PREVENIREA CORUPŢIEI INTERNE

Planul temei:

1  INFRACTIUNILE DE CORUPTIE IN LEGISLATIA ROMANEASCA

–         Legea nr. 78 din  8 mai 2000

2 ETIOLOGIA CORUPŢIEI. ASPECTE SPECIFICE ÎN ORGANIZAŢIA DE POLIŢIE

A). Cadrul general psihosociologic şi juridic.
Aspecte psihosociologice:

    – urmări ale corupţiei;

    – definitia corupţiei.

    1. Aspecte privind cunoaşterea fenomenului corupţiei:

    – dimensiunea statistică şi normativă;

    – dimensiunea economică;

    – dimensiunea psihologică;

    – dimensiunea sociologică;

    – dimensiunea culturală.

    1. Aspecte juridice privind noţiunea de corupţie.

    B). Corupţia în cadrul organizaţional:

    – modele teoretice ale corupţiei din cadrul agenţiilor de control social:

    a)       Modelul participativ sau al cooptării subiecţilor;

    b)      Modelul “capturării” agenţiilor de control social;

    c)       Modelul dominaţiei exercitate de exploatatori interni ai resurselor.

    – ipoteze cu scop predictiv care indică posibilitatea apariţiei corupţiei ca devianţă organizaţională.

    C). Corupţia în cadrul poliţiei.

    1. Modalităţi de manifestare a corupţiei în poliţie.

    – categorii de fapte de corupţie comise de poliţişti.

    1. Cauze şi condiţii de manifestare a corupţiei în poliţie.

    2.1. Factorii economici;

    2.2. Factorii organizaţionali;

    2.3. Factori individuali şi de percepţie.

    D). Concluzii.

    3. MODALITATI DE PREVENIRE A CORUPTIEI INTERNE.

    1. Structura specializata din cadrul M.I.R.A.

    2. Prevenirea corupţiei interne – responsabilitate principala a tuturor structurilor M.I.R.A.:

    – prevenirea corupţiei interne – prioritate a conducerii Poliţiei Române;

    – principalele activităţi, in domeniul prevenirii coruptiei interne, desfăşurate la nivelul structurilor Poliţiei Române, in anul 2007;

    – principalele etape ale managementului activitatilor de prevenire a coruptiei interne in cadrul Politiei Romane, pentru anul 2008.

    Obiectivele temei:

    ● Identificare actelor de corupţie incriminate in Codul Penal si Legea nr. 78 din  8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificarile si completarile ulterioare

    Cunoaşterea factorilor ce determină sau înlesnesc corupţia în unităţile de poliţie.

    Cunoaşterea modalităţilor de manifestare a corupţiei în poliţie

    ● Evidenţierea modalităţilor de prevenire a corupţiei interne

    1.INFRACTIUNILE DE CORUPTIE IN LEGISLATIA ROMANEASCA

    In Romania, principalele acte de coruptie sunt incriminate in Codul Penal (art. 254 – 257) si Legea nr. 78 din  8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificarile si completarile ulterioare.

    Legea nr 78/2000 stabileste următoarele:

    • categoriile de persoane carora li se aplică măsurile de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie instituie prin respectiva lege, acestea fiind persoane care:

    a) exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;

    b) îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;

    c) exercită atribuţii de control, potrivit legii;

    d) acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;

    e) indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;

    f) deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;

    g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) – f), în condiţiile prevăzute de lege.

    Politistii se incadreaza in categoria prevazuta la lit. “a”, dar se pot regasi si in categoriile prevazute la lit. “b” si “c”.

    • reguli speciale de comportament privind anumite categorii de persoane, în scopul prevenirii faptelor de corupţie;

    Astfel, persoanele care fac parte din categoriile enuntate sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

    Persoanele prevăzute la art. 1 lit. “a” din lege, precum şi persoanele care deţin o funcţie de conducere, de la directori inclusiv, în sus, în cadrul regiilor autonome, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice implicate în realizarea procesului de privatizare, Băncii Naţionale a României, băncilor la care statul este acţionar majoritar, au obligaţia să îşi declare averea în condiţiile prevăzute de Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere.

    Nedepunerea declaraţiei de avere de către persoanele mentionate mai sus atrage declanşarea din oficiu a procedurii de control al averii în condiţiile Legii nr. 115/1996.

    De asemenea, persoanele prevăzute la art. 1 lit. “a” şi “c” din Legea nr 78/2000 au obligaţia să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă ori indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică.

    Dispoziţiile Legii nr. 115/1996 referitoare la modalitatea depunerii declaraţiei de avere se aplică în mod corespunzător şi în aceste cazuri.

    • infracţiunile de corupţie;
    • infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie;
    • infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie;
    • infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
    • dispoziţiile procedurale.

    Conform statisticilor in domeniu, cele mai frecvente acte de corupţie comise de politisti sunt:

    –          luarea de mită (art. 254 CP);

    –          primirea de foloase necuvenite (art. 256 CP);

    –          traficul de influenţă (art. 257 CP).

    Material suplimentar – Legea nr. 78/2000 si articolele 254 – 257 din Codul Penal.

    2 ETIOLOGIA CORUPŢIEI. ASPECTE SPECIFICE ÎN ORGANIZAŢIA DE POLIŢIE

    Pentru a putea analiza într-o manieră corespunzătoare problematica factorilor ce determină sau înlesnesc corupţia în unităţile de poliţie, este necesară o privire de ansamblu asupra contextului psihosocial şi normativ la nivelul întregii societăţii, întrucât manifestările fenomenului corupţiei în organizaţiile poliţieneşti au un anumit specific, dar ele reprezintă, totodată, şi oglindirea stării de lucruri de la nivel macrosocial.

    A). Cadrul general psihosociologic şi juridic.

    1). Aspecte psihosociologice.

    Corupţia reprezintă una dintre problemele majore ale societăţii noastre actuale, şi este un efect direct al gradului de dezorganizare, la nivel axiologic, care caracterizează ceea ce se numeşte tranziţia.

    Procesul de tranziţie de la un tip de societate la altul este inerent conflictual şi contradictoriu. În esenţă, el reprezintă o renunţare graduală, marcată de multiple forme de rezistenţă, la unele valori şi nevoi considerate fundamentale pentru indivizii ce compuneau un tip de societate, pentru a fi înlocuite cu alte valori şi nevoi fundamentale, care să determine o nouă societate ce exprimă şi însumează aceste repere definitorii.

    Această trecere este mult îngreunată de lipsa enunţării clare şi explicite şi de asumarea generalizată a noului model care să reprezinte finalitatea procesului de tranziţie, ceea ce înseamnă că subzistă în continuare norme şi instituţii care susţin o societate bazată pe vechile valori, la concurenţă cu alte norme şi instituţii ce încearcă să definească noul model. Aceasta înseamnă, de exemplu, că structura socială şi economică a sistemului socialist, având ca un criteriu de bază o anumită formă de solidaritate socială, era definită de norme de moralitate şi corectitudine subordonate ca sens principiului acelei solidarităţi sociale.

    Sistemul economiei de piaţă, perceput la extrem şi distorsionat ca fiind strict concurenţial, a generat în consecinţă o percepţie deformată asupra necesităţii respectării vechilor norme de moralitate/corectitudine. Acestea au început a fi considerate caduce, în condiţiile în care ideea de solidaritate socială părea că trebuie să dispară, pentru a face loc atitudinii de concurenţă (nu întotdeauna înţeleasă sau susţinută de legislaţia momentului ca loială), de “fiecare pentru sine”, ca şi de recunoaştere a importanţei şi valorii personale prin posedarea de către individ de anumite valori (bunuri, bani, prestigiu derivat din etalarea unor semne ale succesului material, imagine reflectată în presă sau, cel puţin, într-un grup cât mai mare de oameni), dar şi prin poziţionarea acestuia într-un contrast obligatoriu şi vizibil cu cei care nu posedă acele valori. Totodată, din diverse motive, mai ales acelea care ţin de elaborarea şi aplicarea legilor, majoritatea indivizilor au perceput ideea de solidaritate socială ca o noţiune fără substanţă, incapabilă de a se răsfrânge asupra propriului interes pentru a-l susţine.

    Practic, nu se poate vorbi de o societate democratică şi necoruptibilă decât în măsura în care indivizii care o compun, şi cu precădere aceia care se regăsesc la diverite nivele de decizie care pot afecta interesele particulare sau generale legale şi legitime, practică un comportment democratic şi necoruptibil, conform unui model prezentat ca obiectiv de atins.

    În aceste condiţii, observăm că nu există o cristalizare şi o formulare limpede şi explicită a setului de valori fundamentale care să ne caracterizeze ca societate, indivizi ai acestei societăţi, relaţiile dintre indivizi şi scopurile şi interesele generale şi particulare legitimizate prin respectarea acestor valori ce ar urma să guverneze noua societate. Ele ar fi trebuit cuprinse într-un act constituţional, ca o declaraţie de principii unanim acceptate şi care să fie internalizate pentru că le este recunoscută importanţa şi valoarea.

    De aceea, lipseşte forţa de coeziune, liantul principial care să susţină sensul de mişcare a societăţii, apt să confere semnificaţie actelor individuale din toate domeniile vieţii sociale. Lipseşte aspectul educaţional şi formator în spiritul noului model de valori, care ar fi trebuit conţinute în toate interacţiunile vieţii sociale normate, de la predarea în şcoli a înţelesului şi scopului acestor valori, la exprimarea lor în actele de justiţie penală, civilă şi administrativă, la reglementările relaţiilor economice, a normelor interne de reglementare a activităţii instituţiilor, a politicilor financiar-fiscale şi a relaţiilor economice internaţionale.

    În mod eronat, după cum o dovedeşte realitatea, s-a crezut că acestă coeziune socială ar putea fi menţinută doar prin conformarea generală la normele juridice şi prin întărirea instituţiilor ce controlează respectarea acestor norme – dar chiar aceste instituţii, în politica lor de acţiune, se confruntă cu confuzia generată de inexistenţa setului de valori la care să se poată raporta consecvent acţiunea membrilor lor. Numai existenţa normelor juridice şi a instituţiilor nu poate conferi coeziune unei societăţi, deoarece atitudinea şi comportamentul uman sunt guvernate în primul rând, la nivel mental, de seturile personale de valori internalizate şi ierarhizate după o importanţă apreciată subiectiv, şi doar în plan secundar sunt influenţate de acţiunea altor oameni sau instituţii.

    Legile şi instituţiile trebuie ele însele subordonate ca sens modelului de valori explicit spre care să tindă societatea. Practic, se dovedeşte că statul de drept nu poate fi atins şi menţinut decât dacă normele juridice subsumate acestuia întrunesc simultan cele trei criterii de validitate: legalitatea, eficacitatea, legitimitatea.

    Legalitatea se referă la coerenţa internă a discursului juridic, astfel încât, pentru a avea generalitate şi permanenţă, o normă juridică trebuie să se încadreze într-un ansamblu unitar de reguli, definit prin logică internă. Eficacitatea se referă la capacitatea de performanţă practică a normei juridice în raport cu scopurile urmărite. Legitimitatea se referă la exigenţa asigurării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi posibilitatea unei protecţii sociale a indivizilor, precum şi includerea tuturor cetăţenilor, fără nici o excepţie, în sistemul de drepturi, libertăţi, obligaţii şi contribuţii.

    Altfel spus, starea de legalitate, înţeleasă deseori în mod reducţionist ca o conformare generală la cadrul juridic existent la un moment dat, nu poate fi atinsă numai prin forţa obligativităţii respectării legii, exprimată prin sancţiunea enunţată în cuprinsul normei şi aplicată de instituţiile de control şi coerciţie.

    Pentru a se menţine eficientă şi fără mari costuri şi tensiuni, starea de legalitate (ne referim în special la starea de legalitate în domeniul financiar-economic, al relaţiilor şi conduitelor profesionale, adică acolo unde este susceptibilă apariţia corupţiei) trebuie să devină ceva de dorit, atractivă, pentru că este înţeleasă şi demonstrată totodată ca benefică, iar nu acceptată doar ca urmare a unui sistem de presiune şi control.

    Astfel, dacă individul nu percepe norma legală ca fiind şi eficace şi legitimă în acelaşi timp, şi o percepe ca fiind neetică şi inechitabilă, se va considera îndreptăţit să profite de orice oportunitate de eludare a legii, fie considerând legea ca incapabilă să susţină şi propriul său interes pe care îl consideră legitim în condiţiile generale percepute, fie considerând că toţi ceilalţi sunt dispuşi să încalce norma şi atunci nu vede de ce ar lupta împotriva curentului, ba chiar se simte într-o anume siguranţă alăturându-se unui consens general tacit.

