Istoricul şi dezvoltarea Uniunii Europene şi a conceptului de Spaţiu Schengen

Consideraţii generale

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial populaţia şi teritoriul european erau ruinate economic şi social, fapt ce a permis cu uşurinţă aplicarea ideilor de UNITATE EUROPEANĂ pentru depăşirea situaţiilor de criză generală. Relansarea acestor idei s-a materializat prin declaraţia lui Winston Churchill din 1946, prin care acesta propunea o Uniune a Statelor Europene: „Trebuie să respectăm o familie europeană într-un cadru regional care se va numi, poate, Statele Unite ale Europei şi primul pas politic va fi acela de a constitui un Consiliu al Europei”. Această idee va fi preluată şi de Congresul Statelor Unite ale Americii, care în 1947 adoptă rezoluţia Fulbright prin care recomandă crearea unor State Unite ale Europei. În acelaşi spirit se va pronunţa şi marele om politic francez Charles de Gaulle, acesta susţinând ideea creării unei Europe întinse de la Atlantic la Urali.

PRIMUL PAS în crearea Europei a fost înfiinţarea, în 1948, a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană, organizatie interguvernamentala, cu rol in distribuirea ajutorului SUA (European Recovery Program – Planul Marshall – care a durat până în 1953 şi a acordat cca. 15,7 mld. $), coordonarea reconstrucţiei, aplicarea reducerilor de taxe vamale etc. Sub coordonarea OCEE s-a lansat studierea realizării unei uniuni vamale şi a fost înfiinţată în 1950 European Payment Union – o agenţie cu rol de facilitare a sistemului multilateral de plăţi legate de comerţ în condiţiile lipsei de lichidităţi internaţionale.

In 1950, pe fondul unor probleme economice în ramuri strategice, ministrul de externe francez, Robert Schumann a fost împuternicit de SUA şi Marea Britanie să elaboreze o propunere de integrare a Germaniei de Vest în sfera cooperării vest-europene. Propunerea ministrului francez viza realizarea unei Europe unite   printr-o succesiune planificată de etape în jurul unei uniuni de interese economice a cuplului franco – german. La baza concretizării acestei iniţiative au stat atât premise interne:

–          Identitatea de cultură şi civilizaţie;

–          Nivel similar de dezvoltare şi, de aici, posibilitatea creării unei mari pieţe unice;

–          Existenţa unei voinţe politice în favoarea integrării (rolul unor personalităţi precum Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer);

–          Existenţa unor resurse materiale, financiare si umane care au permis îndeplinirea obligaţiilor decurgând din procesul de integrare.

dar şi premise externe:

–          Războiului rece care a stimulat unirea ţărilor vest-europene în faţa pericolului sovietic;

–          Lansarea de către SUA a Planului Marshall;

–          Concurenţa economică tot mai puternică din partea societăţilor transnaţionale din SUA.

1.2. Principalele etape ale formării Uniunii Europene

a. Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.)

La începutul anilor `50 s-au dus tratative între Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg pentru înfiinţarea unei comunităţi supranaţionale care să decidă coordonarea şi

unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică economică în privinţa folosirii şi controlului în comun a resurselor miniere şi metalurgice.

Astfel, la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O), tratat intrat în vigoare la 25 iulie 1952, după ratificarea lui de cele şase parlamente naţionale. Tratatul şi-a găsit originea în declaraţia lui Robert Schumann, făcută la 9 mai 1950; el a reglementat problema producţiei de cărbune şi oţel în Europa, deoarece unele ţări (Belgia, R.F.G., Olanda) erau dezavantajate în privinţa primului produs, iar celelalte (Franţa, Italia, Luxemburg) în privinţa celui de-al doilea.

În esenţă, tratatul a contribuit la extinderea economică prin apariţia pieţei comune a cărbunelui şi a oţelului care a implicat suprimarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la libera circulaţie a produselor, creşterea nivelului de trai în cele şase state membre. Tratatul s-a aplicat pe o durată de 50 de ani. Astfel, la 23 iulie 2002 C.E.C.O. şi-a încetat existenţa, iar guvernele s-au angajat să-şi delege o parte din autoritatea suverană pentru construirea C.E.C.O.; din 1967 instituţiile sale au fuzionat cu a celorlalte două comunităţi care se vor forma ulterior.

b. Tratatele de la Roma (1957)

La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma de către Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germană două tratate ce au creat două noi comunităţi:

  • Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.), cunoscută sub denumirea de EURATOM, care a apărut datorită existenţei deficitului de energie şi rămânerea în urmă a statelor membre faţă de Anglia, SUA şi URSS.

