Interpretarea Psihologica a culorilor

Generalitati

Cel mai perceptibil caracter al simbolismului culorilor este universalitatea sa, puterea de a se constitui in suport al gandirii simbolice fara efort, fara delimitare deografica geografica, la toate nivelele fiintei umane si ale cunoasterii: cosmologic, mitologic, psihologic, mistic, conventional, cromatologic, etc..
Cele sapte culori ale curcubeului (in care ochiul poate percepe peste 700 de nuante) au drept corespondent cele sapte note muzicale, cele sapte ceruri, cele sapte planete, cele sapte zile ale saptamanii, etc.

Unele culori simbolizeaza elementele cum ar fi: rosul si portocaliul simbolizeaza focul, azuriul, galbenul sau albul simbolizeaza aerul, verdele si albastrul apa, negrul sau cafeniul simbolizeaza pamantul. De asemenea ele simbolizeaza spatiul: albastrul simbolizeaza dimensiunea verticala, albastrul deschis simbolizeaza inaltimea (cerul), albastrul inchis simbolizeaza baza (orizontul), rosul simbolizeaza dimensiunea orizontala, mai deschis la rasarit, mai inchis la apus. Culorile mai simbolizeaza timpul: negrul simbolizeaza timpul propriu-zis si albul atemporalul, ansamblul lor rezonand in tot ceea ce insoteste timpul, alternanta lumina – intuneric, forta si slabiciunea, veghea si somnul.
Culorile contrarii, precum albul si negrul simbolizeaza dualismul intrinsec al fiintei umane. O imbracaminte in doua culori, asemenea a doua animale fata in fata, fata-n spate, spate-n spate sau doi dansatori, toate exprimand conflicte ale unor forte care se manifesta la toate nivelele existentei, de la universul cosmic la lumea intima, negrul reprezentand fortele nocturne, negative si involutive, albul fortele diurne, pozitive si evolutive. „Echilibre” de culori contrarii pot fi considerate si „unitatile” rosu – albastru care simbolizeaza opozitia intre cald si rece, intre cer si pamant, intre benefic si malefic.
Simbolismul cosmic al culorilor este regasit la zeitatile din multe cosmogonii. Multi dintre indienii din America de nord asociaza fiecaruia dintre cele sase sectoare cosmice o culoare sacra. Aproape de sol se afla albul (culoare care va aare sub forma perlelor), care indica zorile, peste alb era asternut albastrul (culoare care va apare sub forma peruzelei), pentru a marca dimineata, peste albastru era galbenul, simbol al asfintitului si deasupra se afla negrul, simbol al noptii. Amerindienii realizeaza urmatoarele asociatii: galben = nord, albastru = vest, rosu = sud, alb = est, centrul lumii si zenitul = multicolor iar negru = pamantul.
La populatiile maya, patru culori desemneaza geniile celor patru puncte cardinale care domina pamantul si inspira sentimentele omului, realizandu-se si o „mica” inversiune a rolului culorilor. Astfel, albului ii corespunde nordul, primul arbore, primul om, fagaduinta si speranta, negrului ii corespunde vestul, centrul ascuns si invizibil, noaptea, nenorocirea, rosului ii corespunde estul, mierea, pofta de averi si putere, iar galbenului ii corespunde sudul, porumbul, glia care hraneste. Perceptii diferite dintre elementele cosmogonice si culori se intalnesc si la indienii pueblo pentru care galben = nord, albastru = vest, rosu = sud, alb = est, sau la indienii din preerie pentru care rosu = vest, albastru = nord, verde = est, galben = sud. La populatiile alakaluf din Tara de Foc, omul ocupa locul central al unei sfere ideale ale carei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice” albastru pentru cer si nord, verde pentru pamant si sud, rosul pentru soare si rasarit, galben pentru glia care hraneste (sau porumb) si est (deseori fiind si simbolul muntilor stancosi unde apune soarele, salasul apusean al tunetului si al mortilor).
Aztecii, la fel ca cei mai multi dintre amerindieni, folosesc acelasi cuvant pentru toate nuantele de verde si albastru. Simbolismul pietrelor albastre sau verzi – albastre, este pe de o parte un simbolism solar, asociat cu peruzeaua, piatra a focului si a soarelui, semn de seceta si foamete (albastrul sau verdele fiind elementele care succeda rosului), pe de alta parte este albastrul verzui al pietrelor chalchiuitl, simbol al fertilitatii, umiditatii, chezasie a renasterii (de aceea erau introduse in chip de lumina in trupul mortilor), insasi culoarea sarpelui cu pene, sau culoarea (albastru verzui) a penelor pasarii Quetzal perceputa ca simbol al primaverii, sau culoarea pestelui chalchiuitl.
Culorile au si un simbolism de ordin bilogic si etic. De exemplu, la egipteni, valoarea simbolica a culorilor intervine adesea in operele de arta. Negrul este simbolul renasterii postume si al dainuirii vesnice, culoarea bitumului cu care se impregnau mumiile, culoarea zeitelor Anubis (calauzitoarea mortilor pe lumea cealalta) si Min (ocrotitoarea genezei si a secerisului). Verdele coloreaza uneori pe intunecatul Osiris, pentru ca este culoarea vietii vegetale, a tineretii si a sanatatii, pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastra, rosul este culoarea blestemata a lui Seth si a tot ceea ce este vatamator, violenta de temut, rautatea perversa (poate din acest motiv scribii egipteni foloseau culoarea rosie pentru a nota cuvintele de rau augur, ca denumirile numele lui Seth, zeul raului, sau numele lui Apopis, demonul sarpe al adversitatii sau numele lui Typhon, zeul Nilului.
Simbolismul religios al culorilor este usor de „regasit” si in alte traditii si credinte. Astfel, in traditia crestina, culoarea este o participare a luminii create si a celei necreate. Scriptura si Sfintii Parinti nu fac altceva decat sa glorifice maretia si frumusetea luminii, cuvantul lui Dumnezeu fiind denumit „lumina din lumina”, realizandu-se o structurare luminoasa a universului.
Artistii crestini devin deosebit de sensibili la reflectarea divinitatii in structura luminoasa a universului. Interpretarea culorilor va avea un punct de plecare in normele antichitatii dar, cu timpul, va capata „resurse” simbolice proprii, iesite din arhaic. Initial se pleaca prin „reprezentari” de culoare in mozaicurile, miniaturile si vitraliile folosite la constructii mai mult sau mai putin e cult. Culoarea simbolizeaza o forta in ascensiune cumulata cuceritorului joc al jocului de lumini si umbre din casele si bisericile romane, unde umbra nu este contrariul luminii ci o insoteste pentru a o pune mai bine in valoare si a contribui la revarsarea ei. Se va merge pana la crearea unui principiu care spune ca toti credinciosii nu trebuie sa se multumeasca sa admire frumusetea culorilor ci trebuie sa le sesizeze intelesul si, prin ele, sa se inalte pana la lumina creatorului.
Aceste consideratii „deosebite” asupra divinitatii si luminii au ajuns (evolutiv) pana la a asimila (fara o regula absoluta) culoarea alba Tatalui, culoarea albastra Fiului, culoarea rosie Sfantului Duh. Este evident ca, de aici, au aparut si unele interpretari „de asimilare” tehnica cum ar fi verdele sa fie asimilat vietii si sperantei, albul credintei si castitatii, rosul dragostei si caritatii, negrul caintei si apropiatei judecati. Pentru Filon din Alexandria universul este reconstituit din patru culori de baza: albul este pamantul, verdele este apa, violetul este aerul, rosul este focul. De aici pana la asimilarea culorilor la vesmintele liturgige sau imbracamintea de ceremonie nu a fost decat un pas, culorile care simbolizeaza ansamblul elementelor constitutive ale lumii fiind usor asociate la totalitatea universului actiunilor rituale.
In Africa neagra culoarea este, de asemenea, un simbol religios, incarcat de sens si putere. Diferitele culori sunt tot atatea mijloace de accedere la cunasterea celuilalt si de a actiona asupra sa, ele fiind investite cu o valoare magica, bine precizata. Astfel, albul este culoarea mortilor, semnificatia ritualica a acestuia mergand pana la culoarea care serveste la alungarea mortii, atribuindu-se si o semnificativa putere curativa. Adesea, in riturile initiatice, albul este culoarea primei faze, cea a luptei impotriva mortii. Ocrul galben este o culoare neutra, intermediara, cea care serveste la impodobirea fondului, deoarece este culoarea pamantului si culoarea frunzelor vestede. Rosul este culoarea sangelui si, prin asociere, culoarea vietii. Tinerele mame, tinerii initiati, oamenii maturi, in timpul riturilor diverselor anotimpuri, se impodobesc cu rosu (acoperiti cu Nkula). Negrul este culoarea noptii, culoarea incercarii si a suferintei, a misterului si periscolului (intunericul noptii este adesea folosit drept adapost al dusmanului la panda). In fine, verdele este culoarea initiatilor si podoabelor acestora, fiind deseori folosit impreuna cu alte culori pentru a delimita, transmite, esenta initierii.
In traditiile islamice simbolismul culorilor atinge un fel de apogeu al simbolismului si credintelor magice. Animalele de culoare neagra (cu blana, penele, etc. neagre) sunt considerate nefaste, un caine negru fiind vestitorul unei viitoare morti intr-o familie, gainile negre sunt folosite la vrajitorie, etc. Negrul are si valoarea unui antidot impotriva deochiului si poate fi folosit ca mijloc de influentare a timpului, conform principiului magiei homeopatice. Albul este culoarea luminii si a stralucirii, un semn de bun augur. Din acest motiv o importanta valorificare magica este adusa laptelui, in parte originii si utilitatii acestuia dar si datorita culorii sale albe (de exemplu, la masa de logodna, li se ofera invitatilor lapte pentru a le face viata alba, fericita, iar la tara, la nunta, mireasa este stropita cu lapte). S-a ajuns pana intr-acolo incat atunci cand i se citeste unei persoane un descantec ea trebuie sa-i dea medicului sau scribului drept plata ceva alb. De bun augur este considerata si culoarea verde, fiind simbolul vegetatiei. A oferi cuiva ceva verde, mai ales dimineata, ii va purta noroc. De aici s-a nascut obiceiul de a se arunca manunchiuri de iarba in directia lunii (cand este luna noua) pentru ca luna calendaristica sa fie verde, binecuvantata. Verdeata care creste datorita apei, sursa a vietii, se considera ca are efect si asupra mortii, transmitand energie vitala (in anumite zone din Maroc se pun ramuri de mirt sau frunze de palmier pe fundul gropii pentru a ajuta mortul sa beneficieze de energia vitala inaltarii). Galbenul este culoarea aurului si a soarelui, capatand din acest motiv valori magice intense (sofranul si-ar datora calitatile profilactice acestei puteri).
