DEVIANŢE COMPORTAMENTALE LA ADOLESCENŢI

ADOLESCENTUL ŞI PERSONALITATEA LUI

1. Constituirea conştiinţei de sine.

2. Criza de originalitate.

Această lucrare îşi propune un studiu aprofundat al unei probleme stringente cu care se confruntă adolescenţii din ziua de azi. Lucrarea tratează un aspect al devianţei comportamentale a adolescenţilor la nivel psihosocial, respectiv problema consumului de tutun, alcool, droguri şi a impactului pe care acest consum îl are asupra vieţii cotidiene a adolescentului, asupra modului în care îi afectează comportamentul în familie, la şcoală, în societate în general.

Devianţa comportamentală a adolescenţilor este un subiect foarte controversat datorită modului în care este percepută libertatea de către tineri.    Pentru cei care apucă pe o cale greşită libertatea poate însemna beţii, droguri şi chiar lucruri mult mai grave. În aceste cazuri familia poate avea partea ei de vină, însă acest lucru nu este întotdeauna valabil. Chiar dacă în familie au avut parte de o educaţie corectă, uneori tinerii încearcă să iasă în evidenţă prin încercarea drogurilor, ei trăind cu impresia că nu fac nimic greşit, ci doar îşi găsesc noi prieteni ăn acest mod. Este foarte greşit să gândească aşa, iar familia poate interveni pentru a-i aduce pe adolescenţi pe calea corectă dacă şi numai dacă sunt pregătiţi pt a şti cum să o facă. De aici necesitatea consilierii familiilor cu tinerii consumatori.

Primul capitol al lucrării îşi propune o introducere în viaţa adolescentului,  tratează modul în care trecerea de la copilărie la adolescenţă îi afectează comportamentul acestuia. Criza de originalitate şi constituirea conştiinţei de sine sunt semne ale intrării în adolescenţă.

Al doilea capitol al lucrării tratează modalitatea în care adolescentul este integrat în societate cu ajutorul familiei şi al şcolii. Tot în acest capitol se regăsesc şi câteva moduri în care se manifestă devianţa comportamentală în timpul adolescenţei, forme de manifestare ale devianţei şcolare şi forme de manifestare ale devianţei adolescenţilor în societate.

Al treilea capitol al lucrării îşi propune prezentarea câtorva dintre studiile devianţei împreună cu teoriile desprinse din studiul acesteia. De asemenea capitolul prezintă şi date statistice ale manifestării devianţei la adolescenţi.

Această temă prezintă un interes deosebit datorită faptului că schimbările care au loc în societatea noastră afectează în mod direct comportamentul adolescenţilor din ziua de azi. Se observă de asemenea şi interesul deosebit pe care societatea îl manifestă referitor la consumul de droguri, alcool şi tutun care cel puţin în ultimii 10 ani a crescut îngrijorător de mult. Acest interes este manifestat prin organizarea de campanii antidrog care îi vizează în special pe adolescenţi.

Capitolul I: Adolescentul şi personalitatea lui

I.1. Constituirea conştiinţei de sine

În dezvoltarea psihică a adolescentului, partea cea mai semnificativă o constituie dezvoltarea conştiinţei de sine. În această perioadă se modifică sistemul general de cerinţe faţă de adolescent şi apar schimbări în personalitatea adolescentului. Este vorba de intensificarea percepţiei de sine referitoare la propria imagine corporală, dentificarea şi conştiinţa egoului, identificarea sensului, rolului şi statutului sexual şi a celui social. În dezvoltarea conştiinţei de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în amănunţime şi cu un fel de admiraţie, ceea ce dă o notă de uşor narcisism.      Personalitatea este alcatuită dintr-un nucleu format din eu şi sine, ceea ce îi dă un caracter de dualitate. Eul este cel ce se cunoaşte şi este conştient, iar sinele reprezintă latura cunoscută. Sinele poate fi material şi se referă la tot ceea ce posedă persoana social, în care este implicat rolul şi statutul cu identitatea ce o formează şi poate fi  spiritual, ca expresie a activităţii psihice în care se remarcă “sanctuarul emoţiilor şi dorinţelor”(W. James) (7 – pg.    217-218).

