Munca informativa si de negociere in politie

Nevoia, interogării separate, a diverselor categorii de martori,tiară, a-i amesteca cu personalul din punctele de comandă, poate determina, negociatorii să. desfăşoare unele dintre acţiunile de strângere şi analiză a informaţiilor în diverse alte locuri aflate în a propierea locului negocierilor.

Şeful echipei răspunde de furnizarea către negociatori a informaţiilor obţinute din diferite surse, referitoare la. ostatici şi terorişti. Şeful echipei acţionează ca clement de legătură cu punctele de comandă, de la faţa locului. Deoarece el cunoaşte posibilităţile negociatorilor săi şi momentul în care se află aceste negocieri,, va acţiona, ca tui consilier activ al comandamentului TMF. Va face recomandările necesare pentru a aprecia, implicarea echipei de negociere în rezolvarea incidentului.

Persoana care gestionează baza de date

Această persoană întocmeşte şi păstrează un jurnal cu desfăşurarea cronologică a evenimentelor pe timpul negocierii. Vor li notate toate evenimentele semnificative survenite de la declanşarea incidentului, lista revendicărilor, termenele date pentru realizarea acestora. Tot acest membru al echipei de negociatori va încerca să înregistreze negocierile. Promisiunile făcute de negociatori se păstrează înregistrate separat.

Coordonatorul activităţii de strângere a informaţiilor

Acest membru al echipei va strânge toate informaţiile referitoare la ostatici, persoana (le) care îi deţine, armele şi. muniţiile folosite şi derularea operaţiunilor. In activitatea, sa, poate fi sprijinit de personal, auxiliar, care să asigure controlul, şi audierea surselor. Acest personal poate sau nu să posede abilităţi, .investigative sau de negociere. In cazul m care nu se folosesc; persoane experimentate în cele două domenii, amintite, rolul auxiliarilor se va limita în separarea martorilor, ostaticilor eliberaţi, teroriştilor capturaţi, pentru ca aceştia să nu vină. în contact unii cu alţii sau cu restul echipei care se află în negocieri.

Dacă. SRT desemnează un reprezentant, care să colaboreze ;cu echipa de negociere, acesta va sta cu cel care coordonează strângerea informaţiilor sau în apropierea personalului desemnai să conducă audierile suspecţilor / martorilor.

Negociatorii

Misiunea negociatorului este de a câştiga timp, a strânge informaţii şi de a-1 sprijini pe comandantul operaţiunii în procesul de luare a deciziilor. Contactul cu deţinătorul ostaticilor este important de realizat. Pe timpul negocierilor trebuie făcute încercări de obţinere a eliberării ostaticilor şi pentru predarea paşnică a agresorilor. Este recomandabil ca să fie numiţi la negocieri doi negociatori deoarece acestea sunt de cele mai multe ori întinse ca durată în timp şi epuizante. Negociatorii nu vor fi schimbaţi dacă acest lucra nu este absolut necesar, întreaga echipă colaborând pentru trecerea de la un negociator la altul, pentru evitarea pierderii contactului cu suspecţii. Pe de altă parte, negociatorii pot fi schimbaţi în scopul introducerii altora de sex sau rasă diferită, ori pentru a ,;e schimba stilul negociatorilor în vederea manipulăm suspecţilor.

Selectarea negociatorilor

Înainte se acorda o mare importanţă recrutării de psihologi pentru a negocia cu cei care luau ostatici. Această practică a fost abandonată deoarece deprinderile analitice, de diagnoză, şi consiliere ale psihologilor nu s-au dovedit a fi de succes în controlul situaţiilor luării, de ostatici. în plus, psihologii nu sunt, de regulă, buni candidaţi pentru tratarea cu teroriştii sau cu infractorii baricadaţi care au recurs ia. luarea de ostatici.. Profesioniştii în sănătatea mintală care nu reuşesc să se identifice cu etica, rolului de negociator pot să nu fie familiarizaţi cu cerinţele procedurale şi legale ale misiunii, de negociator. S-a constatat că poliţistul între două vârste, matur şi. experimentat, este personajul cel mai potrivit pentru rolul de negociator. Un bun negociator trebuie să aibă următoarele trăsături caracteristici::

– bun simţ şi judecată logica;

– abilitatea de a comunica cu oamenii;

– abilitatea de a-şi controla emoţiile şi exprimarea;

– o gândire efectiv organizată;

– capacitatea de a fi în alertă permanentă, de a. observa ce se întâmplă în jurul său fără a-şi exterioriza gândurile sau a se lăsa distras de la problematica situaţiei;

– autodisciplină;

– stabilitate în stres;

– maturitate;

– capacitatea de a-i asculta pe alţii;

– stăpânire de sine (inactivitate dinamică);

– talent persuasiv în intervievări şi interogări; bun vorbitor;

– să fie un bun „actor”‘ (să-şi mascheze emoţiile, sa demonstreze sensibilitate şi simpatie credibilă);

– să manifeste fermitate ,dar nu autoritate externă;

– să nu fie arogant sau să discute contradictoriu în mod abuziv;

– să posede un ego sănătos (altruism).

Negociatorii trebuie să fie capabili să ia decizii pe tot timpul desfăşurării incidentului. Totuşi, trebuie să-şi cunoască bine limitele competentelor şi să nu manifeste exces de zel în luarea deciziilor sau să facă promisiuni pe care TMF sau EOC să nu le poată, onora. O bună cunoaştere a sinelui este esenţială pentru a lua. decizii rezonabile şi pentru a rezista, stresului unor negocieri dificile.

Pentru a alege o persoană potrivită pentru rolul de negociator, trebuie ca aceasta să .fie urmărită. în comportarea pentru îndeplinirea, atribuţiilor zilnice. !n mod clar, negociatorul trebuie să fie un. voluntar cu un respect nativ pentru viaţa umană.

Negociatorii nu trebuie să fie niciodată persoane cu funcţii de comandă. Autoritatea funcţiei va altera conceptul de „câştigare de timp”, esenţial pentru o negociere. Negociatorul are misiunea de a ajuta comandantul în luarea deciziilor şi nu de a-l înlocui.

Există mai multe categorii de persoane şi funcţii care nu pot juca roiul de negociatori. De exemplu, preoţii, în ciuda experienţei lor de sfătuitori şi buni ascultători ai nevoilor oamenilor. Experienţa negocierilor duse cu cei cu tendinţe suicid ale sau disperaţi, a demonstrat că religia poate reprezenta, o temă de discuţie periculoasă, ce poate precipita luarea, hotărârii de a recurge la sinucidere. Prelaţii fac parte din acea categoric de oameni care sunt solicitaţi de cei cu tulburări mintale aliaţi în asemenea, situaţii, înainte de a-şi duce la îndeplinire hotărârea de sinucidere sau altele ca deznodământ tragic.

Pregătirile echipei de negociatori

Cursurile de specialitate în domeniul negocierilor pentru situaţia luării de ostatici sunt organizate de „United States Military Police Scholl” din Fort Mc Clollan, statul Alabama. Această pregătire are două etape:

– cursul de negocieri pentru elaborarea ostaticilor (2 săptămâni). Acest curs asigura pregătirea personalului selectat pentru calificarea de negociator în situaţiile luării de ostatici;

– cursul de completare a cunoştinţelor de negociatori (2 zile). Cursul vizează îmbogăţirea cunoştinţelor deja acumulate de negociatori cu noutăţile în domeniul tacticilor de negociere.