Pentru misticii arabi, simbolistica va merge mai departe, o scara a culorilor reprezentand manifestarile luminii absolute in momentul extazului. Aceste scari ale culorii au avut diverse „structurari” cum ar fi: o scara merge de la albastru, rosu, galben, trecand prin alb, verde, bleu pal, pana la lumina lipsita de culoare, o alta scara merge de la alb (culoare a Islamului), galben (culoare a credinciosului), albastru inchis (culoare a binefacerii), verde (culoarea pacii), azur (culoare a certitudinii intuitive), rosu (culoare a Gnozei), pana la negru (culoare a Existentei Divine, adica a culorii in sensul propriu in care sunt intelese toate culorile si unde nu mai pot fi cuprinse alte culori). O alta atributie interpretativa se poate aduce rosului si verdelui care simbolizeaza harul divin, care aduce sufletului mesajul sperantei, cand este in restriste. Rosul provine de la soare si este, ca atare, cea mai buna dintre culori.
Conform metodei dhikr (invocatie a numelui divin) la maestrii naksabenditi sunt luate in considerare centrele subtile ale fiintei umane, asociindu-se acestora luminile corespunzatoare. Astfel, lumina inimii este galbena, lumina spiritului este rosie, lumina centrului subtil numit „secretul” este alba, centrul denumit „cel ascuns” este negru, „mai ascunsul” este verde.
In tratatul despre „Omul perfect” (Insan-ul-kamil), se afirma ca misticii au vazut cele sapte ceruri care se inalta peste sferele pamantului, apei, aerului si focului. Astfel, „Cerul Lunii”, invizibil datorita subtilitatii sale, creat din natura gandirii are o culoare mai alba decat argintul, „Cerul lui Mercur”, lacas al anumitor ingeri, creat din natura gandirii, are culoarea cenusie, „Cerul lui Venus”, creat din natura imaginatiei, lacas al „Lumii Similitudinilor”, are culoarea galbena, „Cerul Soarelui”, creat din lumina inimii, este galben ca aurul stralucitor, „Cerul lui Marte”, stapanit de Azrael, ingerul mortii, cer creat din lumina judecatii, are culoarea rosu sangeriu, „Cerul lui Jupiter”, creat din lumina meditatiei, lacasul ingerilor a caror capetenie este Sfantul Mihail, are culoarea albastra, „Cerul lui Saturn”, creat din lumina Inteligentei Primordiale are culoarea neagra. Aici se descriu si sapte limburi ale pamantului, carora le corespund anumite culori: „Pamantul Sufletelor”, mai alb ca laptele atunci cand a fost creat, care a evoluat pana la culoarea taranei cand a pasit pe el Adam, dupa ce a pacatuit, cu exceptia unei regiuni din nord locuita de oamenii lumii invizibile, „Pamantul Pietatii”, locuit de djinii care cred in Dumnezeu, care are culoarea smaraldului, „Pamantul Naturii”, de culoare galbena ca sofranul, locuit de djinii lipsiti de credinta, „Pamantul Poftelor Trupesti”, locuit de demoni, de culoare rosu sangeriu, „Pamantul Exorbitantei”, locuit de demoni, de culoare albastru indigo, „Pamantul Impietatii” de culoare neagra ca noaptea, „Pamantul Dejnadejdii”, sol al infernului, de culoare brun inchisa.
De la cele sapte ceruri, la cele sapte pamanturi, se face trecerea la omul interior si cele sapte culori ale organelor fiziologiei subtile, colorarea caracteristica a luminilor care sunt voalurile subtiri ce infasoara fiecare dintre centrele subtile dezvaluind pelerinului etapa evolutiei sau a itinerariului spiritual unde se afla: lumina corpului (a lui Adam din faptura ta) este de culoare gri ca fumul, batand in negru, cea a sufletului vital (Noe din faptura ta) este de culoare albastra, cea a inimii (Avraam) este de culoare rosie, cea a forului intim (Moise) este alba, cea a spiritului (David) este de culoare galbena, cea a misterului (Iisus) este de un negru luminos, cea a centrului divin (Mahomed) este verde stralucitoare (culoarea verde este considerata a fi cea mai corespunzatoare secretului Misterului Misterelor).
Toate aceste consideratii despre si pentru culoare nu avea cum sa nu se implice si politica lumii islamice (si nu numai). Astfel, negrul a intrat printre simbolurile politice odata cu abbasizii, in emblemele califatului si ale statului, steagurile negre fiind simbolul revoltei abbaside (in urma unei legende care spune ca la intrarea in Mecca Profetul a purtat un turban negru iar steagul sau personal – Al-‘ikab” – era tot de culoare neagra). Poate ca, de aceea, arabii cand urmau sa faca ceva deosebit de important (sau sa se razbune) ei purtau un turban negru. In plus, califii purtau o mantie neagra si nu era ingaduit sa te prezinti la palat imbracat in alta culoare decat negru. De asemenea hainele de ceremonie erau negre, stofa de mobila si perdele din salile „publice” (sali de audiente, etc.), voalul ce acopera Ka’ba este mereu, etc. (ajungandu-se pana intracolo incat portul imbracamintii albe era socotit o pedeapsa – cel putin pentru notabilitati).
Cum culoarea neagra era emblema abbasizilor, alizii au adoptat verdele, abolindu-se folosirea negrului. Apoi, albul a devenit simbolul omeiazilor, cu timpul aceasta culoare devenind insemnul intregii opozitii, acordandu-se calificativul de alb inclusiv religiei care se opune celei islamice. De aici s-a ajuns la un fel de „generalizare” care desemna prin termenul de „alb si negru” pe toti supusii imperiului, cei leali si cei rebeli. Una din particularitatile de interpretare cunoscute este legata de culoarea rosie. Astfel, din vremuri preislamice, persii si strainii erau numiti „Rosii”, in opozitie cu arabii care erau numiti „Negrii”, de unde a aparut expresia „Rosu si Negru” care desemneaza intreaga lume.
Asemenea arabilor, europenii au dezvoltat un „sistem” de intrerpretare a culorilor, cu toate ca acesta este destul de interpretabil. Cel mai bine precizat sistem este cel masonic unde albul corespunde Intelepciunii, Harului, Victoriei, rosul corespunde Inteligentei, Rigorii si Gloriei, albastru corespunde Coroanei, Frumusetii, Fundamentului, negrul corespunde lui Malkuth si regatului. O atentie deosebita s-a acordat culorii albastre care mai desemneaza si Cerul, Templul si Bolta instalata, esarfa albastra fiind aproape general folosita: francezii utilizau esarfa albastra, scotienii esarfa albastra tivita cu rosu, etc. Si astfel, in tarile europene, s-a creat echilibrul „rosu – albastru” pentru a delimita intreg cuprinsul lumii.
Se poate spune ca sistemele descrise mai sus au o oarecare asemanare intre ele dar, de multe ori simbolistica culorilor este „inversa” la popoare destul de apropiate. Astfel, in tarile islamice semnul doliului era negru pe cand vechii musulmani din Spania asociau doliului culoarea alba. Europenii interpreteaza negrul drept o culoare negativa (fiind abordata, de exemplu, de catre purtati si considerata aproape general a fi culoarea paganilor) si, mai nou, si culoarea rosie, asociata de arabi restului lumii, este asociata de catre europeni (si nu numai) comunismului si posibilului atac la libertate si proprietate, cu toate ca este culoarea celor mai mari puteri ale Terrei (fosta URSS, China, miscarile socialiste si comuniste, etc.
Poate ca ar trebui sa privim putin in trecut la credintele andamanilor, care afirma ca omul are suflet rosu si spirit negru. De la suflet se trage raul si de la spirit binele, afirma aceste credinte. Tinand cont de simple asocieri la viata reala si actuala se poate deduce foarte usor ca simbolul culorii poate fi mai puternic decat se pare.
Anticii au recunoscut puterea culorii din cele mai vechi timpuri. Astfel, orasul Ecbatana avea sapte ziduri zugravite in culorile celor sapte planete, fiind conceput asemenea unui microcosmos. De aici pana la asocierile de culoare ale alchimistilor nu este decat un pas. Alchimia urmeaza o ordine ascendenta a culorilor atribuind negrul materiei, celor oculte, pacatului, penitentei, albul mercurului, inocentei, iluminarii, fericirii, rosul sulfului, sangelui, pasiunii, sublimarii, albastrul cerului, aurul lui Opus Magnum.
Printre particularitatile de interpretare a culorilor putem aminti de anumite traditii agrare europene, in care seceratorii fac din ultimul snop de grau o capatana neagra cu buzele rosii, originar culorile magico – simbolice ale organului feminin. Rosul este, de altfel, regasit in multe traditii ca fiind culoarea vitala si genezica prin excelenta. Trebuie retinut ca interpretarile obscurului ii atribuie acestui puterea de a fi miezul germenului, negrul fiind locul germinatiilor, culoarea originilor, a inceputurilor, a impregnarilor, a ocultarilor, in faza germinativa inainte de explozia luminoasa a nasterii. Poate ca acesta este sensul Fecioarelor negre, zeite ale germinarii si ale cavernelor, ca artemis din Efes cu fata intunecata si stralucitoare.
O alta particularitate deosebit de importanta este interpretarea „data” culorilor de catre psihologi. Ei au facut rapid deosebirea intre culorile calde si cele reci, culorile calde (rosu, portocaliu, galben) fiind recunoscute a favoriza procesele de adaptare si de tonus ridicat ale organismelor (voie buna, favorizarea exploziilor „de exploatare”, etc.), pe cand culorile reci (albastru, indigo, violet) sunt cele care favorizeaza procesele de opozitie, de cadere, avand un efect sedativ si calmant. Aceste valorizari au fost deseori folosite in apartamente, birouri si ateliere, dovedindu-se cu timpul ca ele starnesc ceea ce simbolizeaza (sau s-a asociat lor ca simbol). In plus s-a dovedit ca tonurile de culoare au si ele importanta lor. Limpezi si luminoase culorile produc efecte pozitive insa se pot ajunge la tonuri care devin excesive si excitante pe cand culorile mate, stinse au un efect interiorizat care poate deveni rapid de tenta negativa.
Manifestarile „de culoare” ale subconstientului sunt percepute de catre noi, cel mai usor, prin intemediul viselor colorate. Visele, drept expresii semnificative ale subconstientului, reprezinta anumite stari sufletesti ale celui care viseaza si exprima diversele tendinte ale pusatiilor psihice ale celui care viseaza (exprimand principalele functii psihice ale omului – idei, sentimente, intuitie, senzatie, legatura cu diverse energii, etc.). Asocierile cele mai cunoscute sunt: albastrul este culoarea cerului, a spiritului, pe plan psihic ea devenind culoarea ideii, rosul este culoarea sangelui, a pasiunii, a sentimentului, galbenul este culoarea luminii, a aurului, a intuitiei, verdele este culoarea naturii, a cresterii, psihologic el indicand functia senzatiei, a realului, relatia dintre cel care viseaza si realitate.

