pentru reprimarea tabagismului, apoi a intervenit toleranţa, în ultimii ani se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, mai ales în America de Nord; în trecut, biserica refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile, astăzi se observă o creştere a toleranţei faţă de sinucigaşi.

Relativismul – adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile şi depind de fiecare societate – este o atitudine necesară sociologului atunci când vrea să înţeleagă un grup din care nu face parte. Relativismul este inclus în bagajul său metodologic. Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem cultural. Dar de aici şi până la concluzia că totul este relativ este un pas greu de făcut. Dacă acceptăm că toate fiinţele umane aparţin aceleiaşi specii nu putem să excludem posibilitatea existenţei a ceva universal în atitudinile membrilor speciei faţă de devianţă.

Anomie – Devianţă – Delincvenţă – Crimă

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în legătură cu starea de anomie”, cu criza manifestată în relaţia individului cu sistemul de valori ce-i nominalizează conduita.

Ulterior Talcot Parsons a consacrat acest termen din perspectiva funcţionalistă. Acesta a încercat să explice comportamentele membrilor aceleiaşi societăţi ca fiind rezultatul unui echilibru ce se stabileşte între diverse sisteme normative din cadrul societăţii respective. Când cerinţele de „rol” şi „status” ale indivizilor intră în conflict cu propriile lor aşteptări, indivizii vor resimţi un profund sentiment de frustrare, concretizat în reacţii ostile faţă de valorile şi normele sociale. Refuzând să se mai conformeze cerinţelor de rol care i-au fost încredinţate, individul îşi va modifica comportamentul într-o direcţie contrară celei prevăzute de limitele permisibile , legitimate de valorile şi normele societăţii. Aceste tendinţe vor duce la  devianţă, pe care Parsons o considera o stare potenţială şi nu una reală, deoarece forţa monostructurală a sistemului social şi mijloacele sale de control social sunt capabile să absoarbă actele deviante din cadrul său. Accentuând sentimentul de frustrare manifestat ca urmare a neîndeplinirii unor aşteptări în interacţiunea cu alţi indivizi, Parsons acordă un suport psihologic la nivel mintal decât la un nivel social propriu-zis.

Pornind de la ideea că pentru a înţelege societatea este necesar să se înţeleagă şi fenomenele de devianţă care apar în cadrul ei, Robert Merton va revizui în mod critic această noţiune, subliniind că orice act deviant îşi are sursa în societate şi nu în psihicul individului, fiind dependent mai mult de insuficienţele societăţii decât de insuficienţele controlului social. Preluând de la Durkheim conceptul de „anomie”, Merton va evidenţia legătura stabilită între devianţă şi anomie, considerând că orice act deviant îşi are cauza într-o anumită stare anomică a societăţii. Anomia reprezintă deci o stare a organizării sociale lipsite de coeziuni, care favorizează devianţa datorită pierderii caracterului orientativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi. Dacă pentru o serie de autori anomia are preponderent un sens subiectiv,  fiind un produs al desocializării sau marginalizării individului, pentru alţi autori ea are un sens prioritar obiectiv, fiind echivalentă cu starea de „dezinstituţionalizare”, cu ruperea completă a ordinii normative şi cu absenţa complementarităţii proceselor de interacţiune socială – stări care generează în mod fundamental devianţa.

Anomia este deci un factor generator de devianţă şi nu invers, fiind specifică societăţilor în care există două sau mai multe sisteme normative, conflictuale.

E. Durkheim a considerat crima ca fiind o parte integrantă a tuturor societăţilor. Deoarece crima este un act care este pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă. Grupul dominant într-o societate defineşte în mod invariabil un anumit comportament c fiind indezirabil şi pedepsibil. Deci, definirea socială conferă unui act caracter criminal şi nu calitatea intrinsecă a actului. Într-o societate care permite indivizilor să difere mai mult sau mai puţin faţă de tipul colectiv, este inevitabil ca anumite acte să nu fie antisociale. Totuşi, deoarece nimic nu este bun într-o măsură nedefinită şi nelimitată, oamenii trebuie să fie liberi să devieze, altfel schimbul social ar fi imposibil. Aşadar, ca să existe un progres, originalitatea individuală trebuie să se exprime ea însăşi, ceea ce înseamnă că originalitatea criminalului trebuie să fie afirmată. De exemplu fondatorii S.U.A. au fost consideraţi nişte criminali în contextul Imperiului britanic.

Ocupându-se de problema suicidului Durkheim  (1951) considera anomia ca fiind una din cauzele sale şi aceasta este definită drept condiţia în care individul simte pierderea orientării. Cel care este fără control exterior este liber de restricţiile impuse de cei ce aparţin societăţii şi, fiind liber, este pierdut. „Acei care au numai spaţiul gol deasupra lor sunt aproape inevitabil pierduţi în el dacă nici o forţă nu-i restrânge”. [4] Pentru ca un individ să fie fericit sau chiar ca să existe trebuie ca nevoile ce le are să fie suficient proporţionate cu mijloacele lui, ori societatea limitează mijloacele disponibile individului. De asemenea, societatea stabileşte scopuri potrivite pentru fiecare. Poate să existe o anumită flexibilitate dar există limite. „A urmări un scop care este prin definiţie de neatins înseamnă a te condamna singur la o stare de perpetuă nefericire”.

Robert K. Merton (1957) relaţionează crima cu anomia, bazându-se pe  următoarele două concepte : 1. Societatea, în S.U.A., accentuează asupra succesului adică a avea şi a consuma, în acelaşi timp, pentru anumiţi indivizi blochează căile legitime pentru atingerea acestui scop. Succesul se rezumă a fi realizat de toţi; 2. Accesul la mijloacele legitime de achiziţie este efectiv negat de mulţi membri ai claselor inferioare şi ai grupurilor minoritare; 3. Un individ poate nega valoarea scopului şi acţiona în direcţia distrugerii proprietăţii. Recurgerea la mijloace ilegitime ori distrugerea scopului este anomie. Cu cât distanţa dintre mijloacele instituţionale şi scopuri creşte, cu atât mai evidentă devine anomia.