Alte surse pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului specializat în negocieri sunt reprezentate de cursurile şi seminariile organizate de FBI la Academia FBI sau în alte locuri. Cursurile specializate sau eu caracter consultativ, chiar cele ţinute de reprezentanţi de seamă ai unor domenii diferite de specialitate, variază în conţinut şi valoare. Din nefericire, există şi cursuri de specialitate, ţinute de profesionişti care au mai multă încărcătură teoretică decât practică, nefiind ancorate în realitate. Secţia. Operaţii Speciale, din „M.P. Scholl, şi „The Special Operations and Researche Unit of The FBI Academy” pot oferi informaţii autorizate referitoare la calitatea şi conţinutul cursurilor de pregătire.

Pregătirea de rutină şi exerciţiile speciale sunt esenţiale pentru perfecţionarea deprinderilor specifice echipelor de negociere. Exerciţiile trebuie să vizeze toate fazele procesului de negociere, inclusiv negocierea „faţă în faţă’*, etapa predării, modul de folosire a; echipamentului din dotare, comportamentul adecvat tipului de agresor cu care se confruntă negociatorul sau situaţiei în care se acţionează. Aceste exerciţii trebuie desfăşurate si conduse la nivel de echipă în cadrul simulării unor situaţii de criză majoră.

Legătura cu departamentele de poliţie locale (CONUS), cu agenţiile federale şi asociaţiile de negociatori, poate furniza oportunitatea unei pregătiri de specialitate i n suplimentare şi a unei colaborări ulterioare în probleme de interes specific. Acest gen de pregătire include discuţii ale modului de acţiune în cazul unor situaţii de criză, în cadrul unor dezbateri organizate la nivel local şi oferă prilejul evaluării modului în care se desfăşoară pregătirea celorlalte forţe angrenate în rezolvarea situaţiilor de criza cu luări de ostatici.

În plus, foarte multe agenţii posedă înregistrări audio-video cu diverse acţiuni desfăşurate cu ocazia intervenţiei ia incidente reale. Aceste înregistrări reprezintă un ajutor inestimabil în activitatea de pregătire de specialitate. Trebuie manifestată o deosebită grijă pentru ca aceste casete cu înregistrări să nu fie scoase în afara centrelor de pregătire. Regulile de manipulare a înregistrărilor trebuie respectate cu scrupulozitate.

Echipamentul necesar echipei de negociere

Rezolvarea situaţiilor de luări de ostatici necesită folosirea unui echipament special. Fiecare echipă a USAC1DC, care răspunde de negocierea ostaticilor, trebuie să se îngrijească pentru a avea permanent în dotare echipamentul adecvat, conform listei ce urmează. în funcţie de misiunile caracteristice, echipele pot face modificări ale listei cu echipamentul de bază. Dacă elementele de echipament de mai jos nu se găsesc la USACIDC, sunt necesare eforturi pentru identificarea surselor de aprovizionare şi achiziţionarea lor.

Echipamentul de bază

– haine civile;

– armament si muniţii;

– vestă antiglonţ;

– set foto, video;

– listă cu telefoane utile;

– binoclu;

– trusă prim-ajutor;

– staţii radio portative sau linii telefonice;

– portavoce;

– echipament pentru camuflaj;

– maşină de scris portativă.

Echipament de teren

– masă de teren;

– set iluminare;

– echipament pentru vizare pe timp de noapte;

– periscop;

– măşti protecţie;

– pătură împotriva deflagraţiilor (efectelor exploziilor);

– dispozitive pentru alungarea câinilor (im spray);

– arme mascate.

Echipament electronic

– echipament telefonic (conform standardului FBI);

– două telefoane TA 312, cu 100 m cablu;

– telefoane cu doua receptoare şi conectoare Jack;

– Jack duplex modular;

– adaptor am.pheno.1 / modular;

– cabluri de diferite secţiuni si mărimi;

– două prelungitoare de 2,5 m .fiecare, cu adaptoare;

– complet emisie-recepţie de mici dimensiuni, (cască);

– două radiouri portabile ce emit pe frecvente speciale;

– dispozitive de înregistrare pe casetă, cu o rezervă de casete pentru 24

– casetofon portabil AC / DC, cu baterii şi casete (rezervă 24 ore);

– microfon pentru telefoane;

– dispozitive pentru comanda înregistrării şi înregistrarea convorbirilor telefonice;

– echipament de înregistrare video;

– set de scule (şurubelniţe, cutter, cleşte, izolator etc).

Principiile negocierii

O rezolvare negociată, fără pierderi de vieţi omeneşti, este soluţia cea mai bună pentru o situaţie de criză cu luare de ostatici. Cu toate acestea, procesul de negociere nu este izolat, ci operează într-un anumit context. Situaţiile tactice imaginate de comandantul TMF prevăd soluţii pentru acţiunea in caz de predare necondiţionată sau în. urma negocierilor, ori cuprind planuri âc acţiune în forţă, toate menite să asigure preluarea ostaticilor fără victime. Atenţia principală este direcţională spre procesul de negociere, dar nu vor fi omise din. calcul, şi alternativele existente, inclusiv intervenţia forţelor speciale.

Comandantul TMF trebuie să ţină seama de efectele pe care prezenţa elementelor tactice le pot avea asupra procesului de negociere.

Unul dintre principalele obiective ale negocierii trebuie să-1 reprezinte câştigarea timpului necesar organizării unei. intervenţii în forţă pentru rezolvarea situaţiei (dacă este necesar). în. negocierile purtate pentru eliberarea ostaticilor în condiţii de siguranţă trebuie să se ţină seama şi de următorii factori:

• în cazul sechestrării unor ostatici, negocierile contribuie la diminuarea stresului şi anxietăţii, odaia cu trecerea timpului;

• vieţile ostaticilor devin din ce în ce mai sigure, pe măsuri ce trece timpul, datorită „Sindromului Stockholm” sau fenomenului transferării;

• timpul câştigat permite agresorilor evaluarea cu calm a situaţiei în care se

află pentru luarea hotărârilor ce se impun;

· timpul câştigat permite strângerea de informaţii pentru elaborarea

scenariilor posibile;

• ostaticii, în sine, nu au nici o valoare pentru terorişti (infractori);

• dacă intenţia iniţială a celui ce ia ostatici este de a-i ucide, este puţin probabil că se poate tace ceva pentru a preveni această faptă. în aceste situaţii există posibilitatea ca incidentele să se încheie înainte ca foiţele de ordine să poală interveni;

• de regulă, ostaticii nu se iau ca să fie omorâţi; nu trebuie omisă însă si o astfel de alternativă;

• este în interesul deţinătorului de ostatici să nu se manifeste cu violenţă.

Dacă acesta totuşi devine violent, forjele de ordine trebuie să câştige confruntarea;

· cele mai multe negocieri nu sunt aşa „delicate” cum s-ar putea crede la
prima vedere;

• negociatorul nu este un factor de decizie în managementul situaţiilor de
criză; el trebuie să acţioneze în spiritul strategiei de negociere, aleasă de
către TMF. Va fi un fel de mediator intre suspect şi comandantul
operaţiunilor, împiedicând manipularea acestuia din urmi de către
primul;

♦ în discuţiile sale, negociatorul nu va face referiri exprese la captivi,,
căutând, pe cât posibil, să le minimalizeze prezenţa. –

Procesul de negociere nu este un simplu târg în care se schimbă. ostatici contra concesii. Negociatorul, este punctul de contact între infractor sau terorist şi autorităţile ce încearcă să menţină sub control situaţia. Negociatorul iniţiază discuţii pentru a. câştiga, timp sau pentru a crea o situaţie tactica ce-i va. permite o manevră ulterioară. Pentru a controla, situaţia, negociatorul recurge la tactici pasive sau active, după caz. Strategia adoptată, de negociator, în funcţie de situaţia, din. teren, poate li schimbata când este nevoie, pe măsură ce apar modificări în dinamica. evenimentelor.

