DEVIANŢA ŞCOLARĂ – PROBLEMATICĂ ŞI CONŢINUT

1. Comportamentul deviant – conţinut şi semnificaţie

Devianţa şcolară este un fenomen actual care se prezintă în forme diferite şi cu semnificaţii diferite celor care îl pun în evidenţă:

  • părinţii elevilor şi, în general, publicul larg îl percepe prin ceea ce are el spectaculos şi tragic atunci când se obiectivează în cazuri de extremă violenţă şcolară;
  • profesorii îl percep ca fiind o situaţie extremă în care autoritatea lor a fost depăşită de un comportament atipic situat în afara normelor pe care ei le-au instituit;
  • elevii percep acest fenomen ca pe o situaţie limită ce explică imposibilitatea realizării unei comunicări reale cu adulţii (fie ei profesori sau părinţi).

Fiind un caz particular al comportamentului deviant, devianţa şcolară este analizată în literatura de specialitate prin prisma unor alte concepte, cum ar fi: abandonul şcolar, absenteismul şcolar, violenţa şcolară sau chiar delicvenţa juvenilă. Aceste concepte devin fenomene ce au căpătat o largă răspândire în mediul şcolar îndeosebi în ultimele două decenii (şi reprezintă abateri, mai mult sau mai puţin grave, de la normele de conduită şcolară). Prin conţinutul, dar mai ales prin consecinţele lor, aceste fenomene au afectat în mod serios calitatea învăţământului în acele instituţii şcolare în care ele au scăpat de sub control.

Chiar dacă literatura sociologică apreciază devianţa şcolară ca pe un fenomen normal (plecând de la ideea că doar un mic procent din populaţia şcolară – 2-3 % – are probleme de natură psihopatologică, restul comportându-se normal chiar şi atunci când manifestă probleme de comportament), amplificarea fenomenelor de violenţă şcolară, de toxicomanie, de vandalism ş.a., este în măsură să provoace îngrijorare tuturor celor care sunt interesaţi de calitatea şi eficienţa demersului educativ. Pentru a cunoaşte care sunt caracteristicile acestor fenomene de devianţă şcolară, care sunt cauzele care le generează şi, mai ales, strategiile de prevenţie şi intervenţie pentru diminuarea lor, este necesar, mai întâi, să delimităm trăsăturile definitorii ale comportamentului deviant.

Devianţa este definită în orice dicţionar de specialitate ca fiind un tip de conduită care iese din normele admise de o societate dată (Dicţionar de psihiatrie, 1998, p. 185) sau o formă de comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul social respectiv (Dicţionar de psihologie socială, 1981, p. 79).

Primii sociologi care au descris şi analizat comportamentul deviant au fost T. Sellin şi R. K. Merton. Sellin a definit devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale, iar Merton a vizat prin comportamentul deviant acea „reacţie normală a oamenilor normali aflaţi în condiţii anormale”. Se poate observa că Merton accentuează relativismul acestui tip de comportament în sensul că, atunci când un individ este pus într-o situaţie frustrantă, constrângătoare, poate reacţiona printr-o conduită deviantă, situată în afara normelor sociale unanim admise.

Astfel, devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă normele existente într-o cultură dată, norme ce corespund unor roluri şi status-uri bine definite şi prin aceasta ameninţă echilibrul sistemului social. Observăm că în definiţia specifică devianţei intervin cel puţin trei elemente complementare:

  • norma ce trebuie respectată;
  • conformitatea în raport cu norma;
  • devianţa de la normă.

a)      Primul element, norma sau prescripţia ideală a comportamentului, este o judecată de valoare cu privire la modalităţile de comportament adecvate în anumite situaţii. Potrivit sociologului francez E. Durkheim, norma socială are rolul de a asigura organizarea vieţii sociale pe baze raţionale prin stabilirea legitimităţii unor acţiuni sau conduite ale membrilor societăţii. Totodată, ea exercită asupra membrilor comunităţii o „constrângere”, o presiune colectivă care asigură consensul social, coeziunea şi ordinea socială, stimulând respectarea unor valori, cât şi participarea la realizarea obiectivelor comune.

În orice societate funcţionează o diversitate de norme:

–         norme prescriptive (care le indică indivizilor ceea ce trebuie să facă) sau proscriptive (le indică ceea ce nu trebuie să facă);

–         norme formale (oficiale, instituţionaliste, cum ar fi normele juridice) sau informale (reguli nescrise subînţelese care apar în procesul interacţionării indivizilor);

–         norme generale (valabile pentru toţi membrii societăţii) sau specifice (care reglementează comportamentul membrilor unui anumit grup social).

b)      Conformitatea este cel de-al doilea element complementar al devianţei şi se defineşte prin compatibilitatea comportamentului cu norma, concretizată în elaborarea unor răspunsuri „normale”, prescrise de normă. Conformitatea este generată atât de presiunea grupului social exercitată asupra individului cu scopul de a-l determina să respecte normele şi modelele de acţiune instituite în cadrul grupului, cât şi de conştientizarea de către individ a faptului că încălcarea normelor grupului ar conduce la o serie de sancţiuni cu caracter represiv. Desigur, conformitatea apare nu doar din teama de represalii din partea grupului atunci când normele sale vor fi încălcate, ci şi ca urmare a internalizării acestor norme prin intermediul procesului de socializare la care individul este supus în permanenţă.