Din această discrepanţă rezultă comportamentul deviant.

În ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţa sau infracţionalitatea are  gradul cel mai ridicat periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează  comportamentele indivizilor.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către autoritatea statal-politică. Pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianţă, manifestate în orice societate, o serie de autori disting următoarele trăsături ale delincvenţei[5]:

a) violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară, etc.) care prescrie acţiuni

sau    sancţiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

b) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului fie ele

formale   sau informale, implicite sau explicite;

c) săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau

grupuri    sociale.

Caracterul nociv şi antisocial al delincvenţei este specificat şi în dreptul nostru penal, mai exact în Codul penal, unde în art. 17 se prevede  că „infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Din această definire se poate observa că o faptă devine infracţiune numai dacă dobândeşte anumite trăsături şi caracteristici bine reliefate, şi anume să prezinte pericolul social, să fie săvârşită cu vinovăţiei şi să fie prevăzută de legea penală.

În sensul său general juridic , delincvenţa include acele transgresiuni ale normelor de convieţuire socială care afectează mai mult ordinea publică, drepturile şi îndatoririle colectivităţii, decât relaţiile particulare dintre indivizi.

1.2. Cauzele devianţei

Explicaţii biologice şi psihologice privind devianţa

Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forţe supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. În secolul al XIX-lea, această explicaţie cedează treptat unei abordări considerate mai „ştiinţifică”, bazată pe cunoaşterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importantă explicaţie de acest tip, deşi nu prima, a fost susţinută de Cesare Lombroso (1876: 77)[6], un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a supus deţinuţii la diferite măsurători fizice şi a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că criminalii sunt „atarici”, că sunt subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali.

Cu toate acestea, ideea conform căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. În 1949, Sheldon a afirmat că „tipul anatomic” are legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos şi atletic) mai degrabă decât un ectomorf (înalt, slab şi fragil) sau un endomorf (scund şi gras). Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetările soţilor Glueck (1950), deşi ei au afirmat că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii şi ar putea să reacţioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă.

Recent, unii cercetători au afirmat despre comportamentul criminal violent că poate apărea când o persoană are un model cromozomial care conţine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat că modelul XYY este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre bărbaţii din populaţia generală. Dar numărul de subiecţi studiaţi a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legătură între prezenţa unui cromozom masculin suplimentar şi comportamentul criminal. Recent, Wilson şi Herrnstein (1985) au ajuns la concluzia că  factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal şi că mediul social joacă un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament.

Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind cauzele delincvenţei

Teoriile mixte caută să dea o explicaţie cauzală, comprehensivă delincvenţei prin focalizarea a trei factori principali ce interacţionează în geneza sa : structura de personalitate a subiectului, mediul de existenţă umană, mai ales cel sociocultural şi situaţiile (circumstanţele) ce precipită trecerea la act. Eliminând din conceptul triunic al delincvenţei unul dintre aceşti factori nu putem obţine o imagine reală, ştiinţifică despre cauzele acesteia.

Crima nu poate fi văzută exclusiv juridic deoarece aceasta ar însemna a o reduce doar la consecinţele ei şi a neglija realitatea sa complexă, ca reacţie socială inadecvată faţă de normele sociale. Crima este deci un fenomen social ce evoluează paralel cu structura societăţii, fenomen social în care intră multiple alte cauze. Crima este un fenomen social, deoarece societatea evaluează comportamentul după conformitatea la norme şi valori.[7] Dar cum nici o societate nu poate impune o conformitate totală la aceste norme şi valori, nici chiar societăţile represiv totalitariste, cei trei factori mai sus menţionaţi – mediul social, personalitatea şi situaţiile delincvente – nu pot fi separaţi în interacţiunea lor cauzal delincventă. Crima este deci un fenomen interrelaţional, comportamentul depinzând de mediul în care se formează şi se exprimă (Lewin), Eul neexistând decât în relaţiile sociale cu alte Euri (Mead). Din interrelaţia individului cu mediul său de existenţă rezultă un tip comportamental concordant cu regulile şi aşteptările grupului sau discordant cu ele (deviant). Dintre factorii de mediu fac parte şi anomia vieţii sociale, etichetarea, lipsa controlului social şi conflictul de culturi. Mediul social afectat de dezorganizare generează devianţă ce încalcă conştiinţa comună şi consensul normativ. Omul nu se mai simte dominat de presiunea controlului social (paradigma Merton şi Parsons privind starea de anomie) sau nu are acces la rolurile sociale.

În acest sens, devianţa exercită o funcţie socială patologică subminând încrederea în ordinea socială şi scăzând solidaritatea grupului comunitar. Devianţa este consecinţa socializării negative în care normele general admise nu mai sunt parte componentă a personalităţii, în acest proces socializarea negativă primară din familia dezorganizată deţinând un rol esenţial prin generarea de conduite de inadaptare de ambivalenţă (oscilaţii faţă de norme), de izolare socială şi de formare a unei stări de anomie psihică. Personalitatea, al doilea element al acestui trinom al teoriilor interacţioniste, este legată direct de starea de anomie.

Dacă în mod normal personalitatea este definită drept :

– o unitate a temperamentului cu caracterul;

– o modalitate de  organizare a valorilor;

– o însuşire a relaţiilor sociale prin discernământ şi responsabilitate;

– o cale de transformare a naturii în cultură;

– sau drept modalitate de reziliere a conflictelor prin sublimare şi dialog ceea ce conferă stabilitate comportamentului în situaţii variabile de mediu, în personalitatea anomică vor lipsi trăsăturile ei esenţiale precum generozitatea, sensibilitatea, culpabilitatea şi empatia.