    Cele mai intense şi semnificative urmări ale corupţiei devin vizibile astfel:

    –          corupţia exercită o influenţă nefastă asupra aparatului administrativ, erodând determinarea aderării la standarde înalte de probitate morală (sentimentul moral intră în declin, fiecare întrebându-se de ce trebuie să fie el unicul reprezentant al moralităţii);

    –          observarea corupţiei de către populaţie la nivel guvernamental sau a altor sfere ale deciziei publice induce diminuarea respectului pentru autoritatea constituită, prin urmare la diminuarea legitimităţii autorităţii;

    –          dacă vârfurile clasei politice sau ale funcţionarilor publici sunt percepute ca fiind corupte, publicul nu va vedea nici un motiv de a nu uza de aceleaşi metode;

    –          corupţia duce la o pierdere imensă de efort productiv, întrucât timpul, energia şi resursele sunt consumate în vederea creării de legături pentru a reuşi înşelarea sistemului, şi nu pentru susţinerea convingătoare a propriului caz, chiar şi atunci când este considerat legitim;

    –          mita plătită pentru creşterea vitezei şi flexibilizării sistemului de decizie administrativă, conceput şi păstrat greoi din inerţie sau calcul, face ca mobilul deciziilor să fie banii, iar nu nevoile comunităţii.

    Aceasta este corupţia, în sensul ei cel mai larg, când devine stare de coruptibilitate, mentalitate generală şi fenomen: sumă a actelor deviante individuale dintr-o societate, care au ca substrat motivaţional disponibilitatea de a eluda legislaţia momentului referitoare la adoptarea unor anumite conduite în relaţiile profesionale din toate domeniile vieţii economico-sociale, implicând disimularea intenţiilor, conduită neonestă şi manipularea încrederii acordate, pentru obţinerea unor beneficii personale şi în dauna interesului general sau al unei persoane al cărei interes legitim depindea de decizia celui ce i se acordase încrederea şi cumulul de drepturi, prerogative şi atribuţii legiferate.

    Într-un sens mai restrâns, corupţia este definită ca folosire a puterii publice în scopul obţinerii unor beneficii private.

    Aceste fapte se desfăşoară într-un cadru general în care persoanele investite cu încredere recunosc formal noţiunea de interes general, se declară formal dispuse să sprijine prin activitatea lor interesul general şi să adopte, în consecinţă, acea conduită subordonată ca sens scopului declarat de sprijinire a interesului general.

    Însă, aşa cum am arătat, interesul general nefiind o noţiune exprimată clar, explicit şi acceptată de toţi membrii societăţii, lăsând loc echivocului, ambiguităţii şi interpretării partizane şi neoneste, individul investit cu putere de decizie nu va reuşi să se raporteze la conceptul de interes general ca la ceva limpede în care se oglindeşte şi propriul său interes particular considerat legitim.

    În consecinţă, va începe să se îndoiască de necesitatea respectării normelor de conduită impuse de lege şi nu va mai vedea această conduită ca o cale de susţinere a interesului general în care poate regăsi propriul său interes subsumat.

    De aceea, îşi va raporta conduita doar la faptul că există, în organizaţia în care profesează, un cod de comportament cu caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că nu se va mai preocupa să susţină o valoare în care crede şi căreia i s-ar subordona cu maximă eficienţă, considerând orice încălcare, în mod implicit, ca fiind ilegitimă şi injustă, ci se va subordona sentimentului de teamă indus de sancţiunea adiacentă codului pe care este obligat să-l respecte şi dorinţei de a păstra anumite privilegii materiale şi de imagine.

    Natura umană însă se subordonează întotdeauna eficient valorii pe care o recunoaşte şi încearcă să eludeze pe orice cale constrângerea şi arbitrariul. Astfel, dacă deja este aflat în situaţia de a-i lipsi o educaţie de bază care să valorizeze respectul de sine, structurat pe un cod internalizat de onoare şi demnitate, individul va fi vulnerabil în faţa oportunităţilor de câştig prin corupţie sau abuz.

    Altfel spus, o conduită necoruptibilă este eficientă şi consecventă atunci când este generată de ideea de a apăra o valoare (de exemplu, onorabilitatea unei profesii, care este percepută ca răsfrângându-se asupra onorabilităţii individului care o practică), şi nu atunci când este generată de teama unei sancţiuni.

    O atitudine bazată pe convingere şi motivare personală este mult mai eficientă şi mai persistentă decât una bazată pe teamă sau constrângere.

    Corupţia şi starea de coruptibilitate sunt două lucruri diferite. De obicei, atenţia şi acţiunile sunt focalizate pe corupţie, adică pe acele infracţiuni care au fost enunţate la un moment dat în legile penale dar care, în contextul socio-economic al momentului, reprezintă doar “vârful aisbergului”. O abordare eficientă însă trebuie să focalizeze atenţia şi eforturile asupra stării de coruptibilitate, care devine vizibilă prin prisma tipurilor de prejudicii aduse intereselor particulare şi generale, legitime şi legale, apărute doar ca urmare a unor atitudini duplicitare, neoneste ale celor care deţin pârghiile deciziei în orice domeniu de activitate, dar şi prin prisma normativelor susceptibile de vicii de elaborare care permit implicarea în acte de corupţie nesancţionabile sau uşor de camuflat sub aparenţă de legalitate.

    Corupţia nu poate fi niciodată susceptibilă de săvârşirea din culpă şi fără premeditare, aşa încât este tratată ca un refuz de conformare la legea care enunţă obligaţia de a nu face ceva, ca o decizie strict personală de a se sustrage imperativului normativ, ceea ce determină autorităţile să promoveze în special eficientizarea controlului şi, mai ales, a mecanismelor sancţionatoare care să determine o mai puternică tendinţă de conformare datorată temerii.

    Starea de coruptibilitate însă nu este generată de refuzul oamenilor de a se conforma legii, ci de confuzia valorilor la care să-şi raporteze consecvent conduita, ceea ce poate influenţa major decizia personală privind conformarea şi poate depăşi ca intensitate teama de sistemul coercitiv.

    De aici rezultă o soluţie pentru scăderea nivelului coruptibilităţii şi, implicit, a faptelor de corupţie: preocuparea pentru întărirea sistemelor de control şi sancţionare să fie lăsată pe un plan secundar, iar atenţia să fie canalizată spre elaborarea unui model de societate sau de organizaţie necoruptibilă, exprimat în termeni clari şi precişi, al căror înţeles să fie acelaşi pentru toţi, cu accentul pus pe beneficiile rezultate şi demonstrate din participarea tuturor la susţinerea acelui model.

    Din acel moment, confuzia ar dispare, criteriile de corectitudine ar fi limpezi şi uşor de evidenţiat întrucât înţelesul lor va fi raportat şi subordonat modelului avut în obiectiv, iar oamenii ar avea o valoare pe baza căreia să poată internaliza codul de conduită necesar pentru a se putea integra în modelul dorit.

    Totodată, chiar sistemul de control şi sancţiune va căpăta coerenţă, sens, eficienţă şi legitimitate, întrucât şi el va fi subordonat ca finalitate urmărită aceluiaşi model de societate sau organizaţie necoruptibilă hotărât de toţi participanţii.

    2). Aspecte privind cunoaşterea fenomenului corupţiei.

    Pentru a vorbi de etiologia corupţiei, trebuie să arătăm că înţelesul noţiunii de corupţie implică luarea în considerare în mod conjugat a înţelesurilor mai multor dimensiuni sub care se prezintă corupţia:

    • Dimensiunea statistică şi normativă. Acestă dimensiune este dată de totalitatea faptelor de corupţie descrise prin normele de incriminare şi cuprinse în statisticile oficiale pe o perioadă determinată. Este o dimensiune simultan statistică şi normativă, întrucât statisticile sunt elaborate doar pe baza cazurilor descrise prin normele de incriminare de la un moment dat. Cifrele variază în funcţie de instituţiile cărora le aparţin statisticile şi după cum este vorba de fapte constatate, trimise în instanţă sau pentru care au fost pronunţate hotărâri definitive.

    Dincolo de aplicaţiile din domeniul statistic, dimensiunea normativă implică totalitatea normelor de reglementare a diferitelor aspecte economico-sociale şi de conduită obligatorie a persoanelor cu putere de decizie la diferite nivele, care conţin vicii de elaborare susceptibile să fie folosite fraudulos de cei dispuşi să fie neoneşti, astfel încât legea elaborată defectuos poate deveni principala condiţie de manifestare a fenomenului corupţiei.

    Perspectiva asupra fenomenului dată de această dimensiune este limitată de numărul de fapte similare nedepistate, ca şi de concentrarea selectivă a eforturilor de depistare în diferite domenii de activitate, în funcţie de diverse cerinţe, presiuni, interese ale momentului.

    Totodată, limitarea perspectivei este dată şi de cuprinderea în statistici a unor fapte de corupţie care nu reprezintă abuzuri grave de încredere sau nu aduc prejudicii intereselor unor persoane sau instituţii (de exemplu, primiri de foloase necuvenite, având valori simbolice), sau a unor categorii de făptuitori care, prin poziţia lor, nu puteau produce decizii de natură a afecta grav interesele particulare sau generale legitime.

    Toate acestea sunt aspecte ce distorsionează încercările de cunoaştere a realităţii manifestării fenomenului de corupţie, nu oferă un indiciu pertinent asupra percepţiei generale privind amploarea şi persistenţa faptelor de corupţie şi prejudiciile economice şi sociale pe care le antrenează.

    Un alt aspect care trebuie reţinut în legătură cu inconsistenţa informaţiei oferită de dimensiunea statistică este următorul: statisticile privind fenomenul corupţiei se alcătuiesc pe baza făptuitorilor descoperiţi, iar ceea ce numim fapte de corupţie constatate sunt înregistrate întotdeauna doar ca urmare a prinderii unor făptuitori, astfel încât ceea ce numim uzual fenomenul corupţiei se referă doar la totalitatea persoanelor corupte descoperite, fără a lua în calcul existenţa faptelor abuzive, aducătoare de prejudicii intereselor legitime ale unor persoane sau instituţii.

    Din cauza inconsistenţei criteriilor legale de definire a corupţiei, statisticile nu iau în considerare aceste fapte distinct de făptuitorii lor, care pot rămâne o perioadă nedescoperiţi, deşi ele pot fi lesne evidenţiate, sau nu există şi astfel de statistici, ceea ce înseamnă că o abordare bazată doar pe evidenţele statistice actuale ignoră cea de a doua componentă care ar întregi imaginea fenomenului corupţiei: cea a faptelor şi abuzurilor aducătoare de prejudicii intereselor legitime, semnalate în diferite moduri, uşor de constatat şi care nu puteau fi săvârşite decât de către persoane care aveau o anumite prerogative legale de a dispune, de care au abuzat pentru a obţine unele beneficii private.

    Astfel, încercarea de a stabili dimensiunile corupţiei pe o perioadă determinată, prin luarea în considerare doar a cazurilor descoperite, adică, aşa cum am spus, a făptuitorilor descoperiţi, reprezintă o pistă falsă şi o escamotare a realităţii, atâta vreme cât nu se ia în calcul multitudinea de prejudicii semnalate în dauna unor persoane sau instituţii sau interesului general, ca urmare a unor abuzuri în exercitarea funcţiei publice.

    De exemplu, nu este absolut necesar ca un funcţionar să fie denunţat sau prins pentru o infracţiune oarecare de corupţie, pentru a stabili că ne aflăm în faţa unei situaţii în care este prezentă corupţia. Faptul că există semnalări ale unor prejudicii aduse intereselor generale prin decizii susceptibile de rea-intenţie, plângeri întemeiate ale unor persoane privind prejudicieri sau blocaje arbitrare, dezinformări sau situaţii incorecte de orice natură, care le îngreunează sau anulează posibilitatea îndeplinirii drepturilor sau intereselor legale şi legitime, este suficient pentru a indica existenţa unui funcţionar cu atribuţii în acel domeniu care abuzează de prerogativele funcţiei, iar acest lucru nu se întâmplă fără intenţia funcţionarului de a obţine un beneficiu din partea altcuiva sau împreună cu altcineva favorizat prin conduita sa abuzivă.

    • Dimensiunea economică. Aceasta are în vedere evaluarea şi estimarea costurilor economice şi sociale ale diferitelor acte de corupţie, ca şi aprecieri cantitative şi calitative ale prejudiciilor materiale şi morale generate de fenomenul corupţiei.

    Este o dimensune importantă, pentru că în funcţie de estimarea acelor costuri economico-sociale implicate distinct de diferitele acte de corupţie, se poate face o ierarhizare eficientă a importanţei şi urgenţei unor acţiuni anticorupţie, pentru o organizare coerentă şi o alocare judicioasă de resurse juridice, umane şi materiale în acest scop.