Din această ultimă perspectivă, conformitatea se deosebeşte de conformism care constă în „acceptarea mecanică fără convingere personală, a validităţii normelor şi valorilor unui grup, prin faptul că motivaţiile personale ale individului coincid cu scopurile impuse de societate” (S. Rădulescu, 1994, p. 237).

Fiind o formă de adaptare individuală la viaţa socială, conformitatea este cea care asigură fundamentul ordinii sociale şi un important punct de reper în raport cu care toate celelalte modalităţi de adaptare personală sunt estimate ca „devieri” sau „deviante”.

c)      Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le consideră drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni (M. Cusson, 1997, p. 440). Implicând în mod necesar conceptul de ordine socială, devianţa include ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social.

Datorită complexităţii sale, fenomenul de devianţă socială este analizat şi interpretat în modalităţi diverse. Astfel, Cristina Neamţu (2003, p. 18) consideră că principalele criterii care stau la baza acestor analize sunt:

–         criteriul statistic ce evidenţiază faptul că atât devianţa cât şi normalitatea vehiculează un sens statistic („devianţa în sens sociologic se aseamănă cu devianţa în sensul statistic de abatere de la tendinţa centrală a unui grup”). Astfel, conform orientării interacţioniste, societatea este cea care creează devianţa pentru că stabileşte şi impune norme prin care stabileşte gradul de libertate individuală în cadrul acestor norme. Acceptând ca „normale” practicile şi conduitele curente şi ca „anormale”, „deviante” conduitele întâmplătoare, cu o mai mică frecvenţă, s-a impus ideea că intensitatea devianţei va fi invers proporţională cu frecvenţa sa. În consecinţă, cu cât un act considerat iniţial  ca deviant datorită rarităţii sale va căpăta o mai mare amploare, cu atât va părea mai puţin condamnabil şi va fi mai rar etichetat ca deviant.

–         criteriul normativ este cel mai des utilizat într-o analiză a comportamentelor deviante şi porneşte de la ideea că devianţa este, în orice situaţie, o abatere de la norma socială, o încălcare a acestora. Caracteristica de „comportament deviant” este, în acest caz, atribuită individului de către normele sociale care stabilesc foarte precis ce este dezirabil sau indezirabil, normal sau deviant şi nu de o anumită trăsătură a personalităţii sale.

–         criteriul magnitudinii şi gravităţii actului comportamental ce defineşte ca deviante numai conduitele care se abat semnificativ de la expectanţele normative considerate periculoase. De cele mai multe ori, normele nu se referă strict la un anumit comportament, ci la o clasă de comportamente considerate ca fiind dezirabile sau indezirabile (şi deci, interzise). În aceste condiţii se creează un anumit prag de toleranţă socială a grupului în raport cu aprecierea unui comportament ca fiind normal sau, dimpotrivă, deviant. Mărimea acestui prag depinde, desigur, de existenţa unui anumit consens în cadrul grupului cu privire la norma respectivă sau de însemnătatea respectării acesteia pentru asigurarea stabilităţii grupului, pentru îndeplinirea obiectivelor majore ale acestuia. De aceea „devianţa nu se referă la orice variaţie în conduite, ci la variaţii care se situează în afara câmpului conduitelor tolerate în mod curent în grup pentru o normă sau alta” (Ştefan Boncu, 2000, p. 30).

–         criteriul reacţiei sociale consideră că devianţa apare în legătură cu intensitatea reacţiei emoţionale a membrilor unei anumite comunităţi în raport cu o anumită conduită neconformistă. În acest caz, devianţa nu ar fi o stare de fapt, ci un „proces decizional” prin care membrii unui grup caracterizează comportamentul individului ca fiind deviant dacă acesta se diferenţiază net de comportamentul celorlalţi membri ai grupului.

–         criteriul medical care vizează abaterea de la normele sociale a unor indivizi datorită unor deficienţe de ordin fizic şi psihic care le influenţează comportamentul.