ALB

Albul este culoarea opusa negrului, culoarea care „concepe” perfectiunea unui sistem marginit de tandemul perfect alb-negru, extremitatile gamei cromatice. De multe ori este considerata a fi culoarea absoluta, cea care nu prezinta variatii decat cele cuprinse inte mat si stralucitor, semnificand fie absenta fie suma culorilor.
Acest plasament „de extrema” o face sa fie considerata o culoare care este plasata atat la inceputul cat si la sfarsitul zilei diurne, al lumii manifestate si chiar al vietii, oferind culorii o valoare ideala, asimptotica (viata starteaza cu marea lumina, cu marele alb si sfarseste cu divina lumina, cu divinul alb, cel care cuprinde tot si toate intr-un moment de tranzitie de la vizibil la invizibil, de la necunoscut de atotstiut).
Interpretarile simbolistice ale acestei culori variaza destul de mult in functie de populatiile care realizeaza „perceptia”.
Cea mai recunoscuta interpretare a culorii albe este curatenia, neprihanirea, candoarea. Plecand de la interpretarea „candidus”, albul este culoarea candidatului, a celui care isi schimba conditia (candidatii la functii publice se imbracau in alb). Asemenea acestor candidati se poate spune ca, haina alba este semnul initierii crestine. Chiar daca se poate comenta in privinta camasii albe a condamnatilor la moarte este bine sa amintim faptul ca acesasta imbracaminte este, de fapt, insemnarea celui care se ridica deasupra tuturor lucrurilor, a celui care se va ridica la ceruri pentru a renaste, izbandind in cruda si nedreapta incercare. Acest element a transformat imbracamintea de culoare alba in toga initiatica crestina, intr-un simbol al afirmarii, al responsabilitatilor asumate, al puterilor castigate si recunoscute („Noul crestin, nascut la viata adevarata imbraca niste haine de alb stralucitor, scapand printr-o hotarata si divina statornicie de atacurile patimilor si tanjind cu tarie spre unitate, ceea ce era dereglat in el ordonandu-se, ceea ce era gresit in el infrumutesandu-se, ajungand sa raspandeasca intreaga lumina a unei vieti curate si sfinte” – Dionisie Areopagul).
Culoarea alba este si simbolul punctelor cardinale est si vest, locurile unde soarele apare si dispare pentru oameni. De aceea albul este asimilat cu valorile extreme asociabile acestor puncte cardinale: extrem, misterios, speranta, ciclicitatea nasterii si apusului. Acest fapt il va asocia deseori cu valoarea unei culori privilegiate, de trecere, fiind deseori asociat ritualurilor (plecand direct de la observarea naturii, in special a ciclicitatii zilei, soarelui). Din acest motiv s-a considerat intotdeauna ca mortii ii precede intotdeauna viata si albul devine, din cele mai vechi timpuri, culoarea doliului (intreg Orientul pastreaza aceasta forma de doliu iar in Europa a fost pastrata cu precadere la curtea regilor Frantei).
Indienii pueblo atribuie rasaritului culoarea alba, care nu este de apartenenta solara. Nu mai este culoarea aurorei si a zorilor, acel moment de „vid” dintre noapte si zi, cand lumea visurilor acopera orice realizate (fiinta umana fiind inhibata, suspendata) ci este momentul revenirii la viata, la siguranta, la drumul catre devenire. Aceste perceptii tind sa fie generalizate deoarece albul zorilor alunga acel moment proprice al perchezitiilor, al atacurilor prin surprindere, al marilor pierderi si, cel putin in vremurile de demult al executiilor capitale. Poate din acest motiv inca mai persista traditia care cere condamnatului la moarte sa fie imbracat in alb, camasa alba fiind simbolul supunerii si al disponibilitatii. Poate ca de aici se „trage” si traditia ca haina impartasaniei sa aibe culoarea alba.
Aztecii, populatie pentru care soarele este totul, au asociat culoarea alba cu apusul. Gandirea religioasa a acestora considera viata omului si drumul intregului pamant ca fiind conditionat de drumul soarelui. Ori, la apus, soarele intra in „casa negurii”, compatibila cu moartea. Pentru a se asigura ca soarele va rasari a doua zi se realizau sacrificii umane (razboinici sau prizonieri de razboi) care, prin sangele varsat si riturile indeplinite aduceau soarele in ciclul vietii. Esenta simbolica a culorii albe obliga ca persoanele jertfite sa fie impodobite cu puf alb si cu sandale albe. Aceasta „insemnare” prin utilizarea culorii albe era compatibila cu declararea starii de iesire din aceasta lume, ei intrand in cealala lume inainte de sacrificiul propriu-zis (albul este culoarea primilor pasi ai sufletului inainte de desprinderea spre inalturi a razboinicilor sacrificati). Este bine de retinut faptul ca zeitatile aztece erau imbracate aproape intotdeauna in alb.
Manifestarile religioase nu puteau sa nu „beneficieze” de puritatea si insemnul culorii albe. Astfel, pentru vechii celti, albul este culoarea clasei sacerdotale, druizii fiind imbracati in alb, ca insemn de delimitare „de clasa” si putere. Cu exceptia preotilor, doar regele mai era cel „autorizat” sa poarte culoarea alba, si acest lucru in virtutea faptului ca el era insarcinat de catre divinitate in functia sa, fiind razboinicul insarcinat sa apere in primul rand religia. De altfel, s-a realizat si o asociere a culorii albe cu argintul, el devenind culoarea regala (regele Nuada) care, deseori, a fost asociata cu aurul – albul si auriul sunt culorile drapelului Vaticanului, prin care se afirma imparatia Dumnezeului crestin pe pamant. Popoarele invecinate au realizat acceptii ale interpretarii celte. Astfel, galii aveau adjectivul „vindo-s” care insemna alb si frumos, irlandezii aveau „find” care insemna alb si sfant, „drong find” insemna oastea alba a ingerilor, galii aveau „gwen” care inseamna alb si preafericit si exemplele ar putea continua.
Rasaritul cu lumina sa alba este momentul intoarcerii la viata, la activitate, dezvaluind o bolta cereasca fara culori dar incarcata de potentialul de manifestare al tuturor elementelor cunoscute, implicit al manifestarilor ciclice ale soarelui in drumul sau spre apus, spre finalul zilei. Soarele, astrul gandirii, da un plus de valoare privilegiului „folosirii” culorii albe, „valorificand” pentru aceasta ciclicitatea, armonia vietii si a mortii. Fiinta umana percepe astfel trecerea de la rasaritul nasterii, vietii, caldurii, luminii la matitatea apusului, a mortii, care absoarbe fiinta si o introduce in lumea lunara, rece si feminina, conducand spre absenta si vid nocturn, spre disparitia constiintei si a culorilor diune, spre perceptii extreme (in alb mat si negru pur – intuneric).
Printre interpretarile benefice cele mai cunoscute ale culorii albe se pot aminti traditiile legate de vesmintele albe ale logodnicei care merge la ceremonia casatoriei. El simbolizeaza puritate alaturi de supunere, implinire alaturi de noile vieti ce vor apare. Esenta „primitiva” a rochiei de mireasa era asocierea intre albul ceremonial si rosul (sangele) nuptial, intre albul zorilor si rosul zeitei (planetei) Venus, cand se va vorbi despre nunta zilei. Aceasta asociere poate fi usor corelata cu albul campului operator al chirurgului unde va tasni sangele vital (si prin asociere cu echipamentul de culoare alba al medicilor si personalului medical).
Budismul asociaza aureola alba si lotusul alb pentru gestul pumnului cunoasterii al marelui iluminator Buddha, in opozitie cu rosul si gestul de concentrare. Se poate spune ca este o interpretare similara celei crestine legate de initiere, unde culoarea alba este usor de asimilat revelatiei si divinului, a starii de gratie, a transfigurarii care uluieste, trezind facultatea de intelegere si depasind-o in acelasi timp devenind spre absolutul perceptiei culoarea teofaniei din care o ramasita va inconjura capul tuturor celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu (sub forma unei aureole de lumina care reprezinta suma tuturor culorilor („Si dupa sase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan si i-a dus intr-un munte inalt, deosebi, pe ei singuri, si S-a schimbat la fata in inaintea lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul. Si li s-a aratat Ilie impreuna cu Moise si vorbeau cu Iisus.”). Totul devine si mai interesant daca amintim de faptul ca Ilie este stapanul principiului vital simbolizat de foc, iar culoarea sa este rosul. Moise, potrivit traditiei islamice, este asociat forului intim al fiintei, a carui culoare este… albul, albul ocult al luminii interioare, lumina acelui „sirr” care reprezinta secretul, misterul fundamental al gandirii sufistilor.
Astfel, albul, devine culoarea simbol a intelepciunii, venita din obarsii si purtand cu sine chemarea umana catre progres. In combinatie cu rosul, culoarea fiintei incalcite in negurile lumii, incapabila sa-i depaseasca obstacolele, se va ajunge destul de repede la arhanghelul impurpurat. Si, de aici, la … „Vin din vechime, sunt un intelept a carui esenta este lumina. – … – Si eu sunt insa aruncat in Tunelul obscur. – … – Priveste apusul si zorii de zi, sunt niste clipe de hotar; de-o parte albeata zilei, de cealalta intunericul noptii, de unde si purpouriul faptului de zi si-al celui de seara. – … – Sunt arhanghelul impurpurat.”.
O alta „simbolistica” destul de cunoscuta a culorii albe este laptele, esenta materna, primul impuls al vitalitatii umane. De cele mai multe ori laptele este asociat impulsurilor primare, dorintei de viata, puterii divine care rasplateste curajul celui care porneste o noua viata si este gata sa infrunte intreaga aventura, durere sau bucurie a vietii. El este si „lichidul” cunoasterii fiind prima perceptie a pruncului in viata de zi cu zi, inainte de a percepe lumina zilei sau de a constientiza ceea ce se gaseste in jurul sau (chiar si propria mama). Poate ca, de aici, pleaca „impulsul” omului de a asimila culoarea alba cu initierea si ritualurile initiatice?!?
In Africa neagra, unde ritualurile initiatice conditioneaza intreaga structura a societatii, albul caolinului este culoarea tinerilor circumcisi de-a lungul intregii lor izolari. Ei isi ung fata si trupul cu alb pentru a arata ca, pentru moment, ei se afla in afara corpului social, reintegrarea fiind compatibila cu inlocuirea albului cu rosul implinirii, al maturitatii. Vaduvele au un ritual similar, de insemnare cu alb, pentru a „semnala” iesirea din corpul colectiv. O interpretare a populatiei bambara asociaza albul dintilor cu simbolul inteligentei
Din punct de vedere al interpretarilor nefaste, culoarea alba este culoarea cadaverica, a bolii, a vampirilor insetati de sange, conditie a vietii diurne, este culoarea fantomelor, a tuturor spectrelor, a tuturor nalucilor, a strigoilor. Pana si populatiile Africii asociaza aceasta culoare cu decedatul, cu moartea. Primul om alb care a intalnit negrii bantu a fost denumit Nango-Kon (fantoma albinos) si, dupa o prima reactie de fuga, acestia au inceput sa ii ceara vesti despre rudele si prietenii decedati deoarece el nu putea veni din alta parte decat de pe taramul de dincolo, din tara mortilor.
Pentru unele interpretari se ajunge la „perceptii” care pozitioneaza albul in categoria absolutului, el depasind cu mult valoarea sa estetica (de culoare, de armonizare) sau, in antiteza, el este compatibil cu nonculoarea.