întreaga echipă, de negociere analizează, eficacitatea strategiilor abordate şi rezultatele obţinute în procesul de negociere. Strategia, iniţială se poate modifica, în urma discuţiilor cu comandantul TMF, căruia îi sunt prezentate şi argumentele care stau la baza schimbării de concepţii.

Negociatorul preia, doleanţele şi ofertele celui, care deţine ostaticii şi le prezintă comandantului TMF. De asemenea, transmite infractorului, deciziile comandantului TMF. Nu trebuie să pară. că negociatorul are putere de decizie în astfel de cazuri. El trebuie să evite a. exprima refuzuri directe la cererile infractorului, chiar la cele care în mod cert nu se pot onora.

Pe de altă. parte, sunt şi situaţii în care negociatorii an o atitudine dura, respingând din start pretenţiile infractorilor, indicându-le ce sa facă sau cum. să. se comporte. Această, atitudine reprezintă, o excepţie de la tacticile folosite în mod normal şi se foloseşte doar în circumstanţele în care se apreciază, că. procedurile standard nu vor da. rezultate. Negociatorul va avertiza, personalul de comandă. despre devierea, de la negocierea normală., obţinând sprijin tactic de la acesta. Trebuie, de asemenea, realizată o previziune în legătură cu ce s-ar putea întâmpla, dacă. tactica, folosită, va da rezultate. Trebuie să existe un plan de rezervă dacă. nu se obţine reacţia scontată.

Următoarea procedură va fi înaintată, comandamentului operativ al acţiunii, dacă negociatorii decid să se abată de la procedura, standard:

• se vor enumera şi descrie tehnicile normale ce pot. fi apr cate în. situaţia de fapt. Vor fi realizate justificările teoretice si practice care au stat la baza adoptării tehnicilor respective;

• se vor enumera si descrie tehnicile alternative ce se recomandă a ii folosite şi se va explica impactul ce se aşteaptă să fie obţinut prin aplicarea lor;

• se va determina şi cuantifica pericolul principal pe care-3 implică tehnicile ce se intenţionează a fi aplicate;

• se vor identifica indicatorii care să ateste dacă tehnicile folosite dau randament sau nu;

• se va întocmi im plan de acţiune, de rezerva prin cart să se revină la tehnicile normale de negociere. în cazul ineficientei celor alternative.

Negociatorul nu va oferi arme, muniţii sau. alţi ostatici în schimbul celor reţinuţi. Alimentarea, cu arme si muniţii a infractorilor nu va face decât să crească

pericolul potenţial al unei confruntări ulterioare. Este posibil ca armamentul infractorului să nu mai funcţioneze sau să nu mai aibă muniţii. Dorinţa răufiicătorului de a primi arme şi muniţii nu se înscrie in contextul rezolvării pozitive a incidentului. Negociatorul va nota cererea, dar nu va garanta, satisfacerea acesteia.

„Comerţul” cu ostatici nu este negociabil. Schimbul de persoane cu ostatici deja reţinuţi va afecta negativ orice negociere ulterioara, Una din particularităţile procesului de negociere este aceea de a lăsa „impresia”‘ că ostaticii nu au o valoare prea mare. Primind un anumit preţ pe ei, acceptând un schimb, se va încălca această regulă. De asemenea, se pierde un prilej bun de a ajunge la persoanele care au fost în apropierea teroriştilor.

în unele situaţii, teroriştii omit să-i ucidă pe cei cu care au fost în contact direct înainte de a. trece la eliminarea altora. Ostaticii care simt înlocuiţi s-ar putea să nu beneficieze de această situaţie în momentul transferului.

Dacă persoana care deţine ostatici începe să solicite alţi oameni în locul sau pe lângă, cei reţinuţi, negociatorul trebuie să determine care este motivaţia reală a infractorului, Caută el să-şi consolideze poziţia deja deţinută, vrea să se răzgândească în ultimul moment şi să mai facă „rost”‘ de un nou ostatic sau testează care simt limitele negociatorilor? Negociatorii trebuie să fie întotdeauna sceptici atunci când au de-a face cu schimb mi propuse de infractor.

Unele lucruri simt totuşi negociabile. Cu toate acestea, jiu se vor face concesii fără a. se obţine ceva în schimb de la cel ce deţine ostatici în unele situaţii, comandantul operaţiunilor, la sfatul negociatorilor, poate autoriza unele concesii infractorului, fără a cere ceva. în schimb. O astfel de decizie se bazează pe bunul simţ şi pe argumentele aduse de negociator. Bunăvoinţa manifestată într-un fel sau altul şi crearea încrederii nu trebuie să altereze procesul de negociere.

Atunci când este de acord, cu o cerere a infractorului, comandantul operaţiunii nu va. oferi mai mult decât i s-a cerut, amintindu-i pe parcurs infractorului despre concesiile făcute în aşa fel încât acesta, să. reţină că, de fapt, nu controlează situaţia. Trebuie reţinut faptul că im infractor care emite, la început, nişte pretenţii „grandioase” şi inflexibile va sfârşi prin a ceda. şi a elibera, ostaticii pentru mai puţin sau în schimbul unei predări paşnice. Următoarele solicitări, sunt negociabile:

– hrana;

– băutura;

– ţigările;

– banii;

– promisiunea imunităţii fată de acţiunea în justiţie (se va rezolva în cooperare cu SJA).

„Cheia” procesului de negociere este să fie ţinut deţinătorul de ostatici permanent în tensiune, legat de îndeplinirea sau nu a cerinţelor formulate”.

Negociatorul nu-şi va asuma nici un fel de promisiune în nume personal fată de infractor. Acesta, trebuie forţat permanent să ia el decizii, chiar şi dintre cele mai simple ( Ex. dacă vrea. sau nu muştar la sandviş). Şi mai important este faptul că negociatorul trebuie, să profite de timpul infractorului. Negociatorii vor încerca să consume din timpul infractorului cu punerea, la punct a diverselor detalii, distrăgându-i, astfel, atenţia de la alte activităţi mai periculoase sau mai importante, cum ar fi planificarea apărării sau a fugii. încurajându-1 pe deţinătorul de ostatici să. facă planuri pentru predare sau schimb de ostatici, ce ar urma să fie prezentate comandantului operaţiunii spre aprobare, se creează avantajul formulării unor propuneri care să fie făcute, la un moment dat, infractorului. Efectul psihologic al conferirii „autorităţii de a aproba” infractorului îi creează acestuia, impresia că nu este dependent de negociator şi îi .imprimă dorinţa de a acţiona conform unor planuri ia. elaborarea, cărora a contribuit. De exemplu, dacă echipa de negociere vrea să folosească un. alt negociator, specialist în schimburi de ostatici, fără a-1 surprinde pe infractor cu această măsură, atunci deţinătorul de ostatici va fi întrebat dacă are propuneri în legătură, cu modalitatea, de realizare a acestei măsuri.

Comunicarea cu deţinătorii ostaticilor

Comunicarea cu deţinătorii de ostatici nu diferă eu mult de comunicarea cu orice altă persoană; cu cât este mai personală, cu atât este mai eficientă. Oricum, metoda de comunicare este parte importantă,, deoarece vieţile unor oameni depind de eficienta ci.

Telefonul este, de regulă, unul dintre cele mai bune şi sigure mijloace prin care se poate comunica cu deţinătorii de ostatici, având avantajul că este o metodă eficientă, şi personală. Este bine ca să se menţină relaţii bune, de cooperare, cu compania de telefoane. Personalul specializat în transmisiuni, civil sau militar, trebuie să fie în stare să izoleze telefonic pe cel ce deţine ostatici, în aşa fel încât acesta să nu poată apela, decât numărul de telefon al negociatorului. Este de preferat să se afle urgent numărul de telefon al postului telefonic folosit de către terorist în aşa. fel încât, prin mijloace tehnice specifice, să se schimbe acest număr, alocându-se un altul, ştiut numai de negociator. Se evită, astfel, contactul teroristului cu elemente din afară.