    • Dimensiunea psihologică. Aceasta se referă la structura şi personalitatea indivizilor, a grupurilor de corupători şi corupţi, motivaţiile, mobilurile şi finalităţile urmărite, reacţia publică faţă de corupţie
    • Dimensiunea sociologică furnizează informaţii despre cauzele şi condiţiile care generează acte şi manifestări coruptive, ca şi despre factorii de risc existenţi în anumite sectoare şi domenii de activitate.

    Această dimensiune poate fi completată şi nuanţată de o dimensiune culturală, care are în vedere anumite comportamente sau atitudini devenite tradiţionale şi care, deşi ca fapte pot fi asimilate în prezent unora de corupţie, înţelesul şi semnificaţia lor pentru majoritatea cetăţenilor le scoate din categoria corupţiei, ceea ce îngreunează deseori stabilirea unei demarcaţii clare între acestea şi faptele de corupţie considerate ca afectând interesul general.

    De exemplu, oferirea pentru diferite servicii a unui preţ superior tarifului oficial, semnifică de fapt mulţumirea beneficiarului serviciului faţă de prestaţia amabilă sau de o manieră deosebită în orice alt sens cu care prestatorul şi-a îndeplinit serviciul şi, totodată, satisfacţia personală a celui ce plăteşte mai mult de a-şi etala generozitatea.

    Deşi ar putea fi descrisă ca o primire de foloase necuvenite, această situaţie nu este considerată ca atare de majoritatea cetăţenilor, întrucât preţul oferit peste tariful oficial are o valoare simbolică, deci nu este considerată aducătoare de prejudicii. Acestea ar fi de fapt criteriile după care putem să separăm aceste situaţii de veritabilele primiri de foloase necuvenite ca acte de corupţie, deoarece sunt pretinderi de mită mascate, sau condiţionări ale efectuării unui act în deplinătatea aspectelor legale, răsplătite cu sume mari sau valori şi foloase mari în raport cu serviciul sau actul îndeplinit.

    De aceea, apare inoportună atât ideea de sancţionare prin lege a acestor tipuri nepericuloase şi neprejudiciabile de situaţii, cât şi ideea de a anunţa că se permite, tot printr-o lege, existenţa unor astfel de situaţii: cea mai potrivită abordare este aceea de a lăsa liber, la latidudinea fiecăruia, posibilitatea de a-şi exprima în forma dorită mulţumirea pentru un serviciu adus, atâta vreme cât acel serviciu nu a adus nimănui vreun prejudiciu în interesele sale legitime.

    Un alt exemplu care ţine de dimensiunea socio-culturală este cel al percepţiei corupţiei faţă de categorii distincte de persoane. Astfel, majoritatea cetăţenilor a acceptat intrarea în tradiţie a răsplătirii personalului medical, deoarece medicul (sau asistentul medical, după caz), este perceput ca fiind o persoană care face realmente un serviciu dorit de cetăţean (alină o durere, vindecă o boală, salvează o viaţă, aplică un tratament), iar faptul că este o persoană cu îndatoriri şi salarizată pentru ceea ce face devine secundar în percepţia generală.

    Pe de altă parte însă, poliţistul, atâta vreme cât este perceput mai puţin ca un protector al comunităţii şi al oricărui cetăţean, ci mai degrabă ca un supraveghetor şi un sancţionator (iar studiile privind opinia publică faţă de poliţişti indică această percepţie), reacţia cetăţenilor faţă de comiterea unui act de corupţie de către acesta este cu mult mai vehementă. Să nu uităm faptul că poziţia de autoritate şi putere de decizie este întotdeauna susceptibilă de a oferi premisele coruptibilităţii.

    Practic, medicul este răsplătit pentru că face sau pentru a face în cel mai bun mod un serviciu dorit de cetăţean, iar acest lucru este privit ca destul de acceptabil. Poliţistul este răsplătit sau mituit pentru a nu face ceva (a nu încheia un act sau a nu aplica o sancţiune), fie pentru că cetăţeanul nu vrea să-şi asume consecinţele unei fapte, fie deoarece consideră norma pe care a încălcat-o prin fapta sa ca fiind injustă, aşa încât preferă să plătească o sumă mai mică sub formă de mită în locul uneia mai mari ca sancţiune.

    Uneori, cetăţeanul poate să recunoască justeţea sancţiunii pentru că recunoaşte abaterea comisă şi vinovăţia proprie, dar nu admite cuantumul sancţiunii, considerându-l exagerat raportat la veniturile sale, la situaţia de fapt generală, la modul în care a fost aplicată sancţiunea etc.

    De aceea, poliţistul este perceput de cele mai multe ori ca un fel de inamic cu care se poate ajunge la armistiţii plătite, însă plata acestora este considerată împovărătoare şi nu este acceptată de cetăţean.

    Altfel spus, în general oamenilor nu prea le pare rău şi nu se simt totdeauna obligaţi pentru banii daţi personalului medical (sau profesorilor meditatori, ca un alt exemplu), dar le pare rău şi se consideră obligaţi pentru banii daţi poliţiştilor, exact pentru motivul că poliţistul rareori apare în percepţia cetăţeanului ca făcând ceva pentru sau în interesul acestuia.

    Totodată, trebuie remarcat faptul că foloasele oferite personalului medical nu aduc prejudicii unor terţe persoane în majoritatea cazurilor (cu excepţia unor situaţii specifice care ţin de medicina legală sau medicina muncii sau a situaţiilor în care actul medical corect aplicat devine condiţionat de aşteptarea unei răsplătiri ulterioare şi este refuzat acelor persoane care nu-şi permit să facă acest lucru), pe când corupţia acceptată de poliţişti prejudiciază, de cele mai multe ori, interesele legitime generale sau ale unor persoane determinate.

    3). Aspecte juridice privind noţiunea de corupţie.

    Aşa cum arăta Samuel P. Huntington, “multiplicarea legilor multiplică probabilitatea de corupţie”, şi considera că posibilitatea ca acest lucru să se întâmple depindea de “gradul în care legile se bucură de sprijinul general al populaţiei, de uşurinţa cu care ele pot fi încălcate de cineva fără ca acesta să poată fi identificat, ca şi de prejudiciile rezultate din încălcarea lor”.

    Tot Huntington conchidea că, “într-o societate în care corupţia este larg răspândită, adoptarea şi aplicarea unor legi speciale împotriva indivizilor corupţi serveşte doar la multiplicarea oportunităţilor pentru corupţie”. Totodată, efectul pervers al reglementării foarte amănunţite a comerţului, impozitelor, taxelor etc. este acela că, paradoxal, serveşte la organizarea acţiunilor de contrabandă, trafic ilicit de orice fel, jocuri de noroc prohibite etc., tocmai pentru că structurează acţiunile crimei organizate, care îşi orientează strategia bazându-se exact pe ceea ce legea îi arată strict şi exclusiv să evite.

    Enunţată însă la nivel de principii directoare, care sancţionează finalităţi concrete, prejudicii concrete, legea sancţionatoare s-ar aplica tuturor actelor ce nu se conformează prin sens şi finalitate acelor principii, indiferent de forma în care ar fi săvârşite, pentru că, în esenţă, ar fi sancţionată atitudinea duplicitară, neonestă.

    Diferitele studii de percepţie efectuate în ultimii ani în rândul opiniei publice privind cauzele corupţiei arată că, spre deosebire de presă, care are o puternică tendinţă de politizare a fenomenului corupţiei, îndeosebi prin imixtiuni directe în influenţarea unor decizii care le aduc beneficii substanţiale, populaţia este înclinată mai degrabă să considere corupţia ca o consecinţă a dereglărilor normative, decât ca un efect al implicării factorilor politici în sfera corupţiei.

    Între aceste două posibilităţi, mai există însă una care practic, le reuneşte şi le sintetizează, dar mai rar evidenţiată: implicarea factorilor politici într-o manieră indirectă care promovează starea de coruptibilitate prin dereglarea normativă.

    Astfel, intervenţia incorectă se face nu printr-un trafic de influenţă direct sau o luare de mită pentru servicii concrete şi singulare, ci prin influenţarea sau participarea la producerea unor acte normative care, prin efectul aplicării lor, au acelaşi caracter de denaturare şi eludare a interesului general ca şi actele clasice de corupţie.

    Acestea sunt însă mult mai periculoase, datorită aparenţei lor de legalitate dată de trecerea prin procedurile legale de elaborare, cu toate că sensul lor deviază de la noţiunea de interes general sau chiar pot fi contrare unora dintre principiile legiferate şi legitimizate prin Constituţie.

    Normativul nostru penal nu oferă o definiţie a corupţiei, ci doar enunţă anumite modalităţi de acţiune ilicite care sunt considerate fapte de corupţie, în Codul penal şi în Legea 78/18 mai 2000.

    Desigur, se poate concepe o definiţie derivată din descrierea faptelor incriminate şi din clasificarea tipurilor de subiecţi activi ai infracţiunilor numite de corupţie. Nefiind însă enunţate principiile/criteriile generale care definesc noţiunea de corupţie, enumerarea modalităţilor din lege este limitativă, astfel încât corupţia poate găsi posibilităţi de manifestare prin alte metode decât cele strict descrise prin norma de incriminare.

    De exemplu, Legea 78/18.05.2000 descrie ca infracţiune asimilată corupţiei fapta de “folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt date publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii”.

    Dacă legiuitorul consideră că diseminarea unor informaţii în public este de natură să producă prejudicii intereselor legitime particulare sau publice, prejudicii comparabile şi asimilabile celor produse de alte tipuri de fapte de corupţie, şi prevede expres sancţionarea acestor fapte ca fiind de corupţie, legea nu reglementează însă şi acele situaţii în care se practică blocarea arbitrară a fluxului informaţional, ascunderea intenţionată de informaţii care ar fi fost de natură să aducă orice lămurire necesară cetăţeanului sau instituţiei care urmărea îndeplinirea unui intereres legal şi legitim.

    Asemenea situaţii ţin tot de corupţie, sunt foarte răspândite şi cu efecte grave, iar actuala lege oferă posibilitatea celor care iau decizii sau participă şi influenţează la luarea deciziilor să-şi ascundă scopurile neoneste chiar în spatele motivării cu caracterul de “nedestinate publicităţii” pentru unele informaţii. Astfel, excesul de secretizare creşte permisivitatea corupţiei.

    De aceea, este necesar ca atribuirea caracterului secret al oricărei informaţii să fie întotdeauna motivată de necesitatea demonstrată de a proteja interesele publice sau particulare legale şi legitime pe care instituţia care lucrează cu acele informaţii este abilitată să le susţină, în paralel cu eliminarea posibilităţii de atribuire arbitrară a acestui caracter.

    Cheia limitării, dezorganizării şi eliminării corupţiei constă în principiul transparenţei procesului decizional, care trebuie să devină regula de bază a societăţii sau a unei organizaţii, iar secretizarea excepţia bine argumentată şi limitată pe cât posibil în timp sau ca număr al situaţiilor cărora li se aplică o asemenea excepţie.

    Astfel, cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, destinate unui buget care să finanţeze diverse acţiuni ce se regăsesc în interesul general (de exemplu, asigurarea climatului de siguranţă publică, o atribuţie de bază cu care este investită o organizaţie de poliţie, care reprezintă interesul fiecărui ceteţean în parte şi al tuturor de a se simţi în siguranţă), sunt îndreptăţiţi să cunoască modul în care sunt utilizate resursele financiare şi, de asemenea, dacă acest mod este conform scopului pentru care au fost ele repartizate organizaţiei care dispune asupra folosirii lor. În acest caz, persoană autorizată este orice cetăţean care este intersat de realizarea dreptului şi interesului său legitim privind siguranţa sa, ca parte a noţiunii de interes general privind siguranţa publică.

    În condiţiile arătate, în care lipseşte setul de valori şi principii fundamentale enunţate şi recunoscute ca valabile de către toţi membrii societăţii, considerăm că pentru a vorbi de corupţie, de eliminarea riscurilor şi punctelor vulnerabile din activitatea unei organizaţii care fac posibile faptele de corupţie, este necesar să enunţăm o definiţie funcţională şi operaţională a corupţiei.

    Corupţia reprezintă, în esenţă, o atitudine de abuz de încredere şi utilizare frauduloasă a puterii investite, determinând comportamente care deviază sau transgresează obligaţiile normale ale exercitării unui rol public (de exemplu, funcţionar), sau care încalcă normele legale ce interzic exercitarea anumitor tipuri şi forme de influenţă (mită, trafic şi abuz de autoritate, şantaj, constângere etc.), în scopul obţinerii unor avantaje personale sau de grup, directe sau indirecte, aducând totodată prejudicii intereselor legitime ale unor persoane sau instituţii.

