TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII; TEORIA ŞI METODOLOGIA EVALUĂRII

Obiectivul principal al cursului: analiza comparativă a elementelor structurale procesului de învăţământ (metode de predare-învăţare, metode de evaluare, mijloace de învăţământ, forme de organizare, activităţi didactice fundamentale)

2. CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI

2.1. Teoria şi Metodologia Instruirii (T&MI)

Obiective:

–          Analiza procesului de învăţământ

–          Caracterizarea cu principalele stiluri de interacţiune didactica

–          Clasificarea şi caracterizarea principalelor metode şi mijloace de învăţământ

–          Identificarea şi analiza  principalelor moduri şi forme de organizare a procesului de învăţământ

–          Identificarea în practica şcolară a legităţilor procesului de învăţământ

Unităţi de învăţare:
  1. I. Instruirea ca expresie a relaţiei predare-învăţare-evaluare

1.      Procesul de învăţământ – obiect de studiu al teoriei şi metodologiei instruirii

2.      Obiectivele procesului de învăţământ

3.      Modele de instruire: modelul behaviorist, modelul cognitivist, modelul constructivist etc.

  1. II. Stiluri de interacţiune didactică
  1. Relaţia profesor-elev
  2. Stiluri de învăţare
  3. Stiluri de predare
  4. Eficientizarea interacţiunii elev-profesor
  1. III. Metodologia instruirii
  1. Delimitări conceptuale. Modele şi forme de organizare a instruirii de-a lungul timpului
  2. Metode şi tehnici de formare/instruire – funcţii, condiţii de eficacitate, tipologii, descriere
  3. Resurse tehnice – categorii, caracteristici, condiţii de eficacitate
  1. IV. Proiectarea didactică
  2. Etapele lecţiei
  3. Proiectarea curriculară a activităţilor educative

1.      Proiectarea pedagogică a activităţilor la nivelul procesului de învăţământ

V. Normativitatea didactică

2.2. Teoria şi Metodologia Evaluării (T&ME)

Obiective:

–             Argumentarea integrării evaluării în procesul de învăţământ.

–             Operarea cu principalele noţiuni specifice teoriei evaluării: evaluare iniţială, evaluare formativă, evaluare normativă, evaluare criterială, itemi de evaluare etc.

–             Descrierea metodelor de evaluare tradiţionale şi alternative

Unităţi de învăţare:

  1. Evaluarea rezultatelor şcolare – acţiune componentă a procesului de învăţământ
  1. Delimitări conceptuale
  2. Funcţiile evaluării şcolare
  3. Impactul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare
  1. Caracteristicile demersurilor evaluative
  1. Argumente pentru promovarea diferitelor strategii de evaluare a rezultatelor şcolare
  2. Evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă
  3. Evaluarea normativă şi evaluarea criterială
  4. Evaluarea formativă şi metodologia reglării proceselor de predare-învăţare
  1. Metodologia evaluării rezultatelor şcolare
  1. Determinări ale relaţiei obiective – predare-învăţare – evaluare
  2. Metode de evaluare ( verificări orale, observarea sistematică a activităţii elevilor, teste, chestionare, lucrări scrise, lucrări practice, referatul, proiectul, portofoliul s.a.). Repere în elaborarea testelor – tipuri de itemi; etape şi norme de elaborare
  1. Efectele aprecierii (notării) rezultatelor şcolare
  1. Sisteme şi criterii de apreciere a rezultatelor şcolare
  2. Distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare. Modalităţi de reducere a subiectivismului în aprecierea rezultatelor şcolare
  3. Valorificarea evaluărilor privind rezultatele şcolare pentru ameliorarea procesului didactic

3. Bibliografie minimă obligatorie

  1. Lisievici, P. (coord.), Ţăranu Mihaela, Tudorică Roxana (2005), Pedagogie. Concepte, metode şi tehnici esenţiale. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine
  2. Şerdean, I., Pedagogie. Compediu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002
  3. Ţăranu, Mihaela, Şerdean I., Teoria şi Meodologia Instruirii; Teoria şi Meodologia Evaluării, în „Sinteze”, Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, anii I-IV, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
  1. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

Lucrările de mai jos se pot consulta la bibliotecile Universităţii Spiru Haret din sediul Didactica, sediul de la Sala Polivalenta, precum şi la Biblioteca Centrală Universitară, la Biblioteca Naţională Pedagogică „I.C.Petrescu” (str. I.Zalomit, nr.3, zona Parcul Cişmigiu)

  1. Ausubel D.P. şi Robinson, F.G. (1981). Învăţarea în şcoală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
  2. Iucu, Romiţă. (2001). Instruirea şcolară. Iaşi: Editura Polirom
  3. Joiţa, E. (1998), Eficienţa instruirii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică R.A.
  4. Lisievici, P. (2002), Evaluarea în învăţământ. Teorie, practică, instrumente. Bucureşti: Editura Aramis
  1. Bruner, J.S. (1970). Pentru o teorie a instruirii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
  2. Cerghit, I.(1997, ed.a 3-a),  Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, RA.
  3. Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I.-O. (2001), Prelegeri pedagogice. Iaşi: Polirom
  4. Cristea, S.(2000), Dicţionar de pedagogie, Ed. Litera Internaţinal, Bucureşti-Chişinău
  5. Cucoş, C. (2002), Pedagogie (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Iaşi: Ed.Polirom

10.  Neacşu, Ioan. (1999) (ed. a II-a) . Instruire şi învăţare . Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică

  1. Radu, I.T.(2000), Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, RA., 2000
  2. Stoica, A.(2003), Evaluarea progresului şcolar, Bucureşti, Ed.Humanitas Educaţional
  1. Prezentarea temelor programei
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII (T&MI)

Unitatea de învăţare I

INSTRUIREA CA EXPRESIE A RELAŢIEI

PREDARE-ÎNVĂŢARE-EVALUARE

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–          să identificaţi problematica specifică teoriei şi metodologiei instruirii (didacticii generale), în calitatea acesteia de ştiinţă pedagogică fundamentală;

–          să definiţi procesul de învăţământ în calitatea acestuia de obiect de studiu specific teoriei şi metodologiei instruirii (sau didacticii generale);

–          să analizaţi procesul de învăţământ în contextul problematicii teoriei şi metodologiei instruirii (didacticii generale).

–          să analizaţi obiectivele procesului de învăţământ la nivelul unui concept pedagogic fundamental;

–          să identificaţi criteriile cele mai semnificative  pentru realizarea unor taxonomii ale obiectivelor procesului de învăţământ, valorificabile din perspectiva proiectării curriculare a oricărei activităţi didactice sau educative (organizată în cadrul specific procesului de învăţământ);

–          să definiţi conceptul de operaţionalizare a obiectivelor procesului de învăţământ;

–          să identificaţi premisele necesare pentru realizarea unei acţiuni eficiente de operaţionalizare a obiectivelor la nivelul oricărei activităţi de educaţie / instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ;

–          să  evidenţiaţi structura unui obiectiv operaţional, aplicabilă în contextul proiectării curriculare a oricărei forme de activitate de educaţie/instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ.

–          să prezentaţi ordonarea în modele de instruire a teoriilor învăţării

–          să explicaţi teoria condiţionării operante a lui B.F.  Skinner, teoria structural, genetic – cognitivă a lui  J. Bruner şi teoria holodinamică asupra învăţării a lui R. Titone.

ÑConcepte cheie: proces de învăţământ, instruire, didactică, predare, învăţare, evaluare, perspectiva didacticii postmoderne, obiectiv al procesului de învăţământ, taxonomie, performanţă, competenţă,  operaţionalizare, obiective cognitive, obiective afective, obiective psihomotorii, teoria condiţionării operante:“întărire a comportamentului”, teoria structural, genetic – cognitivă, teoria holodinamică asupra învăţării,

1.Introducere în teoria şi metodologia instruirii (T.&M.I.).

Procesul de învăţământ – obiect de studiu al teoriei şi metodologiei instrurii

Teoria şi metodologia instruirii are calitatea unei ştiinţe pedagogice fundamentale care este inclusă – de regulă sub numele de didactica generală – în structura pedagogiei generale (alături de fundamentele pedagogiei şi de teoria educaţiei).

În literatura de specialitate din străinătate, dezvoltată în cea de-a doua jumătate a secolului XX, sub impulsul pedagogiei prin obiective, este promovată o didactică generală bazată pe “instruirea programată”. În spiritul paradigmei curriculumului, aflată în plină tendinţă de afirmare, “didactica generală în versiunea programată cuprinde teoria generală a procesului de învăţământ”, care dezvoltă următoarea problematică pedagogică: 1) Scopurile instrucţiei; 2) Conţinutul învăţământului; 3) Procesul de învăţământ (a cărui analiză pleacă de la “explicarea scopurilor şi sarcinilor învăţământului” în raport de care se asigură elaborarea şi generalizarea noilor cunoştinţe” dar şi “controlul şi aprecierea rezultatelor la învăţătură”); 3) Principiile didactice; 4) Metodele de învăţământ; 5) Organizarea activităţii şcolare (vezi Okon, Vicenty, 1974).

Procesul de învăţământ – obiect de studiu specific didacticii generale (teoriei generale a instruirii) – reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ. Procesul de învăţământ asigură realizarea funcţiilor generale ale educaţiei în cadrul unor activităţi specifice de instruire şi învăţare realizate la nivelul corelaţiei profesor-elev, într-un context intern (vezi ambianţa educaţional a şcolii, climatul psihosocial al clasei de elevi) şi extern (vezi sistemul de învăţământ şi de educaţie) deschis.

Structura de bază a procesului de învăţământ (obiective – conţinuturi – metode – evaluare), care susţine orice proiect de activitate de instruire/învăţare, în raport de funcţia centrală prezentată anterior, este realizabilă la nivelul corelaţiei dintre profesor şi elev, o variantă particulară a corelaţiei dintre educator şi educat (vezi modulul I al cursului, Introducere în pedagogie / Fundamentele pedagogiei).

Contextul care facilitează sau, în alte situaţii, din contră, îngreuiază organizarea optimă a procesului de învăţământ, include un ansamblu de variabile (vezi spaţiul, timpul, stilul – pedagogic) care intervin în plan intern (mediul clasei şi al grupei de elevi/studenţi) şi extern (mediul şcolar, extraşcolar, comunitar, social). De remarcat caracterul deschis al contextului în care are loc procesul de învăţământ în societăţile moderne şi postmoderne, care permite perfecţionarea permanentă a activităţilor specifice organizate la acest nivel.

Componentele principale ale procesului de învăţământ – definitorii pentru explicarea esenţei procesului de învăţământ – sunt confirmate şi de didactica modernă, fiind plasate pe acelaşi circuit al interdependenţelor dintre societate – sistem – proces de învăţământ. Astfel procesul de învăţământ, gândit în perspectiva teoriei şi metodologiei curriculumului are ca punct de plecare stabilirea şi urmărirea consecventă a obiectivelor, iar ca punct final, rezultatele elevilor. Definirea procesului de învăţământ poate fi conturată astfel conform următoarelor componente principale:

  1. Obiectivele care condensează cerinţele de instruire şi educaţie puse de societate (…), care corespund unor opţiuni şi priorităţi sociale majore cu privire la informaţia şi deprinderile pe care trebuie să le privească elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi comportamentul acestora”;
  2. Agenţii acţiunii – profesorii şi elevii la care se adaugă şi aportul părinţilor, reuniţi în acelaşi efort convergent”;
  3. Conţinuturile – suportul de bază al instruirii – format din bazele ştiinţei şi ale culturii (…) programate după o anumită logică (n.n. pedagogică) şi nivele de dificultate” (vezi organizarea pe trepte şi discipline dar şi mijloacele de diferenţiere şi de diversificare a instruirii);
  4. Mijloacele de învăţământ şi materialul didactic”, aflate în continuă evoluţie, de la cele tradiţionale la cele tehnice audio-vizuale şi informatizate;
  5. Formele de organizare – pe clase şi lecţii, activităţi practice, cercuri de elevi, excursii didactice, vizite etc.;
  6. Câmpul relaţional – format la nivelul mai multor tipuri de relaţii: profesori – elevi; elevi – elevi; gup, microgrup – clasă;
  7. 7. Timpul disponibil – care impune o anumită “segmentare” a conţinuturilor conform obiectivelor, valorificând diferite metode şi mijloace didactice, diferite forme de organizare a activităţii, pentru atingerea celor mai bune rezultate

Structura de organizare a procesului de învăţământ intervine la nivel macro şi micro – structural. La nivel macrostructural avem în vedere organizarea procesului de învăţământ pe niveluri, trepte, cicluri, ani de studii, arii curriculare, discipline şcolare etc. dependente de structura de organizare a sistemului de învăţământ; la nivel microstructural avem în vedere: a) formele de organizare: învăţământ frontal – învăţământ pe grupe – învăţământ individual; b) formele de realizare: activităţi didactice (lecţia, activitate în: cabinet, laborator, atelier şcolar; excursii didactice …); activităţi educative (ora de dirigenţie, activitate de consiliere, cerc de dezbatere …).

Structura de acţiune a procesului de învăţământ vizează activitatea de instruire proiectată de profesor şi cea de învăţare, realizată de elev, ca efect direct şi indirect al instruirii. Relaţia complexă existentă între profesor şi elev, realizabilă pe diferite planuri la nivelul procesului de învăţământ, implică prezenţa următoarelor acţiuni principale: predarea, învăţarea, evaluarea.

Predarea este acţiunea de comunicare pedagogică (didactică) propusă de profesor în diferite variante şi forme de organizare. În sens larg, predarea este interpretată ca acţiune de instruire a profesorului, adresată elevului, pentru stimularea acţiunilor specifice oricărei activităţi de învăţare (receptarea cunoştinţelor, prelucrarea, asimilarea, interiorizarea şi aplicarea lor, în diferite situaţii, în calitate de: informaţii logice, deprinderi, strategii de rezolvare a problemelor şi a situaţiilor-problemă etc. În sens restrâns, predarea priveşte în mod special acţiunea de comunicare pedagogică a mesajului pedagogic, care trebuie receptat de elev în vederea stimulării activităţi de învăţare (iniţial ca învăţare dirijată, ulterior ca autoînvăţare sau ca învăţare autodirijată).

Învăţarea este acţiunea elevului, realizată iniţial în mod dirijat, ca efect direct al instruirii proiectată de profesor la diferite niveluri de competenţă pedagogică. Învăţarea şcolară presupune dobândirea unor cunoştinţe, deprinderi şi strategii conform obiectivelor incluse în cadrul programelor şcolare, “traduse” de profesor la nivelul fiecărei activităţi didactice (lecţie, activitate de laborator etc.).

Ca activitate psihică fundamentală, proprie omului, învăţarea are o finalitate adaptativă realizabilă în mediul şcolar prin acţiunile dirijate de profesor pentru asimilarea, interiorizarea şi valorificarea materiei şcolare, proiectată pe discipline şcolare, module de studiu, capitole, subcapitole, grupuri de lecţii, teme şi subiecte de lecţie etc.În această perspectivă, procesul de învăţământ poate fi analizat  ca proces instructiv-educativ sau educativ-instructiv.

Evaluarea este acţiunea iniţiată de profesor special pentru verificarea gradului de îndeplinire a sarcinilor de predare-învăţare, proiectate şi realizate conform obiectivelor programelor şcolare “traduse” de profesor la nivelul fiecărei activităţi didactice (lecţie etc.). Această acţiune, realizabilă sub diferite forme, la diferite intervale de timp (evaluare iniţială, evaluare continuă, evaluare finală), prin tehnici specifice (orale, scrise, lucrări practice, teste de cunoştinţe, examene etc.) vizează reglarea-autoreglarea permanentă a activităţilor didactice.

Procesul de învăţământ ca activitate de predare-învăţare-evaluare

Rolul acordat celor trei acţiuni – predarea, învăţarea, evaluarea – şi raporturilor dintre ele în cadrul procesului de învăţământ diferă de-a lungul istoriei pedagogiei, în funcţie de concepţia didactică dezvoltată şi afirmată la scară socială. Pot fi semnalate trei momente semnificative, identificabile din punct de vedere istoric, corespunzător unor stadii de evoluţie a teoriei generale a instruirii:

Didactica tradiţională – pe care o putem plasa convenţional între secolele XVII-XIX – concepe procesul de învăţământ, mai ales, ca activitate de predare. Rolul prioritar revine cadrului didactic, care este centrat aproape exclusiv asupra transmiterii cunoştinţelor în vederea memorării şi a reproducerii acestora de către elevi şi studenţi.

Didactica modernă – pe care o putem plasa convenţional între sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX, odată cu afirmarea curentului denumit generic Educaţia nouă – concepe procesul de învăţământ, în mod special, ca activitate de predare-învăţare. Rolul prioritar revine cadrului didactic care este centrat asupra corelaţiei dintre acţiunea iniţială de predare şi acţiunea, simultană sau ulterioară, de învăţare, acţiune declanşată, organizată, orientată, în direcţia transformării personalităţii (pre)şcolarului/studentului.

Didactica postmodernă – pe care o putem plasa convenţional în cea de-a doua jumătate a secolului XX, odată cu afirmarea paradigmei curriculumului – concepe procesul de învăţământ, în mod special, ca activitate de predare-învăţare-evaluare, proiectată în sens curricular prin centrarea pe obiective şi realizarea corespondenţei pedagogice dintre obiective-conţinuturi-metodologie-evaluare. Didactica postmodernă, dezvoltată în spiritul teoriei curriculumului, defineşte predarea în sens restrâns şi în sens larg. În sens restrâns, predarea defineşte o parte importantă din structura instruirii aflată “în cadrul interacţiunii directe a profesorului ce elevii”, în interdependenţă cu învăţarea şi evaluarea. În sens larg, predarea defineşte o componentă a instruirii care orientează dirijarea învăţării în raport de obiectivele pedagogice asumate, depăşind “cadrul restrictiv al interacţiunii directe a profesorului ce elevii, incluzând şi seria de acţiuni sau operaţii destinate pregătirii şi organizării lecţiei”.

Modelele de predare, identificabile din perspectiva proiectării curriculare sunt:

Modelele de predare comportamentale au ca particularitate orientarea predominantă a mesajului pedagogic în direcţia atingerii unor performanţe finale, în termeni de deprinderi intelectuale sau psihomotorii şi de strategii de rezolvare a unor probleme şi situaţii-problemă. În cazul acestor modele de predare o importanţă aparte revine evaluării iniţiale şi finale, ceea ce înseamnă “conştientizarea şi păstrarea continuă a obiectivelor ca punct de plecare şi sosire”.

Modelele de predare raţionale sunt orientate prioritar asupra proceselor cognitive logice (gândirea şi memoria subordonate gândirii) care stimulează corelaţia dintre mesajul pedagogic transmis de profesor şi acţiunea de învăţare eficientă a elevului.

Modelele de predare bazate pe programare acordă o atenţie specială mesajelor pedagogice dirijate la nivelul raporturilor dintre variabilele de intrare şi cele de ieşire dirijate în termeni de algoritmizare, semialgoritmizare, simulare.

Modelele de predare interacţionale sunt orientate prioritar în direcţia valorificării structurii de funcţionare a activităţii de instruire, calitatea  predării-învăţării fiind (auto)reglabilă prin integrarea deplină a evaluării în termeni de evaluare continuă / formativă.

Modelele de predare formativ-persuasive acordă o atenţie prioritară factorilor psihologici, de natură empatică angajaţi la nivelul repertoriului comun care construieşte continuă eficienţa comunicării pedagogice, realizarea efectivă a corelaţiei dintre profesor şi elev.

Predarea atinge astfel condiţia sa pedagogică esenţială, definitorie în dicţionarele de specialitate: „a învăţa pe altul”, respectiv a determina învăţarea la nivelul stabilirii obiectivelor, gradării sarcinilor, elaborării strategiilor, cu implicarea resurselor (auto)reglatorii proprii evaluării continue, formative, ca parte integrată deplin în structura de funcţionare a oricărei activităţi de educaţie/instruire.

2.Obiectivele procesului de învăţământ

Obiectivele procesului de învăţământ reprezintă orientările valorice ale activităţilor organizate în acest cadru, la nivel general, specific, concret. În termenii unui concept pedagogic fundamental, obiectivele constituie finalităţile microstructurale ale educaţiei/instruirii, valabile în zona procesului de învăţământ.        Structura obiectivelor vizează elementele componente  care delimitează orientările valorice asumate la nivelul procesului de învăţământ, din punctul de vedere al spaţiului şi al timpului pedagogic. Din această perspectivă, obiectivele instruirii intervin la nivelul unui model conceptual care ordonează raporturile ierarhice dintre planul temporal: lung – mediu – scurt; planul spaţial general – specific / intermediar – concret.

Taxonomia obiectivelor procesului de învăţământ reprezintă o clasificare realizată pe criterii riguroase şi specifice domeniului ştiinţelor educaţiei (taxonomia sau taxinomia – ştiinţa clasificărilor; în limba greacă, taxis – ordine; nomos – lege).

În literatura de specialitate sunt prezentate numeroase taxonomii ale sunt valorificate  obiectivelor (vezi De Landsheere, Viviane; De Landsheere, Gilbert, Definirea obiectivelor educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).

Taxonomiile proiectate după criteriul gradului de generalitate exprimat la nivelul procesului de învăţământ sunt elaborate pe baza unui model ierarhic care include, de regulă, trei categorii de obiective: a) obiective generale; b) obiective specifice / intermediare; c) obiective concrete / operaţionale. Exemplificarea acestui model depinde de sistemul de referinţă – de exemplu, dacă avem în vedere procesul de învăţământ, privit în ansamblul său, rezultă următoarea taxonomie a obiectivelor: a) obiectivele generale – vizează proiectarea planului de învăţământ; b) obiectivele specifice / intermediară – vizează proiectarea programelor şi a manualelor şcolare (la acest nivel ierarhic pot fi identificate obiectivele-cadru şi obiectivele de referinţă); c) obiectivele concrete / operaţionale – vizează proiectarea lecţiei, orei de dirigenţie etc. În orice circumstanţă sau variantă de exprimare, obiectivele generale şi specifice sunt elaborate la nivel de politică a educaţiei sau de politică şcolară; obiectivele concrete / operaţionale sunt opera de creaţie pedagogică a fiecărui profesor.

Taxonomiile proiectate după criteriul rezultatelor, aşteptate la diferite intervale de timp, includ obiective exprimate în termeni de performanţe (realizabile pe termen scurt) şi de competenţe (pe termen lung – mediu). Modelele de analiză propuse, în acest sens, pot fi interpretate ca taxonomii orientate prioritar în direcţia definirii: 1) unor obiective ale instruirii; 2) unor obiective psihologice.

Operaţionalizarea obiectivelor procesului de învăţământ reprezintă o activitate complexă de proiectare socială şi pedagogică bazată pe următoarele acţiuni, cu valoare de premise: a) deducerea obiectivelor concrete din obiective cu grad mai mare de generalitate; b) adaptarea obiectivelor deduse la condiţiile concrete de realizare ale procesului de învăţământ c) identificarea performanţelor optime realizabile în termeni de obiective concrete / operaţionale.

1) Obiective definite prioritar din perspectiva instruirii

a) obiective de stăpânire a materiei (date, reguli, fapte, locuri etc.); obiective de transfer operaţional (disciplinare, intradisciplinar, transdisciplinar); obiective de exprimare (în rezolvarea unor probleme sau situaţii-probleme, creaţii, compuneri, compoziţii, lucrări practice);

b) obiective care vizează dobândirea unor: deprinderi intelectuale (a identifica, a clasifica, a selecţiona); strategii cognitive (a sesiza, a rezolva, a crea – probleme, situaţii-problemă); informaţii logice (a defini, a enunţa, a raporta, a relaţiona, a corela); deprinderi psihomotorii (a executa o acţiune / mişcare); atitudini cognitive / faţă de cunoaştere şi de învăţare (a alege o anumită cale de cunoaştere / bazată pe memorie, gândire convergentă-divergentă, raţionament inductiv-deductiv-analogic, inteligenţă generală – specială, creativitate general – specială).

2) Obiective definite prioritar din perspectivă psihologică:

a)  obiective cognitive: cunoaştere (a defini, a recunoaşte, a distinge) înţelegere (a redefini, a reorganiza, a explica, a demonstra, a interpreta) aplicare a aplica, a utiliza, a alege), analiză (a identifica, a deduce), sinteză (a generaliza, a deriva, a sintetiza, a formula sintetic), evaluare critică (a valida, a decide, a argumenta, a emite judecăţi de valoare / a evalua critic – conform unor criterii de maximă rigurozitate);

b)  obiective afective: receptare (a diferenţia, a accepta – afectiv) reacţie (a răspunde, a aproba, a susţine – afectiv), valorizare (a argumenta, a dezbate, a specifica, a susţine sau a protesta – afectiv), organizare (a armoniza, a organiza – afectiv), caracterizare (a aprecia, a dirija, a schimba, a rezolva, a colabora, a rezista  – afectiv);

c) obiective psihomotorii: percepere (a percepe o mişcare), dispoziţii (a avea dispoziţie fizică şi psihică pentru realizarea unei mişcări), reacţie dirijată (a executa mişcarea după un anumit model, conform unui unei comenzi), reacţie automatizată (a executa mişcarea în mod automat, ca deprindere dobândită);  reacţie complexă (a integra mişcarea în activitate, în termeni de adaptare dar şi de creativitate).

Structura obiectivelor operaţionale / concrete corespunde funcţiilor pedagogice asumate de acestea în cadrul proiectării curriculare a oricărei forme de activitate de educaţie/instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ (lecţie, oră de dirigenţie, activitate: de cabinet, laborator, atelier, excursie didactică, cerc de specialitate etc.).