Diferitele teorii psihodinamice şi psihosociale ale personalităţii (Erikson)  iau în considerare criteriile de rezolvare a situaţiilor de viaţă, de rezistenţă la dorinţele neadecvate, de autocontrol, de competenţă (eficacitate a comportamentului în faţa unor situaţii de viaţă) şi de putere (de rezolvare a dificultăţilor), prin care personalitatea se structurează normal.

Trăsăturile de personalitate, sinonime cu psihopatia, nebunia morală, sociopatia sau personalitatea anomică, drept maladii ale socializării se caracterizează prin :

– orientare predominant antisocială;

– învăţarea modelelor negative de comportament;

– înclinaţie spre narcofilie;

– neintegrare într-o activitate utilă social;

– incapacitate de a învăţa din experienţa proprie negativă de viaţă.

Personalitatea anomică este considerată drept nucleul personalităţii deviante şi principala maladie a omului ce reproduce, în starea sa subiectivă, anomia socială şi se caracterizează în plus prin:

– convingeri contradictorii cu incertitudini şi anxietate;

– apatie sau extremisme comportamentale;

– pierdere a simţului de coeziune socială şi egoism extrem;

– dezorientare sau insecuritate cu înclinaţie spre agresivitate sau depresii.

Rolul situaţiei în trinomul teoriilor interacţioniste se referă la alternativele de  acţiune create de om (de exemplu, infractorii profesionişti) sau de evenimente excepţionale.

Selling admite:

– factori situaţionali principali de natură economică, socială(de exemplu alcoolismul) sau de tip mass-media;

– factori situaţionali secundari creaţi de infractor, de victimă sau de frică;

– factori situaţionali reacţionali (personali), cum ar fi mobilul crimei, starea de panică psihică (crima ca ieşire dintr-o stare de criză psihică).

Rolul situaţiei în trecerea la actul delincvent implică:

– o persoană aptă a valoriza situaţia favorabilă;

– o hotărâre infracţională anterioară;

– mijloace adecvate de realizare;

– plăcerea reuşitei înaintea prevederii consecinţelor faptei.

Studiind cauzele şi formele comportamentului deviant sociologi de valoare au elaborat teorii pe acestă temă. Cele mai reprezentative dintre acestea sunt:

A. TEORIA INADAPTĂRII SOCIALE

În lucrarea sa intitulată „problemele fundamentale ale criminologiei” Klinberg elaborează teoria inadaptării sociale de natură biopsihosocială  în care susţine că delincvenţa are cauze mixte, biologice, psihologice şi sociale. Între cauzele biologice (surmenajul, labilitatea emoţională, debilitatea mintală, dificultăţile sexuale) şi cele sociale (şomajul, marginalizarea alcoolismul) se situează cauzele psihologice care ţin de structura dizarmonică de personalitate a subiectului. Conform acestei teorii crima este rezultatul structurii sociale, al nivelului cultural al personalităţii, altfel spus al devianţei, ca abatere de la structura personalităţii de bază descrise de Kardiner” [8]

B. TEORIA INTERACŢIONISTĂ

O altă teorie  privind cauzele delincvenţei este teoria interacţionistă, conform căreia omul evoluează conform propriei interpretări a realităţii şi îşi reevaluează atitudinile şi comportamentul în funcţie de sensul comportamentului conferit de alţii. Deci teoria consideră comportamentul o interacţiune între sensul său individual  şi sensul său social, dat de comunitatea în care trăieşte individul.

C. TEORIA CONTROLULUI SOCIAL (Hirshi)

Teoria controlului social a lui Travis Hirshi, elaborată în lucrarea „Causes of Delinquency” (1969), consideră că oamenii au tendinţe antisociale, dar acestea sunt actualizate ori de câte ori controlul social slăbeşte. După Hirshi, aptitudinea sau posibilitatea de a deveni conformist sau deviant depinde de patru categorii de factori :

– ataşamentul precoce al copiilor faţă de părinţi, şcoală, grup, pentru că acceptarea normelor de grup ţine de dezvoltarea precoce a conştiinţei sociale;

– angajarea sau nu a subiectului pe o linie de conduită socială şi profesională din care rezultă acceptarea sau neacceptarea unor scopuri sociale;

– implicarea sau nu în activităţi convenţionale sociale din care rezultă respectul şi acceptarea scopurilor sociale;

– credinţa, convingerile şi respectul sau, dimpotrivă,  devalorizarea credinţei subiectului în valorile morale şi sociale.

Teoria lui Hirshi îmbină factorii biologici (ataşamentul) cu cei psihologici şi sociali şi permite, după testele efectuate pe  4 000 de tineri, să se concluzioneze:

– cu cât subiectul este mai ataşat de familie, cu atât delincvenţa va fi mai rară;

– cu cât performanţele şcolare ale subiectului vor fi mai bune, cu atât devianţa va fi mai rară prin creşterea respectului faţă de muncă;

– cu cât persoanele vor fi mai indiferente faţă de anturajul delincvent, cu atât devianţa va fi mai rară;

– cu cât disciplina şi respectul faţă de muncă vor fi mai stricte, ajutorul social mai redus şi cu cât sistemul represiv va fi mai ferm, mai întărit, cu atât delincvenţa va fi mai rară.

Cu cât implicarea unei persoane în activităţi sociale este mai largă şi crezul subiectului în valori este mai accentuat cu atât devianţa va fi mai rară.