Datorită acestor criterii diverse de clasificare a actelor deviante, în literatura psihosociologică şi sociologică de specialitate au apărut opinii conform cărora în această categorie de fapte sociale s-ar include nu numai infracţiunile şi delictele, consumul de droguri, sinuciderea, devianţele religioase, ci şi bolile mentale sau handicapurile fizice. Constatând acest fapt – oarecum, greu de explicat, – Maurice Cusson (1997, p. 440) subliniază că, pornind de la R. Merton, S. Moscovici, Montanino, Sagarin ş.a., a putut distinge patru categorii de devianţi:

a)      devianţii subculturali („minorităţile active” după Moscovici sau „nonconformiştii” după Merton) care pun în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Aici sunt incluşi teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase care îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea;

b)      transgresorii sunt indivizii care violează deliberat o normă a cărei validitate o recunosc, dar consideră că este în interesul lor să procedeze în acest mod;

c)      indivizii cu tulburări de comportament pentru care caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus. Sunt incluşi în această categorie de pildă, alcoolicii şi toxicomanii care dacă la început acţionează în mod voluntar, odată cu instalarea dependenţei de alcool sau droguri, faptele lor nu mai pot fi apreciate ca fiind pe deplin voluntare. Tot în această categorie ar intra după Cusson indivizii cu anumite tulburări mentale (nevroza, sociopatia, tulburările de caracter etc.) la care este dificil să separăm latura de compulsiune de latura de determinare;

d)      handicapaţii. Deşi autorul nu este de acord că aceştia pot fi incluşi în categoria indivizilor cu comportament deviant, subliniază totuşi faptul că în unele studii sociologice este analizată relaţia ce poate lua naştere între aceşti indivizi şi oamenii ce se consideră normali.

Clasificarea prezentată anterior este nu numai o încercare de sistematizare a diferitelor concepţii cu privire la comportamentul deviant, ci şi un argument în plus în susţinerea caracterului relativ al devianţei. Ca şi normalitatea, devianţa este relativă în sensul că nu poate fi evaluată decât prin raportarea la standardele culturale (valori, norme, simboluri) existente în societate, comunitate sau grup.

Relativitatea devianţei este determinată de o serie de factori, cum ar fi:

a)      contextul normativ specific unui grup sau unei comunităţi – ceea ce este apreciat ca deviant într-o epocă, cultură sau comunitate poate fi tolerat într-un alt context normativ-valoric;

b)      situaţia socială – în raport de situaţia concretă, de împrejurările specifici, un act comportamental poate fi perceput ca fiind normal sau, dimpotrivă, deviant;

c)      statutul şi rolul social al autorului;

d)      pragul de toleranţă socială – atunci când pragul de toleranţă socială va fi scăzut, orice conduită inovatoare, progresistă, va fi apreciată ca fiind deviantă.

Din această caracteristică a devianţei rezultă faptul că nici o acţiune sau conduită umană nu este, în mod inerent, prin ea însăşi deviantă, ci este calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă, care impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele „socialmente” acceptabile sau indezirabile.

Datorită mobilităţii şi variabilităţii, în timp şi spaţiu, a criteriilor evaluative ale conduitei, în orice societate, graniţa dintre comportamentele dezirabile şi cele indezirabile este permeabilă, astfel că definirea devianţei implică criterii alternative, adeseori divergente între ele, dependente de gradele de toleranţă permise de constrângerile normative ale grupurilor sociale de referinţă. Există, din acest punct de vedere, o devianţă „negativă” (echivalentă cu încălcarea ordinii sociale), manifestată atunci când acţiunile indivizilor depăşesc limitele instituţionale acceptabile de toleranţă, şi o devianţă „pozitivă” (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată atunci când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale stabilite, permiţând afirmarea a noi tendinţe de organizare socială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor aspecte normative cu caracter alternativ.

Din această succintă caracterizare a devianţei putem reţine concluzia că ea are, în orice societate, nu numai un caracter distructiv, ci şi unul constructiv, contribuind la o înnoire a structurilor societăţii, la afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim). De altfel, pornind de la rolul pozitiv pe care un anumit gen de devianţă îl poate avea în dinamica societăţii, de la caracterul ei universal, unii dintre sociologi şi psihosociologi au ajuns să catalogheze devianţa ca pe un fenomen absolut normal, chiar necesar în cadrul oricărei societăţi. Pentru a vedea cât adevăr poate exista într-o astfel de afirmaţie va trebui să analizăm şi caracteristicile următorului raport.

Concepte cheie

Comportament deviantDevianţă

Normă

Conformitate

Prescripţie

Proscripţie

Norme formale

Conformism

Nonconformism

Criteriu normativ

Devianţi subculturaliMinorităţi active

Transgresori

Relativitatea devianţei

Context normativ-valoric

Prag de toleranţă socială

Comportament socialmente acceptabil

Devianţă degativă

Devianţă pozitivă

Aplicaţii şi teme de reflecţie

  1. Cum comentaţi caracterizarea făcută comportamentului deviant în Dicţionarul de psihologie socială ca fiind „o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul respectiv”?
  2. Analizaţi comparativ fenomenele de „conformitate” şi „conformism” şi particularizaţi la nivelul grupului şcolar.
  3. Formulaţi cel puţin patru argumente în favoarea relativităţii fenomenului de devianţă socială.
  4. Analizaţi comparativ fenomenele de „devianţă negativă” şi „devianţă pozitivă” şi particularizaţi la nivelul grupului de muncă.
  5. Comentaţi următorul text şi precizaţi semnificaţia sa psihosociologică:

„Criteriul major al devianţei este reacţia pe care o provoacămustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunţare, izolare, ostracizare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuţie. (…) Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii, înseamnă că a încetat să mai fie deviant. Noţiunea de devianţă nu poate fi înţeleasă în afara interacţiunii deviantului cu aceia care îi judecă” (M. Cusson, 1997, p. 441).