Literatura de specialitate prezintă diferite modele de structurare a obiectivelor operaţionale, pe care profesorul de orice specialitate, trebuie să le selecţioneze şi să le valorifice integral şi deplin în cadrul activităţilor didactice/educative proiectate în sens curricular. Modelul pe care îl propunem, evidenţiază următoarea structură tridimensională angajată în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea unui obiectiv operaţional:

1) definirea sarcinii concrete a elevilor în termeni de comportament observabil şi evaluabil până la sfârşitul activităţii, în raport de anumite criterii (calitative – cantitative), prezentate explicit la începutul activităţii;

2) stabilirea resurselor pedagogice necesare pentru îndeplinirea sarcinii: conţinuturi (cunoştinţe-capacităţi – de bază şi speciale) – metodologie (metode, procedee, mijloace) – condiţii de instruire/învăţare (externe – interne);

3) precizarea tehnicilor de evaluare (iniţială, continuă, finală),  aplicabile pe tot parcursul activităţii, în general, şi la sfârşitul activităţii, în special (finalizate prin decizii comunicate elevilor).

3. Modele de instruire – modelul behaviorist, modelul cognitivist, modelul integrativist

Obiectivele temei

Ioan Neacşu ordonează în aceste trei modele, principalele teorii ale învăţării, după cum urmează:

Modelul behaviorist (asociaţionist-comportamentist):

–          Teoria condiţionării operante – B.F. Skinner

–          Teoria conexionistă – E.L. Thordinke

–          Teoria aşteptării (behaviorismul intenţional) – E. Tolman

–          Teoria mediaţiei – C.E. Osgood

–          Teoria reducerii sistematice a tensiunii comportamentului – C. Hull

–          Teoria reviuită a celor doi factori – O.H. Mowrer

Modelul cognitivist:

–          Teoria structural, genetic – cognitivă – J. Bruner

–          Teoria organizatorilor învăţării – D.P. Ausubel, F.C. Robinson

–          Teoria învăţării cumulativ – ierahice – R. M. Gagne

Modelul integrativist:

–          Teoria holodinamică asupra învăţării – R. Titone

–          Teoria interdependenţei proceselor cognitive, dinamice şi reacţionale – J. Nuttin

–          Teoria integratorie şi deterministă a învăţării – J. Linhart

–          Teoria învăţării depline – J. Carroll, B.S. Bloom

–          Teoria interdisciplinară (integrată) a învăţării – J. Nisbert (Neacşu, 1999, 24-25)

În acest capitol ne vom opri doar asupra câtorva dintre aceste teorii, considerate ca având un aport mai mare în structurarea teoriei şi metodologiei instruirii eficiente.

Teoria condiţionării operante. Prin această teorie B.F.Skinner arată importanţa factorului de “întărire a comportamentului” intervenit după obţinerea răspunsului pozitiv. Aparţinând modelului behaviorist, teoria sa este o dezvoltare în principal a ideilor referitoare la învăţarea prin selecţionare şi asociere sub acţiunea legii efectului. Cea mai importantă detaşare faţă de psihologia convenţională de tip stimul-răspuns realizată de Skinner este deosebirea facută între „comportamentul de răspuns” şi „comportamentul operant”, respectiv, între „condiţionarea de tip S (condiţionarea comportamentului de răspuns) şi „condiţionarea de tip R” (condiţionarea comportamentului operant). În experimentele sale pe animaie (şobolani albi, porumbei) pentru a realiza relaţii cantitative în cadrul condiţionării operante, B.F. Skinner a proiectat un aparat special, o cutie fără lumină, izolată sonor, înăuntrul căreia se află o mică pedală, care atunci când este apăsată, face să cadă bucăţelele de mâncare.

Din această teorie a condiţionării operante s-a desprins o “soluţie pedagogică” denumită „teoria instruirii programate”, care s-a vrut o alternativă/model de instruire care să depăşeased limitele modelelor clasice de instruire. Teoria instruirii programate elaborate de B.F.Skinner reprezintă, în esenţă, un model de instruire care se bazează pe principalele achiziţii ale psihologiei din vremea sa, respectiv, pe: legea efectului (Ed. L.Thorndike), conexiunea inversă şi feedback-ul operativ, posibilitatea de a dirija şi controla învăţarea în direcţii prestabilite pe baza unor programe, deci de a transforma învăţarea în instrucţie. Varianta de instruire concepută „programa lineară sau cu răspuns construit” se impune prin forţa operantă a principiilor pe care este fundamentată şi în consens cu care funcţionează: principiul „paşilor mici”, principiul procesului gradat, principiul participării active, principiul întăririi imediate a răspunsului pentru fiecare secvenţă, principiul individualizării ritmului instruirii, principiul autoreglării activităţii.

Psihologul american demonstreză faptul că eficienţa învăţării este dependentă de organizarea condiţiilor de învăţare ale elevilor. Cu cât recompensa pozitivă sau negativă – în răspunsul dat de elev – este mai rapidă, cu atât feed-back-­ul este mai operativ şi elevul îşi va putea controla mai mult efortul pentru confirmarea altor ­reuşite. Ca demers, instruirea programată presupune parcurgerea unei programe de învăţare, adică a unui algoritm prestabilit, alcătuit din alternări de secvenţe informative şi momente

Teoria structural, genetic – cognitivă – J. Bruner. În încercarea de a realiza o sinteză asupra teoriei lui Bruner, I.Neacşu precizează faptul că problemele învăţării sunt strâns legate de cele ale dezvoltării şi instruirii, ambele privite într-un context cultural(1999, 35). De fapt, J.S.Bruner afirmă fără niciun echivoc că „singurul lucru cu totul caracteristic care se poate spune despre fiinţele omeneşti este că ele învaţă. Învăţatul este atât de profund înrădăcinat în om, încât a devenit aproape involuntar, ceea ce i-a facut pe unii dintre cercetători, care au meditat pe marginea comportamentului uman, să considere că specializaree noastră ca specie este specializarea în învăţare„(Bruner, 1970, 133).

Procesul de învăţare nu este un proces mai mult sau mai puţin întâmplător. El trebuie orientat, dirijat şi educat într-un anume fel, ceea ce ţine de o anumită strategie de instruire. „lnstruirea, afirmă J.S. Bruner, este un efort de ajutorare şi de modelare a dezvoltării„(Bruner, 1970,11). Ca atare, dezvoltarea oricărei persoane, de orice vârstă, trebuie să devină obiectul unei teorii a instruirii.

Punctele de plecare ale teoriei propuse de J.S.Bruner şi colaboratorii săi ţin, pe de o parte, de observaţiile şi autoobservaţiile făcute asupra unor procese cognitive (conceptualizarea, rezolvarea de probleme), iar, pe de altă parte, de un studiu asupra naturii „blocărilor învăţării” la copii.

În ceea ce priveşte modalitatea de realizare a învăţării, sau într-o exprimare mai largă, cunoaşterea umană, în opinia lui J.S.Bruner există trei modalităţi/niveluri fundamentale prin care copilul descoperă şi intră în contact cu lumea din afara sa, transpunând-o, apoi, în modele:

• modatitatea / învăţarea activă – învăţare prin acţiune în diferitele sale ipostaze: manipularea liberă a realului din exterior, exersare, construcţie etc; pentru unele experienţe umane, aceasta este singura modalitate de cunoaştere/dezvoltare de exemplu, învăţarea diferitelor sporturi, însuşirea diferitelor deprinderi (de muncăd dea conduce o maşină etc.), îndeplinirea anumitor roluri sociale etc.;

•  modalitatea / învăţarea iconică, care se bazează pe organizarea vizuală sau pe alt fel de organizare senzorială şi pe folosirea unor imagini schematice; acest nivel este guvernat de principiile organizării perceptuale;

modalitatea / învăţarea simbolică – în care locul imaginilor este luat de simbolurile lor: cuvinte sau alte forme de limbaj), care permite relaţionarea lucrurilor exprimate prin cuvinte şi obţinerea, prin transformările de rigoare, de noi şi noi informaţii.

Teoria holodinamică a învăţării. Creatorul teoriei este italianul R. Titone, în conceptia căruia învăţarea şcolară implică prezenţa a două caracteristici fundamentale: integritatea şi organicitatea. Aplecându-se cu interes asupra „teoriei învătării cumulativ-ierarhice” a lui R. M. Gagne, a ajuns la concluzia că aceasta poate fi dezvoltată.

Esenţa modelului holodinamic constă în promovarea unui model activ, articulat, integralist şi dinamic asupra învăţării educative; comportamentul şi învăţarea se explică la diverse niveluri întrucât sunt dependente funcţional şi ierarhizate atât în plan intern cât şi extern; triplanitatea învăţării umane este valoarea fundamentală pe care o postulează modelul lui Titone:

învăţarea tactică

învăţarea strategică

Învăţarea ego-dinamică

Utilizând conceptul de „personalitate deschisă”, R. Titone crează premizele unei teorii interactive şi relaţionale, reuşind să unifice toate procesele ego-dinamice, cu alternanţe centripete sau centrifuge, faţă de Eul aflat sub influenţa educaţiei.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen):

  1. Identificaţi problematica specifică teoriei şi metodologiei instruirii (didacticii generale), în calitatea acesteia de ştiinţă pedagogică fundamentală
  2. Definiţi procesul de învăţământ din perspectiva calităţii acestuia de obiect de studiu al teoriei şi metodologiei instruirii (sau didacticii generale)
  3. Analizaţi procesul de învăţământ din perspectiva componentelor sale principale
  4. Analizaţi procesul de învăţământ din perspectiva activităţilor didactice principale
  5. Caracterizaţi activitatea de predare (modelele predării) din perspectiva didacticii postmoderne
  6. 6. Analizaţi obiectivele procesului de învăţământ la nivelul unui concept pedagogic fundamental
  7. Enumeraţi criteriile cele mai semnificative  pentru realizarea unor taxonomii ale obiectivelor procesului de învăţământ, valorificabile din perspectiva proiectării curriculare a oricărei activităţi didactice sau educative (organizată în cadrul specific procesului de învăţământ)
  8. Definiţi conceptul de operaţionalizare a obiectivelor procesului de învăţământ
  9. Identificaţi premisele necesare pentru realizarea unei acţiuni eficiente de operaţionalizare a obiectivelor la nivelul oricărei activităţi de educaţie / instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ
  10. Evidenţiaţi structura unui obiectiv operaţional, aplicabilă în contextul proiectării curriculare a oricărei forme de activitate de educaţie/instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ.
  11. Analizaţi din perspectiva avantajelor şi limitelor teoria lui B.F. Skinner, ca soluţie pedagogică la teoria condiţionării operante.
  12. Explicaţi de ce teoria lui J.S. Bruner este de esenţă cognitivistă.
  13. Analizaţi esenţa modelului holodinamic a lui R. Titone.

Unitatea de învăţare II

STILURI DE INTERACŢIUNE DIDACTICĂ

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–          să caracterizaţi învăţarea eficientă, din perspectiva principiilor învăţării centrate pe elev;

–          să enumeraţi funcţiile profesorului în procesul instructiv-educativ

–          să definiţi stilul de învăţare;

–          să clasificaţi stilurile de învăţare;

–          să caracterizaţi principalele stiluri de învăţare prin comparaţie (analitic-sintetic, rezolutiv impulsiv, rezolutiv cu risc etc.)

–          să definiţi stilul de predare

–          să caracterizaţi stilul de predare în comparaţie cu stilul educaţional

–          să caracterizaţi principalele stiluri de predare în funcţie de mai multe criterii (strategie de control, comportament social observabil)

–          să determinaţi caracteristicile stilului educaţional în situaţii educaţionale date.

–          să stabiliţi corespondenţe între stilurile de predare şi stilurile de învăţare

–          să enumeraţi principiile care stau la baza modalităţilor de interacţiune activă

–          să descrieţi etapele predării în vederea realizării învăţării active (prezentare, aplicare, revizuire, diferenţiere);

–          să precizaţi în ce constă diferenţierea instruirii

ÑConcepte cheie: învăţare eficientă, competenţe pedagogice, stil de învăţare, stil de predare, stil educaţional

1.Relaţia elev-profesor

Trecerea la o metodologie mai activă, centrată pe elev, implică elevul în procesul de învăţare şi îl învaţă aptitudinile învăţării, precum şi aptitudinile fundamentale ale muncii alături de alţii şi ale rezolvării de probleme. Metodele centrate pe elev implică individul în evaluarea eficacităţii procesului lor de învăţare şi în stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare. Aceste avantaje ajută la pregătirea individului atât pentru o tranziţie mai uşoară spre locul de muncă, cât şi spre învăţarea continuă. Potrivit autorilor Harpe, Kulski şi Radloff (1999, p.110), caracteristicile fundamentale ale elevului care învaţă eficient sunt:

  • Are scopuri clare privitoare la ceea ce învaţă,
  • Are o gamă largă de strategii de învăţare şi ştie când să le utilizeze,
  • Foloseşte resursele disponibile în mod eficace,
  • Ştie care îi sunt punctele forte şi punctele slabe,
  • Înţelege procesul de învăţare,
  • Îşi controlează sentimentele în manieră adecvată,
  • Îşi asumă responsabilitatea pentru procesul lor de învăţare şi
  • Îşi planifică, îşi monitorizează, îşi evaluează şi îşi adaptează procesul de învăţare.

Funcţiile profesorului în procesul educaţional au grade de generalitate diferite şi

  • se pot raporta la elev – funcţia de suport pentru cristalizarea unei grile de valori, captarea şi controlul atenţiei, asigurarea conexiunii inverse, modelarea experienţei de învăţare;
  • se pot raporta la social – funcţia de participare la îmbogăţirea experienţei comunităţilor sociale, participare la viaţa profesională şi civică, participare la activităţi în şcoală (formale şi nonformale);
  • se pot raporta la procesul de învăţământ – funcţia de concepere, organizare a procesului de învăţământ, de proiectare, conducere, evaluare, autoevaluare.

Competenţele pedagogice reprezintă atitudinea şi aptitudinea cadrului didactic de îndeplini aceste funcţii şi circumscriu rolul profesorului. Literatura de specialitate avanseaza numeroase clasificari ale competenţelor, printre acestea regasindu-se:

  • competenţele de organizare şi structurare (presupun organizarea activităţii prin obiective, introducerea elevilor în structura internă a unei discipline, structurarea unor conţinuturi şi relaţii educaţionale, organizarea şi conducerea efectivă a clasei de elevi);
  • competenţe de comunicare (presupun solicitarea şi conducerea conduitelor verbale individuale ale elevilor, solicitarea de răspunsuri interactive)
  • competenţe rezolutive şi evaluative (presupun dirijarea activităţii intelectuale, practice, afective şi morale ale elevilor prin conduite evaluative pozitive sau negative)
  • competenţe de stimulare a potenţialului formativ al activităţii (presupun obiectivarea şi stimularea conduitelor de exprimare directă a opiniei critice, de exprimare personală şi interpretativă, de exprimare constructivă a elevilor, dublate de un autocontrol progresiv)
  • competenţe de modelare a comportamentului socio-moral (presupun introducerea şi valorizarea de modele, valori şi atitudini sociale pozitive şi puternice, exersarea şi transferul orizontal – de la elev la elev şi vertical – de la profesor la elev, de modele şi experienţe sociale pozitive).
  • competenţe de optimizare a climatului socio-afectiv al clasei (presupun tipuri şi stiluri de acţiune şi de influenţă ale profesorului în sfera particularităţilor personalităţii elevilor şi a grupului, cu dominanţa valorilor empatice)
  • competenţe de stimulare a creativităţii (presupun atitudini deschise şi strategii care să vizeze stimularea conduitei creative, în funcţie de experienţa şi de tipul de învăţare).

Principiile care stau la baza învăţării eficiente centrate pe elev sunt:

  • Accentul activităţii de învăţare trebuie să fie pe persoana care învaţă şi nu pe profesor.
  • Recunoaşterea faptului că procesul de predare în sensul tradiţional al cuvântului nu este decât unul dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să înveţe.
  • Rolul profesorului este acela de a coordona şi de a facilita procesul de învăţare al elevilor.
  • Recunoaşterea faptului că în mare parte, învăţarea nu se produce în sala de clasă şi, în mare parte, nu se produce atunci când profesorul este de faţă.
  • Profesorii trebuie să încurajeze şi să faciliteze implicarea activă a elevilor în planificarea şi gestionarea propriului lor proces de învăţare prin proiectarea structurată a oportunităţilor de învăţare atât în sala de clasă, cât şi în afara ei.
  • Luaţi individual, elevii pot învăţa în mod eficient în moduri foarte diferite.

2.Stilurile de învăţare

Stilul de învăţare reprezintă un demers coerent prin care subiectul îşi exprimă preferinţa pentru un anumit mod de a se angaja în procesul cunoaşterii. Fiecare stil de învăţare se poate defini printr-o structură de factori constitutivi în care elementele esenţiale sunt: modul de organizare a cunoaşterii, prelucrarea informaţiei şi modalitatea de exprimare.

1. definirea stilui de învaţare pornind de la modalitatea dominanata de organizare şi prelucrare a informaţiei:
Stilul analitic

  • Examinarea parţială a materialului de studiu sau a datelor unei situaţii de  învăţare
  • Nu se elaborează concluzii până când subiectul nu îşi formulează enunţuri parţiale
  • Operează cu foarte multe argumente
  • Subiectul are o dorinţă foarte mare de succes, de aceea îşi argumentează foarte bine concluziile.
Stilul sintetic

  • Preferinţă pentru esenţial printr-un comportament de eliminare a argumentelor
  • Subiectul prezintă un comportament contrastiv, impulsiv, exploziv
  • Capacitate mare de organizare globală a materialului
  • Atenţia, concentrarea este difuză cu mari riscuri de a deveni superficial
2. definirea stilului de învaţare pornind de la calităţi în ceea ce priveşte forţa de angajare în selectarea şi prelucrarea situaţiei problematiceşi conflictuale:
Stilul rezolutiv impulsiv:

  • Capacitate de autocontrol scăzută, compensată de o mare capacitate de anticipare a efectelor
  • Subiectul se angajează brusc în rezolvare, nu adoptă o poziţie critică şi autocritică în procesul rezolutiv
  • Ipotezele pe care le formulează sunt pripite, lipseşte analiza profundă

Stilul rezolutiv cu risc:

  • Capacitate de anticipare a rezultatelor problemei este mai mare decât capacitatea de control
  • Ipotezele sunt formulate rapid, iar subiectul devine mai atent în analiza şi prelucrarea datelor, controlul creşte, îşi corectează ipotezele progresiv
  • Grabă în definirea rezultatului final
  • Evaluarea finală a demersului e corectă
  • Prezintă risc pentru că demersul este sincopat iar subiectul îşi asumă riscul acestor sincope
Stilul rezolutiv echilibrat:

  • Capacitatea mare de anticipare a subiectului, corelată cu un bun control şi autocontrol
  • Subiectul este permanent preocupat de confruntarea datelor cu rezultatele pe care le obţine tocmai din nevoia de control
  • Alegerile între mai multe demersuri posibile sunt bine cântărite
  • Dezavantaj: subiectul evită să formuleze clar enunţurile, concluziile
Stilul rezolutiv prudent:

  • Nevoie şi capacitate de control mult mai mare decât capacitatea de anticipare
  • Subiectul este tot timpul atent în demersul parcurs, face des aprecieri critice şi este sensibil la aprecieri critice
  • Subiectul nu formulează concluzii finale, din prudenţă, de multe ori demersul nu e finalizat
Stilul rezolutiv pasiv:

  • Slabă capacitate de anticipare
  • Lipsa capacităţii de mobilizare în control şi autocontrol
  • Ritm lent în definirea ipotezelor de lucru
  • Decizii greoaie
  • Reveniri frecvente la punctul de plecare

nesiguranţă

3. definirea stilurilor de învaţare ca structuri perceptive, informaţionale şi referenţiale raportate la un câmp de referinţă:
Stilul independent de câmp:

  • subiectul îşi alege sursa de informaţie şi extrage elementele de care are nevoie fără ajutor din afară
  • capacitate mare de a face faţă dificultăţilor de învăţare
  • capacitate mare de concentrare pe ceea ce e relevant
  • domină spiritul logic
  • atitudinea faţă de o situaţi e mai mult neutră decât implicativă
  • are sensibilitate scăzută faţă de nuanţele afective ale unei situaţii
  • se caracterizează prin abilităţi de manifestare, de expresie proprie prin detaşare faţă de sursele de informaţie şi prin capacitate mare de construire a situaţiilor problematizante (e critic, ştie să pună întrebări)
Stilul dependent:

  • subiectul se desprinde greu de o situaţie, este mai impresionabil şi simte nevoia surselor externe şi a ajutorului, a siguranţei acestor surse pe care le percepe ca pe o autoritate
  • acest stil se caracterizează prin implicare, concentrare pe detaliu, de multe ori din motive emoţionale, capacitatea subiectului de concetrare pe datele câmpului problematic e foarte slabă
4. definirea stilurilor de învaţare pornind de la structurile logice dominante
Stilul convergent:

  • presupune scheme de învăţare relativ stabile, în care domină structurile algoritmice
  • preferinţă pentru deducţie logică şi nevoia de identificare a unor informaţii de intrare care să-l conducă pe subiect la un răspuns unic
  • nevoia de dirijare, pas cu pas, a demersului
  • nu favorizează conduita euristică şi e concentrat pe găsirea căii de soluţionare a problemei mai multe decât pe formularea de probleme.
Stilul divergent:

  • se caută şi se construiesc probleme
  • preferinţă pentru abstractizare şi restructurare permanentă a informaţiilor şi experienţei
  • mare capacitate de investigare prin ipoteze

5. definirea stilurilor de învăţare pornind de la analizatorul dominant: văz, auz, kinestezie
Stilul vizual

  • Vederea informaţiei în formă tipărită ajută retenţia.
  • Folosirea culorilor, ilustraţiilor şi diagramelor ca ajutor în procesul de învăţare.
  • Sublinierea cuvintelor cheie şi realizarea schemelor  faciliteaza concentrarea atenţiei şi înţelegerea textelor.
  • Întâmpină dificultăţi la concentrarea asupra activităţilor verbale.
  • Preferă sa priveasca decât sa vorbeasca sau să treaca la acţiune.
  • Îşi aminteşte cu uşurinţă ceea ce vede.
  • Îi place să citească şi ortografiază bine.
  • Observă detaliile.
Stilul auditiv

  • Ascultarea explicaţiilor întăreşte învăţarea.
  • Discutarea unei idei noi şi explicaţii folosind propriile cuvinte.
  • Este folositorare analiza verbală, verbalizarea gândurilor şi ideilor cu propriile cuvinte.
  • Şopteşte în timp ce citeşte.
  • Îi place să asculte pe alţii citind ceva cu voce tare.
  • Are nevoie să vorbească în timp ce învaţă lucruri noi.
  • Îi plac discuţiile.
  • Folosirea metodelor de ascultare activă, incluzând aici chestionarea şi rezumarea.
  • Zgomotul este un element de distragere a atenţiei.
Stilul practic

  • Efectuarea unei activităţi practice facilitează adesea înţelegerea (ex. experimente la fizică, probleme la matematică etc.)
  • Scrierea lucrurilor în ordinea lor, pas cu pas, este o cale eficientă de a le ţine minte.
  • Urmărirea cu degetul a titlurilor, cuvintelor cheie, etc. apoi pronunţarea respectivelor cuvinte urmată de scrierea lor din memorie.
  • Preferinţa pentru a atinge şi a face.
  • Scrisul la tastatură este adesea mai uşor decât scrierea de mână.
  • Utilizarea scrisului cursiv este mai uşoară decât cea a scrisului tipărit (cu litere separate)
  • Preferinţa pentru recompense cu caracter material, fizic.
  • Găseşte modalităţi şi pretexte pentru a se deplasa.
  • Îşi pierde interesul când nu este implicat în mod activ.
  • Reţine ceea ce face şi experienţele trecute.

Cunoaşterea şi respectarea stilului de învăţare al elevilor de către profesor presupune surprinderea elementelor care necesită dezvoltare sau a disfuncţiilor care trebuie compensate. Stilul de învăţare este strâns legat şi de caracteristicile situaţiei de învăţare, ceea ce înseamnă ca un anumit tip de predare şi de evaluare solicită stiluri anume de învăţare.

3.  Stilurile de predare

Stilul de predare se defineste ca ansamblu de structuri comportamentale relativ constante de a instrui, de a comunica, de a coopera cu elevii, de a decide asupra situaţiilor de învăţare precum si de a adopta atitudini fata de rezultatele si comportamentele acestora. El se contureaza si se restructureaza continuu în contextul a trei  determinari: pregatire, trasaturi de personalitate si experienta.

În cele din urma stilul de învatamânt se defineste prin modul specific al unui educator de a organiza si conduce procesul didactic. El prezinta câteva caracteristici:

  • Este totdeauna personal, chiar daca multe dintre aspectele lui sunt comune sau foarte apropiate cu ale altor profesori.
  • Este relativ constant, în sensul ca se manifesta într-un mod specific, pe o perioada data, dar e si susceptibil de schimbari.
  • Este dinamic, perfectibil mai cu seama sub impactul experientei. Evolutia stilului de predare, în sensul perfectionarii (ameliorarii) lui este dependenta în mare masura de atitudinea educatorului fata de propria-i activitate, de capacitatea sa autoevaluativa.

Mai cuprinzător decât stilul de predare, stilul educaţional reprezintă totalitatea calităţilor comportamentale ale profesorului, atitudinea sa faţă de valorile profesionale şi faţă de disciplină.

Stilul cognitiv reprezintă modalitatea de abordare a situaţiilor problematice care definesc experienţa profesională şi extraprofesională.