În aceste teorii mixte, mediul trebuie completat obligatoriu cu psihologia comportamentului delincvent, deoarece numai astfel ne putem explica de ce în condiţii similare de mediu social doar unii oameni cad în delincvenţă.  Teoria lui Hirshi a fost completată ulterior de Gottfredson  şi Holman., după care:

  1. omului îi sunt caracteristice maximalizarea plăcerii cu minimizarea efortului;
  2. crima este şi ea expresia nevoii de a obţine o plăcere ţi de a evita eventualele dureri consecutive ;
  3. în actele lor, delincvenţii urmăresc interesele imediate înaintea consecinţelor ce decurg din aceste interese;
  4. criminalii nu gândesc totdeauna acţiunile lor pe termen lung, ci, frecvent crima este expresia unor hotărâri de moment;
  5. criminalii preferă crima în locul unor acţiuni convenţionale, ori de câte ori crima poate procura mai rapid o plăcere;
  6. tendinţa de încălcare a legii se va manifesta ori de câte ori se vor ivi prilejuri favorabile.

Din teoriile prezentate mai sus se poate desprinde următoarea concluzie : putem obţine o imagine reală, ştiinţifică despre cauzele devianţei căutându-le în interacţiunea dintre personalitatea delincventului cu mediul în care a fost crescut şi  cu societatea în cadrul căreia se situează acest mediu.

În continuare vom examina cei trei factori din interacţiunea cărora rezultă comportamentele  deviante[9] :

I. Personalitatea individului

Progresele înregistrate în cunoaşterea psihicului uman au făcut distincţia între ceea ce este înnăscut şi ceea ce este dobândit. Cercetările cu privire la dezvoltarea individului au contribuit la discreditarea afirmaţiilor implacabile ale determinismului, făcând să se impună o nouă fiinţă în lumea socială : copilul. Brusc, adultul a putut fi conceput ca produsul experienţelor trăite în timpul primei copilării. S-a deschis astfel o nouă cale în prevenirea delincvenţei: corectarea brutală a conduitelor deviante este înlocuită cu cercetarea tulburărilor precoce în construcţia personalităţii.

Acest punct de vedere a fost introdus în cercetările despre devianţă de un cuplu de cercetători americani: Eleanor şi Sheldon Glueck construiesc eşantioane mari de populaţie (500 delincvenţi, 500 non-delincvenţi, apoi 1000 delincvenţi juvenili şi 500 de femei delincvente) şi îşi propun să afle  „ dacă o trăsătură psihologică specială are cauze în principal fizice sau socio-culturale”. La sfârşitul anchetelor lor ajung la următoarea concluzie: comportamentul criminal aparţine indivizilor care manifestă configuraţii particulare ale însuşirilor biologice, psihologice şi sociale. În această configuraţie, factorii psihologice sunt cei care predomină. Întâietatea acordată personalităţii provine, în primul rând, dintr-o înclinaţie teoretică: pentru soţii Glueck, tendinţele criminale sunt o parte a dotării mentale a individului şi formarea lor precedă  în mod necesar angajarea în delincvenţă.

Cu alte cuvinte, ar exista o categorie de indivizi cu o construcţie bio-psihologică ce i-ar predispune la devianţă. Pentru soţii Glueck, originea acestei predispoziţii trebuie căutată în primul rând în faptul că anumiţi părinţi sunt incapabili să-şi educe corect copiii, fie din cauza absenţei (divorţ, separare etc.), fie din cauza incompetenţei (violenţă, lipsă de afecţiune etc.). Constituită de timpuriu în interiorul unei structuri psihice, personalitatea criminalului nu va face decât să se afirme progresiv în cursul evenimentelor  vieţii.

Pe baza acestei explicaţii, soţii Glueck  (1964, pp 83- 172) elaborează „tabele sociale predictive”: plecând de la 402 variabile grupate în şapte categorii de factori (constituţia fizică, inteligenţa, structura personalităţii, temperamentul, originea şi raporturile familiale, parcurs şcolar, timp liber şi obişnuinţe), ei doresc să ofere un instrument ştiinţific care ar permite să prezică viitorul delictual al unui copil, desigur cu intenţia de a preveni această variantă, deşi ineluctabilă din perspectiva datelor obiective.

Abordarea este paradoxală, căci sunt doar două alternative: fie datele obiective, care descriu structura unei personalităţi deviante sunt exacte – şi atunci cum să credem că ar putea fi corectate -, fie pot fi modificate – şi atunci cum să pretindem că sunt atât de determinante pe cât se afirmă ?

Explicaţia cauzală a crimei prin trăsăturile psihologice ale individului nu se împiedică de acest paradox, deoarece este construită pe un suport teoretic care nu mai cere să fie justificat: prevalenţa structurii psihice în realizarea acţiunii. Dar creionarea genezei personalităţii criminale ne permite să explicăm, realmente, faptul că un individ devine delincvent şi comite un anumit gen de infracţiune? Dacă ar fi posibil, ar însemna să admitem ideea că destinele oamenilor sunt supuse unui principiu al a cauzalităţii. Or, numeroase analize cantitative au scos în evidenţă imposibilitatea menţinerii unei concepţii liniare în explicaţia traiectoriilor sociale. Briar şi Piliavin (1965) au rezumat patru concluzii ale acestor analize în domeniul delincvenţei:

1. factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform ;

2. indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu, adică nu devin în mod sistematic delincvenţi confirmaţi ;

3. majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă uşor la aceste obişnuinţe la vârstă adultă ( Gibbs -1977-  aminteşte că o renunţare asemănătoare se petrece la o mare parte a persoanelor încarcerate, care după ispăşirea pedepsei, abandonează activitatea delincvenţională) ;

4. o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun modelul deviantului elaborat de criminologie.