ALBASTRU

Albastru este considerata a fi culoarea cea mai adanca, privirea patrunzand in ea fara a intalni nici un obstacol, ratacindu-se in nemarginire ca si cum culoarea ar incerca mereu sa-i scape. Nascand aceasta senzatie nu era greu sa se ajunga la denumirea de „cea mai imateriala dintre culori”, mai ales ca natura nu o prezinta perceptiei decat alcatuita din transparenta, dintr-un vid acumulat: vid al aerului, al apei, al cristalului sau al diamantului. Ce este de facut atunci cand se constientizeaza faptul ca acest vid nu este delimitat de „lipsa” ci este un mecanism precis, cu legi bine precizate? Se ajunge la interpretari legate de mecanism si precizie, albastrul devenind culoarea preciziei pure si rece. Poate de aceea ea este considerata a fi cea mai rece dintre culori devenind simbolul necontestat pentru „rece”.
Lipsa aparenta de consistenta a acestei culori face ca, odata ce ea este aplicata pe o suprafata sa nasca senzatia ca nu mai exista suprafata, despovarand sau, pur si simplu, evaporand formele, deschizandu-le unei viziuni imateriale, nemarginite. Se poate merge pana la perceptia ca in suprafata albastra dispar pana si sunetele… Miscarile devin motiv al „initierii” viziunilor, al descatusarii imaginatiei, pierzandu-si consistenta sub imbratisarea culorii albastre iar sunetele devin propriile noastre soapte. Poate ca de aici pleaca interpretarile legate de „pasarea albastra a fericirii”, cea mai accesibila dar si cea mai greu de atins.
Toate aceste perceptii vor face din culoarea albastra un simbol al visarii si creativitati, al curiozitatii si al metodismului prin „climatul” de irealitate sau suprarealitate care il naste, pe fondul unei stari de miscare intuitiva, imperceptibila, care impinge totul spre o rezolvare in sine a tuturor contradictiilor si alternantelor care ritmeaza viata umana sau aspiratiile ce se desprind din ea. El ajunge sa fie perceput ca ireal de prezent in tot ceea ce ne poate inconjura, sugerand ideea unei vesnicii linistite si semete, usor de „trimis” in suprauman.
De cele mai multe ori, albastrul „mascheaza” atat de bine elementele „plasate” in directia sa incat poate fi usor de asimilat la tendintele egocentriste umane, la dorinta de permanenta depasire a „jaloanelor” existente sau viitoare, intr-o miscare dirijata, care atrage omul catre infinit si trezeste in el dorinta de puritate si setea de supranatural.
Din punct de vedere clinic nu se putea pierde din vedere efectul calmant, linistitor al culorii albastre, un efect care, spre deosebire de culoarea verde nu are rezultante tonifiante ci pur „de calmare”, pentru ca el nu da prilejul decat evadarii fara legatura cu realitatea, o eliberare care, cu timpul, devine deprimanta. Verdele naste impresia de odihna terestra, de multumire de sine, pe cand albastrul, prin profunzimea sa, naste o gravitate solemna, supraterestra, care speculeaza de cele ai multe ori nevoile noastre de a fi condusi (de aceea nu este una din culorile preferate sau preferabile pentru indivizii agresivi).
„Gravitatea” culorii albastre a fost perceputa din cele mai vechi timpuri, egiptenii folosindul pentru a aminti de moarte. Culoarea albastra era folosita ca fundal pentru alte elemente sugestive, cum ar fi desenele in ocru roscat specifice reprezentarii judecatii sufletelor. Acest „uz” al culorii albastre avea la baza si credinta ca aceasta culoare este culoarea adevarului, el avand o valoare „cereasca”, sacra, reprezentand pragul ce ii desparte pe oameni de cei care ii guverneaza, de soarta oamenilor precum si de lumea de dincolo.
De altfel, la multe popoare, asocierea culorii albastre la diferite culori are rolul de a pregati o prezentare a luptelor, rivalitatilor dintre cer si pamant. In nesfarsita stepa asiatica, unde nici o verticala nu „intrerupe” vederea, cerul si pamantul se afla dintotdeauna fata in fata, nuntirea lor nascand toti eroii stepei. Se poate aminti aici de Genghis Han, fondator al marii dinastii mongole, care s-a nascut din lupul albastru si caprioara roscata. Lupul albastru este si Er Toshtuk, erou al gestei kirghize, care poarta o armura si arme albastre (de retinut ca, leii si tigrii albastri abunda in literatura si legendele asiatice).
Unii analisti au mers pana la a asocia permanentul „contact” intre albastru si rosu atunci cand se intentioneaza prezentarea permanentei infruntari intre cer si pamant cu ideea culorilor politice care s-au infruntat dintotdeauna pentru stapanirea lumii (la o scara mai mare sau mai mica).
Asemenea egiptenilor, vechii europeni au asociat culoarea albastra (azuriu) Campiilor Elizee. Alaturarea acestei culori de cea aurie nastea matricea reprezentarii vointei precum si a puterii divine. Simbolistica crestina considera culoarea albastra a boltii ceresti ca fiind mantia ce acopera si ascunde divinitatea. De altfel, Zeus si Iahve, troneaza cu picioarele asezate pe culoarea azurie, adica de cealalta parte a boltei ceresti, despre care, in Mesopotamia, se spunea ca este alcatuita din lapislazuli.
Delimitarea de zeitate sau „apartinand lui Dumnezeu” a folosit si alte „aliaje” de culori. Astfel, combinatia intre albastru si alb a fost folosita aproape intotdeauna pentru a reprezenta Sfanta Fecioara. Alb – albastru exprima acum detasarea fata de valorile lumii terestre si inaltarea sufletului eliberat ca carne, catre Dumnezeu, adica spre aurul care va intampina albul virginal, in timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc. Se ajunge pana la se delimina o valorizare legata de „viata de apoi”/ de reincarnare prin credinta in lumea de dincolo datorita asocierii divinului albastru cu mortuarul alb (sau invers) ori, pur si simplu, prin trecerea celui „inchistat” in alb prin mantia albastra a granitei intre terestru si divin.
Intr-o directa relatie cu Fecioara se poate „identifica” asocierea culorii albastre cu simbolul zodiacal al acesteia. „Perioada” Fecioarei este identica apogeului naturii si inceputului involutiei autumnale a acesteia (plecand atat de la elementele naturii cat si de la obiceiurile si practicile agricole). Acest lucru face din semnul fecioarei un simbol centripet, precum culoarea albastra, care va despuia pamantul de haina sa de verdeata, care il va dezgoli si usca. Este vremea sarbatorii Adormirii Maicii Domnului, sub un cer fara nori, in care aurul solar devine foc necrutator si devoreaza roadele pamantului.
O asociere directa intre culoarea albastra si soare este intalnita si la vechii azteci. Pentru ei, albastrul cerului, albastrul de peruzea, este culoare a soarelui, pe care ei il denumesc „Print al Peruzelei” – Chalchiuitl. El vesteste parjolul, seceta, foamea si moartea. Chalchiuitl este si piatra de peruzea (de culoare verde albastra) care impodobea rochia zeitei reinnoirii. De aici s-a nascut si obiceiul aztec legat de funerariile printilor de a pune in locul inimii, in locul inimii, o piatra de peruzea (obicei similar cu cel al egiptenilor care, inainte de mumificare, puneau in locul inimii faraonului un scarabeu de smarald).
Una din cele mai cunoscute „utilizari” ale culorii albastre este blazonul casei regale a Frantei, de azur cu trei flori de crin de aur, tocmai in ideea de a proclama originea teogonala, supraterestra a Regilor Preacrestini. Tot aici, in Franta, s-a nascut termenul „sange albastru” care a fost identificat cu originea nobila, aleasa, divina (cu toate ca „aparitia” termenului este destul de tendentioasa – vezi „Story sange 1”, „Sangele albastru” la sectorul „Grupe sangvine” al sitului).
Potrivit traditiei hinduse, fata de safir a muntelui Meru – cea de miazazi – reflecta lumina si coloreaza in albastru atmosfera. Se ajunge la identificarea culorii albastre cu cu puterea nemarginita, infinita, „dornica” de a fi atinsa cel putin prin detinerea unei pietre de safir (care ajunge o piatra pretioasa regala care va simboliza puterea deplina). Vechii evrei ajung la a identifica culoarea albastra puterii infinite care, pentru acestia este reprezentata de nemurire – lacasul nemuririi mai este numit si „Cetatea albastra”.
In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Valrocana, a intelepciunii transcendente, a potentialitatii si, simultan, a vacuitatii, a carei posibila imagine este cea a imensitatii cerului albastru. Lumina albastra a Intelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau constiinta originara) are o putere orbitoare care deschide calea Eliberarii, drumul spre aceasta fiind drumul spre si prin cer.
Albastrul este si culoarea Yang si cea a Dragonului, a influentelor binefacatoare. Se regaseste si la ei asimilarea culorii albastre cu nemurirea, Huang (albastru) fiind culoarea cerului, lacasul nemuririi.
Limbile celtice nu au un termen specific pentrua desemna culoarea albastra. „Glas” in bretona, galeza si irlandeza inseamna albastr, verde si chiar gri, in functie de context, delimitarea exacta fiind facuta doar daca este indispensabila. De altfel, „Glesum” este in celtica latinizata numele ambrei gri. De aceea, aceasta culoare, este asimilata la aceste populatii cu cea de a treia functiune, cea productiva si artizanala, regasindu-se la ea valori functionale asemanatoarea culorilor rosii si albe, de delimitare sociala. De aceea, femeile bretone se infatisau la ceremoniile religioase dezbracate (goale) cu trupul vopsit in albastru. Se pare ca aceste femei erau nemaritate deoarece in unele tari (actual doar in Polonia) casele cu fete de maritat erau vopsite in albastru pentru a semnifica disponibilitatea ritualica.
Culoarea albastra are si interpretare negativa in special la nivelul maselor populare. La ei se regaseste o simbolistica a culorii albastre legata de sublimarea dorintelor, lipsa, ablatiune, pierdere. Frica de nestapanit devine o „frica albastra”, „vad albastru” devine descrierea imposibilitatii de a localiza vizual ceva pe fondul temerilor, durerii, etc., ajungandu-se pana la descrierea starii de pierdere de cunostinta sau a suferintei indelungate care merge pana la descrierea sau identificarea cu individul masochist. Din aceste motive, culoarea albastra ajunge deseori sa fie utilizata pentru a simboliza pasivitatea si renuntarea. Pentru unii aceaste manifestari se reduc la sacrificiul suprem de voie, de nevoie, pentru altii se ajunge la delimitarea divina, de soarta prin utilizarea simbolica a culorii albastre.