Notă: Se întâmplă frecvent ca persoane străine, complici ori reprezentanţi ai mass-media, să intre în contact cu teroristul, interferând comunicările acestuia cu echipa de negociere. În astfel de cazuri, reprezentanţii media se folosesc de echipamentele proprii de comunicaţii, pentru a lua interviuri de la faţa locului. Posibilitatea de a controla astfel de comunicaţii depinde de capacitatea, de cooperare a echipei de negociere cu cei de la companiile de telefoane şi de modul în care comandantul operaţiunii ştie să trateze cu presa.

Unele sisteme de telefonie „internă” nu permit izolarea unei anumite linii şi reslrieţionarea infractorului la acea linie. „Telefoanele negociatorilor” sau telefoanele de companie nu sunt supuse unor astfel de neajunsuri tehnice şi permit monitorizarea. în secret a locului faptei. Aceste telefoane trebuie furnizate însă infractorului de către personalul SRT, iar predarea lor poate prezenta riscuri tactice mai mari decât eventualele avantaje.

.Folosirea unei portavoci primeşte conotaţia unei ameninţări; ex: „Ieşi afară, eşti înconjurat!”. Acest lucru limitează comunicarea interpersonală ele orice fel, ceea. ce este de nedorit. Orice conversaţie iniţială prin portavoce se face doar într-o singură direcţie, cel care deţine ostaticii fiind nevoit să strige pentru a. se face înţeles, lucru ce nu contribuie la scăderea nivelului de stres, într-o anumită situaţie.

Cu toate acestea, portavocea poate fi o alternativă practică în cazul în care lipsesc telefoanele.

Notiţele scrise pe bucăţele de hârtie sunt alternative şi mai puţin dorite. Bileţelele simt impersonale, unilaterale şi reprezintă, probabil, cea mai ineficientă. metodă de comunicare pe timpul negocierilor. Informaţiile obturate prin contactul direct, personal, pot ii pierdute prin alegerea metodei de comunicare prin note scrise. Uneori este imposibil să se stabilească o metodă de comunicare directă cu deţinătorul de ostatici, aşa cum s-a întâmplat în incidental în care a. fost implicată armata, în cazul AMEXCO Bank, din Wuerzburg, în 1980. Cel care a luat ostatici a refuzat, sistematic toate încercările negociatorilor de a intra în contact direct cu el. Toate negocierile s-au purtat, în acest caz, prin intermediul unuia dintre ostatici. Acesta nu a fost singurul caz în care infractorii au forţat ostaticii să acţioneze ca intermediari în negocieri.

Negociatorii trebuie să fie foarte atenţi când sunt forţaţi să poarte discuţii prin intermediul unor ostatici, deoarece, la un moment dat, ostaticul care negociază poate să se identifice cu infractorul. Sunt cunoscute situaţii în care ostaticii negociatori au manifestat nesinceritate faţă de autorităţi, avertizându-1 pe infractor de intenţiile forţelor de intervenţie.

Negociatorii vor evita, pe cât posibil, să negocieze prin intermediul ostaticilor. Ei. sunt antrenaţi să „simtă” limitele peste care ostaticii fraternizează cu cei care i-au reţinut, datorită fenomenului de transfer sau cum mai este denumit „Sindromul. Stockholm”. În ciuda faptului că ştim acest lucru, tendinţa negociatorilor este de a avea încredere în ostaticul cu care poartă discuţii, apelând la el pentru rezolvarea situaţiei. Acest mod de acţiune este extrem de periculos. Susceptibilitatea ostaticilor de a cădea victime „Sindromului Stockholm” creşte pe măsura trecerii timpului şi ca rezultat al tratamentului traumatizant la care sunt supuşi de infractori.

Negocierile „faţă-în-faţă”

Negocierile „faţă-n faţă” simt cele mai periculoase şi trebuie, pe cât posibil, evitate. Negociatorii simt puşi, deseori, în situaţia purtării unor dialoguri cu subiecţi angrenaţi în acte suicidale sau cu cei care recurg la deţinerea de ostatici. Negociatorii nu trebuie să se lase angrenaţi în situaţii care să-i pună gratuit în pericol. Mass-media naţională prezintă, destul de des cazuri în care negociatorii se antrenează în discuţii „faţă-n faţă” cu indivizi înarmaţi. Multe dintre acestea sunt ficţiuni şi exemplificări ale unor situaţii reale care s-au petrecut la un moment dat. Permiţând negocierea „fata-n faţă” cu un infractor deţinător al unor ostatici, comandantul intervenţiei poate da prilejul reţinerii a încă unui om.

Un negociator care nu poate stabili o altă formă de contact cu deţinătorii de ostatici decât cea „faţă-n faţă” trebuie să cântărească atent situaţia în care se angrenează. O astfel de minimă analiză include:

– un plan de retragere pentru negociator;

– un plan de acţiune,, pentru forţele speciale, care să prevadă inclusiv împuşcarea infractorului înainte ca negociatorul sau alţi ostatici să fie răniţi sau omorâţi (în general, negociatorul trebuie să cunoască acest plan);

– verificarea posibilităţii ca deţinătorul de ostatici să fie înarmat sau periculos;

– revederea strategiilor de negociere ce vor ii aplicate de către negociator;

– negociatorul trebuie să-şi păstreze arma (acesta, nu trebuie să piardă, din vedere propria-i siguranţă).

Metode de comunicare

Comunicarea deschisă

Folosirea unui sistem larg de comunicare în negociere perniţe persoanei care a recurs ia luarea de ostatici să fixeze ea direcţia în care se vor purta discuţiile, dar, îu acelaşi timp, permite echipei de negociere o explorare amănunţită a cauzelor care au determinat recurgerea la o astfel de măsură extremă, în orice caz, negociatorul trebuie să-şi planifice să ajungă la un anumit punct în discuţii, chiar dacă acestea sunt „deschise”, şi să aibă o anumită strategic chiar înainte de a contacta infractorul.

Folosind această tehnică a comunicării deschise, negociatorul îşi focalizează atenţia asupra persoanei răufăcătorului. El va comunica acestuia că este interesat de problemele pe care le are şi. care l-au determinat să recurgă la astfel de acţiuni ilegale. După ce sesizează care ar fi adevărata, problemă a răufăcătorului, negociatorul poate folosi tactica binecunoscută a comunicării deschise, pentru a iniţia discuţii ulterioare, care să-i permită, răufăcătorului să-şi manifeste doleanţele.

Atunci când răufăcătorul deschide conversaţia – printr-o întrebare, un comentariu., o plângere sau prin a declara, că refuză negocierea – el deja fixează, cursul viitor al negocierilor. Atunci când este aşa, nu se. vor folosi metodele comimicăiii deschise, pentru, că, în. general, se ştie care. vor li doleanţele teroristului. Obiectivele principale ale negociatorului vor li legate de reducerea tensiunilor periculoase şi de construirea unei punţi de încredere între ei şi răufăcător.

Ecoul sau reflectarea

în cadrul acestei metode, negociatorul, va repeta cam tot ceea ce susţine răufăcătorul, pentru a-1 încuraja să vorbească mai mult. Dacă acesta spune: „toţi cei de aici nu mă bagă în scama”, negociatorul poate replica: „Nu te bagă în seamă?” sau poate să repete întreaga propoziţie. Metoda ecoului poate ii o cale de a demonstra deţinătorului de ostatici că negociatorul îl ascultă fără a conştientiza însă remarcile acestuia şi fără a emite judecăţi despre acestea. Reflectarea selectivă a unor pasaje din afirmaţiile infractorului poate direcţiona discuţiile pe un anumit făgaş favorabil negociatorului. Se va avea grijă ca pe timpul manevrelor de „direcţionare” a discuţiilor să nu se intre în polemică cu infractorul.