Obiectivele acestei comunităţi erau de a crea, exploata, dezvolta, schimba în comun energia nucleară în scopuri paşnice pentru interese interne şi regionale;

  • Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), mai cunoscută sub numele de Piaţa Comună.

Obiectivele acestei comunităţi erau:

– de a crea noi reglementări în privinţa schimbului economic de produse (eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor);

– îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor, capitalurilor şi serviciilor pe teritoriul celor şase state membre.

Ca noutate, tratatul, care consfinţeşte crearea C.E.E., înscrie de acum printre obiectivele sale libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Comunităţii. Cu toate acestea, în text nu era menţionată nici o măsură concretă referitoare la armonizare a legislaţiilor  transfrontaliere. În viziunea legislatorului, libera circulaţie era văzută înainte de orice dintr-un unghi economic şi nu-i privea decât pe muncitori.

c. Fuziunea celor trei comunităţi

Fuziunea celor trei organizaţii în cadrul Comunităţii Europene a avut loc prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 (intrat în vigoare de la 1 iulie 1967).

Astfel, s-au unificat organele executive ale celor trei comunităţi sub denumirea de Comisia Europeană, iar organele decizionale ale celor trei comunităţi sub denumirea de Consiliu European pe structura de bază a C.E.E. (celelalte două comunităţi rămân numai organizaţii de strictă specialitate până la  expirarea termenului de 50 de ani de funcţionare). Imediat după aceste fuziuni,

Parlamentul European, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles, a hotărât folosirea expresiei de COMUNITATE EUROPEANĂ (C.E.).

URMĂTORUL PAS a fost constituit de elaborarea în 1985 a Actului Unic European (A.U.E.) ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, fiind semnat de către cele 12 state membre ale Comunităţii Europene (cele şase state fondatoare a celor trei Comunităţi formate în 1951, 1957 şi ale Comunităţii Europene formată în 1967, la care au mai aderat: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia). Actul Unic European a

constituit documentul oficial de unire a dispoziţiilor privind reforma instituţiilor europene şi de finalizare a Marii Pieţe Interne comune până la sfârşitul anului 1993. Prin A.U.E. s-au amendat şi completat prevederile Tratatului de la Roma şi s-a extins domeniul de acţiune comunitară prin recunoaşterea Consiliului European în mod oficial ca organ de decizie a întregii comunităţi. Important este şi faptul că s-a creat organul al doilea de jurisdicţie europeană – Tribunalul de Primă Instanţă.

d. Dreptul la liberă circulaţie

Scopul creării unei Pieţe Comune Unice necesita crearea şi garantarea a patru libertăţi de mişcare:

– a bunurilor

– a capitalurilor;

– a serviciilor;

– a persoanelor.

Prin fuziunea celor trei Comunităţi au fost realizate primele trei, în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor fiind necesare mai multe etape, după cum urmează:

1. La 1 ianuarie 1985, statele membre hotărăsc să elibereze paşapoarte după un model unic al C.E. ce trebuie să înlocuiască progresiv paşapoartele naţionale. Aceste paşapoarte erau considerate, în continuare, paşapoarte naţionale deoarece erau proprietatea statelor care le-au emis. Modelul unitar – „PAŞAPORT EUROPEAN” ­avea ca scop consolidarea sentimentului de comunitate în rândul cetăţenilor C.E. prin facilitarea liberei circulaţii a persoanelor. Modelul de paşaport standardizat a fost ales la 23 iunie 1981 şi redactat în toate limbile oficiale ale Comunităţii Europene. (Paşaportul european a fost introdus în Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Danemarca, Olanda, Belgia, Grecia, Marea Britanie şi Germania).

2. La data de 14 iunie 1985, Franţa, Belgia, Germania, Luxemburg şi Olanda încheie Acordul de la Schengen sau Schengen 1 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune. Este vorba despre o înţelegere încheiată între guvernele statelor mai sus menţionate care are ca scop crearea unei Europe fără graniţe interne.