Stilul de muncă reprezintă modalitatea specifică unui individ sau grup de a efectua o activitate.

1. Din perspectiva opţiunii pentru o anumită strategie de control a interacţiunilor din clasă şi în realizarea obiectivelor învăţării au fost diferenţiate:

Stilul autoritar

  • presupune, din partea profesorului, impunere, hotărâre şi promovare a unor tehnici de predare şi relaţionare cu elevii.
  • delimitarea timpului şi sarcinilor de învăţare pentru elevi
  • limitează iniţiativa elevilor
  • îşi asumă responsabilitatea totală în ce priveşte rezultatele acţiunilor sale
  • sancţionează (pozitiv sau negativ) fără echivoc, după criterii strict definite, atitudinile şi rezultatele învăţării elevilor
  • din punct de vedere afectiv, relaţia cu elevii e distantă şi rece
  • efecte: antipatizat de elevi, oferă rezultate bune numai pe termen foarte scurt .
Stilul democratic

  • profesorul se foloseşte de posibilităţile participative ale elevilor în procesul de învăţare, de iniţiativele şi expectanţele elevilor pe care le valorifică în proiectarea şi derularea activităţilor educaţionale
  • strategia de predare-învăţare e definită prin colaborare şi cooperare între profesor şi elev
  • din punct de vedere afectiv şi al climatului psihologic: climat deschis, relaţii apropiate între membrii, profesorul însuşi comportându-se ca un membru al grupului.
  • este cel mai eficient, producând rezultate superioare atât în plan psihosocial cât şi în plan didactic.
Stilul lassaise faire

  • profesorul adoptă un rol pasiv şi minimalizează procesele psiho-sociale şi didactice care definesc activitatea sa
  • profesorul acceptă deciziile şi iniţiativele elevilor, apelează la experienţa acestora, însă nu face evaluări în ce priveşte comportamentul elevilor şi nu primeşte feed-backuri pentru reglarea propriului comportament
  • este total neproductiv.

2. Din perspectiva comportamentului social observabil al profesorului, ca persoană care atribuie si evaluează “rolurile” elevilor, au fost identificate:

Stilul dominator

  • se asociază stilului autoritar care accentuează sancţiunile pozitive şi negative.
  • predarea se suprapune unei stari de conflictuale care genereaza devianţă comportamentală la elevi.
Stilul negociator

  • din perspectiva schimbului echitabil pe care doreşte să-l stabilească cu elevii, profesorii pot opta pentru o negociere deschisă, explicită în care profesorii şi elevii acţionează împreună pentru a ajunge la un consens, demersul fiind unul de adaptare reciprocă succesivă şi permanentă.
  • sunt folosite procedee care merg pe o negociere ascunsă, de consens tacit – profesorii şi elevii acţionează independent, fără cooperare; o serie de comportamente ale elevilor sunt interpretate ca deviante de către profesor şi în consecinţă poate adopta o atitudine coercitivă sau poate opta pentru o atitudine deschisă.
Stilul fratern

  • se întâlneşte la profesorii foarte tineri care se consideră egali cu elevii lor
  • succesul la elevi este evident, dar după nişte ani profesorii abandonează această strategie.
.      Stilul ritualic

  • profesorii asigură un climat psihosocial stabil prin interventii standardizate si uniformizate;
  • utilizat pe termen scurt si echilibrat poate da rezultate bune (medii).
.      Stilul terapeutic

  • adoptat mai ales de profesorii care fac cursuri de formare în terapii
  • profesorii privesc activitatea ca o terapie
  • profesorii sunt foarte inventivi, creativi, atenţi la nevoile grupului, creează situaţii de participare activă a elevilor la activităţi
  • perspectiva lor e mai mult psihosocială şi mai puţin didactică
  • dezavantaj: se îndepărtează de logica disciplinei, poate bulversa elevii în cazul în care nu există concordanţă între modelul său şi modelul altor profesori

Încercând o sinteză a principalelor coordonate surprinse în tipologiile de mai sus, stilul educaţional al profesorului este descris adesea în literatura de specialitate ca având una dintre următoarele trăsături:

è-directiv (când rezolvă toate problemele grupurilor)

sau

æ-non – directiv (când încurajează mai degrabă elevii să facă)

è-interpretează, explică propriul comportament

sau

æ-nu interpretează, încurajează elevii să-şi explice propriul comportament

è-îi contrazice pe elevi, intervenind în discuţie

sau

æ-nu-i contrazice pe elevi ci el încurajează pe elevi să discute în grupa

è-are o influenţă emoţională pozitivă, asupra elevilor

sau

æ-are o influenţă negativă asupra elevilor

è-structurează şi ajută pe elevi să-şi organizeze munca

sau

æ-nu lucrează structurat

è-comunică cu elevii, le împărtăşeşte gândurile, stări, experienţe

sau

æ-nu comunică, îşi păstrează gândurile pentru sine

4. Eficientizarea interacţiunii elev-profesor

Pentru a sprijini instruirea centrată pe elev şi utilizarea metodologiilor moderne de lucru la clasă, s-a pus accentul pe strategii de predare care sa corespunda stilurilor individuale de învăţare. În cadrul acestor strategii:

  • Diferenţele dintre elevi sunt studiate şi luate ca bază pentru proiectarea activităţilor.
  • Elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul în care se informează pe o anumită temă şi prezintă rezultatele studiului lor.
  • Elevii pot beneficia de consultaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor individuale cu privire la învăţare şi pot cere îndrumări.
  • Aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată – nu li se oferă informaţii standardizate.
  • Pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a dobândi aptitudini fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de a lucra în echipă.
  • Se fac evaluări care le permit elevilor să aplice teoria în anumite situaţii din viaţa reală.
  • Oferta situaţiilor de învăţare este variată, astfel încât să se facă apel la o diversitate de stiluri pe care elevii le preferă în învăţare.
  • Elevii sunt frecvent ghidaţi să facă alegeri bazate pe interese.
  • Se folosesc frecvent sarcini cu mai multe opţiuni.
  • Învăţarea se concentrează pe folosirea capacităţilor esenţiale pentru a valoriza şi înţelege conceptele şi principiile de bază.
  • Timpul este folosit flexibil.
  • Se facilitează formarea capacităţilor de invăţare independentă şi în echipă.
  • Evaluarea este continuă şi diagnostică pentru a înţelege cum poate fi adaptată predarea la nevoile elevilor.
  • Elevii sunt evaluaţi pe mai multe căi.
  • Activitatea se încheie cu solicitarea adresată elevilor de a reflecta pe marginea celor învăţate, a modului în care au învăţat şi de a evalua succesul pe care l-au avut metodele de învăţare în cazul lor.

Principiile fundamentale care stau la baza acestor modalităţi de interacţiune sunt:

    1. stimularea învăţării active
    2. diferenţierea instruirii ca modalitate de răspuns a profesorului la nevoile elevului.

A. Predarea în vederea învăţării active

Relaţia predare-învăţare ia în considerare trei etape ale învăţării active: prezentarea, aplicarea şi revizuirea.
Prezentarea

Elevului i se prezintă noile cunoştinţe, concepte, aptitudini, teorii, explicaţii etc.

Explicaţiile sunt date (sau create de către elev) pentru a lega, în mod persuasiv, materia predată de învăţarea şi experienţa anterioară.

  • Profesorul prezintă şi face o sesiune de întrebări şi răspunsuri pentru verificare
  • Video, TI şi alte instrumente vizuale
  • Materiale scrise.
  • Elevii se ajută unul pe celălalt.
Elevul îşi formează nişte concepte instabile. Majoritatea vor fi uitate în două zile (dacă nu se folosesc metode de învăţare activă)

Metodele învăţării active privind prezentarea sunt rare. Acestea sunt:

  • Elevii descoperă singuri ..
  • Întrebările socratice etc.
Aplicarea

Elevul desfăşoară o activitate care îi impune să aplice materialul prezentat. (Învăţând şi făcând).

  • Întrebări şi răspunsuri
  • Exerciţii şi exemple
  • Fişe de lucru
  • Întrebări din testele anterioare
  • Probleme de rezolvat
  • Evaluarea unui studiu de caz etc.

Pe măsură ce se descoperă erorile şi omisiunile di concepţiile sale, elevul îşi corectează şi îşi completează învăţarea. Acest lucru este stimulat de către:

  • Autoevalulare, autoverificare etc.
  • Verificarea şi explicaţiile din partea colegilor
  • Acţiunile întreprinse în urma reacţiei profesorului
  • Compararea propriei sale activităţi cu alte răspunsuri sau cu răspunsurile-model
  • Efectuarea de corecturi sau completări pentru a-şi îmbunătăţi munca.
Elevul îşi formează concepte mai stabile şi le leagă de învăţarea anterioară.

Cunoştinţele şi aptitudinile sunt organizate într-o structură logică, iar aceasta stimulează memoria.

Pe măsură ce sunt descoperite erorile şi omisiunile, concepţiile formate sunt corectate şi extinse

Revizuirea

Elementele cheie sunt confirmate şi subliniate prin intermediul explicaţiilor care fac legătura dintre noua învăţare şi învăţarea anterioară. Acest lucru întăreşte legăturile care vor fi utilizate cu ocazia reamintirii ulterioare.

Elementele cheie sunt consolidate prin subliniere şi repetiţie. Acest lucru stimulează retenţia. Elevul îşi confirmă concepţiile, care sunt corecte şi corelate cu învăţarea anterioară şi îşi corectează erorile şi neînţelegerile din învăţare

B. Diferenţierea instruirii Ce se poate diferenţia?

Profesorii pot diferenţia:  CONŢINUTUL, PROCESUL, PRODUSUL

În funcţie de disponibilitatea, interese şi profil de învăţare, folosind o gamă cât mai variată de metode de instruire şi de management al clasei.

Caracteristicile diferenţierii instruirii sunt:

–          Profesorul clarifică ceea ce este important în materia lui.

–          Profesorul înţelege, respectă şi construieşte pornind de la diferenţele între elevi.

–          Predare, învăţarea şi evaluarea sunt inseparabile.

–         Toţi elevii participă.

–         Profesorul solicită şi încurajează cooperarea cu elevii.

–         Flexibilitatea utilizării resurselor este o caracteristică a diferenţierii.

–         Performanţa este înţeleasă în termeni de dezvoltare maximă a potenţialului şi succes individual.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Caracterizaţi învăţarea eficientă, din perspectiva principiilor învăţării centrate pe elev
  2. Enumeraţi funcţiile profesorului în procesul instructiv-educativ Stabiliţi corespondenţe între stilurile de predare şi stilurile de învăţare
  3. Definiţi stilul de învăţare
  4. Clasificaţi stilurile de învăţare
  5. Caracterizaţi principalele stiluri de învăţare prin comparaţie (stilul analitic cu stilul sintetic, stilul rezolutiv impulsiv cu stilul rezolutiv cu risc, stilul rezolutiv prudent cu stilul rezolutiv pasiv, stilul vizual cu stilul auditiv s.a.m.d.)Enumeraţi principiile care stau la baza modalităţilor de interacţiune activă
  6. Definiţi stilul de predare
  7. Caracterizaţi stilul de predare în comparaţie cu stilul educaţional
  8. Caracterizaţi principalele stiluri de predare în funcţie de mai multe criterii (strategie de control, comportament social observabil)
  9. Determinaţi caracteristici bipolare ale stilului educaţional

10.  Descrieţi etapele predării în vederea realizării învăţării active (prezentare, aplicare, revizuire, diferenţiere)

11.  Precizaţi în ce constă diferenţierea instruirii

Unitatea de învăţare III

METODOLOGIA INSTRUIRII

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–         să definiţi metodologia didactică, strategia didactică, metoda, procedeu didactic, lecţia

–         să enumeraţi forme de organizare a procesului de învăţământ experimentate la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea

–         să argumentaţi rolul lecţiei ca formă fundamentală de organizare a procesului de învăţământ

–         să precizaţi criteriul care stă la baza stabilirii tipului de lecţie

–         să enumeraţi principalele tipuri de lecţie

–          să precizaţi factorii în funcţie de care se alege o metodă de învăţământ;

–          să enumeraţi funcţii ale metodelor de instruire

–          să descrieţi principalele metode de predare-învăţare (conversaţia, problematizarea, brainstormingul, metoda Philips 6-6, studiul de caz, jocul de rol, metoda cubului, metoda predării învăţării reciproce, expunerea, demonstraţia)

–          să definiţi resursele tehnice din perspectiva structurii procesului de învăţământ;

–          să clasificaţi mijloacele de învăţământ;

–          să enumeraţi condiţii de eficacitate a mijloacelor de învăţământ

–          să identificaţi valenţele psihologice ale mijloacelor de învăţământ

ÑConcepte cheie: metodologia didactică, strategia didactică, metoda, procedeu didactic, lecţia, sarcina didactică de bază, conversaţia, problematizarea, brainstormingul, metoda Philips 6-6, studiul de caz, jocul de rol, metoda cubului, metoda predării învăţării reciproce, expunerea, demonstraţia, mijloace de învăţământ, exigenţe pedagogice, valenţe psihologice

1. Delimitări conceptuale. Modele şi forme de organizare a instruirii

Desfăşurarea procesului de învăţământ se realizează prin derularea unor demersuri specifice către finalităţile instructiv-educative propuse. În activitatea didactică aceste demersuri poartă denumirea de metode de învăţământ (metha – către, spre, odos – cale, drum). Metodologia didactică se constituie într-un capitol al didacticii care studiază natura, funcţiile şi modul de folosire a metodelor specifice procesului instructiv educativ.

Strategia didactică semnifică modalităţi de abordare a predării, învăţării şi evaluării printr-o combinaţie optimă a metodelor, mijloacelor şi tehnicilor de instruire, precum şi a formelor de organizarea, prin care să se poată înfăptui obiectivele, finalităţile stabilite la parametri superiori de performanţă.

Metodele sunt instrumente de lucru atât ale profesorului cât şi ale elevilor. Ele au o sferă de cuprindere a tuturor componentelor procesului didactic, cu implicaţii atât asupra predării, cât şi a învăţării şi evaluării. Orice metodă include în structura sa un număr de operaţii ordonate într-o anumită succesiune logică. Aceste operaţii, care apar ca tehnici mai limitate de acţiune, ca simple detalii sau componente ale unei metode, sunt numite frecvent procedee. În ultimă instanţă, o metodă apare ca un ansamblu organizat de procedee, care se pot succeda sau relua în funcţie de o situaţie nouă.

Modele şi forme de organizare a instruirii

Din Antichitate şi până la Renaştere (Evul Mediu), organizarea învăţării a avut un caracter predominant individualizat. Epoca modernă cunoaşte trecerea spre sistemul clasă-lecţie şi instruirea pe grupe. Sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii este iniţiat de pedagogul ceh J.A.Comenius, în sec al XVII-lea („Didactica Magna”-1657).

În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, adepţi curentului Educaţia nouă sesizează unele limite ale învăţământului organizat pe clase şi lecţii şi-i opun noi forme de organizare a procesului de învăţământ, mai suple şi mai apropiate de interesele spontane de cunoaştere ale copiilor. Această orientare corespundea spiritului societăţii moderne care cerea şcolii să formeze la elevi independenţa gândirii, creativitatea, capacitatea de a se integra activ în viaţa profesională şi socială.

Astfel, au fost experimentate următoarele forme de organizare a procesului de învăţământ:

–          Sistemul Bell-Lancaster sau Sistemul monitorial, apărut în Anglia la începutul sec. al XIX-lea.

–          Sistemul centrelor de interes, iniţiat de medicul-psiholog O. Décroly în Belgia

–          Metoda proiectelor este varianta americană a centrelor de interes; metoda este iniţiată de W.H. Kilpatrick în SUA, în secolul al XIX-lea.

Ultimele două sisteme prezentate cunosc adaptări la nivelul lecţiilor prin propunerea de către elevi a unor teme de referate, microstudii şi alte materiale documentare tematice care să intre în componenţa portofoliului şi pe care urmează să le realizeze personal sau în echipe de doi-trei elevi pe parcursul unui semestru. Sugestii tematice: „Economia şi educaţia”, „Globalizarea- încotro?”, etc.

–          Sistemul Dottrens, iniţiat de pedagogul elveţian R. Dottrens în sec. al XX-lea. Este un sistem de învăţământ individualizat prin fişe de dezvoltare, fişe de recuperare, fişe de lucru, fişe de control.

–          Sistemul Winnetka, iniţiat în oraşul Winnetka-SUA de Carlton Washburne, în sec. al XX-lea. Este un sistem de individualizare ce promovează o educaţie progresivă, îmbinând activitatea individuală cu cea de grup. Elevul poate fi în clase diferite la discipline diferite, în funcţie de aptitudini şi rezultate, cu condiţia ca diferenţa dintre aceste clase să nu fie mai mare de doi ani.

Aceste sisteme, deşi iniţial s-au bucurat de succes, n-au putut fi generalizate, deoarece au dovedit neajunsuri importante care afectau aspecte esenţiale ale procesului de învăţământ.

Sub influenţa curentului Educaţia nouă, lecţia este criticată, apoi cunoaşte un proces de optimizare. Este criticată, mai ales, modalitatea de lucru frontală, în care profesorul predă, iar elevul recepţionează, fără a i se oferi posibilitatea  de a munci independent, de a soluţiona probleme prin efort personal, de a descoperi şi de a colabora. În urma criticilor de acest tip, educaţia şcolară este îmbogăţită prin forme de organizare a învăţării integrate în lecţie sau complementare ei, forme care să susţină interesele şi aptitudinile individuale ale elevilor.

În urma numeroaselor critici şi încercări spre a fi înlocuită, lecţia este, deci, reconsiderată şi se impune prin virtuţile sale didactice: scop precis, volum de cunoştinţe bine determinat, organizarea activităţii de cunoaştere într-o succesiune logică.

Abordarea lecţiei din perspectivă sistemică, ne permite să înţelegem definirea sa ca microsistem de instruire care reflectă/reproduce în miniatură procesul de învăţământ (acesta înţeles ca macrosistem de instruire) „de la care împrumută componentele şi caracteristicile sale, întreaga concepţie didactică pe care el se construieşte”(I. Cerghit, 1983).

Tipuri de avantaje oferite de organizarea procesului de învăţământ ca lecţie:

–          se realizează o simbioză dinamică între principalele componente şi activităţi ale procesului de învăţământ: obiective-conţinut-metode-mijloace-strategii didactice, pe de o parte şi predare-învăţare-evaluare, pe de altă parte.

–          rolul coordonator al tuturor acestor activităţi îl are cadrul didactic, o persoană formată special în acest sens. Activitatea de predare-învăţare este dirijată de profesor; acesta poate alterna mai multe forme de dirijare: dirijare integrală; semidirijare (îmbină activitatea frontală cu grupul); activitate complet nedirijată (lucru independent, semidependent). Rolul conducător al profesorului este văzut ca un avantaj; celelalte forme de organizare au eşuat tocmai pentru că au marginalizat rolul acestuia.

–          Lecţia este unitatea pedagogică ce respectă 3 criterii de organizare: logic: sistem de cunoştinţe structurat; psihologic: respectarea criteriilor cerute de particularităţile de învăţare, motivaţie, interese; didactic: utilizarea ansamblului de metode şi procedee adecvate obiectivelor.

Tipologia lecţiei

Lecţia cunoaşte mai multe forme de realizare, în funcţie de  sarcina didactică de bază ce aduce modificări în structura sa internă. Activităţile didactice de bază sunt:

–          transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora de către elevi

–          formarea priceperilor şi deprinderilor

–          repetarea, sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor

–          verificarea cunoştinţelor asimilate şi aprecierea prin notare

Cea mai importantă este evaluarea performanţelor realizate, întrucât presupune: cuantificarea rezultatelor, măsurarea şi aprecierea lor (operaţii ce depind de sistemul de notare, de exigenţe, de modul de organizare), diagnoza dificultăţilor, formularea unor predicţii privind etapa următoare.

În raport de aceste sarcini didactice, cele patru tipuri fundamentale ale lecţiei sunt:

–          lecţia de comunicare / de dobândire de cunoştinţe

–          lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor

–          lecţia de recapitulare, sistematizare şi consolidare a cunoştinţelor

–          lecţia de evaluare

Practica şcolară adaugă şi lecţia combinată sau mixtă.

2. Metode şi tehnici de formare

Întregul proces de formare s-a orientat spre îmbunătăţirea experienţelor de învăţare ale elevilor, spre implicarea lor activă în procesul de învăţare, prin promovarea unei metodologii de predare-învăţare centrată pe elev.

Pentru profesor, metoda didactica este un plan de acţiune conceput pentru iniţierea şi derularea situaţiilor de învăţare. Alegerea metodei de instruire se face în funcţie de două categorii de factori:

obiectivi (natura finalitatilor; logica internă a ştiinţei; mecanismele învăţării etc..)

subiectivi (contextul uman si didactic în care se aplica metoda; personalitatea profesorului; psihologia elevului /a clasei), stilurile de învatare ale elevilor, etc.

Funcţiile metodelor de instruire – generale şi specifice

A. Funcţiile generale:

a. Funcţia cognitiva: vizeaza organizarea si dirijarea învatarii

b. Funcţia instrumentala (operaţionala) – cea de intermediar între elev si materia de studiat; obiective şi rezultate

c. Functia normativă – cea de a arata cum sa se predea, cum sa se învete – astfel încât sa se atinga performantele stabilite

d. Functia motivatională – cea de stimulare a creativitatii, de stârnire a curiozitatii si interesului pentru cunoastere (întarirea psihologica a învatarii)

e. Functia formativă – care consta în exersarea si dezvoltarea proceselor psihice si motorii, concomitent cu însusirea cunostintelor si formarea deprinderilor, în modelarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor si calitatilor morale ale elevilor.

B. Funcţiile particulare sunt proprii fiecarei metode în parte, determinând specificul fiecăreia (vor fi precizate în cadrul metodelor descrise în cele ce urmează).

Există o multitudine de clasificări toate argumentate în mod adecvat, după criterii viabile, precum: tradiţionale–moderne, generale–moderne, generale–particulare, verbale–intuitive, expozitive sau pasive–active etc. De altfel, metodele, ca atare, nu apar în stare pură, ci sub forma unor variante determinate de situaţiile concrete ale procesului didactic.

Descrierea principalelor metode didactice

1. Metode dialogate (conversative) – constau în stabilirea unui dialog între profesor si elevi, în care profesorul pune întrebari pentru: a stimula gândirea elevilor, a asigura însusirea cunostintelor, a fixa cunostintele noi predate

Daca se ia drept criteriu functia didactica pe care o poate îndeplini conversatia, atunci distingem urmatoarele variante:

  • conversatia de comunicare
  • conversatia de repetare si sistematizare
  • conversatia de fixare si consolidare
  • conversatia de verificare si apreciere
  • conversatia introductiva
  • conversatia finala

Conversatia poate lua forma discutiilor individuale sau a discutiilor colective (dezbaterile). Scopurile metodelor conversative (dialogate):

1. stimularea gândirii elevilor, astfel încât acestia sa poata descoperi si singuri adevarul, sa motiveze raspunsurile date, sa sesizeze legaturile cauzale dintre cunostinte / fenomene

2. aprofundarea cunostintelor, a problemelor supuse discutiei si chiar, avansarea de noi explicatii / solutii de rezolvare

3. formarea gândirii logice a elevilor astfel încât ei sa poata sesiza care este esenta problemei, precum si logica interna a unei discipline.

4. deprinderea elevilor de a rezolva si singuri o problema de învatare.

Cea mai solicitata metoda este conversaţia euristică. Metoda consta în formularea cu abilitate a unor întrebari, în alternanta cu raspunsuri de la elevi, destinate descoperirii de noi date, informatii.

Conversatia euristica (de descoperire) presupune schimburi verbale între parteneri, numite „episoade”. Fiecare episod este initiat printr-o operatie verbala, în general o întrebare cu rol diferit de la caz la caz.

Întrebarile pot fi spontane sau premeditate, determinându-l pe elev sa învinga dificultatile inerente cunoasterii.

Tipurile de întrebari se stabilesc în functie de urmatoarele criterii:

A. Dupa nivelul si modul de adresare:

  • Frontala – adresata întregii clase:  De ce ? Din ce motiv ? Care ? Cum ?
  • Directa – adresata unui elev anume: Pe ce te bazezi când afirmi ca ?
  • Nedirijata – adresata de un elev profesorului si retransmisa elevului de catre profesor
  • De releu – Profesorul preia întrebarea unui elev o dirijeaza spre un alt elev.
  • De completare – Raspunsul la o întrebare pusa de profesor este completata de mai multi elevi
  • Imperativa – Formulata ca o solicitare expresa, categorica: …….
  • De controversa – întrebari mascate care solicita elevului un punct de vedere personal

B. Dupa obiective urmarite

  • De definire – Ce este …? Care sunt atributele…?
  • Factuale – Solicita recunoasterea /descrierea unui obiect, fenomen…., identificarea unui element
  • De interpretare – I se solicita elevului sa gaseasca echivalente verbale care sa exprime

sensul celor învatate: Cum interpretati…?