ALTE CULORI (brun, cenusiu =gri, portocaliu, roscat, violet)

Brun.

Aceasta culoare este considerata a fi un „compromis” intre culorile roscat si negru, nuantele ei mergand de la ocru pana la pamantiu inchis (cu toate ca „interpretarile” cele mai evidente tin de tonurile inchise ale „roscatului – negru”).
Din punct de vedere al simbolisticii, inainte de toate, este culoarea bulgarelui de pamant, a lutului, a taranei – o culoare germinativa care „tine” sa aminteasca permanent de puterea „hranitoare” a excrementelor care sunt utilizate in agricultura. Cu toate ca este o culoare „germinativa” ea este asociata si cu frunzele vestede, cu toamna, cu tristetea, fiind o degradare si un fel de mezalianta a culorilor pure. Acest amestec „semnalizeaza” ca este virba despre trecerea de la rosul sau verdele vietii la tentele impure, apropiate de negru, de moarte, nascand ideea ciclicitatii naturii dinspre moarte spre o noua viata sau spre o noua ordine.
Interpretarea cea mai cunoscuta apare la romani si la catolici, unde culoarea bruna este simbolul umilintei si saraciei, fapt ce va determina pe unii calugari sa poarte imbracaminte de aceasta culoare pentru a „semnala” intentia de penitenta.
In Irlanda, culoarea bruna (donn) capata o simbolistica particulara devenind un substitut „activ” al negrului, caruia ii preia intregul simbolism infernal sau militar – plecand de la sange, durere, moarte apropiata, ajungand la putred si mirositor, la moarte dupa moarte.
Culoarea bruna „aminteste” si de culoarea excrementelor fiind usor de asociat cu complexul anal (descris de Freud) si care poate explica predilectia sadicilor pentru aceasta culoare.

Cenusiu = Gri.

Din cele mai vechi timpuri omul a cautat sa materializeze culorile perfecte pe care le vede sau si le inchipuie (constient sau in vis). De aceea el ajunge deseori sa caute o culoare proprie (a „pielii”) care sa delimiteze sau sa arate ceva legat de el sau de semenii sai. Toata aceasta nevoie de culoare era normal sa nasca si nevoia opusului ei, opus care omul la identificat in culoarea cenusie, compromisul tuturor culorilor opuse (alb si negru, galben si albastru, rosu si verde – in valoarea absoluta a acestora) trecerea de la una la alta si intre nenumaratele culori complementare avand mereu in centrul lor cenusiul mediu. Din acest motiv s-a nascut sfera cromatica, perfecta si ideala, unde culorile reale si ireale sunt intr-un echilibru perfect, nascand omului senzatia ca se gaseste intr-un camp de forte cromatice foarte puternice, in centrul altui spatiu, viu, pulsatil, care delimiteaza continua incercare de evadare a omului din cenusiul anost si plictisitor al „mediei”.
Mergand mai departe ne vom aminti de „clasificarea” culorilor in calde si reci. In raport cu cenusiul se poate sesiza ca fiecare tonalitate fndamentala domina nenumarate culori inrudite care sunt mai calde sau mai reci decat culoarea fundamentala, aleasa „reper”, fata de cenusiu care nu „releva” ceva anume dar poate fi regasit inconstient si in cald (fum, cenusa, caldura intensa) sau in frig (vreme rea, umezeala sau gheata, frig patrunzator). Se poate aminti de faptul ca toate culorile care au o tendinta spre galben, rosu si intermediara lor, portocaliul, manifesta o tendinta spre cald pe cand toate culorile care au o tendinta spre albastru, verde si intermediara lor, albastru – verzui, manifesta o tendinta spre rece. Portocaliul devine astfel polul care pare sa atraga toate tonalitatile calde in timp ce albastru – verzui constituie polul rece, amestecul acestor doi poli nascand irefutabil cenusiu.
Avand la baza aceste considerente nu este greu sa identificam o descoperire psihologica care afirma ca cenusiul este culoarea neutrilor, general declarati. Bineinteles ca exista si aici tonuri „de compromis” cum sunt violetul pentru tineri (care este indiferent de cald sau rece) sau galben – verdele pentru tinere (fiind o culoare complementara violetului), cu toate nuantele de adaptare in ideea de „atractie inversa”, reversul cromatic aflandu-se tot in cenusiul neutralitatii. Astfel, atitudinea omului aflat in centrul cenusiu se schimba in functie de conditiile caracterului si vietii sale „incercand” sa evadeze in permanenta din centrul cenusiu sau identificandu-se lui pentru ca actiunea „cromatica” sa ii indice un plasament in care sa plece sau sa il refuze complacandu-se in neutralitate. Se poate spune, citind cele de mai sus ca se ajunge intr-un mod irational si imprevizibil la faptul ca orice culoare este semnificativa pentru om si chiar pentru umanitate.
Dupa cum aminteam, culoarea cenusie este compusa din proprotii relativ egale de alb si negru. Din acest motiv, principala sa interpretare este data de catre crestini care asociaza culoarea cenusie invierii mortilor (vesmintele cenusii ale lui Iisus infatisat la Judecata de Apoi). In plus, cenusiul este culoarea cenusii si a cetii. In vechime se obisnuia ca la moartea cuiva sa se toarne in capul celor vii cenusa pentru a exprima in acest fel marea durere a pierderii – din acest motiv, cu trecerea timpului, hainele cenusii au devenit exprimarea unui fel de semidoliu, albul sau negru fiind „semnalizatorul” principal in aceasta directie. Ceata sau aspectul inchis al vremii, cenusiul atmosferei, da o senzatie de apasare, tristete si melancolie, dar mai ales de plictiseala, fapt ce a dus usor la asocieri legate de vreme si simbolistica descrisa anterior.

Portocaliu.

Considerata a fi cea mai actinica dintre culori, portocaliul este „compromisul” dintre galben si rosu (aflandu-se la jumatatea drumului dintre aceste culori), intre aurul celest si rosul vietii, intre spirit si libido (marcand punctul de echilibru intre simbolul revelatiei iubirii divine cu emblema desfraului. Datorita „greutatii” de a mentine echilibrul „portocaliu”, aceasta culoare devine deseori culoarea simbolica a necredintei si a luxului – in acest sens se poate aminti de comportarea pietrei portocalii de lacint care, trecuta prin foc se decoloreaza, ceea ce explica de ce a fost socotita a fi expresia credintei arzatoare care triumfa din vapaia patimilor si le stinge.
Aceasta perceptie este intalnita in cultul Pamantului Muma, era cautat in orgia rituala a vechilor antici pe intregul cuprins al Terrei si se credea intr-o generala acceptie ca aceasta culoare aduce revelatia si sublimarea initiatica. In acest sens se poate aminti de vesmantul portocaliu al lui Dionysos, vesmintele muzelor din cultele apolinice (fiice ale cerului si ale pamantului), crucea de catifea a Cavalerilor Sfantului Duh, rasa calugarilor budisti cu piatra de lacint (de culoare portocalie) a emblemei fidelitatii, piatra care poate fi regasita pe coroana regilor Angliei cu scopul de a simboliza cumpatarea si sobrietatea regelui, precum si ca emblema a unuia dintre cele douasprezece triburi din Israel pe protectoratul Marelui Preot.
In plus, culoarea portocalie este una din cele mai bune „asocieri” la culoarea portocalie. Studiile cromatice si psihologice au demonstrat ca asocierea acestor culori este una din cele mai bine percepute. Si acest lucru nu se refera la intensitatea perceptiei oculare ci la perceptia intima, interioara, care naste sentimente de curiozitate si dorinta, pe fondul temperarii „azurii” a abisului albastru.

Roscat.

Roscatul este o culoare care se afla intre rosu si ocru, fiind deseori numit rosu ca tarana, ca pamantul fertil. Totodata, roscatul aminteste de flacara, de foc, de unde si expresia rosu aprins atribuita culorii fetei omului „aprins” (de efort, de boala, etc.).
Cand este vorba despre foc se poate spune ca aceasta culoare capata conotatii „inverse”, in loc sa reprezinte focul limpede al dragostei ceresti (simbolizat de culoarea rosie) el caracterizeaza focul impur, care arde sub pamant, focul impur, focul infernului sau al pedepsei, foc devastator, simbol si putere al delirului si dezmatului, al patimei dorintei, caldura venita de jos care mistuie faptura fizica si pe cea spirituala (traditia spune ca Iuda Iscarioteanul a avut parul roscat sau… la egipteni, Seth – Typhoon, zeu al senzualitatii distrugatoare, devastatoare, era infatisat ca fiind roscat).

Violet.

Culoare a masurii, violetul, este provenita din amestecul egal al rosului cu albastru, din amestecul luciditatii si actiunii cugetate, echilibrului intre pamant si cer, sinturilor si spiritului, patimei si inteligentei, iubirii si intelepciunii (arcanul al 13-lea din taroc, numit Temperanta sau Cumpatarea, reprezinta un inger care tine in maini doua vase, unul albastru si celalalt rosu, intre care curge un fluid incolor, apa vitata, violetul fiind rezultatul schimbului neincetat intre rosul fortei impulsive si albastrul ceresc, chiar daca pe reprezentare el este invizibil – este foarte probabila lipsa reprezentarii deoarece violetul este socotit simbolul alchimiei, al tainei, in spatele violetului savarsindu-se nevazutul mister al Creatiei, transformarii sau reincarnarii, sau deoarece indica o „transfuzie spirituala”, influenta exercitata de la om la om prin sugestie, convingere, influenta hipnotica, magia, intr-un joc vesnic al energiilor reprezentand vesnica reincepere).
In plus, violetul este considerat a fi opusul verdelui (si in reprezentarile de pe cercul vital), semnificand nu trecerea, primavara, de la moarte la viata, adica evolutia, ci trecerea autumnala de la viata la moarte, involutia. Opozitia intre aceste doua culori poate fi intalnita si in simbolismul gurii, violetul fiind gura care inghite si stinge lumina in timp ce verdele scuipa si reaprinde lumina.
Violetul este o culoare linistitoare in care ardoarea rosului se indulceste si abisul albastrului se sfarseste (in sensul acesta trebuie inteles si vesmantul violet al episcopului – spre deosebire de mistic, acesta este insarcinat sa isi pastoreasca turma, fiind obligat sa isi tempereze ardoarea patimasa deoarece el nu se afla chiar in albastrul cerului, de unde se poate trage concluzia nasterii asocierilor violetului cu masura si cumpatarea).
Iata de ce pe monumentele simbolice ale Evului Mediu, Iisus Hristos poarta un vesmant violet in timpul patimilor, adica atunci cand si-a asumat pe deplin incarnarea si cand in clipa sacrificiului uneste total in el Omul, fiu al pamantului pe cel care-l va rascumpara cu Duhul Ceresc, nemuritor, in care se va intoarce. Acelasi simbolism imbraca in violet corul bisericilor in Vinerea Mare. Numeroase evanghelii, psaltiri, carti de rugaciuni anterioare Renasterii erau redactate pe hartie velina de culoare violeta, litere iind de cele mai multe ori aurii, pentru a se realiza legatura intre divinul mesaj inscris si pamanteanul violet al conditiei umane dar si cu patima Domnului.
Asocierea cartilor bisericesti la culoarea violeta nu avea cum sa nu dea si conotatii „mortuare” acestei culori, ea devenind pentru unele culturi o culoare a semidoliului, un doliu care nu poarta valente legate de moartea propriu-zisa ci de trecerea catre cer, rai, odihna, etc. a celui care a fost aproape (a se face referire aici si la un fel de respect suplimentar fata de cel „plecat”). Este bine sa amintim de faptul ca ideea imbracamintii de culoare violeta este prezenta pentru prima data in miturile legate de Apollo sau de mitul solar, reprezentare care ne poate usor trimite la asocierea culorii pentru Iisus (un alt mit de acceptie solara) care este deseori asociata cu ascultarea si supunerea – de aici s-a nascut obiceiul de a lega de gatul copiilor o piatra violeta, nu numai pentru a-i apara de boala ci si pentru a-i face cuminti si ascultatori.
In Extremul Orient, trecerea de la rosu la violet este interpretata in cu totul alt sens, pur carnal, semnificand trecerea de la yang la yin. Astfel, imperecherile rituale intre yoghini, in cadrul tantrismului, se produc intr-o incapere scaldata in lumina violeta deoarece lumina violeta stimuleaza glandele sexuale ale femeii, pe cand cea rosie le stimuleaza pe ale barbatului.