Parteneriatul observaţional

Negociatorul are libertatea de a împărtăşi, din observaţiile sale deţinătorului de ostatici. Aceasta este o tehnică comună în conciliere şi negocieri. Reprezintă o cale prin care negociatorul poate „demonstra” că-l înţelege pe deţinătorul ostaticilor. Un astfel de „parteneriat” ce dă negociatorului prilejul de a-şi valida observaţiile referitoare la autorul faptei penale, precum şi ocazia de a testa receptivitatea acestuia, la sugestionare şi direcţionare. Metoda poate fi şi periculoasă, mai ales atunci când se tratează cu subiecţi ce suferă de tulburări mintale. Negociatorul trebuie să-şi frazeze observaţiile în mod tentant. De exemplu, poate spune: „Pari supărat”, sau, indirect: „Ştii cât de supărat arăţi?”.

Identificarea reacţiilor infractorului

Persoana care a recurs la luarea de ostatici se poate comporta violent, poate acţiona sub imperiul unor emoţii profunde sau poate fi disperată. Infractorii cunoscuţi cu antecedente psihiatrice se pot comporta iraţional, în nod impredictibil şi sub imperiul unor emoţii profunde. încercările negociatorului de a identifica şi evita topicele care duc la precipitarea reacţiilor puternic marcate emoţional ale infractorului simt menite a elimina posibilitatea punerii în pericol a vieţii ostaticilor.

Negociatorul va încerca să se comporte ca şi cum ar accepta modul de a gândi şi sentimentele infractorului, iară să-şi exprime însă sentimentele de simpatie sau antipatie faţă de el. Acest lucru este şi mai important în negocierile cu persoane bolnave psihic, precum şi în faza de început a contactelor pentru negociere, care este puternic încărcată emoţional. Simpatia manifestată de negociator poate fi interpretată de infractor ca o aprobare. Mai târziu, când emoţiile scad în intensitate şi infractorul devine mai înţelegător, el îl poate asocia pe negociator cu personajul iraţional care era el însuşi, la început şi, ca urmare, să-1 respingă.

Tăcerea

Tăcerea poate fi un bun instrument de lucru pentru negociator. El poate folosi pauzele în conversaţie pentru a comunica, la fel de bine ca şi cuvintele. Cel mai greu pentru negociator este să înveţe tehnica controlării propriilor emoţii şi alegerea tempoului comunicării. Un negociator trebuie să fie foarte atent la cât de \ tare şi cât de repede vorbeşte. El trebuie să facă un efort continuii pentru a vorbi mai rai* şi mai calm decât cel care a luat ostaticii, pentru a calma situaţia şi a dobândi controlul asupra negocierii. Negociatorul poate pleca, de la o încărcătură emoţională a limbajului său, similară cu a infractorului, la începutul convorbirilor, apoi, în mod deliberat şi gradual, să „liniştească” tonul conversaţiei!. Este de preferat să se facă pauze în purtarea dialogurilor, în aşa fel încât echipa de negociere şi TMF să poată analiza progresul negocierilor şi reformula strategia folosită.

Negociatorul trebuie să ştie să valorifice pauzele şi perioadele de tăcere. Există o tendinţă „naturală în negocieri de a se folosi un stil de discuţii gen „ping-pong” sau „întrebare-răspuns”. Negociatorul care nu este antrenat să facă pauze în conversaţie poate fi manipulat în luarea deciziilor. Perioadele de tăcere vor fi interpretate în funcţie de ceea ce s-a iacul sau s-a spus. Dacă persoana care deţine ostaticii este sub imperiul unei depresii sau are impulsuri suicidale şi tace o perioadă, mai lungă de timp, acest lucru trebuie privit ca o ameninţare pentru viaţa ostaticilor. Negociatorul, în acest caz, poate avea iniţiativa reluării dialogului. Dacă negociatorul vrea să reia o conversaţie pe o temă. care-1 interesează, se poate folosi de o propoziţie incompletă, cu privire la ultimele afirmaţii ale infractorului, care să sune cam aşa: „ Spuneai că „. Dacă perioada, de tăcere urmează unui subiect de discuţie periculos, la reluarea discuţiei, negociatorul va căuta să schimbe cursul dialogului. Negociatorul va acţiona, astfel încât să nu se lase manipulat de infractor şi, în mod subtil, să preia controlul situaţiei. Tăcerea, dialogul rapid şi ameninţările, preferate de terorist sunt încercări conştiente sau inconştiente de a manipula negociatorul şi de a controla, situaţia. Negociatorul îi va. „izola”, protcjându-1, astfel, pe comandantul intervenţiei, de efectele acestor tentative de manipulare şi-1 va ajuta, implicându-se activ în rezolvarea situaţiei.

Clarificarea situaţiei

Dacă negociatorul nu înţelege ce vrea. teroristul, va solicita acestuia clarificările necesare pentru a preveni ambiguităţile sau neînţelegerile în procesul negocierilor şi pentru a contribui, astfel, la creşterea calităţii informaţiilor obţinute. Manifestarea dorinţei de a înţelege cât mai exact situaţia va demonstra, pe de altă parte, şi interesul negociatorului faţa de tot ceea ce spune cel care a luat ostatici. Folosirea acestei tehnici poate motiva infractorul pentru a-şi exprima doleanţele şi de a negocia în continuare.

Deoarece comunicarea depinde de modul în care părţile implicate se înţeleg mia cu alta, negociatorul nu trebuie să ezite în a-l întreba pe infractor dacă toate aspectele discutate îi simt clare. Negociatorul trebuie să clarifice ideile comunicate, dar şi să stabilească identităţile exprimate (cum ar fi termeni c<- „el” sau „ei”), iudividualizându-le. Acest lucru este cu deosebire necesar în căzii negocierilor cu subiecţi bolnavi psihic, deoarece aceştia folosesc frecvent, pentru a denumi unele entităţi în termeni vagi, „el” sau „ei”. Negociatorul trebuie întotdeauna să încerce clarificarea problemelor puse în discuţie şi să câştige timp, asigurându-1 pe infractor de faptul că este interesat de tot ceea ce i se relatează.

Deoarece în limbajul, curent sunt cuvinte ce poartă mai multe conotaţii, ele pot fi înţelese în mod diferit, atât de către negociator, cât şi de infractor. De aceea, se impune stabilirea sensului corect, unanim, acceptat, al cuvintelor folosite. Negociatorul trebuie să evite folosirea jargonului şi să se exprime într-un limbaj cunoscut infractorului.

Menţinerea calmului

„Clişeele” folosite în menţinerea calmului sunt aplicate deseori în. mod automat sau atunci când o persoană este în dificultate şi nu ştie ce să mai spună, dar în situaţiile în care sunt implicaţi, ostatici ele pot fi dăunătoare. Negociatorul poate spune: „Totul va fi în ordine”, ca urmare a unei dorinţe sincere de a reduce anxietatea celui care a luat ostaticii, dar şi în urma unei nerecunoscute nevoi a negociatorului de a-şi reduce propria-i anxietate. Totuşi, aceste „clişee” folosite în detensionarea relaţiilor interumane pot opri sau distorsiona, întrucât lasă impresia că negociatorul simte că cel ce a luat ostaticii îşi face probleme fără motiv sau că ceea ce se va întâmpla în continuare nu are importanţă pentru negociator. „Clişeele” contrazic percepţia infractorului asupra situaţiei reale şi pot sugera acestuia că punctul său de vedere în cazul respectiv este incorect sau neimportant.