Imaginea corporală, aflată la periferiile conştiinţei în copilărie, devine din ce în ce mai centrală încorporându-se în conştiinţa de sine şi începe să fie perceputa ca atare. Adolescenţii au o etapă de scrutare mai profundă a caracteristicilor corporale şi mai ales a feţei. E perioada în care stau mai mult în baie, se privesc în oglindă (narcisism). Identifică amănunte ignorate ale frunţii, ale gâtului, ale ochilor, ale zâmbetului etc. Oglinda capătă noi funcţii.      Dorinţele de retuş sau de mascare a diferitelor impurităţi ale pielii sau alte tipuri de aspecte devin evidente, mai întâi la fete. Aceste retuşuri exprimă dorinţa de ajustare a sinelui corporal, dorinţa de a apărea agreabili şi prezentabili.      Totodată aceste ajustari reprezintă conturarea sinelui social şi spiritual.

Identificarea nu este un proces simplu şi direct. Copilul şi-a construit între timp o imagine de sine din experienţa sa generală conturată prin ochii celorlalţi.   El se consideră puternic sau slab, cu trăsături plăcute sau nu. Această experienţă influenţează imaginea de sine din timpul puseului de creştere şi dinspre finalul acestuia (7– pg.   216).

Tinerii cu estimaţii de sine înalte şi cu bună acceptanţă în colectiv primesc sarcini sociale sau şcolare cu expectaţie pozitiva, cu încredere. Ei îsi susţin întotdeauna opiniile cu încredere. Aceştia au mai puţine probleme personale.   Tinerii ce au estimaţia de sine joasa nu manifestă iniţiative, nu vor să se exprime ca să nu greşească sau să supere pe alţii-adeseori o fac pentru că nu vor să atragă atenţia. Au probleme personale legate de dificultăţile lor.

Expectaţia părinţilor faţă de rezultatele şcolare ale copiilor au de asemenea un rol important în dezvoltarea constiinţei de sine. Mai ales mamele se preocupă de problemele rezultatelor şcolare. În adolescenţă părinţii cu expectaţie înaltă suplimentează pâna la refuz preparaţia şcolară a tinerilor.   Mamele cu tineri cu expectaţie joasă au tendinţa de a subevalua capacităţile acestora şi tratează uneori copiii ca pe o povară, ceea ce erodează dezvoltarea conştiinţei de sine a acestora. Există forme subtile de feed-back între tineri şi familiile lor, forme ce operează pe terenurile autoevaluării şi a formării conştiinţei de sine (7 –pg. 217).

În perioada adolescenţei se conturează separaţia dintre planul real-obiectiv al lumii şi vieţii şi planul subiectiv ca spaţiu al conştiinţei şi al reprezentării lumii. În acelaşi sens se diferenţiază planul mentalităţii diferitelor grupuri şi generaţii. Conştientizarea acestora serveşte drept ecran de confruntare cu propriile opinii şi cu mentalitatea personala. Aceste forme de relaţionări dintre subiectiv şi obiectivul condiţionat social determină o tipologie discretă printre adolescenţi. Departajarea subiectiv-obiectiv este condiţionată parţial de însuşiri de personalitate dinamice, ca expresivitatea, dinamismul şi expansiunea personalitaţii în viaţa activă, dar şi de cunoştinţele achiziţionate de tânăr.

Cerinţele complexe ale condiţiilor la care trebuie să facă faţă adolescentul pot fi depăşite şi determină constituirea de instrumente psihice adecvate în cazul adaptării bune. Există însă şi dificultăţi de adaptare, şcolare, familiale şi sociale, ca şi situaţii de inadaptare şi chiar de dezaprobare, adică de deteriorare a unor structuri adaptative deja formate. Acestea din urmă se manifestă cu atât mai delicate ca evenimente psihice cu cât există o iradiere a dezadaptarii în structurile psihice mai largi. Frustraţia creează o formă de dezadaptare, stări depresive. Acestea afectează conduita un timp mai mult sau mai puţin larg şi după ce situaţia de frustrare s-a consumat, alterând reacţiile la situaţii optime, reducând astfel oportunitatea şi calitatea lor.

Identitatea sexuală se dezvoltă discret, influenţată intens de modelele parentale şi materiale, fiind la început difuz integrată în subidentitatea familiei.   Băieţii care au un model parental cu masculinitate redusă au dificultăţi de identificare. Cei care au un model parental puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri de ei,  mai încrezători,  protectori,  relaxaţi,  exuberanţi,  calmi şi chiar fericiţi. Tinerele fete au o situaţie mai complicată,  deoarece rolul feminin este el însuşi în schimbare pe plan social.

Procesul formării conştiinţei şi autoconştiinţei se ajustează prin raportare la cei din aceeaşi generaţie. Treptat se organizează în adolescenţă o serie de categorii perceptuale ca sistem personal de cunoaştere (7 – pg. 219-220).