    Astfel, atitudinea de corupţie se referă nu numai la încălcarea legii care defineşte faptele de corupţie, ci şi la încălcarea codurilor de etică şi deontologie profesională care ordonează comportamentul acelor categorii de angajaţi la care se referă legea, dar şi la acceptarea prejudiciilor aduse intereselor legitime ale unui individ sau tuturor.

    Nu se aşteaptă din partea oricărui cetăţean să nu încalce normele juridice, cetăţeanul nu este investit cu o încredere apriorică – tocmai de aceea au fost create instituţii de control care să prevină sau să combată încălcarea cadrului legal, dar se aşteaptă acest lucru şi de aceea sunt investiţi cu prerogative şi încredere acei membri ai instituţiilor care au atribuţii de organizare, control, prevenţie şi combatere a abuzurilor din toată gama de activităţi desfăşurate în toate domeniile vieţii sociale. Acestora le este opozabil conceptul de corupţie.

    În acest sens, se poate afirma că darea de mită nu este un act de corupţie (decât în măsura în care este săvârşită de un funcţionar public supus codului deontologic al funcţiei sale), ci doar o încercare de corupere provenită de la un cetăţean de la care era oricum prevăzut şi acceptat riscul de a face o asemenea tentativă.

    Corupţia este realizată însă dacă funcţionarul căruia i se oferă mita o acceptă, prima fiind o infracţiune obişnuită, a doua fiind o infracţiune de corupţie reală, care presupune o abordare specială, deoarece a fost săvârşită de un cetăţean subordonat unui jurământ sau unui scop clar delimitat la angajarea într-o astfel de instituţie care i-a oferit încredere şi prerogative speciale.

    Dacă eforturile de sancţionare şi prevenire a luării de mită ar fi consecvente şi principiale, efectul ar fi implicit al descurajării încercărilor de dare de mită.

    Totodată, pentru a utiliza eficient noţiunea de corupţie şi a nu transforma combaterea faptelor de corupţie într-un fel de “vânătoare de vrăjitoare”, cu efect al disipării eforturilor şi scăderii eficacităţii, ba chiar al căderii în desuetudine a acţiunilor anticorupţie, considerăm necesară o altă precizare: actele de corupţie presupun nu numai utilizarea frauduloasă a puterii investite în scopul obţinerii unor beneficii personale. Aducând beneficii celor în favoarea cărora subiectul corupt a acceptat să utilizeze fraudulos prerogativele funcţiei, aduce totodată prejudicii altor persoane, faţă de care era obligat prin natura poziţiei să le asigure exercitarea în bune condiţii a drepturilor şi intereselor legitime.

    Practic, de cele mai multe ori, încercarea de definire a conceptului de corupţie ca devianţă şi încălcare a unei valori oscilează între clasificarea ei ca infracţiune de pericol (când este pusă în discuţie în primul rând ideea de moralitate, de încălcare a unor conduite considerate în general ca ţinând de morală) sau infracţiune de rezultat (când este evidenţiată, în principal, apariţia unor prejudicii certe prin rabatul de la conduita aşteptată).

    Fiecare dintre aceste clasificări orientează diferit abordarea strategiilor şi seturilor de măsuri faţă de fenomenul corupţiei, astfel încât o lege, pentru a fi realmente eficientă, va trebui să ia în considerare conjugat şi, în acelaşi timp, nuanţat conform circumstanţelor, cele două tipuri de clasificări ale corupţiei.

    De exemplu, s-ar putea lua în considerare excluderea din categoria faptelor de corupţie a primirii de foloase necuvenite (pentru o etapă temporară de concentrare a eforturilor asupra faptelor de luare de mită şi trafic de influenţă, ţinând cont de actualul context psihosocial explicat mai sus, când am arătat dimensiunea socioculturală a fenomenului corupţiei), atâta vreme cât această faptă nu constituie o pretindere de mită mascată sau nu este demonstrată ca o obişnuinţă prin care funcţionarul lasă să se înţeleagă, deşi nu cere explicit, că ar putea să nu-şi îndeplinească atribuţiile corect şi integral dacă nu ar fi răsplătit ulterior, situaţie evidenţiată mai ales prin cuantumul foloaselor primite.

    Pentru a aborda eficient corupţia ca infracţiune de pericol, este necesară mai întâi enunţarea limpede a valorii, interesului, dreptului pus în pericol de o conduită considerată de corupţie, ca şi a mecanismelor prin care acea conduită devine periculoasă şi a tipurilor de prejudicii care pot fi aduse astfel. Practic, este vorba de enunţarea modelului despre care am vorbit mai sus, de societate sau organizaţie care îşi desfăşoară interacţiunile şi procesele de schimb pe principiile transparenţei şi onestităţii, deci un model de necoruptibilitate, astfel încât devine faptă cu pericol potenţial orice conduită care s-ar opune ca sens principiilor modelului enunţat.

    Pentru a fi abordată ca infracţiune de rezultat, trebuie mai întâi precizate, limitativ însă, tipurile de prejudicii aduse intereselor particulare şi generale legale şi legitime prin diferite conduite şi acţiuni determinate.

    Abordarea nu poate fi eficientă însă decât prin conjugarea ambelor variante.

    Toate cele expuse iau în considerare necesitatea dezvoltării unui concept operaţional, coerent şi unitar privind corupţia, cuprinzând în aceeaşi reglementare noţiuni despre subiecţii calificaţi, tipul de atitudine caracteristică pentru corupţie, mobiluri, scopuri şi modalităţi care pun în evidenţă aceste scopuri şi genul de prejudicii aduse intereselor particulare şi publice legitime, dar enunţate explicit, atât interesele cât şi formele în care pot fi prejudiciate prin corupţie. Un astfel de set compact şi cuprinzător de noţiuni este de natură să fundamenteze strategiile de prevenire şi combatere şi să focalizeze eficient resursele şi acţiunile pentru stoparea fenomenului.

    Criteriile de definire a corupţiei fiind clar enunţate, permit distingerea actelor care intră sub incidenţa legii şi eforturilor de stopare de alte acte cu aparenţă de corupţie, care ar disipa aceste eforturi, ar distorsiona percepţia realităţii şi nu ar permite realizarea unui feed-back util pentru perfecţionarea strategiilor şi instrumentelor.

    O expunere normativă asupra corupţiei necesită un anumit punct de vedere, clar exprimat, un standard de integritate şi un model privind felul în care acţionează corupţia în situaţii particulare. Această modalitate de abordare este valabilă atât pentru enunţarea unei legi cu aplicabilitate generală privind corupţia, cât şi pentru elaborarea unei strategii de prevenire şi controlare a corupţiei la nivelul unei organizaţii.

    B). Corupţia în cadrul organizaţional.

    Corupţia ca formă de “devianţă” individuală se regăseşte la cetăţeanul care, dispus să încalce normele juridice ale momentului, încearcă să obţină (forţeze, cumpere, influenţeze) asentimentul acelor categorii de funcţionari care aveau rolul de a-l împiedica să comită încălcarea normei vizate. Se regăseşte, de asemenea, la funcţionarul care este dispus să încalce normele de conduită profesională sau să utilizeze arbitrar prerogativele funcţiei, în scopul obţinerii unor beneficii nelegitime.

    Există însă, acceptată de sociologi şi criminologi, noţiunea de corupţie ca formă de “devianţă” organizaţională, evidenţiată cu precădere în cadrul instituţiilor de control social: poliţie, justiţie, parchet, garda financiară etc. Potrivit unor autori, comportamentul deviant al unor astfel de instituţii este mai puţin determinat de motivaţii individuale, cât de o serie de factori cu caracter organizaţional.

    De altfel, ca un exemplu, într-un studiu privind percepţia corupţiei în rândul cadrelor Ministerului Internelor si Reformei Administrative, realizat de către Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, s-a atras atenţia asupra unor indicii privind trecerea, în interiorul poliţiei, de la corupţia ca fapt individual la corupţia ca element comun al unei culturi criminogene determinate de socializarea negativă în interiorul instituţiei. Practic, s-a arătat o tendinţă de trecere de la practicile de corupţie singulare sau de grup ale unui/unor poliţişti, la acţiuni sistematice, care fac parte deja din stilul organizaţional, mai exact din aspectele de devianţă organizaţională aparţinând acestui stil.

    Însă, mai mult decât procesul de coruptibilizare care antrenează mai mulţi sau mai puţini dintre membrii unei organizaţii prin socializarea negativă din interiorul acesteia, uneori se regăseşte coruptibilizarea organizaţiei ca mod general de acţiune şi scopuri urmărite şi realizate.

    Caracteristica cea mai frecventă a devianţei în acest domeniu o reprezintă nu numai angajarea în fenomene de fraudă şi corupţie, dar şi în diferite decizii capabile să afecteze, într-o măsură majoră, scopurile şi interesele sociale dezirabile, valorizate pozitiv de majoritatea membrilor societăţii. Noţiunea de abuz al puterii publice se referă la cazuri şi situaţii de încălcare a intereselor colective, prin obţinerea, prin intermediul unor decizii oficiale, a unor beneficii cu caracter privat. În aparenţă, decizia este bine fundamentată, iar conduita oficialului pare perfect legală, dar orientarea sa şi beneficiul obţinut din această orientare în interes particular, dovedesc caracterul ilicit al conduitei şi deciziilor sale, legale poate, ca formă, dar nelegitime în fond.

    Despre un individ, se poate spune că este corupt sau nu în raport cu aşteptările altor persoane, instituţii sau întregii societăţi de a urma acea conduită dintr-o anumită funcţie pentru care este plătit şi investit cu încredere şi prerogative speciale, de natură să nu pună în pericol satisfacerea intereselor generale sau particulare legale şi legitime şi, totodată, de a susţine satisfacerea acestor interese potrivit sferei sale de competenţe.

    Despre o organizaţie, se poate spune că este coruptă sau nu în raport cu acele aşteptări ale societăţii care a considerat-o necesară şi a investit în ea resurse, de a se subordona şi a acţiona conform unui set legal de scopuri, prerogative, regulamente, conduite generale ale membrilor ei, subordonate ca sens susţinerii intereselor legale şi legitime ale membrilor societăţii şi, totodată, de a nu pune în pericol satisfacerea acestora.

    Uneori, indivizii pot comite infracţiuni de corupţie îndreptate împotriva organizaţiei din care fac parte, eludând codurile emise de aceasta şi aducând prejudicii intereselor acesteia. Alteori, infracţiunile de corupţie sunt săvârşite de indivizi în numele organizaţiei din care fac parte, prejudiciind persoane din afara organizaţiei şi având sprijinul explicit (situaţie mai rară) sau tacit sau beneficiind de indiferenţa structurilor de decizie ale organizaţiei respective.

    Distincţia între corupţie ca fapt individual de corupţia ca fapt organizaţional se poate face mai ales atunci când se iau în considerare scopurile reale ale organizaţiei, şi nu cele formale, declarate oficial, dacă scopul real al organizaţiei constă în maximizarea beneficiilor ei. Un individ poate comite un act de corupţie îndreptat împotriva scopurilor formale ale organizaţiei din care face parte, dar se poate afla şi în situaţia ca fapta sa să se repercuteze asupra intereselor reale ale organizaţiei respective. În primul caz, poate fi sancţionat sau nu, în funcţie de foloasele aduse scopurilor formale dar şi reale ale organizaţiei prin sancţionarea sa. În al doilea caz, individul va fi sancţionat întotdeauna.

    Devianţa organizaţională apare atunci când, de exemplu, un act de corupţie, efectuat de un membru al organizaţiei printr-o formă de constrângere sau cointeresare a unei persoane din afara organizaţiei, este compatibil cu scopul real al organizaţiei de menţinere a unui anumit nivel al beneficiilor sau a unui anumit statut privilegiat cu ajutorul unor “venituri informale” sau prin exploatarea resurselor organizaţiei în beneficiul personal al angajaţilor organizaţiei şi, implicit, în detrimentul celor pentru care a fost creată organizaţia (scopul formal). Scopul real nu este nevoie să fie exprimat explicit faţă de angajaţii organizaţiei, ci lăsat să se înţeleagă din atitudinea persistentă, tacită de neintervenţie la constatarea unor asemenea situaţii, sau de intervenţie selectivă şi formală.

    Studiile criminologice efectuate în domeniul devianţei organizaţionale postulează trei mari modele teoretice ale corupţiei din cadrul agenţiilor de control social:

    a) Modelul participativ sau al cooptării subiecţilor la elaborarea politicii de decizie a agenţiei de control social respective. Odată “cooptaţi” în agenţia de control social, subiecţii în cauză pot deturna scopurile formale ale organizaţiei, făcând-o să adopte scopuri deviante.