Două critici pot fi aduse teoriilor cauzale ale delincvenţei ce acordă întâietate individului. Prima constă în a afirma că aceste teorii se bazează pe o noţiune de identitate prea statică. Este greu să ignorăm faptul că biografia unui criminal este întotdeauna o reconstrucţie, care se realizează pe baza definirii sale prealabile ca delincvent: într-adevăr, doar în momentul încriminării faptele din trecutul unui criminal se pot integra într-un tablou de ansamblu pentru a deveni o probă suplimentară a naturii sale devinate, în sfârşit dovedită. A doua critică se naşte dintr-o întrebare : este corect să găsim o aceeaşi origine – personalitatea – pentru fapte de devianţă atât de diferite ? Chiar nu este nici o diferenţă între acţiunea unui violator înrăit şi cea a funcţionarului model care fură din casa de bani rămasă deschisă din întâmplare sau între acţiunea unei femei părăsite care apelează la prostituţie pentru a-şi hrăni copilul şi conduita unui consumator de droguri ? Dar domeniul activităţilor deviante depăşeşte cu mult acest cerc; conduitele criminale pot fi de asemenea înfăptuite de cetăţeni onorabili, care sunt în afara oricărei bănuieli. Astfel, în loc de a raporta formele neasemănătoare ale conduitelor ilicite la o dispoziţie psihologică unică responsabilă de comiterea unor infracţiuni, ar trebui să se admită că noţiune a de „personalitate criminală” nu permite elaborarea unei explicaţii satisfăcătoare asupra crimei şi că, până la urmă, propune un instrument neadecvat de predicţie.

Recunoscând ca fundamentate aceste duble critici, unii criminologi au conchis că o explicaţie cauzală asupra devianţei  trebuie să diferenţieze între actele care generează infracţiuni şi să ia în considerare apartenenţa individului la un mediu care îi formează obişnuinţele. Din acest motiv criminologii au decis să extindă câmpul investigaţiilor la factori care sunt exteriori individului.

II. Mediul

Diferenţele individuale şi de personalitate, ca şi diferenţele în relaţiile familiale şi în contactele cu alte instituţii şi grupuri, au fără îndoială o mare influenţă asupra acceptării sau refuzului de angajare în activităţi delincvenţionale. Dar trebuie să spunem totuşi că dacă n-ar exista o anumită tradiţie în delincvenţă şi dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulţi dintre cei care devin delincvenţi în cartierele sărace şi-ar găsi satisfacţia în alte activităţi decât delincvenţa[10] .

Acest punct de vedere, ce explică delincvenţa prin luarea în considerare a condiţiilor  de viaţă predominante în zona de rezidenţă, se regăseşte în ceea ce în mod tradiţional susţine şi sociologia: factorul prim în deprinderea obişnuinţelor este mediul în care a crescut şi a evoluat un individ, cel care impune un cadru de referinţe constrângător pentru ceea ce face, simte sau gândeşte un individ. C. Shaw şi H. Mac Kay, într-o lucrare celebră, încearcă să consolideze acest punct de vedere, descriind zonele de distribuţie a delincvenţei juvenile în oraşele americane.

Ancheta pe care au desfăşurat-o, mai întâi la Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane, constă, după examinarea delincvenţilor judecaţi de tribunalul pentru minori, în reperarea cartierelor în care ei locuiesc pentru a verifica dacă există o relaţie între rata criminalităţii şi locul de domiciliu. Pentru a duce la bun sfârşit comparaţia, ei studiază trei grupuri de delincvenţi deferiţi justiţiei (1900-1906; 1917-1923; 1927-1933). Pentru fiecare din inculpaţii astfel reperaţi, cercetătorii însemnează pe o hartă domiciliul şi constată că majoritatea tinerilor delincvenţi trăiesc în anumite cartiere ale oraşelor, indiferent de schimbările de populaţie care au afectat aceste cartiere de-a lungul celor 30 de ani studiaţi. Comparând aceste date cu rata criminalităţii, Shaw şi Mac Kay desenează o hartă a oraşului Chicago, împărţită în cinci zone concentrice definite printr-un număr mai mare sau mai mic de delincvenţi inculpaţi care locuiesc aici. La capătul acestei proceduri, ei reuşesc să circumscrie „zone delincvenţionale”, care furnizează în mod constant, deci independent de compoziţia lor etnică, cel mai mare număr de delincvenţi. Rezultatele îi determină să concluzioneze că locul de domiciliu poate fi considerat un bun indicator al destinului probabil al unui individ.

Întrebarea este: de ce anumite zone produc ratele de delincvenţă cele mai ridicate? Folosind o serie de variabile sociale primare, cercetarea stabileşte că modul de viaţă care prevalează în aceste cartiere este marcat de trei factori: sărăcie, o mare mobilitate, heterogenitatea populaţiilor. Pentru Shaw şi Mac Kay, cei trei factori concură la apariţia aceluiaşi fenomen: slăbirea controlurilor sociale. Într-adevăr, nu este deplasat să raţionăm că:

  1. disoluţia morală ia naştere din lipsurile sărăciei;
  2. absenţa de repere stabile este provocată de mutarea şi reînnoirea neîncetată a

locuitorilor;

  1. raporturile de reciprocitate devin incerte din cauza coabitării unor grupuri

sociale disparate.

Toate acestea fac imposibilă stabilirea unei stări de normalitate în care infracţiunile să fie sistematic deconspirate şi cu regularitate pedepsite. În această situaţie, în care copiii par abandonaţi propriilor greşeli, vagabondajul este propice pentru constituirea de bande, ce se organizează ca micro-societăţi în cadrul cărora tinerii se familiarizează cu delincvenţa şi se iniţiază în legile unui univers social care face parte din mediul lor înconjurător şi pe care îl întâlnesc zilnic: cel al crimei.

Shaw şi Mac Kay  explică deci dezvoltarea criminalităţii prin rolul pe care îl joacă mediul, confirmând că un copil ce trăieşte într-un univers în care crima este considerată un comportament normal are mai multe şanse să opteze pentru delincvenţă, un mod de viaţă căruia îi poate măsura riscurile şi avantajele, decât un copil izolat total de activitatea criminală. În concluzie, nu te naşti delincvent, ci devii ; altfel spus devianţa nu este o stare a personalităţii, ci o conduită care se învaţă în contact cu semenii.