GALBEN

Ampla si orbitoare asemenea unui suvoi de metal topit, intensa, violenta, chiar tipatoare, este cea mai calda, expansiva, insufletitoare culoare, fiind cel mai greu de inchis in anumite limite deoarece are tendinta permanenta de revarsare. Este culoarea luminii si a vietii prin insasi faptul ca nu poate tinde niciodata spre intunecare, fiind asemenea razelor soarelui. „Nazuinta spre lumina” a culorii galben este atat de puternica incat nu poate exista culoarea galben foarte inchis, intre alb si galben nascandu-se o afinitate profunda.
Pentru indienii americiilor, culoarea galben este asociata punctelor cardinale. Astfel, pentru indienii pueblos, „Tewa” este culoarea apusului, pentru azteci si zunisi este cea a nordului sau a sudului, in functie de asocierea uneia sau alteia din aceste directii cu luminile inferioare. In tantrismul budist galbenul corespunde centrului radacina (Muladharachakra) si elementului pamant, precum si, deopotriva, lui Ratnasambhavap, a carui lumina este de natura solara. Pentru chinezi, directia nordului sau a vagaunilor subterane (unde se afla izvoarele galbene ce duc spre imparatia mortilor) este, de asemenea, neagra sau galbena. Sufletele coborate la izvoarele galbene, sau yang-ul ce se adaposteste acolo in timpul iernii aspira la revenirea ciclica, a carei origine este solstitiul de iarna. Nordul si izvoarele galbene sunt de esenta yin dar se afla si la originea reintremarii lui yang.
Alteori, galbenul este asociat negrului ca fiind opusul opusul si complementarul sau. Galbenul se desparte de negru odata cu scindarea haosului, polarizarea nediferentierii primordiale se face in negru si galben, precum in yin si yang, in rotund si patrat, in activ si pasiv. Galbenul (auriul) ajunge sa fie culoarea dragonului demiurg in ideea primei polarizari, a primei coagulari. Nu in ultima instanta, galbenul se naste din negru, tot asa cum pamantul se iveste din apele primordiale. Pentru chinezi, galbenul va ajunge sa fie culoarea imparatului, pentru ca acesta se afla in centrul universului, tot asa cum soarele se afla in centrul cerului.
Asocierea cea mai evidenta a acestei culori la soare o intalnim la vechii azteci pentru care aceasta este culoarea soarelui si parte inseparabila din culorile zeilor care apartin de soare (Huitzilopochtli, razboinicul victorios al Soarelui de Amiaza, etc.), si intr-o permanenta insotire cu albastrul ceresc. Acest echilibru galben – albastru este des intalnit si la alte popoare, fiind o reprezentare directa a cerului pe care se afla soarele, a galbenului care devine culoare masculina, culoare care nu poate sa tinda spre intunecare. De exemplu, in cosmologia mexicana, culoarea galben auriu este culoarea care o are pielea pamantului inainte de inverzire, la inceputul anotimpului ploios, aceasta culoare fiind asociata misterului reinvierii.
Tendinta permanenta de a multumi zeitatile existente au facut ca omul sa foloseasca cat mai des posibil aurul, asemenea unei cai de comunicare cu sens dublu, un mijlocitor intre oameni si zei si, odata cu el asocierile de culoare dintre auriu si galben. Aurul si auriul deriva direct din simbolistica soarelui, devenind (asemenea culorii galbene) simbol al tineretii, al fortei, al nemuririi divine. „Zoroastru” insemna „astru de aur”, „Om”, verbul divin al tibetanilor, are drept calificativ pe „zere” care inseamna „aurit”, Vishnu este invesmantat in haine galbene iar oul cosmic al lui Brahma straluceste ca aurul (se ajunge pana la utilizarea cutitelor de aur la sacrificiile rituale avand la baza ratiunea ca aurul este lumina iar cel sacrificat nu poate atinge „Taramul zeilor” decat cu sprijinul acestei lumini).
Este evident ca esenta divina a aurului (si a culorii aurii si/ sau galbene) a ajuns pe pamant un simbol al puterii principilor, regilor si imparatilor, un atribut care proclama puterea lor divina. Si, astfel, laurii verzi ai sperantei umane ajung sa fie acoperiti de galbenul auriu al puterii divine, atat pentru a simboliza imputernicirea cu puterea absoluta cat si cerinta comunului de a se subordona puterii marcate de aceste simboluri.
Atunci cand galbenul „coboara” pe pamant, la mijloc de drum intre ceea ce este foarte sus sau foarte jos, el nu mai provoaca decat pervertirea virtutilor: credinta, intelepciune, viata vesnica. Iubirea divina este uitata si va fi inlocuita cu pucioasa luciferica, imagine a orgoliului si infumurarii, a inteligentei care isi este hrana siesi. Dorinta umana de a elimina raul sau, cel putin, de a controla „dezmatul” acestuia au dus la asocieri ale culorii galbene cu adulterul sau infrangerea (adulterul este egal cu infrangerea sfintelor legaturi ale casatoriei, ale iubirii). Din acest motiv, timpul, a ajuns sa induca asocieri ale culorii galbene cu „cel inselat”, in timp ce, la obarsii, ea apartinea inselatorului, fapt atesta de multe obiceiuri vechi (de exemplu, pentru a atrage atentia trecatorilor, usa tradatorilor era vopsita in galben, in ideea delimtarii crestinilor de evrei, in 1215, sinodul de la Laterano a ordonat ca evreii sa poarte pe vesminte o rondela galbena, apoi s-a ajuns usor la asociatii simbolistice care impun folosirea culorii galbene pentru vopsirea usii falitilor, apoi sindicalistii il vor numi „galben” pe cel care se desolidarizeaza de clasa lui sociala, pentru a nu uita de nazistii care aplicau evreilor steaua galbena pentru a realiza delimitarea lor de paria – inversand valorizarea acestui simbol evreii vad in steaua galbena lumina preaslavita a lui Iahve – si exemplele ar putea continua).
Valorizarea negativa a culorii galbene poate fi intalnita si in traditiile teatrale din Beijing unde actorii se machiaza in galben pentru a indica cruzimea (personajului interpretat), fatarnicia si cinismul (de exemplu, culoarea rosie valorizeaza cinstea si fidelitatea). Nu trebuie sa se perceapa aici ca se realiza o delimitarea de galben = culoarea imparatului. Pentru aceste traditii teatrale, fata simbolizeaza caracterul iar hainele simbolizeaza individul sau consitia sociala a acestuia (hainele galbene realizand precizarea statutului social al personajului nobil). Poate ca, de aici se poate deduce de ce chinezii considera galbenul a fi cea mai divina dintre culori si, in acelasi timp, cea mai pamanteana. Aceea ambivalenta este intalnita si in mitologia greaca unde merele de aur din gradina Hesperidelor sunt un simbol al iubirii si intelegerii, apoi marul discordiei (mar de aur) este simbolul trufiei si al invidiei, etc. Este bine sa amintim aici de Islam, care a realizat clivajul de simbolistica al culorii galbene in functie de tonurile acesteia. Astfel, galbenul auriu insemna intelepciune si sfat bun pe cand galbenul palid insemna tradare si dezamagire. Pe aceeasi pozitie se afla si limbajul heraldic care valorizeaza aurul metal in detrimentul galbenului culoare.
Cu toate aceste valorizari negative galbenul ajunge usor sa devina si o culoare a nemuririi si a vesniciei, aurul laurilor fiind inlocuit la Iisus Hristos printr-o aura de lumina cand alba, cand aurita, cand galbena, aurul crucii de pe patrafirul preotului fiind sinonim puterii reale, aurul amfodantei, etc., galbenul vietii vesnice devenind sinonim cu galbenul credintei, imbinandu-se perfect cu puritatea alba originara (dovada stand steagul Vaticanului care imbina albul cu auriul).
In directa relatie, aurul va deveni (odata cu auriul si/ sau galbenul) principala „moneda” solicitata drept sigiliu al „contactului cu zeitatile”. Galbenul (auriul) devine culoarea care conduce defunctii spre viata vesnica (fiind utilizata fie ca plata pentru Charon, fie sa acopere ochii pentru a vedea vesnicia, fie vopsind urechile impreuna cu albul pentru a imbuna cainii infernali ai lui Mithra – cum este Zend Avesta, fie, pur si simplu, devenind o garantie a supravietuirii sufletului undeva sau dupa reincarnare).
Prezenta galbenului (auriului) sub pretextul vesniciei anunta si aspectul simbolic legat de pamant, de scoarta terestra, galben fiind culoarea pamantului roditor, a spicului parguit (al graului, orzului, etc.) care daruieste bunastarea dar si culoarea toamnei, cand pamantul se dezgoleste pierzand mantia de verdeata in asteptarea iernii (din acest motiv ea ajunge usor sa fie considerata a fi culoarea „scapatarii”, a batranetii, culoarea care vesteste iminentul/ apropiatul sfarsit dar si posibila implinire).