2. Normal şi patologic în definirea devianţei

Primul sociolog care face afirmaţia – oarecum, şocantă, – conform căreia devianţa este starea normală a societăţii a fost Emile Durkheim, considerat, pe bună dreptate, fondatorul sociologiei moderne. În opoziţie cu orientarea funcţionalistă care accentua caracterul disfuncţional al devianţei, Durkheim considera că devianţa este în orice societate un indicator al normalităţii sociale.

Analizând concepţia lui Durkheim despre devianţă, Sorin Rădulescu (1994, p. 31) arăta că pentru Durkheim, fenomenele normale sunt „acelea care sunt aşa cum trebuie să fie”, în timp ce fenomenele patologice sunt acelea „care ar trebui să fie altfel decât sunt”. Făcând această distincţie, Durkheim avea în vedere conţinutul normei: normalul (cel ce trebuie să fie) se defineşte numai în raport cu regulile şi normele stabilite de o anumită colectivitate pentru a orienta acţiunea şi conduita socială; la rândul său, patologicul este cel care ar trebui să fie altfel decât este. Ambele fenomene au drept de existenţă în societate, fiecare definindu-se în raport cu norma. În lucrarea sa „Regulile metodei sociologice”, Durkheim afirma că devianţa există chiar şi într-o „societate de sfinţi” subliniind prin aceasta că atât conformismul cât şi devianţa sunt creaţii ale aceleiaşi culturi.

Înţelegem astfel de ce sublinierea caracterului relativ al devianţei nu poate fi separat de evidenţierea universalităţii ei. Existenţa unor judecăţi creatoare de devianţă este un fapt universal, în sensul că în toate grupurile umane au existat conduite blamate şi sancţionate. În cazul interacţiunii indivizilor – sublinia Maurice Cusson (1992, p. 444) – „ies la suprafaţă aşteptări reciproce, valori împărtăşite şi norme, adică reguli care fixează ceea ce fiecare trebuie să ceară”. Oamenii nefiind identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Şi atunci, aceia care sunt convinşi de necesitatea regulilor, nu vor putea să se abţină să îşi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. Devianţa este cealaltă faţă a normei. Universalitatea normei nu este numai formală; ea apare şi într-un număr restrâns de acte de conduită care, cu foarte rare excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite. Conform opiniei lui M. Cusson sau A. Cohen, conduitele universal reprimate sunt:

  • incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;
  • răpirea şi violul unei femei căsătorite;
  • omorul, mai precis actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup;
  • furtul.

Ca atare, judecăţile creatoare de devianţă apar pretutindeni unde oamenii sunt în interacţiune durabilă şi oriunde există o înţelegere în vederea introducerii formale a unui aceluiaşi nucleu de acte.

Chiar dacă devianţa are un rol nefast în viaţa unei societăţi (diminuează motivaţia de conformare la unii indivizi, provoacă sentimente de insecuritate şi neîncredere în bazele normative şi valorice ale societăţii, afectează cooperarea între indivizi etc.), ea îndeplineşte şi o serie de funcţii sociale care îi îndreptăţeşte pe unii autori să o considere un fenomen normal, indispensabil oricărei societăţi.

Referindu-se la acest aspect, sociologul american A. Cohen aprecia cu deosebire rolul pe care devianţa socială îl are în producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social. Astfel, explica A. Cohen, în urma unei acţiuni deviante, grupul poate conştientiza faptul că unele reguli sau norme de comportament nu sunt adecvate contextului sociocultural aflat în evoluţie sau că apar contradicţii între prescripţiile unor norme. Aceste neconcordanţe reprezintă semnalul pentru introducerea unor schimbări în sistemul respectiv de norme care vor influenţa, în final, întregul sistem social. Desigur, în acest caz, Cohen avea în vedere doar aşa-numita „devianţă tolerată” sau „lejeră” care marchează stadiul în care percepţia grupului asupra unei conduite deviante începe să se modifice în timp, actul nemaifiind perceput drept condamnabil. În acest caz, graniţa dintre normal şi patologic în definirea comportamentului deviant devine relativă. Acesta este şi motivul pentru care Emile Durkheim, sociologul francez care a pus bazele unei sociologii a devianţei, considera că acel individ care comite un act deviant pune sub semnul întrebării regulile tradiţiei şi deci obligă colectivitatea să îşi modernizeze principiile de organizare.