Negociatorul poate linişti ostaticii prin comunicarea unor fapte de natură pozitivă, ce ţiu. de situaţia reală, cum ar fi progresul înregistrat de negocieri sau chiar faptul că acestea nu s-au întrerupt încă. într-un mod. indirect, dar mai eficient, efectul de liniştire a victimelor este dat si de înţelegerea, toleranta :>i interesul arătat de negociator faţă de cei care au luat ostatici.

Oferirea de sugestii

Oferirea, de sugestii celui care a luat ostaticii duce la reprimarea opiniilor sau sugestiilor negociatorului. Acest lucru nu-i va permite infractorului să-şi analizeze propriile probleme sau să ajungă la anumite concluzii personale. Iată de ce, una dintre directivele date negociatorilor este de a nu oferi sugestii teroristului. Uneori.. situaţia impune însă nerespectarca acestei reguli; de exemplu, atunci când se tratează cu subiecţi aflaţi sub imperiul unor puternice depresii sau care manifesta o atitudine pasivă.

În situaţia când cel care a luat ostaticii solicită, acordarea unui sfat, negociatorul trebuie să fie prudent, oferind numai informaţii pertinente, care să-i permită infractorului continuarea discuţiilor si luarea deciziilor in cunoştinţa de cauză. Această abordare a problemei asigură, negociatorul ui o poziţie neutra, care îi permite îndeplinirca rolului de mediator şi nu interferează cu ceea ce trebuie să facă pentru rezolvarea problemei cel care a luat ostaticii.

Aprobarea unor anumite acţiuni întreprinse de infractor

Cu toate că se poale imagina o tehnică de negociere în care să se aprobe sau să se încurajeze acţiunile infractorilor , folosind această cale, se poată ajunge, uneori, la un blocaj. Telurica amintită se bazează pe calităţile intrinseci alo negociatorului, precum şi pe flerul acestuia de a sesiza care simt limitele până la care poate merge. Negocierile complexe includ şi astfel de iniţiative, în ideea imei subtile preluări a controlului asupra situaţiei şi pentru dirijarea acţiunilor infractorului spre o anumită cale de rezolvare a crizei. Totuşi, negociatorul trebuie să fie foarte atent la ceea ce spune şi face, deoarece efectele aprobării unor acţiuni ale infractorului vor fi analizate în momentul când va fi judecat comportamentul infractorului. Poate fi foarte important să se aprobe o anumită acţiune, dar prin aceasta se poate ajunge la prejudicierea procesului, de negociere.

De regulă, negociatorul va aproba acţiunile care au urmări benefice asupra situaţiei ostaticilor; de exemplu, atunci când infractorul arată, că este preocupat de soarta ostaticilor şi cere ceva pentru ei, cum ar fi medicamente sau hrană, sau atunci când negociază în mod. cinstit.

Clarificarea unor situaţii

Prin solicitarea unor explicaţii, negociatorul îi cere, de fapt, deţinătorului de ostatici să facă o analiză imediată, a situaţiei create sau a evoluţiei evenimentelor în cazul respectiv. Negociatorul foloseşte întrebări deschise sau închise, în funcţie de ce anume doreşte, obţinerea unor anumite, informaţii sau sondarea unei arii mai largi, despre care nu are suficiente date.

O întrebare închisă este formulată în aşa fel încât să primească un răspuns exprimat prin „da” sau „nu” ori anumite, răspunsuri cuprinse chiar în întrebarea respectivă. Acest gen de întrebări nu-l încurajează pe infractor să se exprime într-un mod personal sau să ia iniţiativa în purtarea dialogului. Tehnica poate li folositoare în obţinerea unor informaţii sau pentru a intra în contact cu infractorii care sunt prea anxioşi, stresaţi sau dezechilibraţi psihic.

Întrebările deschise permit pătrunderea în universul spiritual al infractorului, forlându-1 să-şi formuleze răspunsurile într-o manieră personală. Această explorare, a percepţiilor infractorului este necesară pentru a înţelege cât mai clar modul în care acesta priveşte selecţionarea problemei pe care a creat-o.

Uneori, întrebările puse de negociator intimidează. Infractorul poate să nu cunoască adevărata sursă a. disconfortului său sau poate să nu dorească angajarea într-un dialog. întrebările îl pot stânjeni pe infractor şi-1 pot determina să inventeze anumite răspunsuri. Decât să-1 întrebe pe infractor cum se simte în poziţia sa de răufăcător, negociatorul ar trebui să-1 încurajeze în a descrie propriile sentimente care-l animă la un moment dat.

Exprimarea dezacordului fată de acţiunile infractorului

Atunci când negociatorul dezaprobă în mod explicit acţiunile celui ce a luat ostaticii, el îşi impune propriile-i valori morale, neacceptându-le pe cele ale infractorului. Acest raţionament poate intimida pe unii infractori, provocând blocarea comunicării. Dacă negociatorul acceptă ceea ce spune infractorul, el îl va încuraja să se exprime deschis.

Exprimându-şi dezaprobarea, negociatorul face o evaluare negativistă a comportamentului infractorului. Deşi o astfel de atitudine nu este, în general, recomandată, în realitate negociatorii pot face remarci de ordin negativ, mai ales atunci când simt puse în faţa unor pretenţii de neacceptat sau. a unor acţiuni criminale. în toate aceste cazuri, negociatorul este pus în faţa unei alegeri importante: sa-şi păstreze părerile pentru el şi să se evite im răspuns direct la o cerere inacceptabilă sau să încerce să-1 oblige pe infractor să se conformeze dorinţelor sale. Dacă infractorul acceptă rolul pe care şi-1 asumă negociatorul, atunci comunicarea este stabilită; infractorul poate să-şi modifice comportamentul, pentru a. evita eventuale dezaprobări ale acţiunilor sale, ca urmare a creşterii încrederii sale în negociator, mai ales dacă ştie care este valoarea acestuia şi i-a testat credibilitatea.

Schimbarea subiectului, discuţiei

În general, negociatorul schimbă subiectul doar ca să evita discutarea unor subiecte care pot deveni „explozive” sau pentru a întrerupe o ten .a periculoasă oii prea încărcată emoţional. Schimbarea subiectului şi întreruperea comentariilor infractorului sunt rezervate situaţiilor ostile şi necontrolabile. De regulă, negociatorul tolerează ieşirile violente fără a se lăsa manipulat, deoarece acest gen de manifestări nu ţine mult şi îl şi epuizează pe infractor. Dar în situaţia în care acesta din urmă pare să-şi fi pierdut controlul sau devine din ce în ce mai ameninţător pentru captivi sau pentru sine, negociatorul poate întrerupe sau schimba tema discuţiilor. Situaţia este aplicabilă şi în cazul manifestării unor tendinţe depresive ce s-ar putea materializa prin sinucideri.

„Sindromul Stockholm”

Într-un număr semnificativ de cazuri în care au fost luaţi ostatici, a fost semnalat un fenomen deosebit de interesant: apariţia unei anumite „intimităţi” în relaţiile dintre victime şi agresori. Acest fenomen a fost denumit „Sindromul Stockholm”, după cazul devenit clasic, petrecut pe 23 august 1973, la Stockholm, Suedia. Pe scurt, evenimentele s-au derulat astfel: după o tentativă nereuşită de a jefui o bancă, Jan-Erik Olsson a forţat patru funcţionari să intre împreună cu el în „casa de bani”, o încăpere blindată de 47mp. Puţin mai târziu, acestora li s-a alăturat un fost partener de celulă al lui Olsson, ce fusese eliberat la cererea infractorului. Cele 6 persoane au rămas împreună 131 de ore, după care Olsson s-a predat şi grupul ostaticilor a fost eliberat. Interesant este faptul că, în perioada cât a fost captiv, unul dintre ostatici a declarat într-o convorbire telefonică eu primul ministru că: „Spărgătorii ne apără împotriva poliţiei”. După eliberare, alţi foşti ostatici s-au întrebat: „De ce nu i-au urât pe spărgători?” De fapt, ei au simţit că infractorii le „controlează” viata, iar faptul ca aceştia nu le-au făcut nimic rău i-a determinat să le rămână recunoscători pentru „generozitatea” lor.