  • De comparare – Cere sa fie stabilite asemanarile / deosebirile dintre 2 obiecte, evenimente, fenomene;
  • De opinie – Se solicită un punct de vedere personal
  • De justificare – Presupune formularea de argumente/a raţiunilor care au stat la baza unor fapte/manifestări

C.Dupa efortul intelectual solicitat elevului:

  • Reproductive Solicita mai ales memoria si vizeaza raspunsuri simple
  • Reproductiv- Cognitive – Cer o descriere, insistând pe puterea de reactualizare si redare a

cunostintelor

  • Productiv – Cognitive – Cer elevului sa explice, sa se mobilizeze, sa plaseze cunostintele în alt

context, sa afle solutii, sa argumenteze, sa compare

  • Anticipative – Activeaza imaginatia – Cum prefigurati evolutia
  • De evaluare – Solicita emiterea de judecati de valoare cu privire la o stare de fapt
  • Sugestiva – Sugereaza sau raspunsul, sau modul de rezolvare,

2. Problematizarea (metoda rezolvarii de probleme)

Problematizarea este considerata una dintre cele mai valoroase metode deoarece orienteaza gândirea

scolarilor spre rezolvarea independenta de probleme. Utilizând metoda în discutie, profesorul pune pe scolar în situatia de a cauta un raspuns pertinent, o solutie pentru problema cu care se confrunta. Punctul de pornire îl constituie crearea situatiei – problema, care desemneaza o situatie contradictorie, conflictuala între experienta de cunoastere anterioara si elementul de noutate cu care se confrunta scolarul.

Situatia – problema este necesar sa prezinte urmatoarele caracteristici:

  • sa reprezinte o dificultate cognitiva pentru scolar, rezolvarea acesteia necesitând un efort real de gândire
  • sa trezeasca interesul scolarului
  • sa orienteze activitatea scolarului în directia rezolvarii problemei prin activarea cunostintelor si  experientelor dobândite anterior.

Problematizarea presupune patru momente fundamentale:

I. punerea problemei si perceperea ei de catre elevi (inclusiv primii indici orientativi pentru rezolvare).

II. studierea aprofundata si restructurarea datelor problemei

III.cautarea solutiilor posibile la problema pusa

a). analizeaza atent si cu discernamânt materialul faptic

b).formuleaza ipoteze privind solutionarea problemei si le verifica pe fiecare în parte.

IV. obtinerea rezultatului final si evaluarea acestuia- elevul compara rezultatele obtinute prin rezolvarea fiecarei ipoteze.

Metoda are un pronuntat caracter formativ deoarece:

a) antreneaza întreaga personalitate a elevului (intelectul, calitatile volitionale, afectivitatea), captând atentia si mobilizând la efort

b) cultiva autonomia actionala

c) formeaza un stil activ de munca

d) asigura sustinerea motivatiei învatarii

e) da încrederea în sine.

3. Metoda asaltului de idei (Brainstorming – ul)

Este o varianta a discutiei în grup, având ca obiectiv producerea de idei noi sau gasirea celei mai bune solutii pentru o problema de rezolvat, prin participarea membrilor grupului.

Cracteristici:

  • Se poate organiza cu toata clasa sau doar cu un grup special selectat.
  • Ideile sunt avansate (produse) în cadrul discutiilor sau dezbaterilor, valorizarea (evaluarea) lor având loc la sfârsitul lectiei.
  • Metoda ofera elevilor posibilitatea sa se exprime în mod liber, contribuind la formarea si dezvoltarea calitatilor imaginativcreative, a unor trasaturi de personalitate cum ar fi spontaneitatea, curajul de a exprima un punct de vedere, vointa etc.

Fazele activitatii didactice axate pe aceasta strategie:

a) împartirea clasei în grupuri de elevi (maxim 10)

b) alegerea unui secretar (care va contabiliza ideile în

ordinea emiterii lor)

c) comunicarea regulilor de desfasurare a activitatii:

  • se interzic aprecierile critice, ironizarile, cenzurarile,contrazicerile,obstructionarile
  • se exprima liber orice idee care-i trece elevului prin minte (pentru a stimula imaginatia)
  • se cere producerea unei cantitati cât mai mari de idei
  • se încurajeaza asociatiile originale de idei (pentru a afla raspunsul / solutia)
  • fiecare grup va emite câte o idee la o interventie

d) alegerea problemei si prezentarea ei de catre profesor

e) stabilirea, de catre profesor, la sfârsitul actiunii a unui grup de evaluare care vor prelucra ideile, le vor ierarhiza functie de valoarea lor, le vor prezenta

4. Metoda „Phillips 6 – 6”

Metoda contribuie la exprimarea personalitatii elevului şi se cupleaza perfect cu prelegerea – dezbatere, dar si cu jocul de decizie devenind – în aceste cazuri – procedeu didactic.

Profesorul are rolul de a dirija învatarea. Aceasta modalitate de lucru asigura abordarea într-un timp limitat a mai multor aspecte ale unei probleme, facilitând comunicarea, confruntarea si luarea deciziilor.

Procedura:

  • se împarte clasa în grupe eterogene de câte 6 elevi
  • se anunta tema / subiectul
  • profesorul explica succint scopul si modul de desfasurare a activitatii, precizând si durata: 4 minute – organizarea; 6 minute – discutii în cadrul grupului; 2 minute – prezentarea raportului fiecarui grup de catre un elev delegat.
  • fiecare grup desemneaza un coordonator si un purtator de cuvânt
  • timp de 6 minute au loc discutii în grup, facându-si schimb de idei
  • se întocmeste (dupa 6 minute) un raport în care se prezinta solutia / rezultatul la care s-a ajuns
  • purtatorul de cuvânt al grupului prezinta raportul celorlalte grupuri
  • profesorul împreuna cu raportorii fac o sinteza a rapoartelor stabilind solutia finala, conform opiniei majoritare.

4. Studiul de caz

este o metoda de explorare directa dar si o metoda actionala

consta în etalarea unor situatii tipice, reprezentative pentru o clasa de fenomene, ale caror trasaturi sunt cercetate

studiul de caz urmareste:

a) identificarea cauzelor care au determinat declansarea fenomenului respectiv

b) evolutia fenomenului comparativ cu fapte /evenimente similare

foloseste atât pentru cunoasterea inductiva (pornind de la premise particulare se trece la concluzii

generale), cât si deductiva (particularizând si concretizând unele aspecte de ordin general)

Etapele prezentarii studiului de caz:

a) descoperirea cazului si întelegerea profunda a acestuia

b) examinarea cazului din mai multe perspective:

teoretica

documentara

practica

c) selectarea metodelor de analiza

d) prelucrarea cazului respectiv

sistematizarea informatiilor

analiza situatiilor prezentate

stabilirea variantelor de rezolvare

e) stabilirea concluziilor (alegerea variantei optime)

Studiul de caz este o metoda care apropie principiul de învatare de modelul vietii, al practicii, având mare valoare euristica si aplicativa. Ea îi obliga pe elevi sa caute si sagaseasca mai multe variante de solutionare a problemei în fata careia se afla. În aceasta ipostaza, studiul de caz nu urmareste

dobândirea de noi cunostinte, ci mai degraba aplicarea practica a unor cunostinte însusite deja, în conditii si sub forme noi, impuse de situatia-problema ce urmeaza a fi solutionata prin gândire si

imaginatie.

Aplicarea metodei studiului de caz se poate realiza, în principal, sub forma a trei variante.

Varianta 1: Metoda situatiei (Case – Study – Method) care presupune o prezentare completa a cazului – problema, cu toate informatiile necesare solutionarii. Discutarea cazului începe imediat dar prezintă dezavantajul că este mai departe de realitate şi obliga educatorul sa-si procure informatiile necesare.

Varianta 2: Studiul analitic al cazului (Incidence Method) presupune prezentarea completa a situatiei existente, dar informatiile necesare solutionarii sunt redate numei partial sau deloc. Aceasta varianta este mai aproape de realitate, obliga la cautarea si procurarea personala a informatiilor .

Varianta 3: Studiul fara prezentarea completa a informatiilor necesare rezolvarii cazului; elevilor li se propun doar sarcini concrete de rezolvat, urmând sa se descurce prin eforturi proprii.

5. Simularea (Jocul de rol)

reprezinta o metoda actionala, bazata pe simularea unor functii, relatii, activitati, fenomene, sisteme etc.

scopul: formarea comportamentului uman pornind de la simularea interactiunii ce defineste o structura / relatie /situatie sociala

în aplicarea acestei metode, se porneste de la ideea ca elevul este un viitor profesionist care, pe lânga cunostintele de specialitate, are anumite abilitati, atitudini, convingeri, disponibilitati de

interactiune umana, asumare de responsabilitati etc.

metoda este foarte interesanta deoarece:

formeaza repede si corect anumite convingeri, atitudini, comportamente

asigura un autocontrol eficient al conduitelor si achizitiilor

dinamizeaza pe scolar (cognitiv, afectiv, actional) punându- l în situatia de interactiune.

Etapele pregatirii si folosirii jocului de rol:

1. identificarea situatiei interumane ce urmeaza a fi simulata (sa fie relevanta)

2. modelarea situatiei si proiectarea scenariului – sunt selectate aspectele esentiale care devin

modele si sunt transferate asupra elevilor (devin roluri de „jucat”)

3. alegerea partenerilor si instruirea lor -se distribuie rolurile

4. învatarea individuala a rolului prin studierea fisei data de profesor (15 – 20 minute pentru a se acomoda)

5. interpretarea rolurilor – simularea propriu- zisa,

6. dezbaterea finala – se face cu toti elevii; a interpretarii

rolului; se pot relua acele secvente în care nu s-au obtinut

comportamentele asteptate

Tipuri de jocuri de rol (principale) :

1. jocul de reprezentare a structurilor – folosit pentru întelegerea organigramei unui sistem socio-economic, sociocultural etc.

2. jocul de decizie – elevii primesc roluri menite a simula structura unui organism de decizie.

3. jocul de competitie – se urmareste simularea obtinerii unor performante de învingere a unui adversar.

4. jocul de arbitraj –ajuta la dezvoltarea capacitatilor de solutionare a problemelor conflictuale ce pot apare între doua persoane, instituţii etc.

6.  Metoda cubului – folosita pentru a facilita  explorarea unui subiect/situaţie din mai multe perspective, în vederea dezvoltarii competentelor necesare unei abordari complexe si integratoare

Etapele metodei:

1. Pe cele 6 fete ale cubului se mentioneaza sarcinile: descrie, compara, analizeaza, asociaza, aplica, argumenteaza.

2. Anuntarea temei/situatiei puse în discutie

3. Împartirea clasei în 6 grupuri, care examineaza tema conform cerintei înscrise pe fata cubului alocata fiecarui grup. Prin brainstorming, elevii emit idei pe care le includ în tema respectiva, în paragrafe distincte.

a) Descrie: culorile, formele, marimile/dimensiunile

b) Compara: asemanarile si diferentele specifice fata de alte realitati

c) Asociaza: tema la ce te îndeamna sa te gândesti?

d) Analizeaza: spune din ce se compune, din ce este facut etc.?

e) Aplica: cum poate fi folosita? Ce poti face cu ea?

f) Argumenteaza pro sau contra ei, enumerând suficiente motive care sa sustina afirmatiile tale.

4. Fiecare grup prezinta oral în fata celorlalte grupuri concluziile la care au ajuns (materialul elaborat)

5. Pe tabla, în forma cvasi-finala, vor fi desfasurate concluziile celor 6 grupuri, se comenteaza si, în final, se da un format integrat final lucrarii respective.

7. Studiul în  pe grupuri mici:

Argumente privind studiul în grupuri mici:

  • Elevii învaţă mai bine dacă discută între ei;
  • Sensul conceptelor este mai bine conturat prin activităţi comune
  • Dezvoltă creativitatea elevilor;
  • Dezvoltă abilităţi de comunicare;
  • Dezvoltă încrederea în sine;
    • Creşte varietatea ideilor;
    • Activitatea în grup este mai dinamică;
    • În interiorul grupului se exersează mai multe roluri.

Mărimea grupului:

  • Grupuri de 3-5 elevi. Avantaje:
      • Elevii se simt mai siguri;
      • Ajung mai uşor la un punct de vedere comun;
      • Se discută fără un coordonator;
      • Fiecare membru poate să-şi spună punctul  de vedere.
  • Grupuri de 8 şi peste 8 elevi – se formează atunci când clasa are de rezolvat probleme ce implică două soluţii de tipul da-nu, pro sau contra. Avantajul lor constă în:

Exemple de situaţii în care se optează pentru asemenea grupuri ar putea fi:

  • Când se practică brain-storming-ul;
  • Când se lucrează în cerc;
  • Când se dezvoltă o idee în lanţ.

8. Metoda Predării/Învăţării reciproce (Reciprocal teaching – Palinscar, 1986)

Este o strategie de învăţare a tehnicilor de studiere a unui text. După ce sunt familiarizaţi cu metoda, elevii interpretează rolul profesorului, dezvoltând dialogul elev – elev.

Metoda învăţării reciproce este centrată pe patru strategii de învăţare:

  • Rezumarea înseamnă expunerea a ceea ce este mai important din ceea ce s-a citit; se face un rezumat.
  • Punerea de întrebări se referă la listarea unei serii de întrebări despre informaţiile citite; cel ce pune întrebările trebuie să cunoască bineînţeles şi răspunsul.
  • Clarificarea presupune discutarea termenilor necu-noscuţi, mai greu de înţeles, apelul la diverse surse lămuritoare, soluţionarea neînţelegerilor.
  • Prezicerea se referă la exprimarea a ceea ce cred elevii că se va întâmpla în continuare, bazându-se pe ceea ce au citit.

Avantajele metodei predării/învăţării reciproce:

− este o strategie de învăţare în grup, care stimulează şi motivează;

− ajută elevii în învăţarea metodelor şi tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de muncă intelectuală pe care le poate folosi apoi şi în mod independent;

− dezvoltă capacitatea de exprimare, atenţia, gândirea cu operaţiile ei şi capacitatea de ascultare activă;

− stimulează capacitatea de concentrare asupra textului de citit şi priceperea de a de a selecţiona esenţialul;

9. Expunerea

Avantajele pe care le oferă prezentarea, expunerea prin intermediul cuvântului rostit şi receptat mental prin auz a făcut ca metodele expozitive să fie utilizate în procesul de învăţământ, încă de la primele forme instituţionalizate de educaţie.

Folosirea metodelor explozive prezintă însă dezavantajul că fac apel la receptivitatea elevilor fără ca ei să participe activ la elaborarea de noi achiziţii, să-şi exerseze gândirea şi spiritul critic; activitatea lor este redusă, din care cauză poate să apară plictiseala şi chiar oboseala; se poate instala predispoziţia spre superficialitate şi formalism în învăţare.

Explicaţia, o variantă a expunerii, presupune aflarea, pe baza unei argumentaţii deductive – de la general la particular – a unor adevăruri noi. Profesorul porneşte de la enunţarea clară a unor concepte, reguli, norme, teoreme etc. pe care elevii le cunosc deja, după care analizează argumentele, premisele sau cauzele, iar apoi prezintă şi exemple sau diferite cazuri aplicative, particulare; pe această cale se asigură dezvăluirea sau desluşirea, întărirea şi confirmarea celor expuse. Astfel, elevii sunt ajutaţi să-şi clarifice şi să adâncească înţelegerea unor concepte, reguli, principii, legi etc. prin raportarea lor la structuri de ordin inferior acestora.

10. Demonstraţia – presupune a prezenta elevilor obiecte, fenomene, procesele – reale sau fictive – imagini ş.a., în scopul asigurării unui suport perceptiv, pentru uşurarea efortului de explorare a realităţii, pentru a asigura accesibilitatea şi înţelegerea în procesul cunoaşterii.

În funcţie de materialul demonstrativ ce se utilizează:

  • ·demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice),
  • ·demonstraţia cu ajutorul desenului la tablă sau cu ajutorul modelelor (fizice, grafice etc.),
  • ·demonstraţia cu ajutorul imaginilor audiovizuale, demonstraţia prin exemple ş.a. (Ioan Cerghit).

Condiţii care asigură eficienţă sporită folosirii demonstraţiei:

–          materialul intuitiv se arată elevilor numai în momentul în care va fi folosit efectiv;

–          în măsura în care e posibil, fără a se forţa nota, este bine ca perceperea materialului să se facă prin intermediul a cât mai mulţi analizatori;

–          obiectele şi fenomenele să fie prezentate, de la caz la caz, pe etape, faze specifice dezvoltării (evoluţiei) unui proces;

–          în dirijarea observaţiei să se pornească de la perceperea în ansamblu a obiectului, către părţile sale componente, cu sublinierea, pe baza comparaţiilor, a unor asemănări şi deosebiri şi prin raportarea fiecărei părţi la întreg;

–          în timpul demonstrării să se asigure angajarea efortului intelectual al elevilor, în scopul formării şi dezvoltării unor capacităţi de cunoaştere, a spiritului de observaţie; să se realizeze o explorare perceptivă, mobilizând şi exersând procesele de cunoaştere.

3.Resursele tehnice

Resursele tehnice contribuie la crearea situaţiilor de învăţare, la favorizarea unei învăţări rapide, conştiente, accesibile, sistematice şi temeinice. Mijloacele de învăţământ constituie una din componentele procesului de învăţământ. Constituie un subsistem cu funcţionalitate precisă, al căror potenţial pedagogic este valorificat în funcţie de metodele şi procedeele de instruire, pentru realizarea eficientă a sarcinilor proiectate la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare.

Dupa natura şi funcţionalitatea lor, distingem mai multe categorii de mijloace de învăţământ:

–          Mijloacele de învatamânt reale, ca mijloace naturale, sunt: obiecte, plante, animale, roci, substante chimice, caiete didactice pentru exerciţii. Toate materialele didactice folosite trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive, bine executate, cu un design corespunzator. Materialele să se folosească când si cum trebuie. Sa se faca un instructaj corect pentru observarea şi pentru folosirea lor.

–          Mijloacele de substituţie sunt modele obiectuale, grafice, schematice

–          Mijloace obiectuale: mulaje, corpuri geometrice, machete, steme, peceti etc;

–          Mijloace iconice (figurative): fotografii, desene didactice, scheme, diagrame, planse, harti, panouri etc. Materialele didactice sa fie corect realizate, să aibă un aspect estetic; să se foloseasca la momentul potrivit; să se explice şi să se demonstreze prin intermediul lor.

–          Mijloace ideative – conceptele, rationamentele, teoriile. Ele devin suporturi mintale de cooperare pentru însusirea altor cunoştinţe. Învăţarea interdisciplinară obligă la deplasarea învăţării în planuri diferite de cunoaştere. Teoriile dintr-un domeniu devin elemente de sprijin pentru teorii din alte domenii. Transferurile cognitive fac posibile colaborările interdisciplinare. În procesul didactic trebuie să se elaboreze, să se construiască noţiunile, conceptele, teoriile; să se dezvaluie, pe plan mintal, conţinutul şi sfera lor; ulterior numai se definesc şi se clasifică (daca este cazul).

–          Mijloace actionale: modele experimentale, de organizare a experientelor; modele de concepere si realizare a lucrarilor de laborator, atelier, de proiectare, practica în productie; modele pentru simulatoare; modele informatice – calculatoarele. Conceperea şi calitatea realizării lor contribuie la însuşirea cunoştintelor, formarea priceperilor şi deprinderilor şi, mai cu seamă, la formarea atitudinilor de cunoaştere. Principalele condiţii de eficacitate sunt: să se selecteze modelele de actiune în concordanta cu specificul disciplinelor, vârsta si nivelul de pregatire al elevilor; să fie relevante pentru fe nomenele studiate; să se asigure învăţarea dirijată a modelelor acţionale; să se formeze şi să se consolideze atitudini pozitive de cunoaştere.

–          Mijloacele „Gutenberg” – cărţile, cursurile, îndrumătoarele, culegerile de texte, culegerile de exerciţii şi probleme, revistele de specialitate. Se recomandă pentru: formarea deprinderilor de lectura, de studiu individual; formarea sentimentului de respect fata de carti; formarea deprinderilor de folosire a sistemului biblioteconomic, pentru o receptare rapidă a informaţiilor.

–          Mijloacele informatice. Calculatoarele. Mijloacele informatice sunt absolut necesare învatamântului. Sunt folosite pentru: instruirea asistata de calculator necesara pentru însusirea cunostintelor, formarea priceperilor si deprinderilor; exersarea asistata de calculator: pentru fixarea cunostintelor; verificarea asistata de calculator; se realizează cu ajutorul programelor pentru testarea nivelului de învăţare şi pentru evaluarea răspunsurilor pe baza algoritmilor. Calculatorul, cu toate  avantajele incontestabile, rămâne un mijloc de învatamânt integrat sistemului uman de învăţare, ramâne un auxiliar pretios.

–          Mijloace de evaluare: modele de evaluare orală – chestionarea individuală şi de grup; modele de evaluare scrisă – lucrari de control, teze, teste de cunoştinţe; modele de evaluare practică – de apreciere şi notare a obiectelor sau a activităţilor desfăşurate; modele de evaluare informatizată – cu ajutorul calculatorului.

–          Mijloace tehnice audiovizuale: auditive: discuri, benzi, imprimari radio, casete, compact-discuri, vizuale: folii transparente, diapozitive, diafilme; audiovizuale: filme si montaje de televiziune si prin sateliti, videocasete. Mijloacele auditive se realizează cu picup, magnetofon, emitator radio, radio casetofon, casetofon. Mijloacele vizuale se realizează prin proiecţii fixe: Mijloacele audiovizuale se realizează prin priectiile cinematografice si prin emisiunile de televiziune.

Valenţele psihologice ale mijloacelor de învăţământ

Unii psihologi şi pedagogi (Skinner, Galton) contestă utilizarea imaginii audio-vizuale în stadiul conceptualizării, al elaborării noţiunilor, ideilor; ei văd în utilizarea de imagini şi mai ales în abuzul de imagini (imagism) un impediment în calea abstractizării.

Pedagogia tehnologiei mijloacelor de învăţământ recomandă integrarea lor în activitatea didactică pentru valoarea demonstrativă şi intuitivă a acestor surse de informare, pentru actualizarea  informaţiei, pentru avantajul transmiterii unui volum mare de informaţie, pentru valoarea lor formativ-educativă.

Exigenţe pedagogice pentru folosirea şi integrarea mijloacelor de învăţământ în activitatea didactică. La întrebarea dacă mijloacele audiovizuale si mijloacele informatizate, cu toate avantajele reale pe care le prezintă, pot înlocui profesorul si cartea, răspunsul este nu. De ce? Pentru ca dincolo de volum informaţional, în cadrul relaţiei didactice se comunica atitudini si convingeri, se creează o ambianta formativa, educativa. Rolul profesorului nu se rezuma la combinarea informaţiei care poate fi preluata si executata mult mai bine, mai complet, mai organizat, mai sistematic de către mijloacele tehnice. Rolul esenţial al profesorului este acela de a stimula si îndruma maturizarea intelectuala si psihosociala a elevului şi studentului, de a dezvolta interese, de a forma convingeri. Pentru a nu se  compromite intenţia de a asigura un eficient învăţământ prin folosirea acestor mijloace, se impun anumite exigenţe. Materialul pedagogic sa fie de bună calitate – accesibil, relevant, convingător, estetic prezentat. Aparatele utilizate să fie într-o stare de perfectă funcţionare: defecţiunile lor produc

ilaritatea şi neîncrederea în tehnică. Este necesar ca elevii să se pregătească pentru receptarea informaţiilor, să stabilească multe corelaţii cu ceea ce s-a învăţat anterior, să se mijlocească transferurile de cunoştinţe dintr-un domeniu în altul, sa se mijlocească studiul interdisciplinar.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Definiţi metodologia didactică, strategia didactică, metoda, procedeu didactic, lecţia
  2. Enumeraţi forme de organizare a procesului de învăţământ experimentate la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea
  3. Argumentaţi rolul lecţiei ca formă fundamentală de organizare a procesului de învăţământ
  4. Precizaţi criteriul care stă la baza stabilirii tipului de lecţie
  5. Enumeraţi principalele tipuri de lecţie
  6. Precizaţi factorii în funcţie de care se alege o metodă de învăţământ;
  7. Enumeraţi funcţii ale metodelor de instruire
  8. Descrieţi principalele metode de predare-învăţare (conversaţia, problematizarea, brainstormingul, metoda Philips 6-6, studiul de caz, jocul de rol, metoda cubului, metoda predării învăţării reciproce, expunerea, demonstraţia)
  9. Definiţi resursele tehnice din perspectiva structurii procesului de învăţământ;
  10. Clasificaţi mijloacele de învăţământ;
  11. Enumeraţi condiţii de eficacitate a mijloacelor de învăţământ

12.  Identificaţi valenţele psihologice ale mijloacelor de învăţământ

Unitatea de învăţare IV

PROIECTAREA DIDACTICĂ

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–         să analizaţi conceptul de proiectare pedagogică;

–         să identificaţi tipurile de proiectare operabile la nivelul procesului de învăţământ,

–         să enumeraţi trăsăturile specifice proiectării curriculare;

–         aplicaţi modelul proiectării curriculare la nivelul activităţilor didactice şi educative, organizate în cadrul procesului de învăţământ;

–         să evidenţiaţi rolul creativ al profesorului de specialitate angajat în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea curriculară a activităţii didactice

–         să enumeraţi etapele lecţiei mixte;

–         să descrieţi etapele lecţiei.

–         să precizaţi în ce constă specificul activităţilor educative, din punct de vedere al modelului curricular

–         să descrieţi activitatea de proiectare a activităţii profesorului-diriginte în vederea întocmirii Caietului dirigintelui

–         să enumeraţi etapele realizării activităţilor educative, în planificare

–         să identificaţi legătura dintre principalele etape şi secvenţe ale realizării activităţilor educative

ÑConcepte cheie: proiectare pedagogică, proiectare tradiţională, proiectare curriculară, nivelurile proiectării curriculare, captarea atenţiei, dirijării învăţării, relevanţa (măsurarea) rezultatelor, a performanţelor (verificarea), asigurarea conexiunii inverse (feed-back), evaluarea rezultatelor (performanţei), fixarea (retenţie) celor învăţate, transferul, caietul dirigintelui, planificarea/proiectarea activităţii educative

  1. 1. Proiectarea pedagogică a activităţilor la nivelul procesului de învăţământ

Conceptul de proiectarea pedagogică defineşte activitatea care anticipează realizarea obiectivelor, conţinuturilor, metodelor şi a evaluării într-un context de organizare  specific procesului de învăţământ, la toate nivelurile acestuia. Ca activitate de creaţie specifică, proiectarea pedagogică vizează valorificarea optimă a timpului real destinat învăţării, în mediul şcolar şi extraşcolar.