    De exemplu, “colaborarea” poliţiştilor cu unii infractori mărunţi, informatori ai poliţiei, în vederea depistării şi arestării unor infractori mai periculoşi, este o practică în concordanţă cu scopurile formale legitime ale unei organizaţii de poliţie, dar devine periculoasă atunci când acţiunile poliţiei depind de informările acestora, de selectivitatea colaboratorilor în oferirea de informaţii asupra unora sa altora dintre capii lumii interlope.

    Există situaţii în care se poate vorbi de corupţia poliţiştilor, când aceştia permit spărgătorilor să opereze nestingherit în anumite locuri, în realitate în schimbul unor sume de bani şi nu a unor informaţii cu valoare operativă deosebită, sau chiar ajutându-i să-şi planifice spargerile pentru a împărţi ulterior recompensa din restituirea bunurilor furate. Anumite reţele ale crimei organizate pot utiliza sistematic serviciile poliţiei pentru a le garanta monopolul asupra unor activităţi precum traficul de droguri sau de fiinţe umane, jocuri de noroc ilegale, contrabanda etc.

    b). Modelul “capturării agenţiilor de control social în beneficiul unor utilizatori externi. De exemplu, utilizarea principalelor resurse ale agenţiilor de control social (cum ar fi informaţiile şi capacitatea acestora de a le obţine şi de a dispune măsuri în consecinţă), în beneficiul unor politicieni care le folosesc ca o marfă de schimb pentru a obţine, de la organizaţiile ilicite asupra cărora îşi poate exercita controlul respectiva agenţie, fondurile pentru susţinerea camapniei electorale.

    Un astfel de model apare cu precădere atunci când beneficiarul extern poate dispune, datorită unei legislaţii ambigui, permisive, defectuoase sau altor factori, asupra structurii personalului din agenţia de control social vizată. Acolo unde există o mai mare autonomie în selecţia şi promovarea personalului, presiunile exercitate de exploatatorii externi sunt mai slabe.

    c). Modelul dominaţiei exercitate de exploatatori interni ai resurselor agenţiilor de control social. Acest model are în vedere grupul administrativ dominant al agenţiei, care dirijează în interes propriu activittea agenţiei şi care profită de încălcarea scopurilor legale ale acesteia pentru a obţine beneficii personale.

    Aceste trei modele permit, totodată, conturarea a trei ipoteze cu scop predictiv care indică posibilitatea apariţiei corupţiei ca devianţă organizaţională:

    –          cu cât agenţiile de control social depind în mai mare măsură de de subiecţii pe care-i controlează în realizarea scopurilor legale şi legitime , cu atât este mai mare probabilitatea apariţia fenomenului de corupţie, prin cooptarea acestor subiecţi;

    –          cu cât sunt mai controlate din afară deciziile agenţiei, cu atât este mai probabilă apariţia corupţiei prin capturarea resurselor agenţiei de beneficiari externi, în interes propriu;

    –          cu cât sunt mai protejate aceste agenţii de influenţele externe, cu atât creşte riscul apariţiei corupţiei prin intermediul dominării interne exercitate de factorii de conducere, care vând în interes propriu resursele de control şi activitatea agenţiilor respective.

    Specialiştii subliniază însă că nici una dintre aceste ipoteze, utilizată singular, nu poate prezice dacă o agenţie de control social va deveni coruptă din punct de vedere organizaţional.

    Pentru aceasta sunt necesare o serie de condiţii suplimentare, care să poată evidenţia posibilitatea ca, în condiţiile existente ale fiecărui model descris, fenomenul corupţiei să apară sau să nu apară la o astfel de organizaţie, cum ar fi: diferenţele existente în inhibarea tendinţelor de săvârşire a actelor de corupţie, deosebirile între oportunităţile de a comite aceste acte, relaţiile organizaţiei cu normele sociale convenţionale, politica de administrare a resurselor economice a organizaţiei, conflictul organizaţional.

    Fiecare organizaţie dispune de norme care-i stabilesc scopurile legale de înfiinţare şi mijloacele de acţiune, de coduri de conduită obligatorii şi de seturi de norme interne de reglementare a diferitelor activităţi ale organizaţiei, de regulamente de ordine interioară, de norme interne de reacţie faţă de abaterile comise de membri săi, atât de la scopurile formale ale organizaţiei, cât şi de la normele interne ale acesteia.

    Toate acestea pot pune în evidenţă condiţiile enumerate şi riscurile ca organizaţia să tindă să se înscrie într-unul dintre cele trei modele de devianţă organizaţională, de aceea trebuie luate în considerare atunci când organizaţia îşi propune să elaboreze o strategie viabilă de stopare, limitare şi prevenire a fenomenului corupţiei în cadrul ei.

    C). Corupţia în cadrul poliţiei.

    1). Modalităţi de manifestare a corupţiei în poliţie.

    Atunci când este prezentă, devianţa organizaţională a poliţiei poate cuprinde, printre altele, abuzurile comise de poliţie atât în beneficiul unor membri, cât şi pentru conservarea unor privilegii pentru întreaga breaslă poliţienească.

    În multe cazuri, practicile ilegale se referă la primirea unor sume de bani, bunuri, cadouri, obţinerea unor facilităţi sau gratuităţi de la diverşi beneficiari, în schimbul prestării unor servicii legale ce revin în mod obişnuit poliţiei ca agenţie de control social. Nu este vorba numai de practici singulare, ci de practici care definesc anumite caracteristici ale “stilului” organizaţional de a obţine “privilegii” pentru activitatea prestată în interesul public.

    Poate fi vorba de sume de bani obţinute pentru facilitarea accesului unor întreprinzători la diverse acte, autorizaţii şi permise necesare, de mese gratuite oferite de restaurante, hoteluri, baruri, în schimbul unui plus de protecţie şi verificare a securităţii acestora, de daruri sau mărfuri gratuite din diferite puncte comerciale în schimbul unor servicii de acelaşi gen sau pentru tolerarea unor practici evazioniste sau din alte categorii ilicite ale patronilor acestora sau chiar pentru evitarea de către aceştia a unor şicane (amenzi exagerate şi persistente pentru parcări neregulamentare, pentru încălcarea regulilor de securitate şi funcţionare a localurilor sau magazinelor etc.).

    De multe ori, publicul nu priveşte aceste situaţii ca fiind unele de corupţie, deoarece mulţi patroni sunt dispuşi să aducă gratificaţii celor care le păzesc bunurile sau le aduc o protecţie sporită (când apare, de această dată, perceperea poliţistului ca protector şi prestator de servicii în folosul comunităţii sau al unor indivizi din comunitate).

    Într-un alt registru al ilegalităţilor însă, cel mai frecvent, sumele de bani sau alte foloase materiale sau de altă natură (de exemplu, servicii sexuale gratuite prestate de prostituate) reprezintă acte de corupţie , când sunt consecinţa încălcării de către organele de poliţie a atribuţiilor de serviciu în beneficiul unor persoane private şi în deserviciul intereselor juste ale comunităţii.

    Cazurile cele mai reprezentative sunt constituite din tolerarea sau chiar protejarea acţiunilor crimei organizate a jocurilor de noroc prohibite, a traficului de droguri, prostituţiei şi proxenetismului, pornografiei infantile, extorcării de fonduri (prin aşa zişii recuperatori sau pretinderea violentă a “taxelor de protecţie”), metodelor sistematice de evaziune fiscală prin comercializarea documentelor contabile false etc.

    Cei care patronează aceste activităţi ilicite extrem de profitabile consideră că sumele de bani plătite poliţiştilor (sau, după caz, magistraţilor, altor funcţionari din diferite agenţii de control social) reprezintă o investiţie bună, dacă astfel pot obţine nonintervenţia sau chiar diferite forme de sprjin din partea celor corupţi şi dacă reuşesc să-şi consolideze influenţa în societate şi mecanismul ilicit de îmbogăţire.

    Trebuie să precizăm că, deseori, ceea ce este denumit generic abuz se împleteşte cu corupţia. O atitudine abuzivă, care acceptă şi justifică comportamente abuzive indiferent de motive (prejudecăţi faţă de anumite categorii profesionale, sociale sau etnice, starea perpetuă de proastă dispoziţie datorată presiunilor sărăciei, sau colegilor, sau şefilor etc.) este susceptibilă de a fi şi atitudine coruptibilă, pentru că nimic nu împiedică persoana abuzivă de a se opri de la un alt abuz de prerogative (constrângerea la mită, primirea folosului necuvenit ulterioară sugestiei că altfel nu-şi va îndeplini sarcina corespunzător, traficul de influenţă în defavoarea cuiva) efectuat prin faptele clasice de corupţie şi îndreptat împotriva celor faţă de care se consideră îndreptăţit să abuzeze.

    De cele mai multe ori, abuzurile nu sunt comise gratuit, doar ca urmare a unei proaste dispoziţii personale şi de moment sau al educaţiei, ci ascund fie un folos obţinut din favorizarea unei alte persoane, fie o încercare de a sugera persoanei faţă de care se comite abuzul să “recompenseze” cumva serviciul legal la care era îndreptăţită.

    În funcţie de motivele pentru care sunt comise (scopurile urmărite şi circumstanţele utilizate pentru atingerea acestora), de caracterul lor sporadic sau persistent şi de prejudiciile pe care le antrenează în dauna unor persoane sau a comunităţii, de categoriile de personal implicate, putem face distincţia între mai multe categorii de fapte de corupţie comise de poliţişti:

    –          diverse primiri de foloase necuvenite, gratificaţii diverse, ca o practică devenită constantă, pentru activitatea prestată în interesul comunităţii sau al unor categorii de întreprinzători din comunitate, pentru facilitarea accesului unor persoane la diferite acte şi autorizări ori pentru eliberarea acestora în condiţiile cele mai bune sau pentru ca unii întreprinzători să evite şicane din partea poliţiştilor (controale abuzive, exagerat de dese, sancţiuni neîntemeiate şi cunoscute ca greu reversibile, blocări neîntemeiate ale activităţii, nonintervenţii în situaţii evidente de infracţiuni etc.), toate acestea având deseori ca substrat motivaţional probleme de imagine personală, dorinţa de a evidenţia în comunitate anumite poziţii privilegiate şi de prestigiu ale breslei poliţiştilor;

    –                      presiuni sistematice sau sporadice asupra unor persoane sau întreprinzători de a contribui la fondurile poliţiştilor, aceştia considerându-se presaţi de lipsuri logistice suprapuse cerinţelor de îndeplinire a atribuţiilor sau de conformare la un anumit nivel al apariţiei în public (aspectul îmbrăcăminţii, maşinii, obiectelor diverse ale exercitării profesiei);

    –                      pretinderi sau acceptări de mită devenite sistematice pentru a nu aplica diverse sancţiuni în cazul constatării încălcărilor legislaţiei privind desfăşurarea unor activităţi (activităţi comerciale de orice fel, circulaţia pe drumurile publice, activităţi lucrative care presupun obţinerea anumitor permise sau autorizaţii etc.);

    –                      primiri de bani sau alte foloase în schimbul practicii sistematice de nonintervenţie legală faţă de desfăşurarea unor activităţi criminale repetate (trafic de droguri, de persoane, contrabandă, jocuri de noroc neautorizate, furturi de maşini, spargeri de maşini sau locuinţe şi sedii de firme şi valorificări ale obiectelor sustrase, practici de colecare de taxe de protecţie sau de datorii prin recuperatori, practici de înşelăciune în domeniul tranzacţiilor imobiliare etc.);

    –                      primiri sistematice de bani sau alte foloase pentru a sprijini informativ sau a proteja interesele unora dintre cei care patronează activităţile ilegale organizate descrise mai sus, fie de intervenţia autorităţilor, fie de concurenţa altor capi interlopi;

    –          practici ca unele dintre cele descrise mai sus (nu vorbim de sprijinul dat grupărilor de infractori, care este atât de compromiţător încât antrenează obligatoriu o atitudine coruptibilă consecventă), dar nesistematice, ca evenimente unice sau foarte rare survenite pe parcursul carierei unui poliţist, dar care nu devin fapte de obicei, ca urmare a unor circumstanţe pe care le consideră fie deosebit de favorabile (un prilej de a obţine nişte venituri fiind foarte sigur că nu va fi prins, o cedare la presiuni tacite sau exprimate din partea colegilor corupţi, o autoconvingere că ceea ce face este un act just în condiţiile anume percepute şi interpretate de el), sau deosebit de presante (un şantaj, o nevoie urgentă de bani pentru o problemă personală etc.);

    –                      pretinderi sau primiri de mită sau trafic de influenţă pentru influenţarea în sensul dorit de un infractor a cursului unui dosar penal, care poate fi practică sistematică sau sporadică;

    –                      primiri de bani sau alte foloase pentru practici de deturnare a resurselor unităţii de poliţie (materiale, umane, timp alocat şi activităţi) către un beneficiar extern, factor politic local sau afacerist local, în vederea sprijinirii unor acţiuni profitabile ale acestuia sau pentru evitarea controalelor şi acţiunilor legale pe care poliţiştii le-ar putea efectua asupra activităţilor celor menţionaţi;

    –                      practici interne de pretinderi sau primiri de foloase pentru diverse servicii (promovări sau ajutor dat în vederea promovării nemeritate, ascunderea, ignorarea sau distorsionarea rezultatelor unor anchete şi controale interne etc.).