3. La 19 iunie 1990 se semnează Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS) sau Schengen 2;

4. La 9 decembrie 1991, s-a întrunit la Maastricht Consiliu European care a hotărât constituirea uniunii economico-monetare şi a celei politice prin includerea acestei problematici într-un singur tratat denumit, Tratatul Uniunii Europene (T.U.E.) sau Tratatul de la Maastricht.

Prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeană având la bază cei trei piloni:

I. Primul pilon al Comunităţilor Europene permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune şi partajate în diverse domenii (Piaţa unică, transporturi, concurenţă, monedă unică, ocuparea forţei de muncă, educaţie, cultură, sănătate, protecţia consumatorilor, cercetare, protecţia mediului, agricultură şi altele) urmând obiectivul de coeziune economică şi socială.

II. Al doilea pilon, politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

III. Al treilea pilon, Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliţie şi de justiţie din cele 27 state membre pentru consolidarea securităţii interne.

5. Adoptarea Tratatului de la Amsterdam, în octombrie 1997, care prevedea adâncirea şi lărgirea integrării europene, cu accent pe:

l      Probleme sociale, locuri de muncă etc.;

l      Libertatea, securitatea şi justiţia, eliminarea controalelor la frontieră;

l      Reforma instituţiilor comunitare în perspectiva extinderii;

l      Politica externă şi de securitate comună.

6. Adoptarea Tratatului de la Nisa, la 11 decembrie 2000 (intrat în vigoare din 2003), care cuprindea măsuri privind:

– instituţiile europene în perspectiva extinderii din 2004;

– libera circulaţie a cetăţenilor din statele membre;

– cooperarea în domeniul industrial şi drept civil.

Se poate conchide că apariţia, formarea şi dezvoltarea Liberei circulaţii a persoanelor s-a materializat concomitent cu cea a instituţionalizării Comunităţii Europene şi ulterior, a Uniunii Europene.

7. La data de 27 mai 2005, şapte state membre ale Uniunii Europene au semnat la Prüm „Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Austria privind aprofundarea cooperării transfrontaliere,  în special în vederea combaterii terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale”.

Tratatul are ca obiectiv intensificarea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, prin intermediul schimbului de date privind datele genetice (ADN), amprentele digitale, înmatriculările de vehicule şi alte date cu caracter personal. Tratatul prevede, de asemenea, constituirea de patrule comune şi alte forme de intervenţie (însoţitori de securitate la bordul aeronavelor, asistenţă comună la evenimente de mare anvergură, etc.).

În data de 5 decembrie 2006 a fost semnat un Acord de Implementare Tehnică şi Administrativă (ATIA) care conţine prevederile necesare implementării tehnice şi administrative a Tratatului.

La începutul anului 2007, Germania a lansat iniţiativa încorporării Tratatului în Acquis, iniţiativă care sa bucurat de sprijinul majorităţii statelor UE. Rezultatele discuţiilor care au demarat la nivelul instituţiilor europene s-au concretizat în elaborarea unei decizii de transpunere a Tratatului în Acquis (Prüm decision) asupra căreia s-a ajuns la consens cu ocazia Consiliului JAI din luna iunie a anului trecut.

Luând în calcul interdependenţa dintre Tratatul de la Prüm şi Acordul de Implementare Tehnică şi Administrativă a acestuia (ATIA), la nivelul Consiliului a fost elaborat un alt proiect de Decizie care să transpună şi prevederile indispensabile implementării tehnice şi administrative a Tratatului (decizie de implementare), direct influenţate de adoptarea Deciziei cu privire la întărirea cooperării transfrontaliere, mai ales în combaterea terorismului şi criminalităţii transfrontaliere.

Decizia de implementare instituie acele dispoziţii normative comune care sunt indispensabile punerii în aplicare administrative şi tehnice a formelor de cooperare prevăzute de Decizia 2007/…/JAI a Consiliului (decizia de transpunere). Anexa acesteia conţine dispoziţiile de punere în aplicare de natură tehnică. De asemenea, Secretariatul General al Consiliului va redacta şi actualiza un manual separat, conţinând în mod exclusiv informaţii care urmează să fie furnizate de statele membre.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.