Concluzionând, putem aprecia că devianţa este un fenomen social de o mare complexitate, prezent în orice tip de comunitate umană, îndeplinind o serie de funcţii sociale dar provocând, în acelaşi timp, şi serioase disfuncţionalităţi la nivelul tuturor structurilor comunităţii respective. Totodată, menţionăm faptul că unul dintre mediile în care amplificarea comportamentelor deviante, scăparea lor de sub control ce poate genera modificări importante în structura personalităţii tinerilor este mediul educaţional. Şcoala reprezintă nu numai o instituţie menită să îl pregătească pe tânăr pentru viaţa socială, să îi transmită cunoştinţele necesare pentru aceasta şi să îl ajute să asimileze principalele modele de acţiune socială. Şcoala este şi o instanţă socializatoare de prim ordin, „o formă de organizare care îi familiarizează pe indivizi cu exigenţele integrării sociale în formele ei particulare (integrare culturală, normativă, comunicaţională, funcţională etc.) ale cărei efecte rezidă în capacitatea lor de a dezvolta atitudini participative în legătură cu scopurile organizaţiei (în cazul şcolii, aceste scopuri sunt: performanţa şcolară, disciplina liber consimţită, motivaţia pozitivă pentru respectarea programului de activitate şi a normelor de comportament)”, (Cristina Neamţu, 2004, p. 56). Ori, abaterea de la normele de conduită şcolară îi îndepărtează pe tineri de scopurile organizaţiei şcolare şi, prin aceasta, intră în categoria celor acuzaţi, mai mult sau mai puţin, de devianţă şcolară.

Concepte cheie

NormalPatologic

Motivaţie de conformare

Funcţiile devianţei

Devianţa tolerată

Disfuncţionalităţile devianţei

Instanţă socializatoareIntegrare socială

Disciplină liber consimţită

Universalitatea devianţei

Sancţiune

Dezaprobare

Conduite universal reprimate

Aplicaţii şi teme de reflecţie

  1. Comentaţi afirmaţia lui T. Sellin conform căreia comportamentul deviant ar fi acea „reacţie normală a oamenilor normali aflaţi în condiţii anormale”.
  2. Identificaţi şi analizaţi funcţiile şi disfuncţiile devianţei în viaţa societăţii.
  3. Realizaţi un comentariu care să exprime opinia dumneavoastră cu privire la afirmaţia lui M. Cusson (1992, p. 444) conform căreia „sancţiunea impusă deviantului nu este decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. Devianţa este cealaltă faţă a normei”.
  4. Elaboraţi un eseu de minim 50 de rânduri cu tema „Devianţa şi integrarea socială”.
  5. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin trei argumenteîn sprijinul afirmaţiei: „Dacă devianţa nu este nimic altceva decât consecinţa unor judecăţi de valoare gratuite şi a unor decizii arbitrare, ea nu ar avea nici realitate proprie, nici specificitate” (idem, p. 446).

3. Specificul devianţei şcolare

La o primă analiză, devianţa şcolară apare ca un caz particular al comportamentului deviant, determinat de specificul mediului social în cadrul căruia se manifestă mediul şcolar. Din acest motiv, literatura de specialitate nici nu ne oferă o definire aparte, specifică acestui gen de comportament deviant. Acest fapt este de altfel remarcat şi de Cristina Neamţu (2004, p. 25-26) care semnalează faptul că nu numai literatura de specialitate românească, dar mai ales cea britanică, americană sau franceză nu utilizează termenul de „devianţă şcolară”, ci doar noţiuni care pot fi subscrise acesteia: „abandon şcolar”, „absenteism şcolar” sau chiar „delicvenţă juvenilă” (care este, după opinia noastră, mult mai larg decât cel pe care îl analizăm aici).

C. Neamţu are însă dreptate atunci când, analizând sfera noţiunii de „devianţă şcolară” face distincţie între aceasta şi „devianţa în şcoală”. Cea de-a doua noţiune – devianţa în şcoală – are desigur o sferă mai largă decât prima întrucât ea include şi abateri de la normele organizaţiei şcolare săvârşite de personalul didactic (de exemplu, abaterea de la normele de deontologie profesională) sau de către personalul şcolar auxiliar. Devianţa şcolară vizează aşadar doar acele conduite ale elevilor care se abat de la normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. Dată fiind complexitatea acestui fenomen vom înţelege de ce diferitele studii de specialitate, atunci când analizează devianţa şcolară, folosesc o varietate de termeni derivaţi în raport cu sensurile care se atribuie fenomenului analizat. Avem în vedere noţiuni cum ar fi: indisciplină şcolară, inadaptare şcolară, tulburare de comportament, deviere de conduită sau chiar delicvenţă juvenilă.