Percepţia de sine a adolescentului poate imbrăca o formă negativă sau pozitivă. Când intervin eşecuri în adaptare sau când estimaţia de sine este joasă, tânărul se subestimează, nu are încredere în forţele proprii, nu manifestă iniţiativă şi perseverenţă în activitate. Pe fondul unor succese şi a expectanţei de sine înalte, manifestă încredere, putere de acţiune, dorinţă de a învinge dificultăţile, autoconştiinţa onoarei şi datoriei. Pentru a-şi putea forma aceste imagini adolescentul se raportează la cei din jur punând accent pe atitudinea acestora faţă de el.

Pentru a se putea dezvolta identitatea adolescentului este necesară o anumită independenţă materială, emoţională şi de mentalitate. Dacă există o dependenţă pot apărea frustraţii şi conflicte între adolescent şi părinţi care opresc exprimarea disponibilităţilor tânărului. Datorită acestora se ajunge la comportamente rigide sau lejere care îşi pun amprenta asupra modului cum evoluează personalitatea.

În adolescenţă apar conflicte şi frustraţii manifestate în relaţia căutării de sine şi raportarea la modul de a fi şi a se comporta a celor din jurul tânărului.

Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de o parte, raportarea subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte.    Prin conştiinţa de sine individul îşi înţelege propria persoană ca subiect al activităţii sociale, ca membru activ şi util al mediului social în care trăieşte (9 – pg. 164).

Dezvoltarea conştiinţei de sine este determinată de mulţi factori. Un rol important îl joacă relaţiile cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului,  precum şi aprecierea colectivului din care face parte.

Critica şi autocritica contribuie într-o largă măsură la dezvoltarea interesului faţă de propria persoană,  determinându-l pe adolescent să reflecteze asupra muncii şi comportarii sale, iar mai târziu asupra capacitaţilor sale. În adolescenţă, tânarul îşi dă seama mai bine dacă gândeşte corect sau fals asupra diferitelor probleme, dacă îşi iubeşte părinţii, profesorii, colegii, dacă are voinţa tenace sau slabă, dacă este călăuzit de simţul datoriei ori este un om care se eschivează de la muncă, dacă este principal sau dacă există o mare deosebire între ceea ce gândeşte şi ceea ce face.

1.2. Criza de originalitate

Adolescenţa reprezintă o perioadă de “criză” puternică care prin “ruptura” cu vârsta copilariei produce tulburări fiziologice, dezechilibre şi situaţii de inadaptare socială, tânărul refuzând să mai fie guvernat şi solicitând propria sa autonomie. Constituită din multiple anomalii afective şi deviaţii comportamentale criza adolescenţei se referă la negarea de către tânăr a identitaţii sale în calitate de copil şi la revendicarea unei noi identităţi care să-l plaseze în lumea adultului.

Conform lui J. Rousselet, ”criza adolescenţei” se desfaşoară într-o serie de etape succesive, care pot fi identificate:   perioada revoltei (spre vârsta de 14 ani), când are loc emanciparea adolescentului şi revolta acestuia impotriva familiei, şcolii, religiei şi moralei;  perioada ostentaţiei manifeste (spre vârsta de 15 ani), care se traduce printr-o serie de manifestări excentrice, vizibile în vestimentaţie, vocabular, gesturi prin care adolescentul caută să-şi afirme independenţa faţă de părinţi şi de lumea adulţilor în general;  perioada conştiinţa eului (sau a închiderii în sine, între 16-17 ani), în care adolescentul caută să cunoască şi să perceapă noul său personaj, ca şi noul său status şi rol;  perioada exaltării, în care adolescentul se simte deja pregătit să-şi utilizeze propriile forţe pentru a dobândi statusul şi rolul de adult.

Analizele comportamentului minorilor la diferite vârste concentrează atenţia asupra propensiunii spre devianţă şi tendinţelor de încălcare a normelor morale, ca forme obişnuite ale dezvoltării contradictorii a personalitaţii.   Evaluarea complexă a studiilor şi cercetărilor întreprinse în acest domeniu lasă să se întrevadă sensul comun şi imaginea stereotipă atribuite noţiunii de “criză adolescentină”, ”criza morală” sau “criza juvenilă” în raport cu particularităţile generale şi specifice ale comportamentului, personalităţii şi evoluţiei psihologice, de la cea mai fragedă vârstă a tânărului. Noţiunea de “criză” a adolescenţei se referă la trăsăturile psihologice contradictorii ale etapelor de dezvoltare a personalităţii, care la unii adolescenţi se manifestă mai accentuat decât la alţii. Această criză nu este o stare a adolescenţei, ci expresia unei treceri de la psihologia copilului la aceea a adultului.