Tipurile de proiectare operabile la nivelul procesului de învăţământ pot fi identificate în raport de modelul de planificare globală folosit care corespunde concepţiei didactice promovate la nivel instituţional. Din această perspectivă pot fi sesizate două modele aflate în opoziţie: a) modelul de proiectare tradiţională; b) modelul de proiectare curriculară. Prezentarea grafică a celor două modele evidenţiază trăsăturile structurale ale acestora (vezi Cristea, Sorin, 2000, pag. 311-314).

Proiectarea tradiţională / prezentare grafică

o = obiective
c = conţinut
m = metodologie
e = evaluare
f.f. = formarea formatorilor (iniţială-continuă).

Acest model de proiectare, întreţinut de didactica premodernă (tradiţionalistă) acordă prioritate: conţinuturilor (predominant intelectuale), instruirii dirijate (predominant formale) profesorului (cu o formare iniţială şi continuă care pune accent pe pregătirea de specialitate în detrimentul celei psihopedagogice); schemei rigide de desfăşurare a activităţii (subordonată conţinuturilor, fără a urmări, în mod special, corelaţia obiective-conţinuturi-metode-evaluare).

Proiectarea curriculară / prezentare grafică

o = obiective
c = conţinut
m = metodologie
e = evaluare
f.f. = formarea formatorilor (iniţială-continuă).

Acest model de proiectare, promovat de didactica postmodernă (curriculară) acordă prioritate: obiectivelor  (deschise în direcţia tuturor resurselor personalităţii elevului – morale, intelectuale, tehnologice, estetice, fizice), instruirii (formale dar şi nonformale şi informale), cu deschidere spre autoinstruire;  corelaţiei funcţionale profesor-elev  (formarea iniţială şi continuă a profesorului valorificând integral pregătirea: de specialitate-psihopedagogică-metodică); schemă flexibilă de desfăşurare a activităţii (care urmăreşte, în mod special, corelaţia obiective-conţinuturi-metode-evaluare; care asigură evaluarea continuă a activităţii, cu funcţie de reglare-autoreglare permanentă a acesteia).

Proiectarea curriculară a activităţilor didactice

Proiectarea activităţii didactice la nivelul unui model curricular, solicită definirea acestuia în termeni operaţionali. Avem în vedere delimitarea etapelor care trebuie parcurse în concordanţă cu traseele consacrate în proiectarea-realizarea-dezvoltarea curriculară. În această perspectivă profesorul de orice specialitate trebuie să aibă în vedere: 1) organizarea activităţii; 2) planificarea globală a activităţii (conceperea activităţii); 3) realizarea scenariului activităţii; 4) finalizarea activităţii.

Modelul de proiectare curriculară a activităţii didactice (lecţiei etc.) nu exclude, ci, din contră, presupune creativitatea profesorului. Avem în vedere capacitatea sa de adaptare continuă la schimbările curente care apar pe parcursul oricărei activităţi. Modelul de proiectare curriculară are deschiderea necesară pentru valorificarea creativităţii profesorului la toate cele patru niveluri pe care le prezentăm în continuare:

I) Organizarea activităţii

1) Tema activităţii (subcapitolului, capitolului);

2) Subiectul activităţii (titlul activităţii care va fi predată-învăţată-evaluată);

3) Scopul activităţii (exprimă sintetic obiectivele generale şi specifice ale subcapitolului-capitolului

4) Tipul activităţii (vezi tipurile de activitate didactică, vezi tipurile şi variantele de lecţii etc.) – determinat conform obiectivelor predominante / sarcinii didactice fundamentale;

5) Formele de organizare a activităţii (instituţionalizate sau adoptate în cadrul formei instituţionalizate – vezi învăţământul: frontal – pe grupe – individual) valorificate în perspectiva diferenţierii instruirii

II) Planificarea globală a activităţii didactice

(conceperea activităţii didactice)

5) Obiectivele operaţionale / concrete (deduse din scopul activităţii şi din obiectivele specifice / cadru, de referinţă stabilite la nivelul programei şcolare) – schema de elaborare: acţiunile elevului (observabile, evaluabile); resursele necesare (conţinut – metodologie – condiţii de instruire/învăţare: interne – externe); modalităţile de evaluare (iniţiale – pe parcursul activităţii – la sfârşitul activităţii);

6) Conţinutul de predat-învăţat-evaluat (corespunzător obiectivelor specifice şi operaţionale / concrete);

7) Metodologia de predare-învăţare-evaluare (stabilită în raport de obiectivele pedagogice concrete/operaţionale) include: întrebările – tip exerciţiu; tip problemă; tip situaţii-problemă; sarcinile didactice, fundamentale-operaţionale, de predare-învăţare-evaluare; deschiderile metodologice (procedee, metode didactice, strategii de predare-învăţare-evaluare);mijloacele de învăţământ (disponibilizate / disponibilizabile); tehnicile de evaluare (integrate în structura diferitelor metode şi strategii didactice).

III) Realizarea activităţii didactice

8) Scenariul didactic (orientativ / deschis):

– evenimentele didactice / corespunzător tipului de lecţie;

– reactualizarea unor cunoştinţe, capacităţi, strategii cognitive;

– prezentarea / crearea unor probleme, situaţii-problemă;

– dirijarea învăţării prin: strategii de comunicare-învăţare; strategii de cercetare-învăţare; strategii de acţiune-învăţare; strategii de programare-învăţare (instruire programată, instruire asistată pe calculator);

– evaluarea soluţiilor adoptate pentru rezolvarea problemelor, pentru rezolvarea situaţiilor-problemă;

– fixarea soluţiilor / răspunsurilor prin aprofundare în condiţii de interpretare, aplicare, analiză-sinteză, evaluare critică (aprecieri globale – individuale);

– stabilirea temelor pentru acasă: generale – individualizate; recomandări metodologice, bibliografice.

IV) Finalizarea activităţii

9) Concluzii:

– evaluarea globală / caracterizare generală;

– decizii cu valoare de diagnoză-prognoză: note şcolare, aprecieri, observaţii, caracterizări etc.;

– stabilirea liniei / liniilor  de perspectivă.

2. Etapele lecţiei

R. Gagné (Principii de design al instruirii, Bucureşti, EDP, 1977) s-a ocupat de teoria proiectării didactice (design instrucţional), ceea ce a adus o mai mare supleţe în structura internă a lecţiei. Evenimentele propuse de el sunt, în general, valabile pentru lecţia mixtă; astfel, în funcţie de sarcina didactică de bază, etapa de dirijare a învăţării poate fi cu uşurinţă adaptată oricărei variante de lecţie (dobândire de cunoştinţe, consolidare, recapitulare-sistematizare, formare de priceperi şi deprinderi, evaluare). Acestea sunt următoarele: captarea şi păstrarea atenţiei, enunţarea (comunicarea) obiectivelor urmărite, reactualizarea elementelor învăţate anterior, prezentarea materialului stimul (materiei noi), asigurarea „dirijării învăţării”, relevanţa (măsurarea) rezultatelor, a performanţelor (verificarea), asigurarea conexiunii inverse (feed-back-ului) pentru corectitudinea performanţei, evaluarea rezultatelor (performanţei), fixarea (retenţie) celor învăţate, transferul (aplicarea cunoştinţelor) şi eventual şi altele (de exemplu, enunţarea temelor pentru acasă).

În cele ce urmează prezentăm etapele /componentele de bază ale structurii lecţiei mixte, întrucât ea combină sarcinile didactice de bază. Acestea sunt:

Moment organizatoric: profesorul trebuie să se asigure nu numai de liniştea necesară- condiţii minimale: elevii au cărţi, au cu ce să scrie, pe ce să scrie, chiar dacă nu le utilizează în momentul respectiv.

Captarea atenţiei (moment de ordin psihologic): atenţia, efortul cognitiv al elevilor să fie orientată spre ceea ce vrea profesorul să realizeze; apel la motivaţia elevului, trezirea unor interese specifice, apel la curiozitatea intelectuală, cu ajutorul unor elemente de problematizare (să declanşeze o contradicţie cognitivă, printr-o situaţie problemă).

Reactualizarea cunoştinţelor anterioare: poate fi realizată prin: verificarea temelor: global, cantitativ sau din punct de vedere calitativ, reactualizarea acelor concepte, principii, definiţii, teorii pe care profesorul le consideră utile, semnificative şi relevante pentru o nouă învăţare; este o condiţie a învăţării conştiente şi active.

Dirijarea învăţării sau Comunicarea (asimilarea) noilor cunoştinţe este etapa cu durata cea mai mare în care se desfăşoară activitatea dominantă (transmitere de cunoştinţe, formarea unor abilităţi, repetarea şi sistematizarea cunoştinţelor, evaluarea). În această etapă profesorul realizează, pe rând, diferite activităţi, fiecare presupunând o metodologie specifică. De pildă, prezentarea conţinutului poate fi realizată prin următoarele trei modalităţi: prezentare activă (acţională), prezentare iconică (mijlocită de substitute ale realităţii): imagini figurative sau grafice, scheme privind bilanţul, organigrama etc, prezentare simbolică: pe bază de simboluri verbale sau scrise (formule matematice pentru indicatorii economici). Metodele cel mai des utilizate sunt cele bazate pe comunicare orală (expunerea, conversaţia) şi scrisă (munca cu manualul, lectura rapidă). Dirijarea învăţării presupune şi adaptarea permanentă la situaţia concretă de instruire. Această adaptare se poate situa pe / între următoarele niveluri principale: dirijare riguroasă, pas cu pas urmărită, dirijare moderată, minimă dirijare.

Fixarea noţiunilor esenţiale: vizează repetarea, în forme variate, pentru a se asigura extinderea sistemului de legături între noţiuni. Presupune rezumarea şi sistematizarea volumului de informaţii, formularea de sarcini diferite mai ales din mijlocul lecţiei care să menţină starea de activism în procesul învăţării/repetării.

Conexiunea inversă (feed-back): este un tip specific de interacţiune didactică prin care se solicită dovedirea însuşirii unui conţinut înainte de a permite achiziţionarea altuia; operează o diagnosticare a unui rezultat în vederea  introducerii unor secvenţe cu rol corectiv şi ameliorativ sau cu scopul refacerii programului ce a produs disfuncţia constatată: explicaţii, exerciţii suplimentare, schimbarea ritmului de studiu, analiza unor greşeli tipice, noi intervenţii (revizii, ajustări, inovaţii spontane) suplimentare cu rol corectiv asupra acţiunilor de suprasolicitare/subsolicitare realizate prin predare.

Verificarea şi aprecierea rezultatelor implică o evaluare care se deosebeşte de conexiunea inversă prin faptul că scopul său imediat este acordarea de note şi calificative, pe baza operaţiilor de măsurare şi de apreciere a rezultatelor obţinute. Este etapa de confruntare a rezultatelor obţinute cu obiectivele propuse. Această confruntare este posibilă, întrucât elaborarea instrumentelor de măsurare[1] se face pe baza obiectivelor lecţiei, considerate „criterii de reuşită”.

Transferul cunoştinţelor este o etapă aflată în legătură cu formularea obiectivelor operaţionale („ce ştiu să facă elevii cu ceea ce ştiu”) care constă în posibilitatea efectuării unor extensii a cunoştinţelor la situaţii diferite de cele în care s-a realizat învăţarea lor. Transferul cunoştinţelor este facilitat de însuşirea temeinică a sistemelor de noţiuni specifice mai multor domenii de activitate, de priceperile şi deprinderilor intelectuale formate, precum şi de întărirea pozitivă a celor învăţate.

Tema pentru acasă. Importanţa acestei etape derivă din faptul că îşi propune aprofundarea cunoştinţelor pe baza situaţiilor de învăţare oferite în clasă. Prin specificul său, ca activitate independentă, tema pentru acasă fixează şi perfecţionează deprinderile de muncă intelectuală.

3. Proiectarea curriculară a activităţilor educative

Proiectarea activităţii educative solicită adaptarea modelului curricular aplicat în cazul oricărei activităţi didactice. Elementele specifice vizează: a)tipul de activitate care este o activitate în care predomină sarcinile educative; b)ponderea obiectivelor educaţiei morale, a conţinuturilor şi metodelor corespunzătoare acestora; c) evaluarea stimulativă bazată pe aprecieri formative pozitive dar lipsită de decizii tipice activităţilor didactice (note şcolare, examene etc.). Sarcina proiectării unor activităţi educative, în mediul şcolar (dar şi extraşcolar) revine în primul rând (dar nu exclusiv) profesorului-diriginte.

Proiectarea activităţii profesorului-diriginte este realizată la nivelul unui document de planificare globală, numit, în mod convenţional, Caietul dirigintelui. Proiectarea, realizarea, dezvoltarea şi finalizarea curriculară a acestui Caiet evidenţiază capacitatea creativă a profesorului-diriginte. Avem în vedere:

1) Principiile de proiectare a Caietului-dirigintelui: a) continuitatea pe parcursul unei trepte şcolare; b) deschiderea faţă de toate resursele de informare şi formele de educaţie (formală-nonformală); c) valorificarea cunoştinţelor de pedagogie (conţinuturile şi formele generale ale educaţiei; proiectarea curriculară, educaţia permanentă) şi psihologie (generală şi a vârstelor; metodologia cunoaşterii psihopedagogice);

2) Funcţiile generale asumate: cunoaşterea psihopedagogică şi socială a clasei de elevi şi a fiecărui elev, la nivelul potenţialului maxim; orientarea şcolară, profesională şi socială a elevilor şi a familiilor acestora;

3) Structura Caietului: a) Informaţii generale necesare pentru proiectarea activităţii (despre: elevi, profesori, părinţi, comunitate locală); b) Planificarea activităţii (globală / pe ciclu; eşalonată / anual, semestrial; schema de proiectare: obiective generale / cu accent pe educaţia morală – specificarea şi operaţionalizarea lor / în raport de particularităţile vârstei, şcolii, clasei, comunităţii locale; modele de planificare pentru: activităţi cu caracter formal – ora de dirigenţie, de consiliere; activităţi cu caracter nonformal; activităţi cu colectivul didactic al clasei, activităţi cu părinţii etc.); c) Cunoaşterea clasei şi a elevului – model de fişă şcolară: date generale despre elev – dezvoltarea fizică şi starea sănătăţii – rezultate în activitatea şcolară şi extraşcolară (studiu longitudinal) – caracterizarea psihopedagogică şi socială (studiu longitudinal şi transversal – cu caracterizare finală) – vezi Cristea, Sorin, 2000, pag.35-36.

Modelul de planificare a activităţii educative (orei de dirigenţie etc.), gândit dintr-o perspectivă proprie proiectării de tip curricular,  include următoarele elemente componente:

I) Organizarea activităţii: 1) Tema activităţii educative/orei de dirigenţie: reflectă obiectivele pedagogice generale ale educaţiei: morale-intelectuale-tehnologice-estetice-fizice;

2) Subiectul activităţii educative / orei de dirigenţie: reflectă un obiectiv specific, din categoria celor stabilite în cadrul programelor activităţii educative, adoptate la nivel central, teritorial, local, care vizează, cu prioritate, realizarea unei dezbateri etice;

3) Tipul activităţii educative / orei de dirigenţie: dezbatere etică proiectată conform obiectivelor specifice şi metodei adoptate cu prioritate / exerciţiul moral, convorbire morală, problematizare morală, asalt de idei cu conţinut moral etc.;

4) Scopul activităţii educative /orei de dirigenţie / exprimă sintetic obiectivele generale şi specifice asumate;

II) Planificarea globală a activităţii de educaţie / orei de dirigenţie:

5) Obiectivele concrete/operaţionale deduse de profesorul-diriginte din scopul activităţii educative / orei de dirigenţie – schema de elaborare: acţiunile elevului (observabile în termeni de performanţe actuale, potenţiale) – resursele umane (conţinut preponderent etic – metodologie / vezi metodele folosite în cazul educaţiei morale – modalităţile de evaluare: orientativă, stimulativă, pozitivă);

6) Conţinutul activităţii educative /orei de dirigenţie / corespunzător obiectivelor specifice şi concrete asumate, orientate în sensul valorilor morale;

7) Metodologia realizării activităţii educative / orei de dirigenţie (stabilită conform obiectivelor concrete) angajează: exerciţii morale, exemple morale, convorbiri morale, studii de caz, asalt de idei, cu mijloace pedagogice adecvate (material documentar ilustrativ, bibliografic, informatizat etc.).

III) Realizarea activităţii educative / orei de dirigenţie

8) Scenariul pedagogic (orientativ, deschis): a) captarea atenţiei / motivarea elevilor (pentru dezbaterea etică proiectată), din punct de vedere: moral, intelectual, tehnologic, estetic, fizic; b) actualizarea informaţiilor anterioare importante pentru desfăşurarea dezbaterii etice proiectate / vezi raportul asupra situaţiei la învăţătură şi disciplină prezentat de elevi din conducerea clasei; c) pregătirea elevilor pentru dezbaterea etică / verificarea materialului documentar necesar (ilustrativ, bibliografic, informatizat etc.) şi a modului în care au fost îndeplinite sarcinile prevăzute anterior (referate, conspecte, informaţii suplimentare, mijloace de instruire disponibile / casetofon, video, calculator  etc.); d) comunicarea obiectivelor concrete ale activităţii / comunicare axiologică – accent pe valorile morale ale temei, subiectului, supus dezbaterii; e) realizarea dezbaterii, în mod prioritar ca dezbatere etică, valorificând, în funcţie de specificul colectivului clasei de elevi: procedeul pedagogic al exemplificării (modele consacrate din ştiinţă, artă, economie, politică, filozofie, religie etc.; din viaţa socială, din viaţa comunităţii educative locale, din viaţa şcolii şi a clasei de elevi) – metoda pedagogică a dezbaterii implicată la nivelul următoarelor strategii pedagogice: exerciţiul moral, convorbire morală, demonstraţie morală, cercetare /investigaţie morală, problematizare morală, studiul de caz moral, asalt de idei, cu conţinut moral; f) sistematizarea şi fixarea ideilor importante, rezultate din dezbaterea etică provocată la nivel de: atitudini comportamentale, strategii de analiză-sinteză, evaluare critică a unor situaţii de viaţă, cunoştinţe şi capacităţi susţinute, pedagogic, psihologic şi social, la nivel de educaţie: morală – intelectuală – tehnologică – estetică – fizică; g) asigurarea circuitelor de conexiune inversă, externă şi internă, necesare pentru auto-reglarea activităţii educative pe tot parcursul desfăşurării acesteia, în funcţie de nivelul (calitativ şi cantitativ) de participare al elevilor la dezbaterea etică proiectată.

IV) Finalizarea activităţii educative / orei de dirigenţie

9) Concluzii: a) în legătură cu activitatea educativă realizată; b) în legătură cu linia / liniile de perspectivă stabilite pentru evoluţia colectivului.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Analizaţi conceptul de proiectare pedagogică;
  2. Identificaţi tipurile de proiectare operabile la nivelul procesului de învăţământ,
  3. Enumeraţi trăsăturile specifice proiectării curriculare;
  4. Descrieţi modelul proiectării curriculare la nivelul activităţilor didactice şi educative, organizate în cadrul procesului de învăţământ;
  5. În ce constă rolul creativ al profesorului de specialitate angajat în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea curriculară a activităţii didactice? Enumeraţi etapele lecţiei mixte;
  6. Descrieţi etapele lecţiei mixte
  7. Comparaţi etapa asigurării conexiunii inverse (feed-back) cu etapa de evaluare a rezultatelor
  8. Precizaţi în ce constă specificul activităţilor educative, din punct de vedere al modelului curricular
  9. Descrieţi activitatea de proiectare a activităţii profesorului-diriginte în vederea întocmirii Caietului dirigintelui

10.  Enumeraţi etapele realizării activităţilor educative, în planificare

11.  Caracterizaţi principalele etape pe baza secvenţelor realizării activităţilor educative

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

NORMATIVITATEA DIDACTICĂ

Obiectivele temei

  • Dezvoltarea capacităţii de a defini conceptul de principiu didactic
  • Dezvoltarea capacităţii de a identifica funcţiile principiilor  didactice
  • Dezvoltarea capacităţii de a clasifica principiile didactice şi de a le caracteriza succint

Concepte cheie: principiul didactic, funcţii ale principiilor, caracterizarea principiilor didactice

Conceptul de principiu didactic

Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot da procesului didactic un sens funcţional. Aceste principii sunt rezultatul generalizarii experienţei parcurse de zeci de generaţii de profesori, ceea ce le dă un caracter continuu perfectibil (elaborate în secolul al XVII-lea de Comenius).

În acelasi timp, principiile didactice se definesc prin trei note distinctive: caracterul general –caracterul sistemic, caracterul.

Caracterizarea principiilor didactice (Cucoş, 1996, 59-66)

1. Principiul integrării  teoriei cu practica

–          principiu cu caracter general, prevede ca tot ceea ce se însuşeşte în activitatea didactica să fie valorificat în activitati ulterioare (activitati de învatare sau activităţi materiale)

–          impune o intercondiţionare a obiectivelor  didactice cu cele ale logicii ştiintei şi cu cerinţele presupuse de integrarea profesională;

–           se poate aplica în doua direcţii:

a. fie în ideea folosirii datelor asimilate la un moment dat, ca antecedente pentru rezolvarea unor sarcini teoretice ulterioare (rezolvarea de probleme, aplicarea unor reguli în alte contexte etc.)

b. fie în sensul prelungirii activităţii de însuşire de cunoştinţe sau dobândire de deprinderi în activităţi concrete, adica prelungirea lui „a şti” în „a şti să faci”, a şti să fii, a şti să fii şi să devii.

–          acest principiu ne invita la un dialog permanent între teoretic si practic.

–          este o modalitate de sporire a cunoasterii si a experientei.

–          în plan practic – acest principiu didactic poate fi respectat de educatori prin:

  • corelări, exemplificări, supunerea elevilor la exersari, exercitii
  • incitarea elevilor la cercetare stiintifica în cercuri aplicative
  • interpretarea unor fenomene sociale, rezolvarea de probleme
  • precesari si modelari care trimit la situaţii reale (mai greu de înteles altfel)
  • punerea elevilor în situatia de a initia si coordona o actiune (pentru a-si da seama de dificultatile reale) etc.

2. Principiul respectarii particularitatilor de vârsta si individuale

Cucoş atrage atenţia asupra faptului că este bine să pornim de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară si să nu fortăm prea mult peste limitele îngăduite de vârsta si de caracteristicile individuale. Este principiul lui Comenius şi Rousseau, întrucât regula de aur se traduce în “educaţia este în conformitate cu natura” (în sensul exprimat de J.A. Comenius după care e indicat să luăm lecţii de la grădinarul care nu forţează natura, iar în sensul lui Rousseau, acesta precizează faptul că suntem obligaţi să respectăm natura interioară a copilului, să plecăm de la acesta);

Are două dimensiuni:

a)      principiul se bazeaza pe relaţia psihologica între învăţare si dezvoltare.

b)      a doua dimensiune vizeaza respectarea particularitatilor individuale. Astfel, fiecare om este o individualitate irepetabilă care reclamă un tratament individualizat (nu o uniformizare). Operatiile mintale si trăsăturile se conturează diferit, în funcţie de individ.

3. Principiul accesibilitatii cunostintelor, deprinderilor, priceperilor

Esenţa acestui principiu vizează: cunoştinţele si deprinderile stipulate prin planuri, programe, manuale, activitati practice – să fie astfel selectate, articulate şi expuse încât ele să poată fi – în principiu – asimilate si valorificate optim de către elevi.

–          momentul principal al accesibilizarii este lectia pregatita si sustinuta de profesor (cel mai important agent al expunerii unui material astfel încât acesta sa fie priceput, interpretat si acceptat).

–          solicitarea elevilor sa fie maxima, dar în limitele posibilului si necesarului.

–          profesorul sa faca astfel încât sa cunoasca nivelul dezvoltarii actuale si sa prevada si evolutia ulterioara deoarece o sarcina de învatare prea usoara predispune la delasare si inactivitate, iar o sarcina prea dificila conduce la blocaj si stoparea oricarei activitati

4. Principiul sistematizarii si continuitatii în învăţare

–          este un principiu care angajeaza atât nivelul macroeducatţonal (politicile scolare) cât si nivelul microeducaţional (care vizeaza procesele didactice propriu- zise, respectiv predarea si învatarea coerenta si continua).

–          Acest principiu comporta două laturi:

a) realizarea sistematizarii cunostintelor

b) asigurarea continuitatii în predare – învatare

Sistematizarea cunostintelor: – asigurata de logica interna a disciplinei – presupune:

ü      predarea integrata a informatiilor

ü      conexarea si corelarea informatiilor

ü      înlantuirea armonioasa a temelor, notiunilor, principiilor, regulilor, explicatiilor

ü      practic, principiul asigura integrarea notiunilor si ideilor în sisteme explicative complexe (elevul va fi capabil – în timp, pe parcursul învatarii – sa explice coerent si sistematic realitatea).

5. Principiul participării active şi conştiente a elevului în activitatea de predare, învăţare, evaluare

Esenta acestui principiu: cere ca elevii sa-si însusească ceva (cuvinte, principii, deprinderi etc.) numai în masura în care au înţeles şi să participe singuri şi constienti la aflarea cunoştintelor pe care profesorii le propun la un moment dat.