Dacă prima dintre acestea – indisciplina şcolară – este o semnificaţie socio-normativă, fiind cea mai apropiată ca sferă de cuprindere de noţiunea de devianţă şcolară, celelalte însă au fie o semnificaţie psihopatologică (tulburare de comportament, deviere de conduită), fie o sferă de cuprindere mai largă în raport cu noţiunea analizată (vezi „delicvenţa juvenilă” în Vasile Preda, Delicvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Cluj-Napoca, 1998). În ceea ce priveşte noţiunea de „inadaptare şcolară”, ea este suficient de ambiguă pentru a o utiliza în locul celei de „devianţă şcolară”. În acest sens, C. Neamţu (2004, p. 33) apreciază că din perspectivă psihosociologică, devianţa este interpretată ca o formă de inadaptare şi că, implicit, orice conduită de devianţă şcolară presupune o formă de inadaptare. Cu toate acestea, diferenţierile dintre cele două fenomene sunt greu de pus în evidenţă pentru că, de pildă, sunt elevi bine adaptaţi mediului şcolar, dovedind aceasta prin performanţe şcolare superioare, dar care manifestă şi conduite deviante.

Un termen mai puţin utilizat pentru a denumi manifestările de devianţă şcolară, dar prezent, totuşi, în unele studii de specialitate din ultimii ani (vezi E. Păun, Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, 1999) este cel de „rezistenţă şcolară”. El semnifică un anumit gen de strategie adoptată de către unii elevi pentru a demonstra profesorilor că normele şi valorile specifice culturii şcolare sunt incompatibile cu judecăţile lor de valoare, cu modelele de comportament la care ei au aderat. Având convingerea că normele impuse de autoritatea şcolară au rolul de a controla şi dirija în permanenţă comportamentul lor, de a-i constrânge să adopte un anumit gen de conformism cu care nu sunt de acord, aceşti elevi promovează o „cultură a rezistenţei şcolare” căreia îi atribuie o valoare pozitivă. Pentru a surprinde mai bine esenţa fenomenului de „rezistenţă şcolară”, M. Rice şi G. Harris (1995, p. 84) preiau un citat dintr-un vechi document privitor la educaţie: „Cei mai mulţi dintre elevi cred că ei şi profesorii lor au interese diferite. În opinia lor, treaba profesorului este să le încredinţeze sarcini grele, iar treaba lor este să scape de ele; (…) profesorul este onorat de obedienţa elevilor, elevii sunt onoraţi de independenţa lor”.

Revenind la conceptul central al studiului nostru – devianţa şcolară – vom aprecia că indiferent de noţiunea utilizată, pentru a o defini va trebui să includem în sfera ei de cuprindere orice comportament al elevilor care încalcă sau transgresează normele şi valorile şcolare. Avem în vedere aici fenomene cum ar fi: abandonul şcolar, absenteismul şcolar, violenţa în şcoală, toxicomania, chiulul sau diferitele acte de vandalism petrecute în mediul şcolar. În ceea ce priveşte trăsăturile definitorii ale devianţei şcolare, subliniem faptul că şi aceasta, ca şi devianţa în general, se caracterizează prin relativitate, universalitate şi normalitate. În consecinţă, conduita oricărui elev în spaţiul şcolar va fi etichetată ca fiind deviantă în funcţie de normele şi regulile instituite în instituţia şcolară respectivă, de contextul situaţional dat sau de intensitatea răspunsului emoţional al grupului de apartenenţă. Tot astfel poate fi înţeleasă deosebirea de opinii în ceea ce priveşte „normalitatea” sau „anormalitatea” comportamentului deviant în mediul şcolar.

Dacă abordările psihologice interpretează devianţa şcolară ca pe un fenomen „anormal” ce ţine de patologie, teoriile sociologice consideră că aceasta, deşi inacceptabilă în raport cu normele şi cerinţele şcolare, constituie totuşi un fenomen absolut normal în sensul că reprezintă încercări ale elevilor de a înfrunta circumstanţele şcolare specifice în care se găsesc. Prin abaterea de la normele şcolare, elevii încearcă să „sondeze” până unde sunt liberi să acţioneze fără ca profesorii şi, în general, adulţii să reacţioneze la comportamentul lor deviant. În plus, se consideră că acest tip de comportament pune în evidenţă şi o serie de neajunsuri în activitatea şcolii, precum: climatul excesiv de autoritar sau de permisiv instaurat în cadrul şcolii, gradul de apatie şi de indiferenţă al unor cadre didactice faţă de modul în care sunt respectate normele şcolare, gradul scăzut de motivaţie a elevilor, neconcordanţa dintre conţinuturile învăţării şi trebuinţele de învăţare ale elevilor, anacronismul unor norme şcolare ş.a.m.d. Ori, cu toate mutaţiile de ordin calitativ produse în sistemele de învăţământ, în modul de desfăşurare a procesului de instruire, abaterile de la normele şcolare s-au menţinut, chiar s-au amplificat şi diversificat. Este şi motivul pentru care majoritatea autorilor consideră că devianţa şcolară „nu va dispărea decât odată cu şcoala, ca formă de educaţie de masă instituţionalizată” (C. Neamţu, 2003, p. 52).