Se pare că. „Sindromul Stockholm” este un răspuns emoţional automat şi probabil inconştient la teama, traumatizantă, de a deveni victimă. Acest fenomen poate acţiona în favoarea negociatorilor, întrucât, datorită marelui nivel de stres generat pe timpul unui incident cu ostatici, legăturile emoţionale se pot forma rapid, iar, uneori, teroristul se poate ataşa afectiv de victimele lui.

Această, afirmaţie este susţinută de un caz real, cel de la Entebee, din iulie 1976, când cel puţin unul dintre terorişti s-a angajat în conversaţii cu ostaticii, pe timpul deturnării zborului Air France 139. La momentul atacului aeronavei, el a preferat să se confrunte cu comandourile israeliene decât să execute ostaticii. O interesantă analiză a relaţiei, ostatic – agresor este prezentată de dr. Frank Ochberg. Această experienţă a fost trăită de o persoană, Gerard Vaders, luată ca ostatic în decembrie 1975. Iată, pe scurt, ce i-a povestit Vaders doctorului Ochberg în legătură, cu ceea ce s-a petrecut pe timpul reţinerii sale: „în cea de-a doua noapte, m-au legat din nou, pentru a mă folosi ca un scut uman, şi m-au lăsat aşa şapte ore. Cel care părea să fie mai psihopat decât toţi (dintre agresori n.trad.) îmi tot spunea: „Ţi-a sunat ceasul! Spuneţi rugăciunea!” Apoi, m-au ales să fiu cea de-a treia persoană ce urma să fie executată… În dimineaţa în care trebuia să fiu omorât, am cerut să vorbesc cu Prins (un alt ostatic), pentru a-i lăsa acestuia, un mesaj pe care să-1 transmită familiei mele. Am simţit nevoia să explic situaţia din familia mea. Copilul meu adoptiv, ai cărui părinţi fuseseră ucişi, nu prea se înţelegea, cu soţia mea şi mariajul nostru trecea printr-o perioadă de criză…. Mai erau şi alte probleme. Simţeam cumva că mă cam ratasem. Am explicat toate astea, iar teroriştii au ţinut neapărat să mă asculte”. Atunci când Vaders a terminat conversaţia cu Prins şi a anunţat că este gata să moară, teroriştii au replicat: „Nu, altcineva, o să fie executat.”

Dr. Ochberg a observat că Vaders nu era un simbol al îndrăznelii. Era o simplă, fiinţă, umană. În prezenţa, călăilor el s-a metamorfozat dintr-un candidat la executare într-o fiinţă umană cu o anumită personalitate. în mod. tragic, teroriştii au ales un alt pasager, Bierling, l-au scos afară şi l-au lichidat înainte ca să aibă ocazia de a-1 cunoaşte mai bine şi pe acesta, Vaders merge mai departe şi explică influenţa asupra lai a. „Sindromului Stockholm”: „Trebuia sa fac fată unui anumit sentiment. de compasiune faţă. de terorişti. îmi dau seama, ca nu era. firesc, dar, într-un anumit fel,ei s-au purtat omeneşte. Ne-au dat ţigări.. Ne-au adus paturi. Dar am realizat că sunt ucigaşi. Ştiu că ai încercat să mă faci să conştientizez acest lucru. Dar mai ştiu că. si ei erau tot un fel de victime, ca si noi, ba chiar mai mult. A ti văzut cum s-a fărâmiţat morala lor? Aţi văzut cum s-au dezintegrat personalităţile lor? Cum a crescut disperarea? Lucrurile au scăpat de sub control. Nu puteai să -i ajuţi cu nimic, dar simţeai im fel de milă pentru ci. Cei care, la început, se credeai, nişte dumnezei, impenetrabili, invincibili, au sfârşit prin a JI învinşi, disperaţi, realizând că totul a fost în van”.

Cei mai mulţi oameni consideră că este mai suportabil să provoace neplăceri unora despre care nu ştiu nimic, nu le cunosc latura, umană. Atunci când cei care iau ostatici stau închişi mai mult timp alături de victimele lor, se pare că intervine un proces de aşa-zisă umanizare. Dacă. ostaticii pot dobândi capacitatea de a-şi împărtăşi sentimentele agresorilor sau de a-i înţelege în acţiunile ce le întreprind, dar fără a-şi. pierde demnitatea, atunci putem asista la. o micşorare a riscurilor la care sunt expuşi. Odată, cu trecerea timpului şi cu apariţia experienţelor pozitive, şansele ostaticilor de a scăpa nevătămaţi,cresc. Nu trebuie omis faptul că. izolarea ostaticilor împiedică formarea legăturilor pozitive cu agresorii.

Aceasta, este numai una dintre explicaţiile ce pot fi date fenomenului analizat, dar la originea „Sindromului Stockholm” pot fi şi alte cauze, unele desprinse din analiza experienţei dureroase a lagărelor de concentrare şi exterminare înfiinţate de germani în ultimul război mondial. Au existat prizonieri care, dezumanizaţi de

condiţiile groaznice din lagăr, s-au identificat cu călăii lor nazişti până la a le purta imita acestora uniforma ele şi imita modul de acţiune opresiv, fără a aştepta, să primească pentru asta ceva în schimb. Aceste cazuri au fost descrise pe larg de dr. Bruno Betlleheim, un psihanalist ce a fost deţinut într-un lagăr de concentrare. Dr. Betlleheim nu descrie existenţa, unui sentiment reciproc sau a unui fenomen similar în rândurile gardienilor. Referitor la teoriile ce s-au format pentru explicarea acestui fenomen, este important pentru negociatori şi comandanţii intervenţiilor să recunoască faptul că sindromul poate acţiona atât pro, cât şi contra eforturilor pe care le întreprind de a rezolva situaţia de criză. Este la fel de important să se înţeleagă care ar fi mecanismele ce influenţează în mod favorabil aceste legături pozitive. În funcţie cazuri, victimele sunt izolate în alte încăperi sau chiar dacă se află în aceleaşi spatii cu agresorii sunt legate, li se pun cagule peste cap sau sunt forjate să. stea cu faţa. la perete. Acest gen de comportament, dezumanizant, inhibă apariţia „Sindromului Stockholm”, favorizând, victimizarea sau chiar uciderea ostaticilor. Izolarea, iniţializează. sau previne apariţia „Sindromului Stockholm”. Astfel de practici inumane trebuie să intre imediat în vizorul comandantului operaţiunilor de intervenţie. Negociatorul trebuie să încerce a-1 foiţa pe infractor să intre în contact. cu ostaticii, pentru a-i cunoaşte mai bine. Negociatorii pol cere informaţii în legătură cu ostaticii pe care infractorul nu. poate să Ic obţină decât de la. prizonierii lui. Tot negociatorul poale solicita comandantului operaţiunilor de intervenţie să manipuleze în aşa fel situaţia încât să-1 forţeze pe infractor să. coopereze sau să intre într-un contact strâns cu ostaticii. Problema „Sindromului Stockholm” trebuie avută. în vedere atunci când se discută relaţiile dintre infractor şi negociator. Pe durata negocierilor, lungi şi grele, negociatorul trebuie să evite formarea unor legături emoţionale cu infractorul, avertizându-1 sau determinându-1 să acţioneze în aşa fel încât să nu se ajungă la o rezolvare „în forţă” a problemei.