–          activizarea elevilor cere implicarea în predare şi mentinerea lor într-o încordare placută, trezie intelectuala, dorinţa de a căuta singuri soluţiile adecvate la propunerea de situaţii-problema de către professor (dificultati teoretice / practice).

–          Se poate ajunge la aceasta stare (de activizare) acordând elevilor încredere si autonomie de gândire deoarece prin participarea sa activa, elevul traieste efectiv fenomenul cunoasterii solicitându-si gândirea, inteligenta, imaginatia, creativitatea, memoria, capacitatea de a sesiza si rezolva problemele.

6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

–          învăţarea temeinică constă în calitatea ei de a produce rezultate consistente.

–          învăţarea temeinică este opusa superficialităţii / învăţării în asalt / lucrului de mântuială.

–          este o învăţare profundă şi de durată

–          temeinicia învăţării depinde şi de dimensiunea practică a învăţării.

Ce va face profesorul ?

–          îl învata pe elev cum sa înregistreze mesajul si cum sa-l reactualizeze

–          va repeta în clasa / acasa: în ordinea predarii / pe sarite pentru a face legaturi suplimentare.

–          va exercita un control de calitate si o apreciere scolara pe masura, pentru a stimula cunoasterea si interesele, convingerile, motivatiile si tonusul intelectual.

7. Principiul intuiţiei (corelaţiei dintre sensorial – raţional, dintre concret – abstract)

–          cere valorificarea experienţei de cunoaştere senzorială a elevului şi cuplarea acesteia cu abstractizarea.

–          predarea şi învatarea folosesc acest principiu deoarece: caracterul concret al gândirii elevului explică de ce acesta asimilează mai uşor materia de învăţat dacă îi este solicitată intuiţia sensibilă,

–          deoarece intuiţia este solicitată şi de nevoia de a surprinde legăturile subtile ale evenimentelor şi de a evidenţia caracteristicile. Practic îi ceri elevului să spuna ce crede el despre ceva anume ? ce impresie are ? cum îi apar lucrurile ?

–          acest principiu al învăţării intuitive cere valorificarea pedagogică a unei bogate experienţe cognitive apelând la: ilustrari / exemplificări, corelari ale denumirilor cu diverse imagini / reprezentări grafice, cuplarea învatarii teoretice cu aplicaţia practica.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. 1. Definiţi conceptul de principiu didactic
  2. 2. Identificaţi funcţiile principiilor  didactice
  3. 3. Clasificaţi  principiile didactice în funcţie de: caracter general, vizează conţinutul, vizează metodologia didactică
  4. 4. Caracterizaţi principiile didactice

Aplicaţii:

1. Elaborati un studiu de caz în care să identificaţi rolul respectării unui principiu didactic (la alegere).

2. Dezbateţi efectele respectării / nerespectării principiilor didactic

TEORIA ŞI METODOLOGIA EVALUĂRII  (T&ME)

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

EVALUAREA REZULTATELOR ŞCOLARE – ACŢIUNE

COMPONENTĂ A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–          să definiţi principalele concepte cu care operează teoria şi practica evaluării şcolare (evaluare, măsurare, apreciere, decizie, randament, performanţă, rezultat, eficacitate, eficienţă, progres şcolar)

–          să explicaţi funcţiile evaluării şcolare

–          să argumentaţi în ce constă rolul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare

ÑConcepte cheie: evaluare, măsurare, apreciere, decizie, randament, performanţă, rezultat, eficacitate, eficienţă, progres şcolar s.a

1.Delimitări conceptuale

Evaluarea în învăţământ comportă mai multe abordări, în funcţie de varietatea fenomenelor care fac obiectul ei: rezultate şcolare, procesul de instruire, instituţiile şcolare (evaluare instituţională, sistemul şcolar întreg ş.a.m.d.). Evaluarea, înţeleasă în modul cel mai general,  „este procesul de verificare (măsurare şi apreciere – subl.ns.) a calităţii sistemului educaţional sau a unei părţi a sistemului respectiv. Astfel, evaluarea este procesul prin care se stabileşte pe baza căror criterii se apreciază dacă sistemul îşi îndeplineşte funcţiile pe care le are, adică dacă obiectivele sistemului sunt realizate.

Vocabularul englez nuanţează sensurile activităţii de evaluare prin utilizarea cuvântului assessment, termen care evidenţiază ideea formulării unei judecăţi, a formării unei opinii, prin măsurarea unei performanţe şi evidenţierea evoluţiei înregistrate (progres, stagnare sau regres). Sensul etimologic, dat de latinescul assidere – „a sta lângă”, sugerează legătura dintre evaluator şi evaluat pe tot parcursul procesului didactic, pe de o parte, şi legătura activităţii de evaluare cu activitatea de predare şi de învăţare, pe de altă parte.

Distincţia dintre evaluare şi assessment este de la întreg la parte, întrucât „Evaluation implică toţi factorii care influenţează procesul de învăţare, inclusiv obiectivele, activitatea de proiectare, materialele, metodologia, performanţa profesorului şi assessment. Assessment şi evaluation sunt adesea legate, întrucât assessment este una dintre cele mai bogate surse de informaţii despre ceea ce s-a întâmplat pe parcursul învăţării” ((Harris, M., McCann, P., 1988).

În concluzie, evaluarea este mai mult decât o operaţie sau o tehnică; este o acţiune complexă prin care se precizează: relaţia dintre conţinuturile şi obiectivele ce trebuie evaluate, în ce scop şi în ce perspectivă se evaluează (perspectiva deciziei), când se evaluează, cum se evaluează, în ce fel se prelucrează datele şi cum sunt valorizate informaţiile; pe baza căror criterii se apreciază (I.T.Radu, 2000, p.13).  Activităţile evaluative sunt capabile să realizeze cunoaşterea şi aprecierea schimbărilor produse la elevi în toate planurile personalităţii lor (cognitiv, volitiv, afectiv-atitudinal, creativ s.a.), evidenţiind astfel legătura structurală şi funcţională dintre procesele didactice şi efectele acestui proces. Prin deciziile luate în urma realizării unor acţiuni evaluative specifice, profesorul extinde evaluarea asupra predării şi învăţării, asupra situaţiei de plecare, ca şi a finalităţilor generale şi specifice ale activităţii considerate.

În general, actul de evaluare este înţeles, mai ales,  ca acţiuni de îmbunătăţire a  activităţii didactice în etapele următoare: să măsoare şi să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educaţie sau a unei părţi a acestuia; eficacitatea resurselor, condiţiilor, operaţiilor; eficienţa activităţii  sistemului; toate acestea în vederea luării deciziilor privind ameliorarea acestuia (a sistemului).

Principalele operaţii ale actului evaluativ sunt măsurarea, aprecierea şi decizia. Prima desemnează procedee prin care se stabileşte o relaţie între un ansamblu de evenimente, caracteristici şi anumite simboluri (cifre, litere, expresii). D.P.Ausubel apreciază că, „în sensul său cel mai larg, măsurarea porneşte de la simpla clasificare, trece prin diferitele procedee de ordonare şi stabilire a rangurilor, până la procedeele de cuantificare „forte”, caz în care comportamentului şcolarului i se atribuie valori numerice care posedă proprietăţile numerelor reale ale aritmeticii” (1981, p.668).

Operaţiile actului evaluativ sunt măsurarea, aprecierea şi decizia.

Măsurarea desemnează procedeele prin care sunt culese informaţiile şi prin care se stabileşte o relaţie între un ansamblu de evenimente, caracteristici şi anumite simboluri (cifre, litere, expresii).

Aprecierea presupune emiterea unei judecăţi de valoare asupra rezultatelor măsurării; implică o atitudine axiologică, deci o raportare a rezultatelor la un sistem de valori (criterii).

Decizia exprimă scopul evaluării şi implică evaluatorul în roluri de factor decizional: stabilirea obiectului evaluării (ce se doreşte a fi evaluat) în concordanţă cu obiectivele deciziilor care urmează să fie adoptate, adoptarea de măsuri amelioratorii pentru etapele următoare ale procesului de învăţământ.

Eficienţa – este exprimată prin raportul:       Rezultate obţinute

Condiţii, resurse

Eficacitatea – desemnează raportul:                          Rezultate obţinute________

Rezultate dorite (Obiective)

Progresul şcolar – exprimă  raportul:   Situaţia de la începutul programului

Rezultatele la sfârşitul programului

Randamentul şcolar exprimă nivelul desfăşurării activităţii apreciat prin termeni de eficacitate şi defineşte rezultate raportate la obiective; randamentul şcolar optim se exprimă în termeni de performanţă pozitivă.

2.Funcţiile evaluării şcolare

Funcţiile evaluării vizează incidenţa activităţii de evaluare, a cărei exercitare conferă unitate şi echilibru procesului de învăţământ. În activitatea didactică privită ca sistem, evaluarea este un element component al acestuia, alături de activitatea de predare şi cea de învăţare. De aceea, pentru a surprinde cât mai exact funcţiile îndeplinite de evaluare, se impune a avea în vedere interacţiunea cu celelalte componente ale procesului didactic. Funcţiile evaluării în cadrul procesului de învăţământ sunt date de contribuţia sa specifică la realizarea (sau împiedicarea realizării) finalităţilor acestuia.

Abordarea sistemic – reglatorie a evaluării permite înţelegerea evaluării ca o activitate simetrică: atât a educatorului, prin care acesta reglează instruirea, cât şi a educabilului, prin care acesta se adaptează şi interiorizează fluxul informaţional, îşi formează deprinderi, capacităţi, atitudini.

După cum se poate constata din enunţurile de până acum, funcţiile specifice ale evaluării descriu următoarele două perspective:

–          perspectiva profesorului, cu funcţia de reglare a activităţii şi de perfecţionare a stilului de predare;

–          perspectiva elevului, cu funcţia de formare a unui stil de învăţare,  de stimulare a activităţii de învăţare, precum şi a capacităţii şi a atitudinii de autoevaluare.

Funcţiile generale ale evaluării  pot fi ordonate în jurul a trei funcţii specifice demersului de această natură:   

a) Funcţia constatativă constând în cunoaşterea stării procesului evaluat, reflectarea fidelă şi realistă a rezultatelor constatate, în vederea ameliorării sistematice a procesului didactic.

b) Funcţia diagnostică: ceea ce presupune explicarea situaţiei constatate prin realizarea unei diagnoze etiologice: precizarea factorilor aflaţi la originea situaţiei constatate şi a condiţiilor iniţiale de realizare a procesului de instruire; evidenţierea elementelor izbutite ale acestuia  (care au asigurat succesul)

c) Funcţia prognostică constând în anticiparea rezultatelor posibile; sugerarea / fundamentarea unor decizii de creştere a eficienţei şi eficacităţii procesului didactic, acolo unde asemenea decizii se impun şi, totodată, sunt posibile.

Valorificarea tuturor funcţiilor de evaluare determină schimbări constructive la nivelul curriculumului, inclusiv la nivelul metodelor de predare/învăţare.

3. Impactul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare

Interdependenţa dintre predare-învăţare-evaluare conferă fiecărei activităţi un anumit specific, care nu poate fi redus la caracteristicile/funcţiile pe care le-ar putea îndeplini oricare din ele, dacă ar fi tratată în mod distinct. Activitatea de evaluare influenţează, mai mult sau mai puţin, fiecare componentă  structurală a procesului de învăţământ. De asemenea, evaluarea resimte, asemenea unor senzori, orice modificare survenită în desfăşurarea proceselor de predare-învăţare cu care interacţionează, ca şi în oricare element structural al procesului de învăţământ: finalităţile, agenţii (profesorul şi elevii), conţinut, metode, mijloace, forme de organizare, relaţii psihosociale, timpul şi criteriile de programare şi planificare.

Din înţelegerea rolului reglator al proceselor evaluative în activitatea didactică, a funcţiilor acestora în activitatea didactică, a relaţiilor de interacţiune şi interdeterminare cu predarea şi învăţarea se degajă mai multe concluzii:

a)                       Orice modificare substanţială în planul predării sau învăţării are efecte în plan evaluativ şi invers. Mai multe reguli se degajă din această relaţie, reguli care şi-au găsit aplicarea în practica şcolară:

–          ce se predă (ce s-a predat şi cum, cât s-a predat, gradul de accesibilitate) şi se învaţă urmează să fie verificat;

–          se verifică ceea ce a fost predat;

–          se învaţă ceea ce este evaluat.

b) Între cele trei procese-activităţi nu există graniţe rigide; orice act de predare sau de învăţare face necesară şi posibilă evaluarea lui. Interacţiunile şi interdeterminările dintre predare-evaluare şi învăţare-evaluare sunt multiple, multe forme realizându-se nu numai în modalităţi conştiente, ci şi prin fluxuri spontane care antrenează mecanisme nuanţate. Interinfluenţele dintre predare-evaluare şi învăţare-evaluare sunt de cele mai multe ori benefice, dar pot induce uneori şi efecte negative, de blocaje în procesul de comunicare;

c) Activităţile evaluative sunt capabile să realizeze cunoaşterea şi aprecierea schimbărilor produse la elevi în toate planurile personalităţii lor (cognitiv, volitiv, afectiv-atitudinal, creativ s.a.), stabilind o relaţie între ceea ce a fost predat şi învăţat, de o parte, şi rezultatele obţinute, de cealaltă parte.

d) Cu menţiunea că evaluarea se raportează nu numai la predare-învăţare, ci şi la activităţile de conducere şi management pe care le îndeplineşte educatorul la nivelul clasei, rolul principal al evaluării rămâne acela de a stimula învăţarea şi de a asigura o eficienţă sporită predării.

Verificarea şi aprecierea rezultatelor şcolare reprezintă doar premisa unui act evaluativ care, în mod necesar, trebuie să continue şi asupra întregului proces didactic. Evaluarea rezultatelor şcolare nu este singurul proces prin care se realizează evaluarea în învăţământ. Aceste situaţii devin complete dacă, pe temeiul datelor obţinute, acţiunile evaluative se extind asupra procesului, asupra activităţii care a dus la rezultatele constatate.

În evaluarea performanţelor şcolare, profesorul urmăreşte şi dezvoltarea capacităţii autoevaluative. Prin evaluări sistematice, elevii sunt dirijaţi în a descoperi ei înşişi, procedurile instrucţionale potrivite, materialele de care au nevoie pentru remedierea lacunelor constatate.

În acelaşi timp, profesorul urmăreşte şi diagnoza dificultăţilor pe care le întâmpină elevii. Analiza dificultăţilor are o importanţă şi mai mare, prin efectele ameliorative pe care le poate avea în perspectivă; ea presupune nu numai unde se plasează acestea, ci şi de ce natură sunt, unde s-au produs. Diagnosticarea completă a dificultăţilor întâmpinate de elevi şi a cauzelor lor probabile devine posibilă prin realizarea evaluărilor formative în acest scop.

Valorizarea rezultatelor elevilor conduce la:

›          restaurarea încrederii în sine pentru anumiţi elevi,

›          identificarea unor dificultăţi/obstacole pe care le întâmpină elevii; acestea n-ar putea fi sesizate decât după încheierea anului şcolar;

›          ameliorarea comportamentelor elevilor (interesul pentru studiu).

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Definiţi principalele concepte cu care operează teoria şi practica evaluării şcolare (evaluare, măsurare, apreciere, decizie, randament, performanţă, rezultat, eficacitate, eficienţă, progres şcolar
  2. 2. Explicaţi funcţiile evaluării şcolare din perspectiva profesorului şi din perspectiva elevului
  3. 3. Precizaţi în ce constă rolul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

CARACTERISTICILE DEMERSURILOR EVALUATIVE

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–          să argumentaţi necesitatea promovării mai multor strategii de evaluare a rezultatelor şcolare

–         să precizaţi în ce constau demersurile principalelor strategii evaluative (evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă, evaluarea criterială evaluarea normativă)

–         să explicaţi rolul evaluării formative în metodologia reglării proceselor de predare-învăţare

ÑConcepte cheie: evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă, evaluarea criterială evaluarea normativă

1.Argumente pentru promovarea diferitelor strategii de evaluare a rezultatelor şcolare

Necesitatea cunoaşterii modurilor de integrare a acţiunilor evaluative în procesul de învăţământ decurge din însăşi funcţia fundamentală a acestora: cunoaşterea rezultatelor şi a activităţii care le-a produs, în vederea reglării/ameliorării sale în etapele următoare. Strategiile evaluării reprezintă modele, tipuri, forme şi tehnici de evaluare structurate şi ierarhizate potrivit scopurilor şi obiectivelor evaluării.

1. În funcţie de modul de abordare asupra rezultatelor activităţii didactice, se pot distinge mai multe strategii de evaluare:

–          strategii centrate pe caracteristicile cadrului didactic

–          strategii centrate pe metodologia de lucru aplicată

–          strategii centrate pe rezultatele obţinute şi punerea lor în legătură cu demersul didactic întreprins.

  1. în funcţie de situaţia educaţională concretă:

–          strategii ce valorifică circumstanţele obişnuite din activitatea de predare-învăţare, inclusiv observarea curentă a activităţii elevilor (evaluare curentă, permanentă; se întrepătrunde cu predarea);

–          strategii specifice, organizate special pentru o situaţie de evaluare anunţată, de bilanţ, precum este aplicarea unei probe (evaluare sumativă, cumulativă).

  1. după funcţia dominantă îndeplinită:

–          evaluare diagnostică,

–          evaluare predictivă

  1. după dimensiunea secvenţei de activitate ale cărei rezultate sunt evaluate:

–          evaluare de bilanţ

–          evaluare dinamică (curentă)

–          evaluare formatoare, („evaluation formatrice”), evaluarea are în vedere şi capacităţile şi procesele psihice dezvoltate prin achiziţionarea rezultatelor evaluate.

  1. în funcţie de autorul acţiunii evaluative:

–          heteroevaluare: evaluare realizată de un evaluator-

–          autoevaluare (evaluare reflexivă):

–          coevaluare: realizată prin confruntări/comparaţii interindividuale (pe perechi, pe grupe)

Concepând procesul de evaluare şi ca o investigaţie sistematică şi interpretativă a mai multor tipuri de rezultate culese la momente diferite şi din raţiuni/scopuri diferite, analiza tehnicilor de evaluare se poate face pe baza unei serii de dihotomii operaţionale:

  • Evaluare formativă / sumativă.
  • Evaluarea formală / informală.
  • Evaluare normativă / criterială
  • Evaluarea procesului / produsului.
  • Evaluarea internă / externă

Caracteristicile de mai sus nu trebuie înţelese ca momente singulare, absolut punctuale („aici şi acum”), ci ca strategii care implică o secvenţă sau mai multe şi care valorifică metode, mijloace de învăţământ, forme de organizare a activităţii.

Activitatea de evaluare este continuă şi completă (I.T.Radu, 1981) prin îmbinarea optimă a tuturor strategiilor de evaluare şi prin utilizarea adecvată a tehnicilor specifice fiecăreia. De asemenea, realizarea funcţiilor esenţiale ale actului evaluativ presupune valorificarea informaţiilor oferite în toate momentele procesului didactic, pentru îmbunătăţirea sistematică şi permanentă a activităţii didactice.

2. Evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă

Conceperea activităţii de evaluare într-o viziune dinamică îşi propune valorificarea concomitentă (operativă) a informaţiilor privind rezultatele elevilor pe cele trei momente ale „evaluării în trei timpi”:

–          evaluarea iniţială, care premerge un program de instruire;

–          evaluarea sumativă, cumulativă;

–          evaluarea continuă, formativă.

Evaluarea iniţială, denumită şi evaluare de plecare (de départ) sau evaluare preliminară (Y.Abernot, 1996) are rolul de a cunoaşte ce tipuri de cunoştinţe şi competenţe stăpânesc elevii la momentul t0, la începutul unei etape de instruire. Nota definitorie a evaluării iniţiale este dată de organizarea sa la începutul unui program de instruire sau chiar în perspectiva acestuia. Întrucât evaluarea iniţială vizează şi viitorul, prin stabilirea măsurilor de selecţie sau de orientare, estimarea posibilităţilor elevilor, evaluarea iniţială este denumită  evaluare didactică predictivă (J.Cardinet, 1988).

Dificultatea realizării evaluării iniţiale constă în identificarea acelor achiziţii care constituie baza/premisele cognitive, motivaţionale şi atitudinale necesare integrării cu şanse de reuşită în activitatea care urmează: fondul minim de reprezentări, stăpânirea noţiunilor-cheie, capacitatea de a utiliza informaţiile, abilităţile formate, tipuri de competenţe, grad de motivare pentru studiu, capacitatea de a lucra independent s.a.

Evaluarea formativă

Prin introducerea conceptului de evaluare formativă, Cronbach şi Scriven (1979) desemnează cel mai bine faptul că evaluarea face parte integrantă din procesul educativ, iar erorile sunt considerate ca momente în rezolvarea de probleme (ca momente ale învăţării).

Evaluarea formativă coordonează crearea instrumentelor evaluative pentru toate nivelurile/disciplinele şcolare, în conformitate cu următoarele: următoarele acţiuni:

–          reduce intervalul dintre perioada de instruire şi introducerea secvenţelor ameliorative pentru programul următor;

–          permite cunoaşterea dificultăţilor în asimilarea cunoştinţelor;

–          elimină stresul provocat de probele de evaluare, efectul de inferioritate dat de clasificare;

–          elimină efectul de sondaj: elevii cunosc ceea ce se aşteaptă de la ei.

Prin tot ceea ce presupune (organizare, metodologie de desfăşurare, efecte, valorificarea acestora), evaluarea formativă este considerată o componentă fundamentală a strategiei „învăţării depline”.

Evaluarea sumativă este modul tradiţional de verificare a pregătirii elevilor care intervine după un ansamblu de sarcini de învăţare şi care pot corespunde, spre exemplu, unui capitol, unei unităţi de învăţare, unui semestru sau an (ani) şcolar(i). Spre deosebire de evaluarea formativă care intervine după fiecare activitate, evaluarea sumativă relevă caracterul unui bilanţ. Evaluarea sumativă îndeplineşte, în principal, o funcţie certificativă întrucât ea măsoară suma cunoştinţelor achiziţionate la sfârşitul unei secvenţe pedagogice relativ mari, erorile/lipsa cunoştinţelor fiind sancţionate.

Evaluarea cumulativă realizează câteva sarcini importante: informează despre măsura în care un elev a realizat obiectivele la sfârşitul unui program; conduce la ierarhizarea elevilor; operează selecţia acestora. Prin clasificare şi selecţie, evaluarea cumulativă poate induce două tipuri de efecte: pozitive – ca factor de emulaţie, factor motivaţional; şi efecte negative: individualism, egoism, incapacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor. La sfârşitul unui ciclu de învăţământ, evaluarea cumulativă îndeplineşte o funcţie socială importantă: oferă informaţii cu privire la măsura în care absolvenţii posedă  acele capacităţi/competenţe necesare activităţii socio-profesionale spre care se îndreaptă.

3.Evaluarea normativă şi evaluarea criterială

Indiferent de strategia evaluativă adoptată, conexiunea inversă conduce la cuantificarea rezultatelor şi la exprimarea lor într-un sistem de referinţă cunoscut celor implicaţi în actul evaluativ. Criteriile de apreciere a rezultatelor şcolare sunt diferenţiate în funcţie de termenul de referinţă/raportare adoptat.

Notarea prin raportare la cerinţele programei şi/sau la standardele curriculare de performanţă constituie unul din sistemele de referinţă, care poate funcţiona separat, dar şi în corelaţie cu evaluarea normativă şi evaluarea criterială, în cazul în care norma sau obiectivul formulat este o finalitate prevăzută în programă (obiectiv cadru/competenţă generală; obiectiv de referinţă/competenţă specifică). Programele şcolare precizează tipuri de finalităţi corespunzătoare elementelor de conţinut pentru fiecare disciplină şi an de studiu, pentru toţi elevii din sistemul naţional de învăţământ: obiective-cadru şi obiective de referinţă (Programele şcolare pentru clasele I-IX), respectiv competenţe generale şi competenţe specifice (Programele şcolare pentru clasele X-XIII).

Notarea prin raportarea la normă presupune compararea rezultatelor unui elev cu rezultatele obţinute de alţi elevi din:

a) grupul de referinţă, grup ce poate fi un grup standard (eşantion naţional reprezentativ) sau alt grup de elevi (clasa paralelă, din altă şcoală sau clasa din anul şcolar trecut); în acest caz, norma este stabilită de scorurile grupului şi poate fi standard de performanţă;

b) grupul de apartenenţă, situaţie în care rezultatele unui elev sunt apreciate prin raportare la performanţele grupului căruia îi aparţine; în acest caz, norma este media clasei.

În ambele cazuri, evaluarea este denumită normativă. În acest sens, D.B.Litzler (1985) apreciază că: „Cel mai mult utilizată, evaluarea normativă permite compararea performanţei unui individ cu cele ale indivizilor din grupul lui, la o aceeaşi probă”. De aici, avantajele acestui demers: unicitatea criteriului de apreciere (unificarea instrumentelor de testare, prin standardizare); evaluarea stării de pregătire generală, în raport cu grupul; decizii asupra ritmului de învăţare a elevilor, în raport cu o sarcină de învăţare comună.

Limitele evaluării normative sunt evidenţiate, mai ales, la nivelul raportării la normă ca medie a clasei: raportarea la media clasei nu este o apreciere obiectivă; introduce o stare conflictuală şi competitivă între elevi; notele acordate într-o clasă pot să nu fie pe deplin comparabile sau echivalente cu notele acordate, la aceeaşi disciplină şi aceeaşi probă, în altă clasă. Aceste neajunsuri pot fi depăşite prin raportarea la norme standardizate care au fost validate pe eşantioane mari.