Concepte cheie

Devianţa şcolarăMediu şcolar

Delicvenţă juvenilă

Deontologie profesională

Indisciplină şcolară

Inadaptare şcolară

Abandon şcolar

Absenteism şcolarRezistenţă şcolară

Cultură a rezistenţei şcolare

Norme şcolare

Climat autoritar

Climat permisiv

Aplicaţii şi teme de reflecţie

  1. Precizaţi conţinutul următoarelor concepte: „devianţă”, „devianţă şcolară” şi „devianţă în şcoală” şi arătaţi raportul ce se instituie între acestea.
  2. Realizaţi o analiză comparativă a conţinutului următoarelor concepte: „devianţă şcolară”, „inadaptare şcolară” şi „rezistenţă şcolară” (E. Păun, 1999). Exemplificaţi.
  3. Construiţi un studiu de caz din analiza căruia să rezulte specificul fenomenului de „rezistenţă şcolară”.
  4. Realizaţi un comentariu care să exprime opinia dumneavoastră cu privire la afirmaţia: „Orice conduită de devianţă şcolară presupune implicit o formă de inadaptare” (C. Neamţu, 2003, p. 33).
  5. Comentaţi următoarea afirmaţie: „Conduitele de devianţă şcolară sunt reversibile şi asupra lor se poate interveni cu şanse considerabile de succes; nu toţi devianţii şcolari ajung delicvenţi, dar toţi delicvenţii au fost şi devianţi şcolari” (idem, p. 43).

4. Efectele democratizării educaţiei asupra dinamicii fenomenului devianţei

Amplificarea fenomenului de devianţă şcolară, dar şi nevoia de schimbare, de democratizare a educaţiei la nivel mondial, a generat şi un nou mod de abordare a acestor probleme în cadrul principalelor organisme internaţionale preocupate de evaluarea globală a progreselor înregistrate în domeniul educaţiei (UNESCO, UNICEF ş.a.).

Înfiinţată în 1946 prin transformarea Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală de la Paris, U.N.E.S.C.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă şi Cultură) s-a implicat activ în procesul de democratizare a educaţiei la nivel mondial stabilind pentru aceasta principalele direcţii de acţiune:

  • egalizarea şanselor de acces la educaţie;
  • egalizarea şanselor de succes în şcoală;
  • extinderea posibilităţilor de acces la diferite niveluri de educaţie;
  • elaborarea principalelor documente care să legifereze dreptul copilului la educaţie;
  • democratizarea relaţiei pedagogice ş.a.

Prin adoptarea „Declaraţiei mondiale asupra educaţiei pentru toţi” în anul 1990 în cadrul unei conferinţe mondiale asupra educaţiei, UNESCO a atras atenţia asupra unor fenomene socioeducative ce au luat amploare în ultimii ani în mediul şcolar aducând serioase prejudicii nu numai eficienţei actului educativ, ci şi funcţionării normale a întregii societăţi – abandonul şcolar şi absenteismul. Chiar dacă nu erau singurele forme de devianţă şcolară care diminuau calitatea sistemelor naţionale de învăţământ (analiza respectivă nu făcea referiri şi la alte fenomene, la fel de grave, care afectau imaginea şcolii şi făceau dificilă îndeplinirea obiectivelor sale: violenţa şcolară, toxicomania, vandalismul ş.a.), documentul supus atenţiei întregii comunităţi educaţionale promova o nouă viziune asupra devianţei şcolare.

Devianţa şcolară trebuia privită în noile condiţii internaţionale ca o problemă de interes major, specifică lumii contemporane şi aflată în strânsă conexiune cu tendinţele fundamentale ale acesteia. Datorită impactului pe care abandonul şcolar şi absenteismul îl au pe plan economic, social şi cultural în oricare din ţările analizate, UNESCO a propus ca principale modalităţi de prevenţie şi diminuare a acestora democratizarea educaţiei şi accentuarea calităţii acesteia, în sensul adecvării ei la trebuinţele de învăţare fundamentale ale tinerilor.

În legătură cu această ultimă apreciere, reţinem atenţia asupra conceptului de „trebuinţe de învăţare” considerat ca fiind adevărata „cheie” a intervenţiei în acţiunea de diminuare a absenteismului şi abandonului şcolar. Pentru succesul în „diminuarea abandonului şi absenteismului, fenomene socioeducative îngrijorătoare prin consecinţele de ordin juridic, economic şi cultural, şcoala se vede obligată să identifice, să întreţină şi să satisfacă pe deplin trebuinţele de învăţare ale copiilor, preadolescenţilor şi adolescenţilor” (G. Văideanu, 1996, p. 20). Încă din anul 1974, P. Freire a insistat asupra identificării şi înţelegerii trebuinţelor educative, arătând că nu este suficient să se constate un deficit de performanţă pentru a se identifica o trebuinţă de învăţare; condiţia esenţială este ca mai întâi individul respectiv, conştient de deficitul său, să vrea să îl combată. În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că întrebările esenţiale referitoare la determinarea trebuinţelor de învăţare nu şi-au găsit un răspuns, acordarea unor drepturi elevilor (cum sunt, de pildă, cele zece drepturi ale elevilor analizate de C. Cucoş în „Minciună, contrafacere, simulare”, p.63-66) ridică problema consecinţelor pe termen lung şi şcurt. Pe termen scurt, efectul cel mai important este diminuarea formelor minore de devianţă şcolară. Dacă totul (sau aproape totul) este permis, atunci conduite precum fuga de la şcoală, indiferenţa faţă de învăţătură, insubordonarea, neparticiparea la programul şcolar sau refuzul autorităţilor şcolare nu vor mai fi taxate ca deviante, ci vor putea fi interpretate ca un exerciţiu al drepturilor elevilor în şcoală. Pe termen lung, apare riscul formării unor tineri excesiv de individualişti; drepturile elevului, aşa cum au fost ele formulate de specialiştii de la Geneva, invită elevii să se centreze pe ei înşişi şi pe trebuinţele proprii. Necompensate prin activităţi educative corespunzătoare, aceste drepturi pot încuraja egoismul, individualismul, spiritul de competiţie, în condiţiile în care integrarea în societatea contemporană pretinde valorile opuse (C. Neamţu, 2003, p.58).