III.  Societatea

Este recunoscut faptul că  justiţia şi înainte de ea familia, şcoala, biserica sau poliţia exercită o constrângere comună asupra indivizilor astfel încât se fondează o entitate socială unică. Această viziune asupra integrării sociale se regăseşte atunci   când, căutându-se cauza principală a creşterii ratei delincvenţei, se consideră că aceasta este „societatea”: criza autorităţii care este dovedită precis de aparenta discreditare a acestor mecanisme esenţiale ale integrării sociale.

De la apariţia statisticii morale s-a convenit să se evalueze pregnanţa pe care o au instituţiile sociale asupra gândirii oamenilor, prin intermediul unor indici obiectivi: numărul căsătoriilor, sinuciderilor, infracţiunilor, incriminărilor, reuşitelor şi eşecurilor şcolare. Dar cum aflăm care este concluzia corectă ce derivă din aceste statistici şi din fluctuaţiile procentuale : ele semnalează, oare, un ritm al schimbării ce afectează fiecare din aceste instituţii, o mişcare generală de transformare a moravurilor sau sunt mărci ale unei anomii care jalonează evoluţia naturii ordinii sociale ? De fapt, nimic din cunoaşterea statistică nu ne autorizează să considerăm atenuarea rigorii controlurilor sociale ca fiind o dereglare ce trebuie remediată mai degrabă decât ca fiind un moment din evoluţia obişnuită a lucrurilor cărora ar fi absurd să ne opunem.

Desigur, formele sub care se prezintă autoritatea instituţiilor sociale se modifică : munca femeilor, simplificarea divorţului, recunoaşterea drepturilor copilului, creşterea autonomiei acordate adolescenţilor, reformele pedagogice, raţionalizarea sistemului penal, întâietatea prevenţiei faţă de intervenţie şi represiune. Se ştie că fiecare dintre aceste efecte ale schimbării sociale atrage propriul act de acuzare : decăderea familiei, demisia părinţilor de la îndatoririle lor, pierderea influenţei educatorilor, declinul valorilor morale.

Specialiştii însă preferă să privească aceste reincriminări într-o altă lumină : ca pe nişte factori susceptibili de a explica variaţiile ratei delincvenţei.

1.3. Rolul educaţiei de tip familial în apariţia devianţei

Implicarea educaţiei de tip familial în geneza devianţei a fost afirmată încă din secolul trecut; în lucrarea sa „Omul delincvent”, criminologul italian Cesare Lombroso observa că acei copii „ilegitimi, orfani sau decendenţi ai părinţilor vicioşi prezintă cea mai mare criminalitate pentru că ei au posibilităţi reduse de educaţie…Ei nu au un nume care să le facă onoare , n-au frâne la pasiuni, n-au mamă care prin iubire şi sacrificiu să le dezvolte instinctele nobile şi să le înăbuşe pe cele rele[11]

Cercetările mai noi privind rolul familiei în etiologia devianţei au lărgit considerabil universul discursului în ultimele decenii, au identificat o diversitate de factori cauzali şi au îmbunătăţit terminologia; astăzi „educaţiei, onoarei şi iubirii”, identificate de Lombroso, le corespund concepte noi: socializare, climat afectiv, coeziune familială, status socioeconomic şi cultural, valori etc.

Definită ca „ procesul prin care o fiinţă asocială – care nu stăpâneşte principiul (sensul) structurii sociale date şi nu se comportă în mod sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor colectivităţii – devine o fiinţă socială ( corespunde tipului individual mediu al colectivităţii)”[12], socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unei capacităţi de exerciţiu exprimată prin:

–  abilitatea de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor reguli şi norme                  specifice;

–   participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile grupului/comunităţii;

– dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, între mijloace legitime şi ilegitime, între scopuri dezirabile şi indezirabile din punct de vedere social.

Conţinutul socializării are atât o dimensiune psihologică – maturizarea tânărului – , cât şi una culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale -şi una sociologică – deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare.

Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme, cum ar fi: adoptarea succesivă de statusuri şi roluri (copil mic, preşcolar, şcolar, adolescent etc), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea etc.

Specificul socializării în familie (denumită şi socializare primară) e dat de caracterul ei constrângător, de cadrul informai în care se realizează şi în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial.

O serie de cercetări de sociologia educaţiei,[13] investigând modul în care se produce „interiorizarea realităţii”, au arătat că în copilărie viaţa socioumană îi este „prezentată” copilului de către persoane semnificative pentru el: părinţi, fraţi, alţi adulţi apropiaţi. Copiii se identifică mult timp cu aceste persoane sau chiar pot deveni imaginea pe care aceste şi-o fac despre ei. Deoarece la vârsta copilăriei indivizii nu îi pot alege pe acei „alţi semnificativi” şi nu pot reacţiona în faţa situaţiilor traumatizante, ei îşi acceptă părinţii aşa cum sunt. Socializarea primară este mai constrângătoare, în sensul că marchează individul pe toată durată vieţii sale. Socializarea secundară (în şcoală, grup informai, grup de muncă) nu are eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de părinţi.

Un alt aspect al socializării primare constă în cadrul său informai: relaţiile copii – părinţi nu sunt formalizate, având un consistent suport afectiv. Acest aspect, corelat şi cu predominanţa trebuinţei de securitate afectivă la vârsta respectivă, face ca funcţia fundamentală a familiei să fie cea de securizare a copilului. Sentimentul de siguranţă – singurul care-i permite copilului să se emancipeze şi să-şi formeze personalitatea – depinde de reunirea următoarelor condiţii:

a)               protecţia împotriva loviturilor din afară;

b)      satisfacerea trebuinţelor elementare;

c)               coerenţa şi stabilitate cadrului de dezvoltare;

d)      sentimentul de a fi acceptat de ai săi:

– ca membru al familiei: să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi; să fie condus şi îndrumat;

– ca fiinţă umană: să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acţiune şi experienţă personală, să i se ofere o anumită marjă de libertate.