NEGRU

Egalul sau contrariul absolut al culorii albe, culoarea negra se poate situa la extremitatile gamei cromatice atat ca limita a culorilor calde cat si a celor reci, dupa cum este mat sau stralucitor, devenind suma sau absenta a celorlalte culori, ca negare sau ca sinteza a tuturor culorilor.
Simbolic, negrul este inteles de cele mai multe ori sub aspectul sau rece, negativ, fiind asociat intunecimilor primordiale, nediferentierii originale, amintind de semnificatia albului neutru (a albului vid). Intr-un fel de antiteza se poate aminti de faptul ca albul este asociat in reprezentarile lumii cu axa est – vest, a plecarilor si prefacerilor, pe cand negrul este asociat cu axa nord – sud considerata a fi axa transcendentei absolute, a ploilor si viscolului. Aceasta interpretare poate fi intalnita (cu particularitatile de rigoare) si la azteci, algonkini sau chinezi care „vad” nordul in culoarea neagra, mayasii atribuie aceasta culoare sudului, iar indienii pueblo considera negrul (nadirul) a fi baza axei lumii.
De altfel, plasarea culorii negre la baza lumii sau dedesubtul acesteia este aproape general valabila. Acest plasament exprima pasivitatea absoluta, starea de moarte deplina si invarianta, general acceptata datorita suprapunerii intunericului perceput la inchiderea ochilor (mai mult sau mai putin definitiva) si teama aproape instinctiva nascuta de imperceptie si intuneric. Aceasta asociere a nascut echivalenta negru – doliu unde, fata de alb, senzatia este mult mai coplesitoare, mai definitiva, fara speranta (doliul alb are in el ceva mesianic, indicand o absenta temporara, o lipsa provizorie, fiind culoarea de doliu a regilor si a zeilor care sunt sortiti sa renasca). Prin negru totul devine un nimic fara posibilitati, un nimic mort dupa ce a murit soarele, o tacere vesnica fara viitor, doliul negru fiind pierderea definitiva, prabusirea pe vecie in neant (aceasta perceptie este deseori accentuata prin sentimentele nascute de haina neagra a doliului dar si de culoarea hainelor preotesti purtate la slujbele de pomenire a mortilor sau din Vinerea Mare). Un exemplu indubitabil in acest sens este Mawlawi (dervisul rotitor al Islamului) care poarta o mantie negra ce inchipuie piatra de mormant pe care o va lepada ramanand invesmantat in alb atunci cand incepe sa se invarta pe loc, ritual prin care el simbolizeaza renasterea intru dumnezeire, Adevarata Realitate, chiar daca trimbitele judecatii vor fi sunat.
Poate de aceea, negrul, va fi perceput si drept culoarea pamantului fertil, receptacul al cuvintelor din Evanghelie (daca samanta nu va muri). De asemenea, negrul reaminteste si de adancimile abisale, genunile oceanice, pe o mare fara fund pe o noapte fara luna fiind „initierea” perceptiei principalelor sentimente legate de acesta.
In Extremul Orient, dualitatea negru – alb este, in general, dualitatea lumina – umbra, noapte – zi, ignoranta – cunoastere, yin – yang, Pamant – Cer. La hindusi, ea traduce tendintele tamas (de coborare sau de imprastiere) si sattva (de ascensiune si de coeziune) sau relatia dintre casta shudra si cea a brahmanilor (albul fiind de regula culoarea sacerdotiului). Cu toate acestea, Shiva (tamas) este alb si Vishnu (sattva) este negru, explicatia venind din manifestarea exterioara a principiului alb care apare negru si viceversa, dupa cum perceptia este rasturnata prin refectarea sa in oglinda Apelor. Nu trebuie sa uitam ca in Bhagava – Gita, Krishna, nemuritorul, este intunecat, in vreme ce Arjuna, muritorul, este alb, constituindu-se drept imagini de perspectiva ale Sinelui universal si ale eului individual. Embriologia simbolica taoista ridica principiul umed din intunecimile abisului – negru, Kan – si il uneste apoi cu principiul ignic, pentru ca Floarea de Aur sa infloreasca – albul fiind culoarea aurului. Este bine sa amintim de faptul ca negrul corespunde principiului feminin yin, terestru, instinctual, matern, si, de aceea, multe zeite „Mama”, „Fecioare”, etc. vor fi negre sau infatisate in negru.
Conceptual asa pare sa se fi nascut asocierea culorii negre cu osanda, pedeapsa. In vechiul Egipt, hieroglifa femeii ce ramane vaduva este porumbelul negru considerat a fi pedeapsa, erotismul frustrat, negarea vietii. In vechea Grecie, corabia cu panze negre este simbolul fatalitatii, deseori independenta de vointa divina. In zoroastrism, primii oameni, inselati de Ahriman, se invesmanteaza in negru atunci cand sunt izgoniti din rai. Pentru crestini (si nu numai), moartea si cavalerii pedepsei sunt invesmantati in negru (culoare atribuita pana si calului cavalerului Apocalipsei care vine sa imparta roadele pamantului fertil al Marii Mume Lumea) fara a uita de faptul ca satana (numit si printul intunericului) troneaza intr-o lume neagra in care singurele sclipiri de culoare sunt flacarile pedepsei, ale arderii sufletelor. Aceste asocieri au mers pana la a asocia culoarea neagra lui Iuda, a carei aura este deseori infatisata in culoarea neagra, si se merge pana la utilizarea acestei culori la hainele lui Iisus atunci cand este ispitit de necuratul (in ideea sugerarii ispitei).
Pentru chinezi, cuvantul „hei” evoca deopotriva culoarea neagra dar si pervertirea sau cainta, inegrirea rituala a fetei fiind un semn de umilinta, menit a cere iertarea greselilor. In opozitie, negrul este si culoarea renuntarii la desertaciunea lumii, asemenea unui protest asociat dorintei de a progresa, de a urca spre divinitate si nou. Astfel, mantiile negre ajung sa constituie o proclamare a credintei in crestinism si islamism. De asemenea, Malkut este al doilea He din tetragrama lui Dumnezeu. Alungata si chinuita, aceasta litera, de marime normala, se micsoreaza pana ce ramane un mic punct negru ce evoca forma literei yad, cea mai mica din alfabetul ebraic.
In limbaj heraldic, culoarea neagra se numeste „sable”, exprimand afinitatile ei cu pamantul sterp dar si prudenta, intelepciune si neclintire in vremuri de restriste. Aceasta interpretare este „adaptata” rapid la alte perceptii legate de pamant si de generalitatea ce se naste din acesta, culoarea neagra dand perceptii de negru cald si stralucitor prin suma culorilor intrupata in el, provenind „initiatic” din rosu. In gandirea misticilor musulmani negru devenea, lumina dumnezeiasca prin excelenta. Pentru dervisii rotitori, etapele merslui launtric spre beatitudine al sufistului sunt comparate cu o scara cromatica. Aceasta porneste de la alb, care intruchipeaza Cartea Legii coranice, valoarea de pornire, pasiva, deoarece precede angajarea dervisului in calea desavarsirii) si, trecand prin rosu, ajunge la culoarea neagra, culoarea absoluta, deplinatatea tuturor celorlalte culori pe care misticul urca, intocmai ca pe niste trepte, pana la stadiul suprem al extazului, cand Dumnezeirea i se arata orbindul cu stralucirea ei.
Asocierea dintre negru si rosu este des intalnita si la alte popoare. Intr-o scurta enumerare se poate aminti de negrul corb al bividiilor din traditia folclorica ruseasca (o culoare negru stralucitor cu reflexe rosiatice) simbolizand inflacararea si puterea tineretii, in Gabon sanctuarele in care se pastreaza craniile stramosilor sunt pazite de statuete de culoare negra cu reflexe rosietice, etc.
Rosul devine usor culoare care completeaza sau inlocuieste negrul. „Regasit” in pastelurile Iadului, in caii Dioscurilor (unul negru si unul rosu), costumatia marelui psihopomp al etruscilor (cu trup rosu si aripi, incaltari si tunica negre), in culorile mortii din al 13-lea arcan al tarocului el va fi „folosit” si in antiteza (axa nord – sud este o opozitie negru – rosu, culorile mortii tarocului indica o moarte initiatica, preludiu al unei adevarate nasteri, cosind peisajul negru al realitatii aparente, peisaj al iluziilor pieritoare, cu o coasa rosie folosita pentru anularea vietii iluzorii, devenind instrumentul prin care moartea isi declara adevarata victima – neantul, etc.).
Negrul, in general, este culoarea Substantei universale (Prakriti), a acelei materia prima, a nediferentierii primordiale, a haosului originar, al virginitatii primordiale, a apelor inferioare, a nordului si a mortii. Ca o evocare a neantului, a haosului, a confuziei si dezordinii, negrul intunericului originilor precede creatie in toate religiile. Pentru Biblie, inainte de a fi lumina, pamantul era netocmit si gol, si intuneric era deasupra adancului. Pentru mitologia greaca si latina, starea primordiala a lumii era haosul, din care s-a nascut Noaptea, care l-a luat de barbat pe fratele ei, Erebus, nascand un fiu, Vazduhul sau Eterul. Astfel, din noapte si haos incepe sa apara lumina creatiei. Intre timp Noaptea zamislise Somnul, Moartea si toate nenorocirile lumii (saracia, boala, batranetea, etc.).
Totusi, in ciuda nelinistii provocate de bezna, grecii numeau noaptea Euphrone, adica Maica ce da un sfat bun, interpretare care a fost preluata sub foarma „noaptea este un sfetnic bun” sau „Ca-ci intradevar, mai ales noaptea putem noi progresa, tragand foloase din avertismentele date de vise”, asa cum ne invata Biblia sau Coranul.
Asocierea negrului cu pantecul pamantului nu are numai tente satanice ci si fecunde, aici avand loc regenerarea lumii diurne, negrul devenind usor simbol al fecunditatii – in Egiptul antic sau in Africa de nord este culoarea pamantului roditor si a norilor aducatori de ploaie. Asemenea pamantului se va atribui fecunditate si adancurilor negre, intunecate ale apelor, aceasta culoare ajungand sa inchida in ea potentiale fecunde imense, devenind rezervor a toate cate sunt (Homer vede oceanul negru, zeitele fertilitatii sunt adesea negre, fecioarele negre continua traditiile numeroaselor Isis, Athon, Demetre, Cibele sau Afrodite negre). In aceeasi idee, pamantul care datorita mormintelor din el devine un taram al mortilor, este si cel care va pregati renasterea acestora. Iata de ce vechile ceremonii ale cultului lui Pluto, zeul infernului, cuprindeau jertfe de animale negre, impodobite cu panglici de aceeasi culoare.
Legatura intre negru si rau are numeroase „origini”, cea mai descriptiva fiind perceptia hindusilor pentru care negrul se leaga de tot ceea ce ne impiedica sau intarzie planul de evolutie voit de Dumnezeu, evocand ignoranta, umbra lui Jung, diabolicul Sarpe balaur mitologic, pe care trebuie sa il biruim noi insine pentru a ne asigura de propria prefacere, dar care ne tradeaza intruna. Acest negru asociat raului se regaseste in expresii de tipul: a-si face ganduri negre, a i se face negru inaintea ochilor, om negru la suflet, are parte de zile negre, i se fac zile negre, vad lucrurile in negru, ne vin idei negre, umor negru, etc.
Din punct de vedere psihologic, negrul da o senzatie de opacitate, de ingrosare, de ingreunare, ajungandu-se pana la paradoxuri cum ar fi greutatea de culoare neagra care pare mai grea decat este in realitate. In visele de zi sau de noapte, ca si in perceptiile sensibile din starea de veghe, negrul este considerat ca fiind absenta oricarei culori, absenta luminii, negrul absorbind lumina fara a-i mai da voie sa iasa. El evoca, inainte de toate, haosul, neantul, cerul nocturn, intunericul terestru al noptii, raul, angoasa, tristetea, inconstienta si moartea. In plus, in vise, aparitia unor animale negre sau a unor personaje de culoare negra (sau foarte inchisa) arata ca intram in contact cu propriul nostru „Univers instinctiv primitiv”, care trebuie iluminat si imblanzit si caruia trebuie sa ii canalizam fortele spre teluri mai inalte.