Criza adolescenţei, manifestată după unii autori între 14-16 ani la băieţi şi între 12-14 ani la fete, apare pe fondul unei instabilităţi a personalităţii şi al identificării negative a adolescentului cu normele şi valorile etice. Revoltându-se contra “tabuurilor” şi interdicţiilor care i s-au impus în perioada copilăriei, viitorul adult îşi formează o conştiinţă normativă şi motivaţională orientată către negarea şi respingerea modelelor adultului şi căutarea şi afirmarea unor modele culturale contestatare proprii.

Criza de originalitate este o criză de dezvoltare şi din acest motiv are un caracter mai universal. Este criza cea mai complexă din viaţa omului modern, pentru că este provocată de un fenomen complex de transformare a copilului în adult, schimbându-i starea biologică de fond, statutul de vârstă, cel social, cel civil, cel privind ce se aşteaptă de la el dinspre societate, dar şi cerinţele lui noi legate de aceste schimbări şi de antrenarea funcţională a identităţii sexuale. În timpul acestei crize de dezvoltare are loc o reconstituire psihică generală, însoţită de formarea şi consolidarea unei noi personalităţi, cu noi aspiraţii, dorinţe, idealuri, dar mai ales cu noi responsabilităţi pe care începe să le decodifice ca semnificaţie şi semnificaţie (8– pg. 18).

Această criză realizează convertirea şi socializarea personalităţii şi a inteligenţei, dar şi o creştere şi socializare a creativităţii. Criza de originalitate implică şi jucarea rolului adult, organizând intern o exprimare de unicat a forţelor de replică umană posibilă, faţă de formele determinismului exogen ceea ce echivalează cu o implicare demiurgică umană în folosirea capacităţilor de “facere” în care se implică şi mitul forţei cuvântului.

St. Hall a considerat ca adolescentul trăieşte intens cel puţin 12 contradicţii după iesirea din starea de copil. Dintre acestea pot fi enumerate:   conflictul dintre dorinţa de independenţă şi aceea de dependenţă, conflictul dintre starea de implicaţie socială în responsabilităţi şi starea de delăsare, conflictul dintre atenţie şi bunăvoinţă faţă de cei din jur şi nepoliteţe, obrăznicii şi tendinţe de singurătate, conflictul dintre reacţiile absurde, neprevăzute şi dorinţa de a trece neobservat şi neangajat, conflictul dintre excese de ordine şi de dezordine şi conflictul dintre afirmarea de sine excesivă şi timiditate.

L. Rappaport a enumerat cinci probleme proprii adolescenţei:   prima este a sexualităţii şi identificării rolului sexual cu funcţionalitatea şi impetuozitatea acesteia;  a doua este a identităţii încărcate de nesiguranţa sociala;  a treia priveşte trairea marginalizării datorită atitudinilor adolescentului, adică faptul ca informal şi formal adolescentul nu se mai bucură de privilegiile copilăriei dar nici de cele ale adulţilor. La acestea se adaugă o dezordine evidentă în interesele şi chiar în statutul existenţial al adolescentului trăite ca atare (8 – pg.   26).

Adolescenţa este o perioadă complexă, este perioada celor mai multe şi grave decizii ce trebuiesc luate sub presiunea curiozităţii şi a tentaţiilor, cu numeroşi spectatori şi trasee de dezvoltare umană. Se întâlneşte cu ideea apartenenţei de neam, de religie, de familia mai largă sau mai restrânsă, cu apartenenţa de sex, de şcoală şi cultură a timpului, de statutele din grupurile de apartenenţă.

Criza adolescenţilor este,  fără îndoială,  o criză de dezvoltare.    Adolescentul trăieşte o puternică stimulaţie de originalitate prin provocările latente şi ambigui,  excitante din mediu. Originalitatea se implică în conduite,  inters,  aspiraţii ceea ce înseamnă că provoacă mereu adolescentul în direcţia exprimării de sine.

Datorită constantei schimbări a personalitaţii în această perioadă de dezvoltare, adolescentul parcurge, de fapt, mai multe crize de originalitate.   Există în adolescenţă o primă criză de originalitate datorită suprasolicitării de conduite responsabile noi. A doua criză de originalitate are loc datorită opticii noi mai moderne şi mai cultivate pe care o absoarbe şi o duce cu sine fiecare generaţie. Se distanţează în acest context modul de a vorbi, conturându-se vorbirea literară precum şi vorbirea curentă care este şi ea relativ diferită. A treia criză de originalitate se datorează dezvoltării impetuoase de aptitudini, atitudini şi interese  ale adolescenţilor ce se implică în activităţi cu discrete tente preferenţiale şi ludice. Adolescentul nu parcurge o simplă schimbare biologică şi culturală, ci şi o iesire nelineară din starea de copil, tutelată de permisivităţi ce sunt alimentate de universul ludic ce-i este încă specific.