Acceptarea necondiţionată a copilului de către mamă/părinţi pare a fi aspectul cheie în dezvoltarea unei personalităţi echilibrate şi puternice la copil, deoarece ea induce şi mediază acceptarea şi stima de sine a copilului. Acceptarea totală de sine (sau sentimentul de integrare) include toate părţile componente şi caracteristicile individului, atât cele care sunt apreciate, dezirabile, cât şi cele care nu sunt apreciate de anturajul familial. Cazuistica acumulată până în prezent indică faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite de devianţă au primit din partea părinţilor lor doar o acceptare condiţionată (de buna purtare, performanţele  şcolare   sau  de  altă natură),  în  care  adulţii  au  exprimat clar respingerea unor aspecte ale personalităţii lor. Aceste aspecte ale personalităţii care nu au fost acceptate pot fi mai târziu negate de copil, proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. În schimb, o mamă care realizează acceptarea necondiţionată a copilului ei va fi mai capabilă să-l înveţe să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale propriei personalităţi.

Copiii pot avea dificultăţi emoţionale şi comportamentale şi când au dezvoltat o relaţie de acceptare necondiţionată cu mama, pe care au pierdut-o însă ulterior. Manifestările comportamentale consecutive acestei pierderi sunt determinate de încercările de a stabili o asemenea relaţie cu un alt adult; eşecul unor astfel de tentative va restaura sau întări sentimentul de pierdere şi neîncredere (în alţii, dar şi în sine) al copilului.

Literatura de specialitate din ultimele patru decenii a fost dominată de tema familiei complete, organizate, ca o condiţie esenţială a unei socializări primare funcţionale. Astfel, o familie poate pregăti copilul pentru o bună adaptare socială numai dacă în acest efort se implică ambii părinţi, conform stereotipului: mama oferă substratul afectiv, iar tatăl este sursa autorităţii. în ultimul deceniu însă o serie de cercetări[14] au demonstrat că, pentru dezvoltarea psihosocială a copilului, tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecăruia dintre membri contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci decât structura completă a familiei. Referitor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delicventă, o meta-analiză a 50 de studii publicate pe această temă, realizată de L. E. Wells şi J. Rankin a descoperit că:

– prevalenta delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate;

– corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional;

– tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă; astfel, asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces;

– nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile;

– nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă.

De asemenea tot cei doi sociologi menţionaţi mai sus, au subliniat existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente la copil şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. În familiile cu o coeziune redusă (numite şi dezangajate), partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai parte a timpului în afara spaţiului familial şi nu participă decât rareori la activităţile comune ale membrilor familiei; în aceste condiţii, întâlnirile partenerilor transformă frecvent familia în „teatrul” unor tensiuni, respingeri sau chiar conflicte.

Delincvenţa se asociază şi cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor „rigide”, care atunci când se confruntă cu problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente (poziţii, roluri, reguli) şi de a întări controlul coercitiv.

Sociologul american Joan Mc Cord demonstrează că fenomenul devianţei juvenile este corelat cu limite ale „competenţei materne” (variabilă care se referă la disciplina mamei, la încrederea ei în sine, la afecţiunea pentru copil şi la exercitarea rolului matern), cu un nivel scăzut al aşteptărilor familiale (care vizează controlul matern, supervizarea parentală şi nivelul exigenţelor parentale), cu formele brutale (violente) de manifestare a autorităţii paterne. Dimensiunea afectivă a relaţiei mamă – copil are o importanţă notabilă: mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de respingere/ostilitate faţă de aceştia; absenţa afecţiunii pare să-i afecteze mai mult pe băieţi  (în anexa nr .1  avem un model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile).

S-au făcut de asemenea numeroase corelaţii între delincventă şi talia familiei; se pare că delincventa juvenilă este mai frecventă în familiile numeroase decât în cele restrânse. Părinţii din familiile cu mulţi copii au mai multe dificultăţi în disciplinarea şi supervizarea copiilor comparativ cu familiile restrânse; crezând că îşi uşurează munca cei dintâi, apelează la ajutorul copiilor mai mari lăsându-i pe aceştia să se ocupe de disciplinarea fraţilor mai mici, sarcină pentru care ei nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient.

Statutul socioeconomic şi cultural – nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor

Mecanismele şi conţinutul socializării primare diferă şi în funcţie de statutul socioprofesional şi cultural al părinţilor.

Copilul este, de la început, „prizonier” al unui anumit mediu cultural; de aceea succesul, dar şi eşecul său – atât în plan social, cât şi individual, ca realizare de sine – sunt intr-o anumită măsură predeterminate de valorile specifice inoculate prin socializarea primară. În cadrul socializării primare pot fi identificate următoarele niveluri:

a)       nivelul integral-formativ – presupune informarea copiilor în legătură
cu principalele aspecte ale vieţii cotidiene, formarea deprinderilor şi priceperilor,
astfel încât copiii să ajungă la autonomie funcţională;

b)      nivelul psihomoral – se realizează prin modelele de conduită oferite
de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţarea prin observarea unui
model;

c)       nivelul    social-integrativ   –   presupune    formarea   competenţelor
interpersonale la copii;

d)         nivelul cultural-formativ – se realizează prin formarea de către
părinţi a interesului pentru cultură, ştiinţă, tehnică, viaţă spirituală etc.

Statutul socioprofesional şi nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor exercită o influenţă majoră asupra stilului educativ al familiei. Prin interacţiunile membrilor ei, familia sintetizează influenţele pe care diferite instanţe exterioare (şcoala, mediul informal şi cel profesional) le exercită asupra fiecăruia în parte. In aceste interacţiuni, familia se manifestă ca un spaţiu relativ autonom de „construcţie socială a realităţii”, făcând apel la resursele instrumentale şi expresive ale membrilor săi, care depind de nivelul cultural-educativ al acestora.