O astfel de democratizare a educaţiei trebuia să aibă la bază atât principalele drepturi ale copilului, respectiv ale elevului (vezi „Carta drepturilor elevului”, Geneva, 1996; „Declaraţia drepturilor copilului”, ONU, 1959 şi „Convenţia drepturilor copilului”, ONU, 1989), cât şi trebuinţele fundamentale de învăţare ale acestuia. În acest sens, se apreciază faptul că este necesar ca oricărui elev să îi fie respectate drepturile sale fundamentale chiar dacă, prin aceasta, educaţia şcolară urmează să fie eliberată de orice constrângere, să se transforme într-o activitate pe deplin liberă şi consimţită a elevilor.

Desigur, respectarea unor drepturi cum ar fi de exemplu cel de „a învăţa numai ceea ce are rost şi sens” sau „de a nu iubi şcoala şi de a declara acest lucru”, sau de „a nu coopera la propriul proces de formare” ş.a. poate părea, la o primă vedere, o cale sigură de anulare de către elev a propriilor responsabilităţi, de a alege de unul singur, fără nici o constrângere exterioară, momentul şi forma în care urma să se instruiască. În realitate însă, conştientizarea elevului cu privire la drepturile sale fundamentale, la trebuinţele sale educative este menită dimpotrivă, să îl responsabilizeze, să îl determine să aleagă în cunoştinţă de cauză modalitatea în care se va pregăti pentru viaţă sau cunoştinţele şi aptitudinile ce îi vor fi necesare pentru aceasta. În aceste condiţii, – consideră adepţii acestei noi orientări în interpretarea devianţei şcolare – abandonul şcolar sau absenteismul nici nu vor mai constitui probleme de devianţă comportamentală. Desigur, toate aceste eforturi de democratizare a educaţiei, de adecvare a ei la trebuinţele fundamentale ale individului au condus către noi modalităţi de abordare a devianţei şcolare şi chiar de interpretare mai nunaţată a dimensiunilor şi trăsăturilor ei.

Dar aceasta nu a însemnat însă şi înlăturarea din viaţa şcolii a fenomenelor de devianţă, a diferitelor forme de abatere de la normele şi cerinţele unui învăţământ de calitate. Devianţa şcolară este un fenomen psihosocial mult prea complex pentru a fi cunoscut sub toate aspectele sale şi mai ales pentru a fi supus unui control total de către autorităţile şcolare. Aceasta nu înseamnă însă că un studiu atent şi responsabil privind principalele forme de manifestare a devianţei şcolare în vederea descifrării factorilor cu rol determinant în generarea acestora nu ar putea conduce către aflarea unor posibile căi de acţiune pentru diminuarea manifestărilor deviante în mediul şcolar.

Concepte cheie

Democratizarea educaţieiDemocratizarea relaţiei pedagogice

Egalizarea şanselor de acees la educaţie

Egalizarea şanselor de succes în şcoală

Convenţia drepturilor copiluluiDreptul copilului la educaţie

Trebuinţe fundamentale de învăţare

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Comentaţi şi argumentaţi principalele implicaţii ale democratizării educaţiei asupra dinamicii trebuinţelor fundamentale de învăţare ale elevilor.
  2. Precizaţi modalităţile prin care, în calitate de consilier (psiholog) şcolar realizaţi conştientizarea elevilor cu privire la trebuinţele sale educative.
  3. Realizaţi un eseu de minim 40 rânduri pornind de la afirmaţia: „Experienţa deceniului educaţiei pentru toţi a demonstrat că cel mai bun indicator predictiv al achiziţiilor educative ale unui copil este nivelul de alfabetizare şi educaţie al părinţilor”.
  4. Realizaţi un comentariu care să exprime opinia dvs. cu privire la Carta drepturilor elevului elaborată de Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Geneva (vezi C. Cucoş, 1997, p.63-66).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.