Pe planul proceselor psihice criza de originalitate se manifestă datorită transformărilor inegale sesizate şi aşteptate de către o identitate ce se formează inegal şi cu momente vehemente care au efecte numeroase de reflux în viaţa interioară în care se formează o foarte bogată trăire individuală. Acestei duble trăiri (interioare şi exterioare) se datorează numeroasele reacţii şi comportamente neaşteptate, de cele mai multe ori de respingere şi discret agresive. Ele au loc nu atât din cauza incitaţiilor implicate în situaţii, cât din aceea a tensiunilor provocate de dificultăţile adolescenţilor de a cuprinde identitatea personală solicitată faţă de dificultatea de a interveni în situaţia respectivă cu starea ce ar dori să i se solicite. Căutarea identităţii solicitate este percepută ca o nebuloasă, fapt ce pune în evidenţă nu atât o involuţie sau blocare a proceselor de cunoaştere, cât incapacitatea de a acorda sensul şi semnificaţia circumstanţială. Aceasta cu atât mai mult cu cât adaptarea, mai ales cea socială a atins punctul în care adolescentul ştie că orice reacţie comportamentală este circumscrisă şi controlată nu numai de valorile sociale de circulaţie oficială, ci şi de formele de lascivitate a distanţei acestora de marile reguli ale vieţii, reguli ce se susţin şi se evocă mereu de către cei din jur.   Adolescentul pune în discuţie această situaţie în fiecare moment, dar este atent şi la motivaţiile ce se evocă pledând pentru echivocuri.

După părerea lui Jean Rousselet criza de originalitate comportă trei etape succesive:   perioada revoltei, perioada închiderii în sine şi perioada exaltării.

Prima manifestare a perioadei de revolta este, dupa Jean Rousselet, refuzul de a se supune. Adolescentul nu se mai supune din dezgustul pe care i-l provoacă ideea că i se ordonă ceva şi pentru a protesta impotriva ideii de subordonare. Nu mai este serviabil şi se înfurie împotriva micilor ajutoare pe care trebuie să le dea în casă. El se supune când autoritatea familială a rămas intactă, însă prin atitudinea pe care o afişează vrea să ateste că face totul din constrângere şi în mod forţat. Aceasta este de asemenea şi vârsta zâmbetului batjocoritor. Toate părerile enunţate de adulţi par ridicole tânărului în plină vârstă ingrată.

Cea mai frecventă revoltă este cea impotriva părinţilor şi a familiei.   Climatul familial este întunecat de discuţii tot mai dese. Dar revolta nu este îndreptată numai impotriva familiei, ci şi a şcolii. Adolescenţii nu mai acceptă autoritatea profesorilor. De asemenea revolta se îndreaptă şi impotriva moralei şi a politeţii. Tânărul încearcă să scape de toate constrângerile sociale şi morale susceptibile de a sugruma personalitatea lui în formare.

Perioada scandalului este cea de-a doua etapă a crizei de originalitate. În această perioadă tânărul adolescent caută să-şi afirme noua sa personalitate prin numeroase excentrităţi. El vrea să se facă remarcat. Pentru a-şi atinge scopul toate mijloacele i se par bune dacă pot să-l scoată în evidenţă din rândurile mulţimii. Aceste excentrităţi durează de obicei între un an şi trei ani şi dispar definitiv în jurul vârstei de 16-17 ani. Gustul pentru scandal scade atunci când personalitatea a devenit destul de puternică.

În perioada de exaltare tânărul este plin de încredere în el, este gata să ia cu asalt tot ceea ce este mai plăcut sau mai dificil de obţinut pe lume. Este perioada în care adolescentul se simte foarte puternic (6 – pg. 112-114).

După parcurgerea celor trei perioade ale crizei adolescentine, tânărul iese din această etapă de dezvoltare lăsând în urmă amintirile despre începutul crizei de originalitate. Dându-şi seama că odată cu trecerea anilor el s-a schimbat foarte mult, bănuieşte că senzaţiile viitoare vor putea modifica judecata şi comportarea lui. Îşi pierde din intransigenţă şi din ziua în care teama de viitor este temperată de amintirea celorlalte momente de panică prin care a trecut, criza de originalitate este pe punctul de a se încheia.

Criza de originalitate a adolescentului nu reprezintă o piedică în dezvoltarea psihică a individului, ci mai degrabă ea reprezintă o etapă a maturizării acestuia.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.