Notarea prin raportare la obiective (denumită şi evaluare criterială) constă în compararea performanţei elevului cu un obiectiv dezirabil, formulat în termeni de comportament observabil, educatorul instituind criteriul de performanţă minimă admisă. Ele se regăsesc în formularea obiectivelor operaţionale şi sunt, de obicei, anunţate prin formula: „În urma activităţii (oră de curs, activitate personală de învăţare), elevii vor fi în măsură să …”. Cadrul de referinţă este ansamblul obiectivelor şi activităţilor de învăţare:

a)      dacă obiectivele sunt diferenţiate pe niveluri de performanţă (descriptori de performanţă: foarte bine, bine, suficient), rezultatele şcolare ale elevilor pot fi comparate, numai dacă raportarea se face la acelaşi obiectiv (acelaşi nivel al obiectivelor).

b)      dacă elevul este apreciat în raport cu el însuşi, nu cu ceilalţi elevi, notarea criterială are în vedere şi un criteriu de progres al nivelului de pregătire al elevului, faţă de nivelurile achiziţiilor sale anterioare.

Testele de cunoştinţe, ca teste standardizate, pot fi teste criteriale şi teste normative. ”Principala diferenţă dintre testele criteriale şi cele normative stă în modul în care sunt interpretate rezultatele candidaţilor” (A.Stoica, 2003, p.102). În acest sens, sunt sugestive exemplele următoare:

  1. Evaluare normativă: rezultatul este comparat cu rezultatele obţinute de ceilalţi membrii ai grupei: „Ariana a sărit 1,10 m. Este prima din clasă.”;
  2. Evaluare criterială: „Petre a sărit 1,20 m. Criteriul de reuşită a fost fixat, pentru el, în acest an, la 1,25m. Obiectivul nu a fost atins” (Ph.Raynal, A.Rieunier, 1997).

Dacă se postulează că învăţarea şcolară trebuie să aducă cu sine schimbări la elevi, măsurarea trebuie atunci să permită formularea unei judecăţi de valoare asupra calităţii acestor schimbări, nu în scopul de a sancţiona, ci mai degrabă de a le ameliora.

În concluzie, pentru aprecierea rezultatelor şcolare am reţinut două modalităţi de referinţă: raportare la obiective (evaluare criterială), raportare la norma/media grupului (evaluare normativă, pe bază de standarde). Dacă evaluarea criterială indică nivelurile la care a elevul ajunge să realizeze obiectivele, în diferite momente, evaluarea normativă indică scoruri statistice (arată poziţia relativă a elevului în raport de media grupului de apartenenţă) şi/sau standardizate (validate pe eşantioane mari, la nivel naţional, internaţional).

4.Evaluarea formativă şi metodologia reglării proceselor de predare-învăţare

Evaluarea realizată în contextul strategiei formative, care poate fi utilizată chiar de către elevi ca autoevaluare, devine o practică ce stimulează participarea elevului la propria sa formare, făcându-l conştient de responsabilitatea sa şi, în acelaşi timp, îi dezvoltă motivarea, mai ales în cazul în care educatorul o utilizează astfel încât să stabilească un dialog constructiv cu fiecare elev.

Evaluarea formativă este combinată cu o varietate de materiale şi proceduri instrucţionale pe care elevul le foloseşte în scopul recuperării/completării unor lacune. În acest sens, îmbinând evaluarea cu instruirea şi cu învăţarea, educatorul reuşeşte să cunoască nivelul atins de fiecare elev şi să ia decizii imediate şi adecvate pentru ameliorarea rezultatelor.

Într-un studiu consacrat analizei evaluării, Linda Allal (1978) distinge trei demersuri psihopedagogice fundamentale ale acestei strategii:

–          activitate de predare şi de învăţare;

–          evaluare formativă: constatarea obiectivelor atinse şi a celor nerealizate;

–          activităţi de remediere.

Pe parcursul întregii perioade consacrate unei unităţi de formare, procedurile de evaluare formative sunt corelate cu activităţile de predare şi învăţare. În acest fel, prin observarea elevilor în cursul învăţării, se identifică dificultăţile pe care aceştia le întâmpină, se realizează diagnoza privind factorii care se află la originea dificultăţilor fiecărui elev, şi se stabileşte modalitatea de remediere, de individualizare, prin activităţi recuperatorii. În acest fel, reglarea este de natură interactivă, în sensul că priveşte atât predarea, cât şi învăţarea. Scopul acestui tip de reglaj este de a realiza o „ghidare” sistematică şi individualizată a învăţării, mai devreme decât o remediere tardivă.

Principalul avantaj oferit de testările cu valoare formativă constă în posibilitatea cunoaşterii operative şi exacte a tipurilor de dificultăţi pe care le-au întâmpinat educabilii, pe baza cărora educatorul poate lua deciziile potrivite constând în: reformularea sarcinilor de lucru, refacerea acelor structuri la care majoritatea elevilor au întâmpinat dificultăţi şi, bineînţeles, reînvăţarea conţinuturilor respective. În această situaţie, educatorul este nevoit să localizeze neajunsurile metodologiei utilizate în predarea-învăţarea conţinuturilor (fie lipsa elementelor de fixare, fie metodele de învăţământ utilizate, fie faptul că nu a utilizat materialul didactic sau l-a utilizat necorespunzător. Prin această strategie, educatorul realizează un feedback privind propria activitate, identificând în mod particular punctele-cheie în care predarea are nevoie de modificări. Experienţa arată că greşelile trebuie remediate, dacă este posibil, în aceeaşi oră în care a fost aplicat testul (oricum, în termen cât mai scurt posibil).

Remedierea dificultăţilor într-un timp cât mai scurt are efect pe termen lung: se fixează mai bine structurile corecte, învăţate, bază pentru achiziţii ulterioare solide. În acest fel, evaluarea formativă realizează o mediere a cunoaşterii, favorizează reuşita şcolară cu participarea efectivă a elevilor.

Studiile la care ne-am referit demonstrează valoarea tehnologiilor tradiţionale de evaluare, dar şi a altor moduri de abordare privind posibilităţile multiple de integrare a acţiunilor evaluative în procesul de învăţământ, respectiv posibilitatea participării active a elevilor prin cunoaşterea exactă a cerinţelor la care trebuie să răspundă.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Enumeraţi principalele tipuri de achiziţii evaluate la începutul procesului didactic (strategia de evaluare iniţială)
  2. De ce evaluarea formativă dirijează elaborarea instrumentelor de evaluare?
  3. Avantajele şi dezavantajele evaluării sumative
  4. Comparaţi evaluarea normativă cu evaluarea criterială
  5. Enumeraţi strategii de evaluare a rezultatelor şcolare
  6. Explicaţi rolul evaluării formative în metodologia reglării proceselor de predare-învăţare

Aplicaţie (tema de casă):

Pe baza criteriilor date în tabelul de mai jos, completaţi în mod corespunzător specificitatea fiecărei strategii evaluative (I.T.Radu, 2000 S.Cristea, 2000)

Tabelul nr.II-1 Similarităţi şi diferenţe între evaluarea iniţială, formativă şi sumativă

Criteriul comparativ Evaluarea iniţială Evaluarea formativă/permanentă Evaluarea sumativă/cumulativă
Funcţionare

Ameliorare

Când intervin:
Durată (timp) din activitatea didactică:
Accent în evaluare
Tipologia instrumentelor de testare
Obiectivele evaluării; Criteriul de apreciere a rezultatelor (S.Cristea, 2000, p. 136)
Dificultatea itemilor
Scor
Metoda de reportare a scorurilor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

METODOLOGIA EVALUĂRII REZULTATELOR ŞCOLARE

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–          să precizaţi criteriile de evaluare introduse în formularea obiectivelor operaţionale

–          să enumeraţi forme de examinare orală;

–          să enumeraţi tipuri de probe scrise

–          să explicaţi în ce constau calităţile unei probe (test)

–          să stabiliţi etapele elaborării unei probe scrise

–          să clasificaţi itemii de evaluare, în funcţie de gradul lor de obiectivitate

–          să precizaţi în ce constau metodele de evaluare alternative (fişe de activitate personală, portofoliul, evaluarea asistată de calculator)

ÑConcepte cheie: criteriu de evaluare, examinare orală, probă scrisă, validitate, fidelitate, obiectivitate, aplicabilitate, itemi obiectivi (alegere multiplă, alegere duală, pereche), semiobiectivi (de completare, întrebări structurate, cu răspuns scurt), itemi subiectivi (eseu şi rezolvare de probleme), lucrare practică, portofoliu, evaluare asistată de calculator

1.Determinări ale relaţiei  obiective – predare-învăţare – evaluare

Aprecierea autorilor Viviane De Landsheere şi Gilbert De Landsheere, conform căreia „nu există evaluare corectă fără obiective clare” evidenţiază relaţia directă dintre evaluare şi obiectivele procesului didactic. În acelaşi timp, este cvasiunanim recunoscut faptul că pedagogia centrată pe obiective pedagogice comportamentale, concrete, a amplificat relaţionarea evaluării la acestea, având un impact major atât asupra proceselor de predare/învăţare, cât şi asupra modului de realizare a acţiunilor evaluative.

Abordarea multilaterală a obiectivelor este utilă educatorului atât în planificarea şi ordonarea gradului de dificultate/generalitate a intenţiilor urmărite, în utilizarea metodelor de învăţământ potrivite, cât şi în stabilirea demersurilor evaluative, astfel încât „să nu iniţieze prematur sau tardiv operaţiile de evaluare a rezultatelor aşteptate” (D.Potolea, 1986).

Operaţionalizarea obiectivelor permite atât prevenirea rămânerilor în urmă (a insucceselor), cât şi identificarea precisă a  oricărei disfuncţii sau puncte critice, constituind astfel instrumentul de reglare utilizat de evaluare pentru ameliorarea procesului didactic. Totodată, prin operaţionalizarea  obiectivelor, se asigură obiectivitatea acţiunilor de evaluare.

Exemple privind tipurile principale de criterii de evaluare utilizate în formularea corectă a obiectivelor operaţionale :

Criteriul calitativ

Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
Comportamentul Să definească
Performanţa – nivelul învăţării inflaţia
Condiţiile în care se va produce comportamentul pe baza elementelor caracteristice (masă monetară excedentă  cantităţii de bunuri)
Criteriul calitativ Stabilesc relaţia între masa monetară şi volumul producţiei (masa monetară mai mare)

Criteriu prin raportare la un model:

Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul să elaboreze
performanţa planul unei microcercetări privind ….
Condiţiile în care se va produce comportamentul având acces la o bibliografie de specialitate
Criteriul-model Planul propus să satisfacă cerinţele metodologice ale unei lucrări de investigaţie ştiinţifică;

Criteriul temporal:

Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul Să rezolve
performanţa exerciţiile
Condiţiile în care se va produce comportamentul de pe fişa de lucru, neavând acces la notiţe
Criteriul temporal în maximum 10 minute

Criteriul cantitativ exprimat numeric:

Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul să identifice
performanţa factorii dezvoltării economice
Condiţiile în care se va produce comportamentul având acces la un dosar de presă economică
Criteriul numeric obiectivul se consideră atins dacă sunt identificaţi cel puţin trei factori;

Criteriul cantitativ exprimat procentual:

Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul să stabilească
performanţa specificul de proces, însuşire, activitate psihică pentru zece fenomene psihice  date
Condiţiile în care se va produce comportamentul pe baza planului recapitulativ
Criteriul numeric sau procentual obiectivul se consideră atins dacă sunt repartizate corect cel puţin 6 fenomene psihice (60%).

În ansamblul lor, obiectivele îndeplinesc funcţia de repere la trecerea de la o unitate de învăţare la alta, de la un ciclu curricular la altul, de la o etapă de învăţământ la alta. Prin raportarea la aceste prevederi precise, la sfârşitul fiecărui program parcurs (lecţie, unitate de învăţare, disciplină, ciclu de învăţământ), se pot evita erorile săvârşite în evaluarea performanţelor şcolare, precum acceptarea unor elevi cu şanse reduse de reuşită, pe o treaptă superioară de învăţământ.

2.Metode de evaluare. Repere în elaborarea probelor – tipuri de itemi; etape şi norme de elaborare

Metodologia evaluării şcolare desemnează metode specifice activităţii de evaluare, după cum metodele de învăţământ implică o metodologie specifică activităţilor de predare-învăţare. Încercând stabilirea unei corespondenţe între acestea, în cele ce urmează, ne propunem să evidenţiem acele metode care susţin activitatea de predare-învăţare: examinarea orală, probele scrise, probele practice, fişe de activitate personală, portofoliul – « jurnal de bord », respectiv « raportul de evaluare » al activităţii elevului, evaluarea asistată de calculator s.a.

Examinarea orală, ca metodă de evaluare şcolară, se realizează printr-o conversaţie cu rol de verificare, prin întrebări şi/sau sarcini de lucru care solicită răspunsuri orale sau în scris. Examinările orale prilejuiesc comunicarea directă, demersurile de instruire /învăţare şi activitatea de evaluare fiind, de multe ori, indisolubil legate. Tehnicile de realizare a examinărilor orale sunt numeroase, în funcţie de situaţia educaţională concretă. Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate sunt:

–          conversaţia de verificare

–          interviul

–          verificarea orală pe bază de imagini,

–          povestirea sau repovestirea unui

–          citirea unor dialoguri incomplete,

–          verificarea orală cu statut de examen

Cerinţele metodologice privind realizarea verificărilor orale vizează tehnica de formulare a întrebărilor, durata examinării, respectarea particularităţilor de vârstă, acordarea unui timp minim necesar între enunţul întrebării şi răspuns, antrenarea celorlalţi elevi, extinderea verificărilor de la memorarea informaţiei şi capacitatea de a o reda, la capacitatea de transfer şi de a opera cu cunoştinţele în explicarea altor fenomene

Lucrările sau probele/verificările scrise constituie alt mijloc de evaluare a rezultatelor şcolare.  Oricare ar fi modul lor de realizare: probe de control curent (extemporale), probe de evaluare periodică, teze semestriale etc., elevii devin implicaţi în realizarea activităţii de evaluare, în primul rând, prin informarea, de regulă (nu întotdeauna), asupra datei şi asupra conţinuturilor din care vor fi evaluaţi. De asemenea, prin explicaţiile sumare date înaintea rezolvării probei (scopul probei, evidenţierea formulării cerinţelor, punctaj, modul de răspuns, timpul acordat, etc), ca şi prin cunoaşterea răspunsurilor corecte după încheierea probei, elevii îşi dezvoltă capacităţi autoevaluative, se simt co-participanţi la activitatea de evaluare.

Probele scrise pot fi clasificate, distingând:

a)      Probele de control curent (extemporalele)

b)      Probele de evaluare periodică

c)      Probe semestriale – tezele,

Calităţile unei probe (test)

Ca şi în cazul testelelor de atitudini, de interese, de personalitate, pentru ca rezultatele evaluării să aibă aceeaşi semnificaţie pentru evaluatori, evaluaţi, instituţii şi societate, probele de evaluare (ca teste de cunoştinţe) trebuie să posede anumite calităţi:  validitate, fidelitate, obiectivitate, aplicabilitate.

a) Validitatea recunoaşte dacă testul măsoară ceea ce este destinat să măsoare, pe următoarele planuri:

–          validitatea de conţinut

–          validitatea de construct se referă la acurateţea cu care testul măsoară nivelul unui anumit „construct” (inteligenţa, creativitatea, capacitatea de a rezolva probleme etc.) şi numai al lui; conţinutul textului din itemii probei trebuie să concorde cu comportamentele prefigurate de obiective şi, implicit, cu conţinuturile ce au fost predate şi învăţate.

Validitatea poate fi raportată şi la alte situaţii. În acest sens, se pot distinge mai multe tipuri:

–          validitatea concurentă caracterizează un test dacă acele competenţe, testate de el ca fiind dobândite, sunt confirmate şi de rezultatele unui test ulterior care se bazează pe valorificarea superioară a competenţelor deja achiziţionate;

–          validitatea predictivă (sau măsura în care un test prevede performanţele viitoare ale unui elev)

Condiţiile de validitate evidenţiate reies din contestaţiile celor examinaţi atunci când aceştia acuză că solicitările nu concordă cu programa dată; examinatorul a fost prea sever, inconstant în aprecieri, etc.

b) Fidelitatea este calitatea probei de a obţine rezultate constante (aceleaşi sau cu diferenţe minime), în cazul aplicării sale succesive, dar în condiţii de examinare identice, prin aplicarea altor probe ce cuprind itemi cu valoare echivalentă.

c) Obiectivitatea reprezintă gradul de concordanţă între aprecierile făcute de evaluatori independenţi, privind un “răspuns corect/bun”, pentru fiecare din itemii unei probe. Testele cu o foarte mare obiectivitate sunt testele standardizate.

d) Aplicabilitatea sau validitatea de aplicare exprimă calitatea probei de a fi administrată şi interpretată cu relativă uşurinţă.

Elaborarea unei probe scrise

Acţiunile evaluative întreprinse prin probele scrise, ca elemente structurale ale activităţii didactice, sunt implicate în toate momentele unui program de activitate, având scopuri şi funcţii diferite. Caracterul lor procesual permite evidenţierea următoarelor etape:

1.Stabilirea scopului şi a funcţiilor unei probe

2.Stabilirea conţinuturilor esenţiale şi a obiectivelor operaţionale corespunzătoare

3.Elaborarea / redactarea probei de evaluare

Itemii dintr-un test pedagogic reprezintă sarcini de evaluare ce evidenţiază legătura permanentă cu conţinuturile esenţiale ale disciplinei, prin raportarea la finalităţile corespunzătoare (obiective de referinţă / competenţe specifice) ariei curriculare din care face parte disciplina şcolară.

Prin itemii obiectivi se testează un număr mare de conţinuturi diferite care solicită capacităţi cognitive simple: de recunoaştere (itemi cu alegere multiplă), de stabilire a valorii de adevăr (itemi cu alegere duală), de identificare a elementelor corespondente (itemi de tip pereche).

Itemii cu alegere multiplă – solicită alegerea unui singur răspuns dintr-o listă de răspunsuri posibile denumite şi alternative. Construirea itemilor de evaluare prin tehnica alegerii multiple poate fi făcută prin două variante :

1.Identificarea răspunsului corect dintr-o serie de răspunsuri posibile (alternative)

În cadrul răspunsurilor posibile există un singur răspuns corect numit răspuns-cheie, celelalte răspunsuri fiind răspunsuri plauzibile, dar incorecte, numite distractori.

2.Alegerea celei mai bune alternative sau alegerea celui mai bun răspuns dintr-o listă de răspunsuri corecte

Itemii cu alegere duală sunt de tipul DA / NU;  adevarat / fals; acord / dezacord :

Itemi de tip pereche – solicita stabilirea de corespondente / asociatii intre elemente asezate pe doua coloane. Criteriul sau criteriile de baza carora se stabileste raspunsul corect sunt explicate explicit in instructiunile care preced coloanele de permise si raspunsuri

Itemi semiobiectivi  – au următoarele caracteristici: solicită un răspuns scurt, limitat ca spaţiu şi ca formă ;  conţinutul lor este sugerat prin structura enunţului / întrebării; sarcina este foarte bine structurată; se pot utiliza materiale auxiliare, dar elevii trebuie să formuleze explicit răspunsul. Din această categorie fac parte itemii cu răspuns scurt, itemii de completare şi întrebările structurate.

Itemi cu răspuns scurt presupun o întrebare directă care solicită un răspuns scurt şi precis (expresie, cuvânt, număr, simbol etc.). Cerinţele rezolvării acestui tip de itemi sunt ca răspunsul să fie scurt, să nu existe dubii sau ambiguităţi în formularea propoziţiilor de răspuns.

Itemi de completare cuprind un enunţ incomplet care solicită completarea de spaţii libere cu 1 – 2 cuvinte, în concordanţă cu sensul enunţului. Recomandările metodologice privind construcţia acestor tipuri de itemi sunt: spaţiul liber nu va fi pus la începutul propoziţiei, iar dacă într-o frază există mai multe răspunsuri de completare ce trebuie găsite, acestea trebuie să aibă aceeaşi lungime.

Intrebările structurate cuprind mai multe subintrebari (de tip obiectiv, semiobiectiv sau minieseu) legate printr-un element comun. Modul de prezentare include: un material – stimul (texte, date, diagrame, grafice, etc.); subîntrebari; date suplimentare; alte subîntrebări ajutătoare.

Itemi subiectivi dispun de următoarele caracteristici: forma tradiţională de evaluare; uşor de construit; solicită răspunsuri deschise; evaluează procese cognitive de nivel înalt; verifică obiective care vizează creativitatea, originalitatea.

Rezolvarea de probleme (situaţii problemă) solicită implicarea într-o activitate nouă, diferită de cele de învăţare curentă, menită să rezolve o situaţie-problemă.

Itemi de tip eseu solicită elevilor să construiască, să formuleze un răspuns liber, respectiv un text în conformitate cu un set de cerinţe date. Aceşti itemi pot fi de tip eseu structurat / semistructurat. Eseul liber (nestructurat) valorifică gandirea creativă, originalitatea, creativitatea, nu impune cerinţe de structură.

Toate tipurile de itemi se pot regăsi în probă scrisă. Prin probele scrise, respectiv prin itemii acestora, trebuie evidenţiată relaţia dintre ceea ce se evaluează, conţinuturile predate şi obiectivele urmărite.

Probele practice includ: lucrări de laborator, de atelier şi activităţi practice diverse (pedagogice, de clinică medicală, agricole, veterinare, desene, teme pentru acasă, rapoarte de cercetare, observaţii la microscop, disecţii, efectuarea unor probe sportive, învăţarea/exersarea la un instrument muzical, utilizarea de unelte; creaţiile artistice sau profesionale, dactilografierea sau stenografierea s.a. ).Probele practice sunt utilizate pentru verificarea conţinutului experimental şi practic al instruirii.

Fişele de activitate personală a elevilor privesc, în principal, activitatea de lectură şi de muncă independentă cu sarcini multiple: de învăţare eficientă (pt. lecţiile de dobândire de cunoştinţe); de exerciţii – consolidare, îmbogăţirea vocabularului de specialitate (pentru lecţiile de recapitulare); de activităţi vizând formarea intelectuală a elevilor şi/sau pentru formarea de priceperi şi deprinderi. Sunt utilizate atât ca mijloace de învăţare, cât şi ca probe de evaluare, constituind, mai cu seamă, într-o evaluare longitudinală, „piesele de rezistenţă” ale portofoliului de evaluare, incluzând fişele de muncă independentă şi fişele de lectură.

Portofoliul reflectă dobândirea unor competenţe la o anumită disciplină şi într-un timp determinat. Este un instrument complex care reuneşte într-un dosar toate elementele reprezentative pentru activitatea de învăţare desfăşurată:

–          fişe efectuate pe parcursul tuturor tipurilor de lecţii: fişe de învăţare eficientă (pt.lecţiile de dobândire de cunoştinţe); fişe de exerciţii – consolidare, îmbogăţirea vocabularului de specialitate (pentru lecţiile de recapitulare); fişe de activităţi de formare intelectuală a elevilor (pentru lecţiile de formare de priceperi şi deprinderi);

–          lucrările aplicative ale elevului (activităţi practice, referate, eseuri, lucrări prezentate la diferite cercuri sau comunicări ştiinţifice, proiecte, investigaţii, microcercetări);

–          casete audio-video privind activităţi de învăţare în situaţii diferite;

–          grafice, hărţi, diagrame realizate de elevi;

–          probe de evaluare – lucrări de control (probele scrise, teste);

–          aprecieri  ale  profesorilor asupra activităţii elevului; sfaturi, comentarii; s.a.

Date fiind avantajele şi dezavantajele fiecărei forme de examinare, experienţa demonstrează utilitatea îmbinării lor.

Cerinţe comune tuturor formelor de examinare:

–          să se realizeze frecvenţa şi ritmicitatea notării;

–          alegerea metodei şi a procedeelor adecvate materiei, în concordanţă cu tipurile de rezultate măsurate

–          îmbinarea mai multor metode şi tehnici în vederea verificării unui anumit tip de rezultat.

Evaluarea asistată de calculator

Impactul tehnologiei informatice asupra procesului de învăţământ, respectiv asupra activităţilor sale de bază – predare/învăţare, evaluare – cunoaşte, până în prezent, mai multe direcţii de aplicaţii.

–          Computer Assisted Management (conducerea învăţământului): constă în utilizarea acesteia (tehnologiei informatice) pentru rezolvarea unor probleme cu caracter administrativ;

–          Computer-Asisted Learning & Instruction (instruire asistată de calculator, IAC): presupune utilizarea nemijlocită a calculatorului în procesul predării şi pe timpul lucrărilor de laborator.

–          Computer Based Training (exersare-învăţare asistată de calculator): subiectului i se pun la dispoziţie programe specializate (de tip drill and practice) care-l ajută să-şi fixeze cunoştinţele însuşite anterior.

–          Computer Assisted Testing (verificare realizată cu ajutorul calculatorului): presupune existenţa unor programe capabile să testeze nivelul de pregătire al subiecţilor şi să evalueze răspunsurile acestora.