Stilul educativ al familiei se referă la natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ; modul în care părinţii se comportă este mai important decât faptul de a locui sau nu împreună cu copiii lor.

Tipul de disciplină parentală reprezintă un aspect particular al exercitării stilului educativ familial. Totuşi îl vom aborda separat, deoarece prezintă o importanţă deosebită, având ca rezultat cristalizarea habitusului copilului de a respecta norma, regula.

Tipul de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copiii lor. Această atitudine e determinată de o multitudine de sentimente inconştiente; astfel, prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realizeze, deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. Când educă (disciplinează), părinţii reacţionează intr-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Deci, părinţii pot acţiona compulsiv atunci când educă şi acest lucru devine vizibil nu numai în faptul că copilului îi sunt impuse frustrări inutile, ci şi modul în care se realizează inhibiţia necesară a pulsiunilor.

Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei nu înţeleg sau uită că acţiunile copiilor se supun altor legi decât cele ale adultului; dacă adultul acţionează aproape exclusiv după principiul realităţii, copiii, mai ales în copilăria mică, urmăresc principiul plăcerii. în general, adulţii reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copiilor în două moduri:

–   reprimă de la început manifestările pulsionale cu o mare severitate;
părinţii consideră în acest caz manifestările ca maladive sau ca un semn de răutate;
rezultatul acestui tip de măsuri educative va fi dezvoltarea copilului într-o maniera
patologica, paralizata de lipsa vieţii afective în domeniul social şi sexual,
dificultăţi în afirmarea de sine etc;

–   tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele
se vor dezvolta; dacă frustrările necesare îi lipsesc copilului la început, pretenţiile
sale vor deveni insuportabile.

Reacţiile extreme – autoritarismul, permisivitatea largă – , dar şi neutralitatea ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi de predicţie a eşecului în dezvoltarea socială copilului; acesta va deveni responsabil şi se va integra social numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe extreme.

In ultimii ani, specialiştii în terapie familială din S.U.A. au început să acorde tot mai multă atenţie sistemului şcolar ca factor cauzal în disfuncţionalitatea familiei, care se manifestă în problemele de comportament ale copilăriei. Psihologii[15] au descris modul în care problemele de comportament ale copiilor la şcoală creează perturbări în sistemul familial prin termenul de „triunghi”. Triunghiul desemnează o relaţie triadică în care doi membri formează o alianţă împotriva celui de-al treilea: fie părinţii se aliază împotriva şcolii, fie şcoala şi părinţii se aliază împotriva copilului. Astfel, conduita de devianţă şcolară a copilului serveşte ca o diversiune pentru familie în perioadele de criză sau disfuncţionalitate conjugală, creând condiţii care le permit părinţilor să coopereze, să se comporte într-o manieră aparent normală. Problemele de comportament ale copilului la şcoală pot servi şi ca factor de raţionalizare pentru a strânge relaţia părintelui cu copilul. În aceste condiţii, sursa de stres familial este abandonată şi atenţia familiei se concentrează pe rezolvarea situaţiei şcolare a copilului. Un alt triunghi important în relaţia familie – şcoală este triunghiul părinte – copil – profesor, în care conflictul părinte – copil este deplasat înspre relaţia profesor – copil. S-a sugerat că dificultăţile comportamentale ale copilului la şcoală indică lipsa de convergenţă între valorile, normele specifice şcolii şi cele promovate de familie.

Participarea părinţilor la viaţa şcolii este un indicator al procesului de democratizare a educaţiei, în sensul unei creşteri a gradului de deschidere a instituţiei educative către comunitate, precum şi al creşterii vizibilităţii, transparenţei proceselor pedagogice pentru beneficiarii lor.

Modul în care părinţii valorizează educaţia şcolară, având la bază estimarea beneficiilor scontate, şi atitudinea părinţilor faţă de şcoală determină

gradul  de mobilizare  a resurselor familiale  (timp,  energie,  bani) în  scopul întreţinerii unei relaţii continue cu şcoala. Aşadar, o relaţie funcţională continuă între familia elevului şi şcoală, întemeiată pe o valorizare reciprocă, reprezintă un factor frânător al devianţei şcolare, deoarece:

–   pe de o parte,  se realizează un control social continuu asupra conduitei
elevului;

–   pe de altă parte, prin colaborarea cu şcoala se atenuează „violenţa
simbolică”  şi  se  diminuează discontinuităţile dintre  socializarea familială şi
socializarea şcolară.


[1] Dan P. Banciu, Sorin M. Rădulescu şi Marin Voicu,  Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,  Bucureşti, 1985, p. 78

[2] Raymond Boudon coord., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997,  Maurice Cousson, Devianţa,p.439.

[3] Nicolae Bujdoiu, Sociologie juridică, Editura Romprint, Braşov, 2002, p.241

[4] Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă „ŞANSA”, Bucureşti, 1994, p.28

[5] Dan P. Banciu, Sorin M. Rădulescu şi Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.89

[6] Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1992, p.144

[7] Vasile Astărăstoaie,  Criminologie clinică generală, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.58

[8] Vasile Astărăstoaie, Criminologie clinică generală, Editura Polirom, Iaşi,  2002, p.58

[9] Albert Ogien,  Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 45-57

[10] C. Shaw şi H. MacKay, 1942, p.68, apud. Albert Ogien, Sociologia devianţei, editura Polirom, Iaşi, 2002, p.50

[11] Cesare Lombroso, Omul delincvent,  Editura Măiastră, Bucureşti, 1992, p.43

[12] Elisabeta Stănciulescu, Sociologia  educaţiei familiale, vol.I, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.238

[13] Ioan Ionescu, Sociologia şcolii, Editura Polirom Iaşi, 1997, p.7 – 8

[14] Elisabeta Stănciulescu, op.cit. p.109

[15] M. Henripin şi V. Ross (1976), apud Elisabeta Stănciulescu, op. cit., p. 175

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.