ROSU

Culoare a focului si a sangelui, rosul este considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, al fortei si stralucirii lui. Asemenea tuturor culorilor principale, interpretarea culorii rosii este legata de nuanta, dupa cum el este rosu deschis sau rosu inchis.
Rosul deschis, exploziv, centrifug, diurn, masculin, tonic, indemnand la actiune si aruncandu-si stralucirea peste tot, aidoma unui soare, cu o putere uriasa, de neinvins, iar rosul inchis este centripet, nocturn, feminin, tainic, reprezentand nu numai expresia vietii ci si misterul ei. Primul insufleteste, incurajeaza, starneste, fiind culoarea drapelelor, a firmelor, afiselor, ambalajelor, etc., pe cand al doilea retine, indeamna la vigilenta si, la limita, nelinisteste, fiind rosul semafoarelor, lumina de interdictie in spatiile private (cinema, radio, sali chirurgicale, laboratoare periculoase, etc.) sau felinarul rosu pe care bordelurile de altadata il foloseau pentru a invita la placerea privata sub „amenintarea” incalcarii celei mai profunde interdictii umane, si anume infranarea pulsiunilor sexuale, a libidoului, a instinctelor pasionale sub puterea relatiilor sociale si religioase.
Rosul viu, diurn, solar, centrifug, inseamna trecerea la actiune, fiind imaginea inflacarari si frumusetii, a fortei impulsive si generoase, a tineretii, sanatatii, bogatiei, a Erosului liber si triumfator. Puterea de fascinatie a acestei culori poarta in ea, strans legate, cele mai adanci pulsiuni umane si, relativ usor, prin „echilibrul” dintre actiune si pasiune, dintre eliberare si asuprire, se ajunge la folosirea acestei culori pe multitudinea de drapele si simboluri care flutura azi sub privirile constientului si inconstientului nostru. Prezenta acestei culori in unele obiceiuri explica usor perceptia generalizata a acestei culori.
Plecand din Africa neagra unde culoarea rosie a vopselelor diluate in ulei pentru ungerea trupului ajunge sa fie puterea vitalitatii, asemenea tinerilor (fete si baieti) indieni din America care cred ca aceasta culoare stimuleaza fortele si trezeste dorintele trupesti se va ajunge in Orient unde, din Rusia pana in China si Japonia, traditiile asociaza culoarea rosie tuturor serbarilor populare prilejuite de venirea primaverii, de casatorie si de nastere, etc.. De aici pana la perceperea culorii rosii ca fiind un panaceu indispensabil cu virtuti medicale indispensabile este doar un pas, culoarea rosie ajungand sa fie asimilata tineretii si sanatatii (adeseori se spune ca rosul deschis al obrazului este semnul sanatatii ajungandu-se pana la interpretari cum sunt cele legate de nou nascuti despre care se spune ca sunt rosii spre a se intelege din asta frumusetea).
Intruchipare a ardorii si navalniciei tineretii, rosul devine usor o culoare prin excelenta razboinica care pare sa releve ca rosul constituie vesnic miza bataliei, sau dialecticii dintre cer si infern (aceasta legatura este cel mai bine conturata prin legenda zeului druid Dagda, caruia i se mai spune Ruadh Rofhessa sau rosul stiintei cele mari, zeu care influenteaza aparitia razboinicilor druizi rosii cu dubla functie, de preoti si razboinici, fara a mai aminti de zeul Marte cel rosu sau alte mii de zeitati asociate razboiului si religiei sau, in cazul lui Dionysos, asociata cerului si orgiilor, eliberarii).
Alchimistii spun despre aceasta culoare ca poarta semnul soarelui, fiind numita si Absolut datorita puritatii, deoarece este alcatuita din raze concentrate de soare.
„Progresul” culorii rosu deschis catre rosu inchis are o etapa intermediara cand devine somptuos, mai copt, batand spre violet, devenind emblema puterii si, in consecinta, apanajul acesteia. Aceasta culoare este purpura, culoare care era la Roma, culoarea rezervata generalilor, nobilimii, patricienilor, devenind usor si culoarea imparatilor. De exemplu, in Imperiul Roman de Rasarit, in special la Constantinopol, aceasta credinta a devenit atat de „revelatoare” incat imparatul era invesmantat complet in rosu purpuriu si au existat legi care interziceau folosirea culorii rosii pe blazoane sau, codul lui Iustinian, condamna la moarte pe cei care ar fi vandut sau ar fi cumparat o stofa de purpura cu exceptia casei regale. Altfel spus, purpura devine simbolul puterii supreme. Mai mult, rosul si albul sunt doua culori consacrate lui Iehova, ca Dumnezeu al dragostei si al intelepciunii, in care se contopesc intelepciunea si cucerirea, dreptatea si puterea.
„Precizia” interpretarii culorii rosu deschis este relevata de tarot care, in arcanul al 11-lea, Puterea, care deschide cu mainile gura leului, poarta o capa rosie peste o roba albastra, in vreme ce arcanul al 8-lea, Dreptatea, isi ascunde roba rosie sub o mantie albastra, aidoma Papesei.
Exteriorizat, rosul devine primejdios ca instinctul de putere, daca nu este controlat, el ducand spre ura, egoism, atima oarba si amor infernal. Astfel, Mephistofheles poarta mantia rosie a capeteniilor iadului, in vreme ce cardinalii o poarta pe aceea a printilor Bisericii, iar Isaia scrie „Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lana alba le voi face”.
Rosul nocturn si centripet este culoarea focului central al omului si al pamantului, focul din pantece si din anathorul alchimistilor in care, in faza rubedo, au loc digestia, coacerea, zamislirea ori regenerarea omului sau a Operei. Alchimistii occidentali, chinezi sau islamici utilizeaza in mod identic sensul culorii rosii, iar suflul rosu prin care arabii desemneaza omul universal isi trage obarsia direct din aceasta etapa rubedo, de gestatie in anathor. La fel stau lucrurile si cu orezul rosu din oboroc, de la chinezi, si el foc sau sange al anathorului, legat de cinabru, in care el se transforma alchimic simbolizand nemurirea.
Subiacent verdelui ce imbraca pamantul, sau culorii negre a Vasului, acest rosu eminamente sacru si secret este misterul vietii ascuns in strafundurile beznei si oceanelor primordiale, devenind culoarea sufletului, a libidoului, a sufletului, a inimii, culoare a stiintei, a cunoasterii ezoterice, interzisa neinitiatilor, si pe care inteleptii o tin ascunsa sub mantie, culoare intalnita pe lamele tarocului (Pustnicul, Papesa, Imparateasa poarta robe rosii, sub o pelerina sau o mantie de culoare albastra – toti trei reprezentand, in grade diferite, stiinta secreta).
Aceasta tenta de rosu devine matriciala, el devenind vizibil doar in cursul manifestarilor initiatice, cand capata o semnificatie sacramentala, initiatii in misterele Cibelei coborau intr-o groapa unde erau stropiti pe trup cu sangele unui taur sau al unui berbec asezat pe un graar in timp ce un sarpe se adapa din rana deschisa. In insulele Fiji, intr-un ritual analog, tinerilor li se arata un sir de barbati aparent morti, plini de sange, cu trupurile spintecate si cu maruntaiele afara, momentul de final initiatic fiind marcat de ridicarea lor si alergarea la rau pentru purificare (spalarea intestinelor si a sangelui de porc de pe trupurile lor).
Rosul intunecat, centripet, initiatic, imbraca si inteles funerar, culoarea purpurie fiind legatura cu moartea. Se ajunge chiar la o „autoexplicare” a ambivalentei de perceptie si existenta a culorii rosii, in analogie cu sangele, care ascuns este conditia vietii si varsat este simbolul sau semnul mortii. De aici si faptul ca femeile fac, pe durata menstruatiei, obiectul unei interdictii, sangele care curge fiind „murdar” deoarece, prin iesirea sa la lumina din intunericul pantecelui isi inverseaza polaritatea si trece de la dreapta sacra la stranga sacra. Aceste femei nu trebuie atinse si, in multe societati, ele trebuie sa se izoleze si sa se purifice inainte de a reintra in colectivitatea din care au fost excluse, pentru un timp.
Rosul heraldic trimite la libidoul nediferentiat care bantuie visele copiilor – se stie ca toti copii manifesta o puternica atractie spre culoarea rosie. El denota mai tarziu, la maturitate, virtutea spirituala, arzatoarea iubire de Dumnezeu si de aproape, printre virtutile mondene denota cutezanta si furia, printre vicii denota cruzimea, omuciderea si macelul, printre temperamentele umane denota pe cel coleric. Intelepciunea heraldica este usor regasita, de exemplu, la triburile bambara care afirma ca rosul te trimite cu gandul la caldura, la foc, la sange, la hoit, la musca, la dificultate, la Rege, la cele ce nu pot fi atinse, la cele care nu pot fi ajunse, fara a mai cauta alte exemple de similitudine de perceptie.
In Extremul Orient, rosul evoca, in general, tot caldura, intensitatea, actiunea, pasiunea, tendinta expansiva (rajas). El este culoarea focului, a sudului si, uneori, a secetei, este culoarea sangelui, a vietii, a frumusetii si bogatiei. Este culoarea vietii si a nemuririi obtinute prin cinabru (sulfura rosie de mercur) sau prin orezul rosu din Cetatea Salciilor. Alchimia chineza se intalneste aici cu simbolismul etapei rubedo din alchimia occidentala si cu cea a sulfului rosu din ermetismul islamic, prin care este desemnat Omul universal, produsul Celui Dintai, faza rubedo insemnand si ajungerea la marile mistere si iesirea din conditia individuala – forma de interpretare care poate fi usor asimilata firelor rosii ale destinului, legate in ceruri. In Japonia, culoarea rosie (aka) este purtata aproape exclusiv de femei, fiind un simbol al sinceritatii si fericirii, fiind folosit totodata si cu prilejul aniversarilor, in dorinta de a felicita, sau atunci cand este necesara interventia sansei, cand orezul rosu servit inainte are darul de a atrage norocul. Dupa unele scoli sintoiste, rosul desemneaza armonia si expansiunea, motiv pentru care s-a ajuns usor la obiceiul ca recrutii japonezi sa poarte la plecarea de acasa o cingatoare rosie care are si rolul de a simboliza credinta catre patrie.

Un comentariu la “Interpretarea Psihologica a culorilor

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.