    2). Cauze şi condiţii de manifestare a corupţiei în poliţie.

    Este vorba, în egală măsură, de cauze şi condiţii privind corupţia ca fapt individual şi despre corupţie ca mediu favorabil în care se produc fapte individuale, întrucât aceste noţiuni nu pot fi delimitate, ele coexistând şi potenţându-se reciproc.

    Factorii ce concură la producerea unei situaţii de corupţie sunt predispozanţi, dacă ţin de structura de personalitate a făptuitorului şi favorizanţi, dacă ţin de necesităţi materiale mai mult sau mai puţin stringente, de presiuni din partea anturajului profesional sau de socializarea negativă în cadrul subculturii poliţiei, de observarea unor reacţii ambigue şi neeficace ale factorilor de intervenţie şi stopare a corupţiei, de vicii de elaborare a reglementărilor interne, susceptibile de a fi folosite pentru escamotarea actelor de corupţie şi pentru neatribuirea vreunei responsabilităţi în cazul producerii unor abuzuri şi prejudicii, de circumstanţe specifice în care fapta de corupţie pare posibilă fără consecinţe sau fără aflarea altcuiva despre producerea ei.

    Nici unul dintre aceşti factori însă nu este determinant, ci contribuie în diverse măsuri la canalizarea spre conduita coruptibilă, iar confluenţa lor în circumstanţe specifice fiecărui caz determină decizia de angajare în actul de corupţie.

    În continuare, vom prezenta aceste categori de factori, arătând pentru fiecare felul în care contribuie sau influenţează în mecanismul producerii mentalităţii coruptibile, deciziei de săvârşire a faptului de corupţie sau situaţiei susceptibile de corupţie, precizând şi faptul că, fiecare dintre aceştia, separat, nu poate explica de o manieră satisfăcătoare acest proces.

    Totodată, trebuie să reţinem că nu aceşti factori determină în mod direct un act de corupţie, ci maniera personală în care sunt receptaţi şi interpretaţi este ceea ce decide dacă un subiect va rezista presiunii acestor factori sau va ceda. De aceea, nici unul dintre aceşti factori nu poate fi considerat mai mult sau mai puţin important în influenţarea deciziei de a comite un act de corupţie (cu o excepţie arătată în cadrul prezentării factorilor organizaţionali), ci fiecare influenţează potrivit tuturor circumstanţelor particulare fiecărui caz, astfel încât orice ierarhizare este neconcludentă.

    Abordarea cauzalităţii corupţiei prin analiza acestor categorii de factori se poate face dintr-o dublă perspectivă.

    Una este aceea de considerare a deciziei personale ca prevalentă în angajarea în acte de corupţie, acceptând existenţa factorilor demotivaţionali economici, stresurile inerente profesiei de poliţist şi relaţiile tensionate cu şefii ca omniprezente într-o organizaţie de poliţie, care filtreză caracterele integre de cele ambivalente.

    În acest caz, focalizarea se va face asupra unora dintre factorii organizaţionali (procesele şi mecanismele organizaţionale de descoperire, cercetare şi sancţionare a actelor de corupţie, de păstrare a consecvenţei acestor măsuri, de asumare a responsabilităţii faţă de opinia publică şi de transparentizare a instituţiei faţă de aceasta, de valorizare explicită a conduitelor intgre şi morale ca modele reprezentative pentru poliţişti).

    Cealaltă perspectivă presupune focalizarea asupra factorilor cu impact în erodarea motivaţiilor poliţistului: economici, de relaţionare, lipsa de stimulare psihologică prin cooptare la luarea decizilor şi prin recunoaşterea prestigiului personal. Ambele perspective sunt însă complementare.

    Riscul unei abordări unilaterale este dat fie de menţinerea condiţiilor de stres care pot conduce la abandonul instituţional exact al categoriilor de poliţişti care dovedeau deja vocaţie şi probitate morală, fie de căderea în desuetudine a modelului de poliţist caracterizat de integritate şi prestigiu meritat în comunitate şi scăderea nivelului motivaţiilor la angajare, reduse la obţinerea unor prerogative, beneficii de imagine sau materiale, care nu conferă rezistenţă la tensiune şi induc cedarea spre coruptibilitate.

    2.1. Factorii economici.

    a). Sărăcia. Atunci când vorbim de sărăcie, ne referim atât la nivelul de trai al membrilor comunităţii în care poliţiştii îşi desfăşoară activitatea, cât şi la propriul nivel de trai al poliţiştilor. În primul caz, sărăcia va determina o multitudine de fapte cu caracter infracţional sau contravenţional care să eludeze legislaţia momentului referitoare la diverse activităţi comerciale sau lucrative sau la procurarea unor bunuri, iar făptuitorii vor opera constant şi persistent presiuni asupra poliţiştilor pentru ca aceştia să tolereze asemenea fapte, în schimbul mitei sau a diverse gratificaţii.

    Dacă poliţiştii respectivi percep o anumită injustiţie socială a situaţiei materiale dificile a celor descrişi, în raport cu legislaţia momentului şi cu starea generală de lucruri din societate la acel moment, este posibilă acceptarea acestor gratificaţii sau mituiri, deşi conştientizează că se aduce un prejudiciu avutului public sau că îşi încalcă atribuţiile şi normele de deontologie profesională, dintr-o atitudine de empatizare cu situaţia şi cu motivaţiile celor toleraţi.

    Suprapuse acestor stări de fapt, pot exista situaţii în care poliţiştii acceptă sistematic asemenea târguri cu unii dintre contravenienţi sau infractori, controlând sau sancţionând frecvent pe alţii.

    O altă situaţie se referă la faptul că, de obicei, sărăcia se suprapune şi lipsei de instruire, ceea ce poate oferi poliţiştilor ocazia de a pretinde diferite foloase pentru îndeplinirea unor atribuţii sau pentru servicii şi proceduri fictive, bazându-se pe gradul scăzut de cunoaştere sau pe necunoaşterea atribuţiilor lor de către acea parte din populaţie.

    În al doilea caz, nivelul scăzut de trai al unor poliţişti, determinat de insuficienţa salariului în raport cu nevoile lor de subzistenţă (lipsa unei locuinţe şi plata unei chirii împovărătoare, soţie fără un loc de muncă, existenţa copiilor, diverse cheltuieli persistente pentru plata unor tratamente medicale costisitoare sau alte situaţii) sau de îndeplinire a atribuţiilor la un anumit nivel de imagine în comunitate (de exemplu, vestimentaţie decentă şi chiar de o anumită calitate, de natură să impună respect) poate determina implicarea poliţiştilor în acte de corupţie care să le compenseze neajunsurile stringente.

    b). Salarizarea poliţiştilor. Această problemă are în vedere mai multe aspecte decât cel de discrepanţă între cuantumul salariului şi nivelul cheltuielilor uzuale ale unui poliţist şi ale familiei sale, deşi aceasta este o problemă presantă pentru mulţi poliţişti.

    Munca de poliţie presupune un stres cu mult superior altor profesii, un timp alocat peste programul obişnuit şi nenormat, imprevizibilitatea programului de lucru, riscuri, boli profesionale, confruntări cu situaţii de acuze publice aduse poliţiştilor pentru diverse situaţii neimputabile acestora.

    Pentru toate acestea, salarizarea actuală se dovedeşte incapabilă de a le compensa şi de a oferi tuturor categoriilor de poliţişti o posibilitate de recuperare adecvată a capacităţii de muncă din situaţiile descrie. În aceste condiţii, unii dintre poliţişti se pot considera îndreptăţiţi să-şi compenseze lipsurile şi stresurile prin beneficii provenite din diverse acte de corupţie.

    c). Modalitatea de salarizare. În afara celor expuse, salarizarea implică şi un alt aspect care o face să devină “insuficientă”: pe plan extern, raportarea la sistemul de salarizare şi beneficii al altor categorii de funcţionari din cadrul celorlalte de agenţii de control social (Parchet, Justiţie, Garda Financiară .etc.), în condiţiile în care poliţiştii percep că lor le revine cea mai mare parte a muncii, riscurilor şi responsabilităţilor sociale în privinţa controlării fenomenului infracţional general, la care se adaugă şi alte atribuţii.

    Această discrepanţă, alăturată uneori percepţiei corupţiei în rândul acestor categorii de funcţionari, antrenează pentru unii poliţişti decizia angrenării în acte de corupţie pentru accederea la un nivel de trai considerat meritat şi pentru compensarea sentimentului de injustiţie perceput prin prisma acestei situaţii.

    Pe plan intern, există percepţia discrepanţei între modalitatea de salarizare/recompensare a unor categorii de poliţişti în raport cu altele, când salariul nu mai este utilizat cu funcţia de acoperire a nevoilor, ci de subliniere a rangului şi importanţei unei poziţii. Şi această situaţie concură la producerea unui sentiment persistent de injustiţie care poate precipita decizia săvârşirii unui act de corupţie.

    Problema importanţei subminării prestigiului personal va fi mai amplu redată în cadrul prezentării factorilor organizaţionali.

    d). Insuficienţa cantitativă şi calitativă a dotărilor materiale. Această situaţie de fapt, pusă în evidenţă cu ocazia multor studii privind problemele poliţiştilor, se constituie într-o veritabilă presiune atunci când împiedică realizarea activităţilor la anumiţi parametri de eficienţă sau cantitativi, ştiind că aceste nereuşite ar atrage sancţiuni.

    Totodată, lipsurile logistice antrenează un mare consum nervos al poliţiştilor care îşi dispută controlul asupra resurselor precare dintr-o unitate de poliţie (maşini, combustibil, fonduri pentru plata informatorilor sau a expertizelor), determină contribuţii personale care devin împovărătoare mai ales prin persistenţa lor, induc diminuarea imaginii de autoritate publică prin etalarea lipsurilor din dotare sau din echipament, cu efect al scăderii nivelului comportamentului celor cu care se relaţionează şi pentru care trebuie să depună un efort suplimentar de a-l controla.

    În consecinţă, unii dintre poliţişti se consideră nevoiţi să apeleze pentru suplimentarea resurselor la diverse persoane din comunitatea locală, în schimbul unor servicii care ţin de neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu, de traficul de influenţă etc.

    2.2. Factorii organizaţionali.

    a). Erorile de management. Acestea se referă la managementul şefilor unităţilor de poliţie, al diferitelor direcţii, servicii, compartimente sau birouri sau al eşaloanelor din aparatul central.

    Aşa cum au relevat şi studiile privind percepţia managementului unor inspectorate judeţene de poliţie sau secţiilor şi sectoarelor de poliţie din cadrul D.G.P.M.B., majoritatea managerilor dovedesc lipsuri reale în relaţionarea eficientă cu subordonaţii, dovedesc dezinteres pentru problemele acestora, lipsă de respect, de comunicare, de acceptare a diferenţelor de opinii sau de sugestii din partea subalternilor.

    Neimplicarea în cunoaşterea şi susţinerea poliţiştilor care se confruntă cu probleme materiale şi familiale deosebite, se poate solda uneori cu apariţia unor acte de corupţie care ar fi putut fi prevenite astfel.

    Intoleranţa şi lipsa de comunicare şi de ascultare a opiniilor subordonaţilor poate conduce la situaţii în care aceştia se simt descurajaţi să le raporteze şefilor diferite situaţii abuzive, de şantaj, situaţii excepţionale în care misiunile sunt îngreunate de lipsuri logistice sau de personal sau de dispoziţii contradictorii, încercând să rezolve situaţiile prin metode personale care antrenează compromisuri şi implicări în acte de corupţie.

    Totodată, ignorarea discrepanţelor între situaţiile de fapt date de insuficienţa resurselor materiale şi umane, blocajele de ordin normativ, creşterea gradului de agresivitate şi infracţionalitate în rândul populaţiei şi cerinţele de îndeplinire a unor indicatori cantitativi, sub ameninţarea sancţiunilor administrative, crează o presiune foarte mare asupra poliţiştilor, care se văd uneori obligaţi să recurgă la diferite artificii sau compromisuri pentru escamotarea realităţii, ceea ce atrage posibilitatea apariţiei corupţiei.

    Devine evident faptul că este necesară o şcoală a managementului, simpla redenumire a comandanţilor instruiţi după metode militare în manageri nefiind suficientă pentru însuşirea de către aceştia a principiilor managementului eficient, care presupune vocaţie şi instruire corespunzătoare.

    b). Lipsa unei experiente adecvate in domeniul asistenţei psihologice. Este o lipsa majora care afectează Poliţia Română ca instituţie modernă, asistenta psihologica fiind la debutul sau in sprijinul personalului politiei.