Limitele negocierii

Negocierile au reprezentat cea mai de succes şi atractiva metodă de rezolvare a unui spectru larg de situaţii de criză, dar ele nu pot .fi privite ca un panaceu pentru toate confruntările cu risc înalt. Sunt si situaţii m care rezolvarea crizei nu se poate face decât pe calea intervenţiei directe. Decizia de a acţiona in forţă nu poate fi luată decât iu urma analizei situaţiei efectuate de comandantul intervenţiei, în orice caz, negociatorii trebuie să încerce a-i contacta pe infractori, urmărind să-i. manipuleze şi să le distragă atenţia de la manevrele tactice ale forţelor de ordine. De obicei, negocierile sunt. considerate a fi fost infructuoase dacă se înregistrează victime după declanşarea procesului de negociere. Totuşi, negocierile nu vor fi în mod automat abandonate dacă. persoana, care a luat ostaticii acţionează în scop de autoapărare. Chiar dacă. aparent infractorul pare a fi dezechilibrat mintal, în aşa fel încât negocierile par a fi în van, iar acţiunile sale primejduiesc viaţa ostaticilor, negociatorii vor continua să găsească o soluţie, situaţiei de criză.

In astfel de situaţii, precum şi în cazul în care există, victime, negociatorii şi responsabilii tactici, pot avea. im simţământ de vinovăţie. Comandantul operaţiunii, şefii echipelor de intervenţie trebuie să aibă în vedere sprijinul moral şi psihologic pentru ieşirea, din. astfel de situaţii.

Tactici alternative

Unul dintre cele mai. importante obiective ale negocierilor este de a „câştiga timp” pentru a furniza comandantului operaţiunii un avantaj tactic, concurând astfel la rezolvarea cu succes a unor cazuri de luare de ostatici. Ele sunt numai o parte a Întregului reprezentat de .managementul situaţiilor de criză. Negociatorii trebuie să opereze continuu alături de alte forţe implicate, pentru a obţine informaţii care să contribuie la rezolvarea incidentului. Comandanţii operaţiunilor de intervenţie trebuie să coordoneze si să sincronizeze acţiunile tuturor forţelor concurente la rezolvarea cazurilor.

Există posibilitatea ca, pe timpul încercărilor de rezolvare a incidentutui, să nu se poată dejuca, planurile celui care a luat ostaticii, intervenind totodată şi o schimbare a teatrului de operaţiuni. O astfel de situaţie, în care suspecţii şi ostaticii se deplasează pe alte aliniamente, trebuie evitată. în unele cazuri însă este bine să se încerce deplasarea infractorului pe alte poziţii, unde să se aplice o soluţie de rezolvare rapidă, a situaţiei. în acest caz, dacă se impune, vor li anunţate celelalte forte în a căror jurisdicţie se face deplasarea şi este de dorit monitorizarea electronica a mişcărilor suspecţilor.

Negociatorii şi personalul auxiliar este indicat să folosească echipamentul audio-video, pentru a se documenta asupra situaţiei de fapt. înregistrările făcute pot veni. în sprijinul activităţii de urmărire penală, contribuind, totodată, la realizarea analizelor ulterioare ale intervenţiei. Pentru mai multe informaţii referitoare la folosirea echipamentului audio-video pe timpul rezolvării situaţiilor de luări de ostatici, se va consulta regulamentul TC 19-16.

Faza predării

Procesul predării teroriştilor şi eliberării ostaticilor este puternic încărcat emoţionai şi potenţial periculos. Este necesar ca negociatorul să-i dea celui ce i-a deţinut pe ostatici instrucţiuni detaliate. Acestea vor include descrierea modului cum se va face eliberarea ostaticilor, cum şi unde vor fi puse armele, şi. aşa mai departe. Negociatorul va încerca, sa dea echipelor de intervenţie o descriere cât mai exacta a ostaticilor şi a teroriştilor care se predau.

Metoda preferată pentru a-i elibera pe ostatici este de a lăsa ca ostaticii să iasă primii din locurile unde au fost reţinuţi. Momentul in care ostaticii încep deplasarea trebuie bine coordonat de către negociator; plecarea se face în şir indian, femeile fiind primele. în cele mai multe dintre, cazurile reale de predare a teroriştilor, s-au .înregistrat devieri de la planurile iniţiale stabilite de comun, acord ou aceştia. Iată de ce trebuie să avem în vedere faptul că deţinătorii de ostatici pot acţiona într-un mod neprevăzut. Perimetrul de siguranţă, trebuie să fie pregătit pentru astfel de cazuri pentru a preveni rănirea sau uciderea, ostaticilor.

Imediat după eliberare, toţi ostaticii trebuie trataţi ca suspecţi. Aceste precauţii sunt necesare deoarece „Sindromul Stockholm.” poate sa-i afecteze, dar şi. pentru că s-au înregistrat cazuri. în care infractorii s-au ascuns printre ostatici, încercând să scape. Fiecare persoană care iese din. grupul ostaticilor trebuie controlata şi izolată. Pot fi folosite cătuşele până la. audierea lor de către personalul special desemnat.

După ce au fost. eliberaţi ostaticii’ şi au fost mutaţi în zone mai sigure, negociatorul va descrie infractorului modul iu care acesta se va preda. Clar, într-un limbaj uşor de înţeles, vor fi explicate infractorului modul în cari. trebuie să iasă la vedere, cum să depună armele şi aşa mai departe. Armele trebuie depuse primele, pentru siguranţa tuturor, dar nu este de aşteptat ca infractorul să-şi respecte toate promisiunile.

Infractorului i se vor descrie împrejurările locului în care se va preda, în aşa. fel încât să fie familiarizai cu acestea si să nu se creadă minţit. Va. ii desemnată o persoana care sâ-1 contacteze, şi să-1 îndrurne după ce iese din clădire. Negociatorul va descrie tot acest proces infractorului. Persoana de contact, de regulă, este membră a echipei de predare sau de operare a arestărilor la eveniment poate asista. şi negociatorul. Uncie echipe de intervenţie folosesc un pseudonim pentru persoana care face arestarea sau persoana de contact. Conform planurilor operative, infractorul va fi îndrumat să-1 contacteze pe „Rob”, indiferent de. numele real al persoanei care-l primeşte în custodie. Infractorul trebuie să ştie că înjurai lui vor li persoane înarmate cu armament, puternic, îndreptat asupra-i, dar care nu vor deschide focul. Dacă. aceste informaţii îi produc o stare nervoasă deosebită infractorului, comandantul operaţiunii poate ordona reducere;;, numărului de lunctişti aflaţi 3a vedere, pentru a nu provoca, reacţii neprevăzute din partea, celui ce se predă.

După ce infractorul este dezarmat şi gata de a fi luat în custodie, unităţile aflate pe perimetru nu vor face mişcări bruşte. Persoana de contact va spune infractorului ce să facă şi cum să o facă. Trebuie să vorbească, o singură persoană, clar, concis. Aceasta va informa infractorul asupra unor mişcări potenţial alarmante, cum ar fi: „voi întinde mâna după cătuşele care sunt la centur㔑. Este o fază periculoasă în care măsurile de siguranţă joacă un rol important.

Infractorul nu trebuie lezat în demnitatea sa de om în faţa publicului. El trebuie percheziţionat, şi scos din zonă cât mai repede.

Din păcate, criminalii notorii şi cei cu deranjamente psihice pot să recidiveze în faptele lor. Rezolvarea cu succes a unor situaţii critice viitoare depinde de reputaţia, dobândită de echipa de negociere.

După ce locul faptei a fost cercetat şi curăţat, echipele ce marchează perimetrul exterior pot fi retrase, dar perimetrul interior se menţine închis până se ridică toate probele criminalistice.

Clădirea sau partea din clădire unde s-a produs incidentul se asigură până când toţi ostaticii sau răufăcătorii sunt evacuaţi sau până la retragerea completă a USACIDC.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.