    Profesia de poliţist presupune o multitudine de situaţii tensionante, de stresuri care erodează capacitatea de muncă şi de refacere şi demotivează susţinerea unei atitudini şi comportamente corecte şi consecvente, iar în absenţa altor posibilităţi de reechilibrare, numai o asistenţa psihologică de calitate poate compensa aceste elemente de stres.

    Consilierea psihologică a celor selectaţi în instituţia poliţiei este necesara pentru compatibilizarea motivaţiilor acestora cu realităţile profesiei sau pe parcursul carierei acestora pentru formarea unei deprinderi sănătoase de a recepta realitatea situaţiilor cu care se confruntă şi de a-şi ajusta atitudinea interioară şi comportamentul în consecinţă. Este, de asemenea, necesara realizarea unor studii temeinice ale comportamentului uman în diferite situaţii.

    c). Erori de reglementare şi practicare a relaţionării. Reglementările relaţiilor dintre categoriile de personal din poliţie sunt încă tributare regulamentelor şi concepţiilor de tip militar, care nu luau în considerare importanţa factorului uman decât ca resursă cantitativă, dar nu şi sub aspectul conservării şi stimulării potenţialului acestuia.

    Este posibil ca acesta să fie unul dintre cei mai importanţi factori generatori ai condiţiilor cu impact major în determinarea adoptării de către unii dintre poliţişti a comportamentelor abuzive şi coruptibile.

    Explicaţia constă în una dintre nevoile de bază ale psihicului uman, care apare îndată ce sunt satisfăcute nevoile de subzistenţă şi siguranţă: nevoia de recunoaştere.

    Sunt situaţii în care poliţiştii nu se confruntă cu greutăţi materiale sau familiale deosebite care ar impune mari cheltuieli, au un salariu acoperitor pentru nevoile de bază comune majorităţii poliţiştilor, şi totuşi se implică în comiterea unor fapte de corupţie.

    Se admite uneori presiunea din partea anturajului de prieteni, cunoştinţe sau familiei sau chiar a percepţiei stării de lucruri generale, de a realiza venituri la un anumit nivel care este considerat compatibil cu poziţia de lucrător de poliţie, indiferent de natura acestor venituri.

    Aceasta înseamnă că poliţistul resimte o scădere a importanţei personale şi a prestigiului său în faţa celor care exercită aceste presiuni. Aceasta ar putea fi compensată de calitatea relaţiilor la locul de muncă, cu colegii şi şefii, dar de multe ori sentimentul de lipsă de recunoaştere este erodat decisiv în special de atitudinea şefilor săi.

    Lipsa de recunoaştere a capacităţii sale de a avea opinii personale şi pertinente faţă de situaţiile profesionale apărute, lipsa de respect evidenţiată prin cuvinte sau tonuri neprotocolare, prin dispoziţii arbitrare sau care exced natura relaţiilor profesionale, atitudinea elitistă şi exagerat distantă, tratamentul preferenţial practicat de unii şefi faţă de unii subordonaţi, tratamentul discriminatoriu practicat faţă de unele categorii de personal în ceea ce priveşte acordarea unor beneficii sau distincţii, toate acestea contribuie la scăderea propriei stime de sine a poliţiştilor, ducând la deteriorarea celei mai importante bariere în faţa coruptibilităţii: autoinhibiţia prin valorizarea respectului de sine.

    De multe ori, caracterul dificil şi lipsa de instruire a şefilor în noţiuni de relaţionare şi comunicare determină încercări ale acestora de impunere a autorităţii, importanţei şi prestigiului personal prin sublinierea lipsei de importanţă şi prestigiu a subalternilor, printr-o încercare de evidenţiere a contrastului exprimată prin variate modalităţi, de la autoritarisme la persiflări, la ignorarea punctelor de vedere sau a dificultăţilor subordonaţilor, la sancţiuni injuste, la dispoziţii nesusţinute de argumente pertinente.

    Dacă poliţistul percepe o discrepanţă notabilă între ceea ce credea înainte de încadrarea sa ca poliţist referitor la onorabilitatea profesiei şi la respectul şi prestigiul personal derivate din aceasta şi felul în care este tratat la locul de muncă, dezamăgirea este suficient de puternică pentru a nu mai dori să susţină o onorabilitate care nu-i este recunoscută şi valorizată în nici un fel sau care nu este recunoscută ca atare în relaţiile profesionale.

    Va percepe trimiterile oficiale la tradiţia, demnitatea şi onoarea profesiei de poliţist ca fiind caduce sau fără substanţă, şi va căuta recunoaşterea prestigiului personal prin acele metode şi în acel grup care se va dovedi dispus să i-o ofere. Moralitatea nu este o atitudine care are nevoie de control şi coerciţie pentru a fi adoptată. În esenţă, fiinţa umană este intrinsec morală şi conformistă la codul de comportament moral al grupului în care trăieşte, deoarece valorizează pozitiv acele comportamente şi atitudini care-i conferă siguranţă zilnică şi relaxare.

    Motivaţia susţinerii moralităţii începe însă să dispară atunci când aceasta nu mai este recunoscută ca atribut de bază al persoanei sau când persoana este tratată ca şi cum nu ar conta faptul că are un comportament ireproşabil din punct de vedere moral, mai ales într-o instituţie care luptă cu comportamente infracţionale derivate din lipsa de moralitate a unora dintre membri societăţii.

    Faptul că poliţistul îşi desfăşoară activitatea zilnică într-un mediu frustrant din punct de vedere al necesităţilor materiale, al muncii specifice, al conflictelor inerente din mediul infracţional în care acţionează, nu este încă de natură să erodeze rezistenţa la tentaţiile corupţiei, dacă nu ar interveni lipsa satisfacţiei din relaţiile profesionale în care simte că i se refuză recunoaşterea demnităţii şi prestigiului.

    Codurile de etică şi deontologie profesională trebuie să se refere în egală măsură la scopurile şi procedurile insituţiei, ca şi la comportamentul subordonat acestora al membrilor ei, în relaţiile interne sau cu persoane din afara instituţiei. Poliţistul nu poate însă să susţină consecvent imaginea unei organizaţii caraterizată de atitudini şi comportamente de elită, dacă nu este tratat la rândul său ca un component al acestei elitei cel puţin în rândul celor care ar trebui să cunoască atribuţiile şi greutăţile care recomandă instituţia poliţiei ca organizaţie de elită şi onorabilă într-o societate.

    Recunoaşterea activă a integrităţii caracterului poliţistului poate fi cheia determinării unei conduite ireproşabile consecvente a celui căruia îi este recunoscută şi valorizată această calitate, şi a formării unui model spre care să tindă alţi poliţişti.

    Erodarea prestigiului personal apare şi ca urmare a cazurilor în care poliţistul nu se simte susţinut în diferite situaţii dificile de colegii sau şefii săi, care refuză să-şi asume solidaritatea şi responsabilitatea în situaţiile date, ceea ce poate avea ca urmare o pactizare a unor poliţişti cu infractorii, deşi nedorită, datorită neîncrederii sau temerii de a nu fi susţinut în cazul în care încerca să-şi facă datoria cu promptitudine.

    De asemenea, astfel de devianţe pot apare şi ca urmare a unor situaţii experimentate de poliţişti, de tratamente neprotocolare sau incorecte profesional din partea altor funcţionari publici (procurori, judecători), faţă de care, de asemenea, percepe că este lăsat fără sprijin din partea colegilor, şefilor, instituţiei în general.

    d). Erori de selecţie şi promovare a personalului. Este vorba de lipsa unor proceduri proactive în recrutarea şi selecţionarea unui personal care dovedeşte vocaţie de poliţist, care realizează riscurile şi greutăţile profesiei, şi le asumă şi, totodată, dovedeşte o structură de personalitate stabilă, centrată pe un respect de sine bine fundamentat.

    Competenţa în materie juridică, aspectul şi capacităţile fizice şi capacitatea de disciplină sunt aspecte la fel de importante ca inteligenţa, cultura şi flexibilitatea, deoarece aceste din urmă calităţi permit păstrarea moralităţii în condiţii de frustrare şi de presiune a problemelor de rezolvat şi tentaţiilor.

    Totodată, procesul de selecţie nu are suficient în vedere decelarea aspectelor motivaţionale ale alegerii profesiei de poliţist, putând astfel să intre în această instituţie persoane teribiliste, motivate de perceperea profesiei prin prisma unor cărţi sau filme cu eroi justiţiari sau descurcăreţi prin orice metodă, persoane fără stimă de sine, care văd în poliţie doar posibilitatea etalării unei atitudini de superioritate în faţa familiei sau anturajului, persoane timorate, care nu au încredere că s-ar putea descurca profesional în alte instituţii, sau care chiar văd în poliţie posibilitatea obţinerii unor beneficii mari prin abuzul de prerogativele funcţiei.

    De asemenea, erori de promovare se regăsesc în procesul de numire a managerilor fără o prealabilă instruire adecvată în acest sens sau o apreciere a capacităţii manageriale conformă problemelor de rezolvat după criteriile managementului modern. Incompetenţa managerială poate conduce la decizii greşite care antrenează compromisuri speculate şi transformate în cazuri de corupţie.

    e). Lipsa de transparenţă a procesului decizional. Reglementarea procesului decizional nu permite încă realizarea a două aspecte esenţiale pentru scăderea vulnerabilităţilor în faţa corupţiei ale unei organizaţii: transparenţa acestui proces şi participarea angajaţilor la luarea deciziilor.

    Transparenţa presupune motivarea deciziilor, decelarea scopurilor reale care au fundamentat decizia sau dispoziţia şi posibilitatea comparării acestora cu scopurile legale şi legitime ale organizaţiei, care dă ca rezultantă caracteristica etică sau nonetică a deciziilor şi dispoziţiilor (în instituţiile britanice se studiază deja posibilitatea introducerii unui cod etic al funcţionarului care să permită acestuia refuzul unei dispoziţii atunci când aceasta este neetică sau nelegitimă potrivit criteriilor conţinute de codul respectiv).

    Psihosociologia organizaţiilor reţine participarea membrilor ei la procesul decizional ca un criteriu de bază al eficienţei acesteia, prin motivarea şi investirea cu responsabilitate şi respect a angajaţilor, aceasta reducând totodată posibilitatea apariţiei comportamentelor şi acţiunilor duplicitare.

    Dealtfel, studiile privind percepţia managementului în unităţile de poliţie au evidenţiat solicitarea majorităţii poliţiştilor pentru un sistem de conducere consultativă.

    f). Lipsa unui relaţionări utile cu populaţia. Relaţionarea utilă în sensul diminuării stării de coruptibiltate în rândul poliţiştilor ar presupune posibilitatea acordată cetăţenilor şi presei de a semnala existenţa unor situaţii abuzive sau coruptibile, nu numai a unor persoane determinate, de a solicita şi obţine răspunsul rezultatelor verificărilor. Presupune transparentizarea proceselor decizionale care implică asigurarea ordinii publice şi siguranţei civice, a utilizării fondurilor acordate pentru îndeplinirea atribuţiilor legale în acest sens.

    De asemenea, presupune restrângerea caracterului secret al datelor poliţiei la situaţiile strict motivate de protejare a informaţiilor în cauzele aflate în lucru sau a demnităţii unor persoane până la finalizarea aspectelor echivoce legate de acele persoane.

    Lipseşte posibilitatea verificării de către comunitate a modului în care unii poliţişti valorifică sau ignoră informaţiile, plângerile cetăţenilor. Există, eventual posibilitatea existenţei unui registru aflat în custodia instituţiei avocatului poporului care să înregistreze sesizările complete făcute de cetăţeni la unităţile de poliţie şi să permită compararea acestor înregistrări cu cele din registrele poliţiei şi cu rezultatele obţinute şi declarate de poliţişti.

    Capacitatea redusă de control a onestităţii poliţiştilor de către opinia publică este una dintre cele mai prielnice condiţii de apariţie a corupţiei.

    g). Lipsuri în activitatea formaţiunilor de protecţie a cadrelor. Acestea se referă la atitudinea pasivă a acestora, ca protecţie reală faţă de situaţiile dificile prin care poate trece un poliţist (ameninţări, şantaje, evenimente costisitoare neprevăzute, angrenarea acestuia în anturaje dubioase).

    Se reproşează acestor formaţiuni lipsa de preocupare pentru informarea şefilor poliţiştilor care trec prin asemenea situaţii sau pentru încercarea de prevenire a trecerii la acte de corupţie prin discuţii, atenţionări sau încercări de sprijinire a poliţiştilor în cauză.

    Lipseşte, de asemenea, o activitate susţinută de depistare şi remediere a vulnerabilităţilor organizaţionale şi normative faţă de apariţia situaţiilor de corupţie.

    h). Socializarea negativă în cadrul instituţiei. Această situaţie se regăseşte în cazul în care există presiuni asupra unor poliţişti din partea majorităţii colegilor cu care lucrează frecvent, în relaţiile profesionale şi extraprofesionale, de a adopta atitudinea caracteristică grupului, când aceasta este orientată către abuzuri şi fapte de corupţie şi când aceştia percep şi o atitudine de tolerare sau nonintervenţie din partea factorilor de conducere.

    Despre socializare negativă mai putem vorbi şi atunci când poliţiştii angajaţi percep, îşi însuşesc şi traduc în comportamente abuzive şi corupţie o anumită caracteristică de mentalitate a breslei poliţiştilor: aceea de superioritate şi aroganţă faţă de cetăţeni, deoarece înţeleg distorsionat atribuţia de control social ca prerogative de supraveghetori şi sancţionatori, de multe ori arbitrari.

    Aceste atitudini au fost semnalate frecvent în studiile de percepţie ale opiniei publice faţă de poliţişti. Tranziţia actuală spre adoptarea noţiunilor de poliţie şi poliţişti comunitari, cu rol prevalent de protecţie şi sprijin a comunităţii şi cetăţenilor, este major frânată de aceste mentalităţi.

    Ele îşi au rădăcini în tradiţia din trecut a miliţiei, care era percepută şi ca instrument de dominare aparţinând aparatului de stat, când acesta nu mai era perceput ca legitim raportat la interesele generale.

    Deşi poliţia este cea mai în măsură să recunoască influenţele negative ale unor acte normative sau decizii oficiale asupra comportamentului colectiv şi individual, îi lipseşte posibilitatea autentică de a semnala acest lucru pentru o remediere rapidă a siuaţiilor.

    De asemenea, poliţistul nu este abilitat legal să aprecieze oportunitatea formelor legale de intervenţie în situaţii particulare şi să facă uz de propria decizie (fie pentru un plus de fermitate, fie pentru o intervenţie diminuată sau nuanţată, respectând principiile fundamentale de drept), atunci când consideră şi denonstrează că respectarea strictă a procedurilor ar fi antrenat prejudicii mai mari asupra tuturor participanţilor din circumstanţele respective sau asupra intreselor generale legitime.

    Aceasta poate conduce la adoptarea de către poliţist a unor atitudini distante şi indiferente faţă de cetăţeni, de multe ori cu scop autoprotectiv, considerându-se presat să aplice prevederi legale uneori inoportune şi să-şi atragă, în consecinţă, reproşuri ale cetăţenilor pe care în sinea sa le consideră întemeiate, ceea ce induce percepţia unui zid conceptual care delimitează poliţiştii de cetăţeni, ca tabere opuse, în care este posibilă apariţia acceptării corupţiei.

    2.3. Factori individuali şi de percepţie.

    Aceştia sunt trataţi împreună, întrucât percepţia personală a realităţii determină adoptarea unei atitudini sau alta sau a diferite comportamente, în raport cu valorile internalizate de individ şi cu posibilitatea dată de circumstanţele percepute de a le evidenţia.

    a). Percepţia generalizării corupţiei. Este vorba atât de percepţia situaţiei la nivelul întregii societăţi, cât şi în interiorul instituţiei. Dacă faţă de prima poliţistul îşi poate construi un sistem de apărare, dorind să se evidenţieze cu o atitudine contrară celei pe care o percepe ca generalizată, suprapunerea percepţiei corupţiei generalizate în propria organizaţie pe care o consideră reprezentativă îl poate descuraja şi demotiva pentru susţinerea comportamentului incoruptibil.

    b). Percepţia lipsei de reacţie a elementelor de control şi coerciţie. Percepţia reacţiei factorilor de decizie, ca ineficientă, selectivă sau formală, acoperirea unor situaţii sau persoane suspectate de corupţie datorită unor informaţii notorii sau etalării unor beneficii materiale cu mult peste posibilităţile legale ale unui poliţist, pot influenţa major deciziile unor poliţişti de a se angrena în acte de corupţie.

    În funcţie de gradul de cunoaştere a unor asemenea situaţii şi de capacitatea de analiză a informaţiilor, poliţiştii pot opera extrapolări la nivelul întregii instituţii şi a factorilor de conducere, ceea ce poate antrena debusoalarea unora sau încurajarea celor care aveau deja predispoziţia spre coruptibilitate.

    c). Tarele caracteriale ale persoanei. În ultimă instanţă, elementul central al apariţiei situaţiei de corupţie îl constituie decizia personală de a se implica în comiterea faptei.

    Toţi factorii prezentaţi şi alţii sunt prezenţi şi afectează, într-o măsură sau alta, pe toţi poliţiştii. Reacţia individuală faţă de presiunea exercitată de aceştia depinde însă decisiv de structura caracterială a persoanei, de aspectele voliţionale şi motivaţionale ale gândirii ei, de prezenţa într-o măsură sau alta a complexelor psihologice şi a mecanismelor interioare de supracompensare, iar acestea sunt deja formate înainte de procesul angajării în instituţie.

    Aceasta arată greutatea de predicţie a comportamentului uman în diferite situaţii, astfel încât cunoaşterea factorilor cu incidenţă majoră în producerea cazurilor de corupţie şi măsurile adoptate în consecinţă nu pot anula posibilitatea producerii unor asemenea situaţii.

    Uneori, în acte de corupţie sunt antrenaţi poliţişti tineri, fără probleme materiale deosebite, care-şi compromit definitiv cariera în instituţia poliţiei sau într-o altă organizaţie de prestigiu.

    De multe ori, poate fi vorba inclusiv de inhibiţii şi frustrări de natură sexuală, subiecţii dorind să impresioneze prin etalarea bunurilor materiale şi conduitelor arogante tinerele din anturajul lor de cunoscuţi sau se implică în practici de favorizare a prostituatelor şi proxeneţilor, în schimbul obţinerii unor favoruri sexuale.

    Alteori, o educaţie aroganta determină poliţiştii să înţeleagă greşit semnificaţia prerogativelor funcţiei lor şi să adopte rapid atitudini abuzive şi coruptibile faţă de cetăţeni.

    D). Concluzii.

    • la nivelul întregii societăţi, lipseşte modelul de integritate publică, exprimat prin normele constituţionale şi procedurile legale, dar şi beneficiile demonstrate şi participarea echitabilă la susţinerea acestui model, care să subordoneze ca sens conduitele membrilor societăţii.
    • în aceste condiţii, instituţia poliţiei este presată să asigure conformarea conduitei cetăţenilor la norme percepute diferenţiat, în funcţie de beneficiile de moment, ca legitime sau ilegitime.
    • această presiune se distribuie tuturor membrilor poliţiei, confruntaţi la angajare cu un model de gândire tributar unei mentalităţi deja formate , căreia i se opune obligativitatea respectării unor rigori comportamentale specifice instituţiei.
    • incidenţa factorilor de stres, de natură economică, organizaţională, a activităţilor profesiei în sine, combinată cu tentaţia oferită de modele de comportament coruptibil, nesancţionate, influenţează diferit percepţia poliţiştilor.
    • receptivitatea poliţiştilor faţă de modelul de integritate sau de modelul coruptibil este orientată de structura caracterială.
    • percepţia generalizării corupţiei diminuează rezistenţa celor care nu şi-au propus de la început să fie corupţi, dar simt nevoia de integrare în grupul cu care lucrează frecvent, deja corupt, sau se simt prea dezamăgiţi pentru a lupta cu frustrările.
    • stimulii psihologici care pun în valoare prestigiul poliţistului sunt esenţiali pentru determinarea conduitei acestuia către un model care ar atrage noi stimuli prin recunoaşterea valorii personale, stabilirea încrederii în sine şi în instituţie.
    • coerenţa şi consecvenţa unui sistem de cercetare şi sancţionare a cazurilor de corupţie şi de publicitate a acestora determină creşterea încrederii în instituţie a poliţiştilor cu vocaţie şi probitate morală.
    • ignorarea presiunilor date de nivelul salarizării şi logisticii şi de cerinţele unor criterii de eficienţă care nu ţin cont de realitatea obiectivă determină adoptarea unor comportamente abuzive şi coruptibile.
    • perceperea de către poliţişti a prerogativelor funcţiei ca motiv de afişare a superiorităţii faţă de cetăţeni conduce la adoptarea atitudinilor abuzive şi coruptibile.
    • corectarea factorilor organizaţionali se poate face la nivelul normativului intern.
    • intervenţia asupra factorilor individuali se poate face de asemenea prin corecţii ale normelor interne de reglementare a relaţiilor şi activităţilor şi în reconceptualizarea rolului poliţiei şi poliţiştilor, a proceselor de selecţionare, formare şi promovare a poliţiştilor.
    • corectarea factorilor economici depinde de nivelul de înţelegere a comunităţii şi autorităţilor externe privind importanţa acestor factori pentru promovarea unui poliţist util comunităţii.

    3. MODALITATI DE PREVENIRE A CORUPTIEI INTERNE

    1. Structura specializata din cadrul M.I.R.A.

    Structura specializată in desfasurarea activitatilor de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este Direcţia Generală Anticorupţie.

    Aceasta construcţia instituţională constituie materializarea structurală a unui program PHARE, derulat cu parteneri din Marea Britanie şi Spania, precum şi a voinţei interne existente la nivel executiv, de prefigurare a unei entităţi specializate care să acţioneze de o manieră euroconformă pentru ridicarea standardului de integritate a angajaţilor M.I.R.A.

    Actele normative care stau la baza înfiinţării şi funcţionării Direcţiei Generale Anticorupţie sunt Legea nr. 161/2005, privind stabilirea unor măsuri privind prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului M.A.I. şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 120/2005, privind operaţionalizarea D.G.A. Unitatea este integrată aparatului central al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi este în directa subordonare a ministrului internelor şi reformei administrative. Atribuţiile şi activităţile unităţii sunt axate pe cele două coordonate acţionale majore, anume de prevenire şi respectiv de combatere, aspect ce conferă unităţii, statutul de integrator şi coordonator unic al implementării politicilor anticorupţie la nivelul M.I.R.A.

    Din punctul de vedere al modelului instituţional, această construcţie organizaţională reuneşte sub aceeaşi unitate de acţiune, dezvoltarea de informaţii, activitatea de prevenire, testare a integrităţii şi respectiv instrumentarea propriu-zisă a cazurilor constatate, sub îndrumarea, sprijinul şi controlul unităţilor de Parchet competente.

    Un alt element de noutate care stă la baza funcţionării direcţiei generale este înfiinţarea şi operaţionalizarea Comitetului Strategic pentru sprijinul şi evaluarea D.G.A., care reuneşte pe lângă principalii membri ai conducerii ministerului, ai structurilor centrale şi ai D.G.A., şi reprezentanţi desemnaţi ai unor organizaţii neguvernamentale reprezentative la nivel naţional. Faptul că acest for de dezbatere profesională presupune şi elemente de extraneitate instituţională constituie dovada evidentă a liniei de deschidere şi transparenţă adoptată de către D.G.A.

    Activitatea preventivă a D.G.A. este organizată şi se desfăşoară de o manieră duală, atât pe zona angajaţilor M.I.R.A., cât şi pe zona civic-cetăţenească şi mass-media. Astfel, acţiunile preventive punctuale desfăşurate în unităţi sunt întregite de ample campanii de mediatizare şi conştientizare la nivelul opiniei publice, în cadrul acestora fiind folosite pe lângă cele mijloacele tradiţionale (pliante, afişe, întâlniri de lucru,etc.), metode ştiinţifice de cercetare în care sunt angrenaţi toţi lucrătorii D.G.A.

    2. Prevenirea corupţiei interne – responsabilitate principala a tuturor structurilor M.I.R.A.

    Chiar daca a fost infiintata D.G.A., prevenirea corupţiei interne este si va ramane o responsabilitate principala a tuturor structurilor M.I.R.A.

    In acest context prevenirea corupţiei interne a constituit şi constituie o prioritate si pentru conducerea Poliţiei Române, eforturile pe această linie orientându-se,în principal, spre creşterea gradului de responsabilizare a managerilor de la toate nivelurile ierarhice, conştientizarea de către personalul ce ocupă funcţii de execuţie a importanţei capitale pe care o are, atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru instituţia Poliţiei Romane în ansamblu, adoptarea unui comportament integru, precum şi către identificarea factorilor de risc, a vulnerabilităţilor şi a măsurilor adecvate de contracarare.

    Eforturile proprii ale Politiei Romane in domeniul prevenirii corupţiei interne, derulate si cu sprijinul structurii de specialitate din cadrul D.G.A., continua.

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.