Aceste tipuri de programe pot fi incluse fie în lecţiile recapitulative, fie în predările curente, pentru fixarea cunoştinţelor transmise. Trebuie precizat faptul că nu se poate pune problema transferării exclusive a sarcinii testării pe seama software-ului, profesorul având nevoie şi de contactul direct cu subiectul, pentru aprecierea progreselor înregistrate pe parcursul instruirii, şi poate nu atât în ceea ce priveşte acumularea efectivă de cunoştinţe, cât sondarea capacităţii de judecată a acestuia, de corelarea şi de interpretarea fenomenelor. De asemenea, gesturile încurajatoare ale evaluatorului nu pot fi suplinite de calculator.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Precizaţi criteriile de evaluare introduse în formularea obiectivelor operaţionale
  2. Enumeraţi forme de examinare orală
  3. Enumeraţi tipuri de probe scrise
  4. Explicaţi în ce constau calităţile unei probe (test)
  5. Stabiliţi etapele elaborării unei probe scrise
  6. Clasificaţi itemii de evaluare, în funcţie de gradul lor de obiectivitate
  7. Precizaţi în ce constau metodele de evaluare alternative (fişe de activitate personală, portofoliul, evaluarea asistată de calculator)

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV

EFECTELE APRECIERII (NOTĂRII) REZULTATELOR ŞCOLARE

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

–         să precizaţi în ce constau principalele sisteme de apreciere a rezultatelor şcolare;

–         să identificaţi avantaje şi dezavantaje pentru fiecare sistem

–          să propuneţi criterii de apreciere în cadrul fiecărui sistem de notare

–          să identificaţi variabile care influenţează obiectivitatea notării;

–          să caracterizaţi principalele stiluri de notare deficitară, în funcţie de principalele criterii: profesorul ca evaluator, trăsături de personalitate, expectaţiile sale ca evaluator;

–          să denumiţi tipuri de erori produse în evaluarea rezultatelor elevilor, în funcţie de diferite circumstanţe (de rol, de ordine, de contaminare);

–          să explicaţi cum determină statutul şcolar al elevilor distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare;

–          să enumeraţi modalităţi de reducere a divergenţelor în notarea rezultatelor şcolare;

–          să diferenţiaţi principalele tipuri de prelucrări a rezultatelor şcolare

–          să prezentaţi organizarea datelor şi a rezultatele unei probei de evaluare într-o fişă de centralizare

–          să efectuaţi o fişă pentru analiza de conţinut a probei de evaluare

–          să propuneţi criterii de comparaţie între evaluările operate de persoane diferite (nota profesorului clasei, evaluare externă)

–          să enumeraţi principalii indicatori statistici utilizaţi în prelucrarea rezultatelor: tabelul rezultatelor, media aritmetică, modul, raportul, mediana

–          să calculaţi indicatorii statistici pentru o situaţie dată

–          să comentaţi semnificaţiile valorilor obţinute, în funcţie de indicatori.

ÑConcepte cheie: notare numerică, notare literală, notare prin calificative, notare prin culori, notarea strategică, notarea sancţiune, notarea speculativă, notarea etichetă, efectul halo, efectul de anticipaţie, efectul de rol, efectul de contrast, efectul de contaminare, eroarea logic, tabelul rezultatelor, media aritmetică, modul, raportul, mediana

1. Sisteme şi criterii de apreciere a rezultatelor şcolare

O primă distincţie se face între: note, propoziţii, calificative; exprimare nonverbală, ectosemantică. Putem determina modele de apreciere în care judecăţile sunt exprimate prin cifre, litere, calificative, culori. Clasificarea constituie ea însăşi un sistem de apreciere.

NOTAREA NUMERICĂ: cifre ordonate pe o scală metrică; două aspecte explică existenţa mai multor modele:

–          semnificaţia mărimii cifrelor prin care se exprimă aprecierea, respectiv mărimea celor două segmente prin care se delimitează starea de reuşită de starea de eşec. La noi, segmentul ce caracterizează reuşita are şase valori, iar cel ce caracterizează eşecul are patru valori.

–          scala notelor însăşi.

  1. 10 trepte în România, Finlanda
  2. 7-8 trepte în cele mai multe sisteme
  3. 1-5 sau 5-1
  4. alte scale: 10-20 note în Franţa, 13 note în Danemarca.

Avantaje şi limite:

– sub raportul utilizării lor, scalele cu 7-8 trepte permit o apreciere cu precizie a notării, fără dificultăţile pe care le implică notarea mai mare de 10 trepte.

– cea mai precisă evaluare este scala binară admis/respins; ca şi scala cu trei trepte, permite o diminuare a erorilor de apreciere, dar nu permite o nuanţare.

NOTAREA LITERALĂ este specifică ţărilor anglo-saxone. Ordinea alfabetică e corelată cu ordinea descrescătoare a rezultatelor:

A-    foarte bune

B-     bune

C-     medii

D-    slabe

E-     nesatisfăcătoare

F-      foarte slabe

Există  variaţii de la un sistem la altul, astfel, în SUA, Teste standardizate şi etalonate stabilesc, în funcţie de un punctaj, nota literală, astfel:

A– 100 de puncte (excelent)

B- 80-90 de puncte (bun)

C- 70-80 de puncte (mediu)

D- 60-70 de puncte (slab)

E- 50-60 de puncte (eşec)

Sub 50 de punte: eşec. Altă determinare: 3 trepte, respectiv:

H-    Honor: performanţe foarte bune;

S- Satisfaction: satisfăcător, mediu;

U- Unsatisfaction: nesatisfăcător.

Nu există bacalaureat, ci se eliberează un certificat pe baza creditelor. Admiterea în învăţământul superior se face pe baza următoarelor criterii:

–          număr de credite (condiţie cantitativă);

–          condiţie calitativă: se admit numai creditele A şi B;

–          recomandări profesori;

–          probe, teste psihologice, medicale, cunoştinţe practice.

NOTAREA PRIN CALIFICATIVE este folosită mai rar ca notarea numerică sau literală.

–          Alternativă la notarea numerică şi literală, modalitate auxiliară a sistemului oficial de notare prin convertirea notelor în calificative.

–          4-5 trepte: excepţional, foarte bine, bine, suficient, nesatisfăcător.

–          Performanţele sunt marcate pe o curbă de distribuţie care pune în evidenţă grupul cu performanţe înalte, medii, scăzute (v. Curba lui Gauss).

–          Forma cea mai simplă este cea binară: admis/respins.

NOTAREA PRIN CULORI este unul din sistemele de notare cele mai vechi; acum este restrâns, fiind cel mai utilizat în învăţământul preşcolar. La Drept: bile negre – nesatisfăcător

Bile roşii – nivel mediu

Bile albe – performanţă foarte bună.

2. Distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare. Modalităţi de reducere a subiectivismului în aprecierea rezultatelor şcolare

Obiectivitatea notării rezultatelor şcolare este afectată de anumite circumstanţe care sunt responsabile de variaţii semnificative, întâlnite fie la acelaşi examinator în momente diferite (variabilitatea intraindividuală), fie la examinatori diferiţi (variabilitatea interindividuala), la care se adaugă o serie de variabile dependente de contextul şcolar.

Personalitatea şi atitudini ale evaluatorului constituie sursă de divergenţe în apreciere. Incidenţa acestora asupra acţiunilor evaluative se poate produce în următoarele situaţii: a) profesorul ca realizator al procesului de instruire şi b) profesorul ca examinator.

Stilurile deficitare promovate de profesori ca evaluatori sunt variate:

–          notarea strategică se manifestă în tendinţa de subapreciere a performanţelor elevilor – din cauza mentalităţii potrivit căreia „notele de 9 sau 10 nu sunt pentru elevi” sau că notele prea mari acordate în prima parte a anului şcolar ar reduce capacitatea de mobilizare la efort;

–          notarea „sancţiune” se concretizează în aprecierea rezultatelor elevilor prin note sub limită („1”, „2”), pentru atitudini sau fapte (şoptitul, copiatul etc.) care nu au legătură cu nivelul de pregătire;

–          notarea „speculativă” constă în sancţionarea prin notă a unor erori sau lipse de cunoştinţe, chiar şi atunci când acestea nu au fost asimilate de marea majoritate a elevilor clasei sau nu constituie concepte-cheie, vizate de obiectivele programei;

–          notarea „etichetă” – este urmarea unei păreri favorabile/nefavorabile despre un elev, reflectată în tendinţa de menţinere în „zona valorică” în care s-a aflat o perioadă, fără a ţine seama de evoluţia sa ulterioară.

Trăsături de personalitate ale profesorului îşi găsesc expresia în „ecuaţia personală a examinatorului” sau în „eroare individuală constantă” şi care se manifestă în actul evaluativ ca fiind: sever/indulgent, constant/fluctuant, capricios (cu toane), prietenos/distant etc.

Expectaţiile sau „aşteptări ale evaluatorului” influenţează aprecierile privind rezultatele şcolare în două moduri, în funcţie de tipul reprezentărilor pe care profesorul şi le-a format cu privire la potenţialul de învăţare al unor elevi:

a)      „efectul halo” exprimă tendinţa de a supraaprecia rezultatele unor elevi sau de a trece cu vederea unele greşeli sau rezultate slabe, sub influenţa impresiei generale bune despre aceştia (efect de generozitate, efect blând).

b)      „efectul de anticipaţie” este cunoscut şi sub denumirea de „efectul pygmalion” sau „efectul oedipian” se află în directă legătură cu presupoziţia conform căreia „expectanţele/predicţiile se (auto)împlinesc” şi reflectă subaprecierea performanţelor elevilor, ca urmare a părerii nefavorabile pe care educatorul şi-a format-o despre capacităţile acestora.

Diversele circumstanţe în care se realizează actul evaluativ constituie, alături de variabilele de personalitate, alte surse de divergenţe în aprecierea rezultatelor şcolare. Dintre acestea sunt evidenţiate: efectul de rol, de contrast, de ordine.

–          efectul de rol apare în circumstanţele în care educatorul raportează factorilor decidenţi, de care este „dependent”, coeficientul de promovabilitate; asemenea cerinţe antrenează deformarea evaluării, prin tendinţa de apreciere indulgentă a performanţelor elevilor;

–          efectul de contrast sau efectul de ordine apare ca urmare a accentuării diferenţelor de nivel dintre performanţele unor elevi; lucrări sau răspunsuri orale sunt apreciate mai bine dacă urmează după unele mai slabe sau mai exigent, mai sever, dacă urmează după unele mai bune;

–          efectul de contaminare sau de ancorare se poate referi la o dependenţă între evaluări (lucrări) care se succed, în sensul că aprecieri obţinute anterior exercită o atracţie a celor următoare, acestea tinzând să se apropie de cele anterioare, chiar dacă nivelul rezultatelor este diferit; este cazul situaţiei în care cunoaşterea notelor atribuite de alţi evaluatori influenţează aprecierea unui evaluator.

–          Eroarea logică sau eroarea constantă constă în substituirea obiectivelor şi a parametrilor importanţi ai evaluării prin obiective secundare, cum ar fi acurateţea şi aşezarea în pagină, efortul depus de elev, gradul de conştiinciozitate etc.

Statutul şcolar al elevilor generează circumstanţe ce sunt surse de distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare, în funcţie de tipul de clasă/şcoală de provenienţă; astfel, apartenenţa la o şcoală foarte bună conferă avantaje, elevii de aici fiind apreciaţi mai generos şi invers, provenienţa dintr-o şcoală cu rezultate mai slabe atrage o apreciere mai severă.

Variabilitatea aprecierilor poate fi determinată fie de câte un factor singular prezentat mai sus, fie de un complex de doi sau mai mulţi factori.

Reducerea divergenţelor în notare poate fi realizată „a priori” sau „a posteriori”; printre modalităţile sugerate, menţionăm: alegerea unei scale de notare adecvată, adoptarea unui barem de notare, elaborarea de descriptori de performanţă; multicorectarea (de către cel puţin doi corectori), „ajustarea” notelor (reglarea sistemului de notare a doi corectori care au apreciat foarte diferit aceeaşi lucrare), consensul în utilizarea scalei de notare, ca şi în poziţionarea performanţei acceptabile.

3. Valorificarea evaluărilor privind rezultatele şcolare pentru ameliorarea procesului didactic

Prelucrarea şi analiza rezultatelor probelor de evaluare

Acţiunea de evaluare nu se încheie cu notarea. Multe alte judecăţi valorice sunt emise/ mai pot fi emise prin prelucrarea datelor. Tehnicile de prelucrare sunt foarte apropiate celor utilizate în prelucrarea unor investigaţii ştiinţifice, deoarece implică utilizarea aparatului matematico-statistic; sunt accesibile profesorilor de orice specialitate şi permit organizarea şi prezentarea datelor în tabele, reprezentări grafice cu o mare putere de sugerare. Precauţiile utilizării tehnicilor statistice de prelucrare a rezultatelor probei de verificare vizează faptul că semnificaţiile acestora se pot deosebi de cele utilizate în alte domenii de activitate. În mod curent, profesorul realizează asemenea operaţii pentru grupuri mici de elevi; cercetările pe grupurile mici nu sunt atât de concludente ca pe grupurile mari.

TIPURI DE PRELUCRĂRI:

  1. Organizarea datelor şi a rezultatelor probei de evaluare
  2. Prelucrare statistică

1.Organizarea datelor şi a rezultatelor probei de evaluare

a)      utilizarea unor fişe de organizare a probei pe următoarea structură: obiectivele şi conţinuturile supuse verificării; sarcinile de lucru introduse în probă; consemnarea rezultatelor.

b) Analiză de conţinut a probei, cu evidenţierea datelor următoare:

Răspunsuri Greşeli tipice Frecvenţa lor
satisfăcătoare nesatisfăcătoare

c) Comparaţie între evaluările operate de persoane diferite, prin mai multe modalităţi:

ELEVI NOTE
S P E
1

..

Total valori 140 120 108
Media notelor 8,20 8 7,90
Nota modală

– nota cu frecvenţa cea mai mare –

9 8 8
Amplitudinea notelor

– diferenţa dintre nota cea mai mare şi nota cea mai mică –

10-4 10-4 10-4

S – ultima notă sumativă

P – nota profesorului

E – evaluare externă

Sunt modele posibile de fişe, este necesară prelungirea activităţii de evaluare prin prelucrare statistică şi de conţinut a rezultatelor probei, degajând concluziile menite să autoregleze activitatea profesorului în perioada următoare.

2.Prelucrare statistică

TABELUL REZULTATELOR :

Note 10    9      8    7    6    5    4    3    2    1
Nr. elevi 4    9    10    8    4    3    2     –    –     –

De aici se realizează toate celelalte operaţii de prelucrare statistică: calculul mediei aritmetice, nota modală (nota cu frecvenţa cea mai mare), întinderea scalei notelor, amplitudinea scalei

MEDIA ARITMETICĂ este o mărime relativă  ce poate fi calculată atât pentru seriile simple, cât şi pentru cele cu frecvenţe.

  1. Media aritmetică simplă

–          este rezultanta a mai multor măsurători (rezultate individuale) pe o perioadă determinată; este dată de câtul dintre suma acestor valori şi numărul lor:   x = Σ xi

n

  1. Media aritmetică ponderată

–          se calculează pentru seriile cu frecvenţe, adică în cadrul clasei sunt mai mulţi elevi cu aceeaşi notă.

–           Formula de calcul pentru seriile cu frecvenţe este: x = Σ xi fi

Σfi

MODULUL (modulul, dominanta, nota modală) este nota cu frecvenţa cea mai mare.

–          este determinat din tabel, prin citirea seriei, nu din calcule;

RAPORTUL n/N se referă la o parte a grupului, raportat la total

Ex.: Din 36 de elevi, au promovat 33: n/N = 33/36.

PROCENTUL este valoarea raportului exprimată în procente; exprimă ponderea unei valori în mărimea totală.

MEDIANA  este valoarea centrală a unei serii ordonate care împarte această serie în două părţi egale;

– este o medie de poziţie: acea valoare a rezultatelor, pentru care jumătate din elevi au obţinut rezultate mai mari sau egale decât ea.

Pentru o serie simplă (simetrică, cu aceeaşi frecvenţă):

–          cu număr impar de termeni: mediana este termenul din mijloc.

10         9          8 7          5

–          cu număr par de termeni: mediana este media celor doi termeni din mijloc.

10         9          8          7 5          4

15:2= 7,50

În etapele următoare aplicării unei probe, tehnicile de evaluare utilizate de cadrele didactice trebuie să fie orientate pe selectarea şi organizarea conţinutului activităţilor, astfel încât acesta să fie adaptat şi predat în concordanţă cu capacitatea de învăţare caracteristică grupului de subiecţi. Evaluările întreprinse sistematic favorizează acţiuni operative de valorificare-monitorizare, asigură cunoaşterea efectelor pe care modul de predare le produce asupra învăţării şi favorizează adoptarea măsurilor adecvate pentru optimizarea/transformarea procesului de predare-învăţare. Susţinând (îmbogăţind, ameliorând) învăţarea şi predarea, activitatea de evaluare poate fi privită mai mult ca evaluare pentru învăţare şi evaluare pentru predare decât ca modalitate de control, devenind, în sens autentic, parte integrantă a procesului didactic.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Enumeraţi principalele sisteme de apreciere a rezultatelor elevilor
  2. Precizaţi în ce constă semnificaţia mărimii cifrelor în cadrul sistemului de apreciere numeric.
  3. Care este sistemul cu cea mai precisă evaluare? În ce constă dezavantajul acesteia?
  4. Cum se corelează tipurile de rezultate şcolare cu ordinea literelor, în cadrul sistemului de notare literal?
  5. Care este semnificaţia culorii roşii, în sistemul de notare prin culori?
  6. Care sunt principalele variabile care influenţează obiectivitatea notării
  7. Caracterizaţi principalele stiluri de notare deficitară, în funcţie de principalele criterii: profesorul ca evaluator, trăsături de personalitate, expectaţiile sale ca evaluator
  8. Denumiţi tipuri de erori produse în evaluarea rezultatelor elevilor, în funcţie de diferite circumstanţe (de rol, de ordine, de contaminare)
  9. Explicaţi cum determină statutul şcolar al elevilor distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare
  10. Enumeraţi modalităţi de reducere a divergenţelor în notarea rezultatelor şcolare
  11. Enumeraţi principalele tipuri de prelucrări a rezultatelor şcolare
  12. Prezentaţi organizarea datelor şi a rezultatele unei probei de evaluare într-o fişă de centralizare
  13. Efectuaţi o fişă pentru analiza de conţinut a probei de evaluare
  14. Propuneţi criterii de comparaţie între evaluările operate de persoane diferite (nota profesorului clasei, evaluare externă)
  15. Enumeraţi principalii indicatori statistici utilizaţi în prelucrarea rezultatelor
  16. Calculaţi media, mediana, modul pentru rezultatele unei probe de control ale cărei rezultate se prezintă astfel:
Note 10    9      8    7    6    5    4    3    2    1
Nr. elevi 4    2     5     6    4    2    1    1    –    1
  1. Comentaţi semnificaţiile valorilor obţinute, în funcţie de indicatorii statistici calculaţi
Test pentru autoevaluare
  1. Starea de reuşită în cadrul sistemului numeric românesc are
    1. două trepte
    2. şase trepte
    3. patru trepte
    4. cinci trepte
    5. zece trepte
  1. Dificultăţile cele mai mari de notare le are scala numerică
    1. cu cinci trepte
    2. cu două trepte
    3. cu zece trepte
    4. cu mai mult de zece trepte
  1. În învăţământul preşcolar este utilizată frecvent notarea prin calificative.
    1. adevărat
    2. fals

Răspunsuri: 1b, 2d, 3b

Temă de lucru

Întocmiţi un studiu (referat) cu tema „Sisteme de evaluare a rezultatelor şcolare în ţările lumii”

Resurse www:

http://evaluation.wmich.edu

Test pentru autoevaluare

I. Marcaţi răspunsul considerat corect:

  1. Analiza greşelilor tipice este realizată prin:
    1. tabelul rezultatelor
    2. fişa de organizare a probei
    3. analiza de conţinut a probei
    4. media aritmetică
    5. modul
  2. Nota cu frecvenţa cea mai mare este dată de:
    1. media aritmetică
    2. modul
    3. raport
    4. amplitudine
    5. e. analiza de conţinut a probei

3. Acurateţea şi aşezarea în pagină, efortul depus de elev, gradul de conştiinciozitate primează faţă de obiectivele evaluării în:

  1. eroarea logică
  2. efectul de ordine
  3. efectul halo
  4. notarea etichetă
  5. efectul de ancorare

4. Subaprecierea performanţelor elevilor, ca urmare a părerii nefavorabile pe care educatorul şi-a format-o despre capacităţile acestora caracterizează:

  1. eroarea logică
  2. efectul de ordine
  3. efectul halo
  4. e. efectul pygmalion
  5. f. efectul de ancorare

II. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

  1. Anumite circumstanţe sunt responsabile de variaţii semnificative la acelaşi examinator.
  2. Notarea strategică se manifestă în tendinţa de supraapreciere a performanţelor elevilor
  3. Efectul halo” exprimă tendinţa de a supraaprecia rezultatele unor elevi
  4. Efectul de contrast mai este cunoscut şi sub denumirea de efect halo
  5. 5. Lucrările sau răspunsurile orale sunt apreciate mai bine, dacă urmează după unele mai slabe (efect de ordine)
  6. Provenienţa dintr-o şcoală cu rezultate mai slabe atrage o apreciere mai indulgentă.

Răspunsuri: I.  1c, 2b, 3a, 4e

II. 1A, 2F, 3A, 4F, 5A, 6F

7.EXEMPLE DE TESTE DE AUTOEVALUARE DIN TOATĂ MATERIA

pentru evaluarea cunoştinţelor la TMI şi TME

MODIFIED TRUE/FALSE

Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii sau fraze:

1. „Procesul de învăţământ este singura formă de organizare a activităţii instructiv-educative”

    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Obiectul de studiu al didacticii este formarea personalităţii elevului.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Intenţionalitatea procesului de învăţământ se concretizează obiective instructive şi educative.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Principiile procesului de învăţământ  constituie normativitatea activităţii didactice.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor este un principiu care vizează conţinutul învăţământului.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. O metodă de învăţământ poate deveni, într-o situaţie nouă, procedeu al altei metode.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Asigurarea conexiunii inverse este o etapă a lecţiei mixte. Verificarea şi evaluarea rezultatelor de la sfârşitul lecţiei se bazează pe conexiunile inverse de pe parcursul orei.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. În condiţiile evaluării formative (continue), proba de evaluare scrisă trebuie să realizeze clasificarea elevilor după notele obţinute.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Evaluarea formativă se realizează prin verificarea tuturor elevilor din întreaga materie.
    1. Adevărat
    2. Fals
  1. Un test poate fi utilizat în toate metodele de evaluare (orale, practice, scrise)
    1. Adevărat
    2. Fals

MULTIPLE CHOISE

1. Obiectul de studiu al Teoriei instruirii (Didacticii generale) este dat de:

    1. activitatea de învăţare
    2. metodele de învăţământ
    3. procesul de învăţământ
    4. activitatea de predare
    5. proiectarea didactică

2. Precizaţi componentele principale (fundamentale) în procesul de învăţământ:

  1. metode, tehnici, strategii
  2. resurse tehnico-materiale
  3. predarea, învăţarea, evaluarea
  4. conţinutul şi timpul de învăţare
  5. resursele umane şi relaţiile pedagogice stabilite între acestea
  1. Completaţi cu atributul corespunzător: „Procesul de învăţământ are caracteristica unui proces unui proces ………………unitar.”
    1. bilateral
    2. unilateral
    3. multilateral
    4. integral
    5. parţial
  1. Desemnaţi caracteristica principiilor didactice exprimată prin formularea: ”Legităţile procesului de învăţământ au în vedere toate componentele procesului de învăţământ ca sistem unitar”.
    1. caracter normativ
    2. caracter sistematic
    3. caracter general
    4. caracter dinamic
  1. Însuşirea de cunoştinţe, formarea de capacităţi intelectuale se realizează într-un timp foarte scurt prin utilizarea:
    1. metodelor de comunicare orală
    2. metodelor de comunicare scrisă
    3. metodelor de descoperire
    4. metodelor bazate pe contactul cu realitatea
    5. metodelor bazate pe acţiune directă
  1. Metoda cu ajutorul căreia, prin întrebări succesive, elevii sunt conduşi spre dobândirea de cunoştinţe noi este:

a)      problematizarea

b)      conversaţia euristică

c)      conversaţia introductivă

d)      conversaţia de clasificare

e)      conversaţia de aprofundare

  1. Transmiterea unei cantităţi mari de informaţie într-un timp foarte scurt este un avantaj pe care-l oferă utilizarea:

a)      conversaţiei euristice

b)      problematizării

c)      exerciţiului

d)      expunerii

e)      demonstraţiei

  1. Formarea priceperilor şi a deprinderilor se realizează prin:

a)      metoda conversaţiei catehetice

b)      metoda demonstraţiei

c)      metoda explicaţiei

d)      metoda exerciţiului

e)      metoda problematizării

  1. Organizarea procesului de învăţământ pe clase şi lecţii este iniţiat de:
    1. J.A. Comenius
    2. J.J. Rousseau
  1. Precizaţi metoda de învăţământ care poate constitui procedeu al metodelor de verificare orală:
    1. problematizarea
    2. exerciţiul
    3. conversaţia catehetică
    4. conversaţia euristică
    5. activitatea cu manualul
  1. Utilizarea reprezentărilor grafice sau pe baza unui desen, la tablă, se realizează în cadrul metodei:
    1. explicaţiei
    2. demonstraţiei
    3. exerciţiului
    4. conversaţiei
    5. studiului de caz
  1. Evaluarea sumativă/cumulativă se realizează:
    1. la începutul procesului de învăţământ
    2. imediat după începutul noului program
    3. imediat după evaluarea formativă
    4. la sfârşitul unei structuri unitare din punct de vedere tematic
    5. concomitent cu evaluarea formativă, atunci când se pun note
  1. Pentru verificarea conţinutului experimental şi practic al instruirii se utilizează, mai ales, :
    1. verificările orale
    2. lucrările scrise
    3. probe practice
    4. metode evaluare alternative (referat, portofoliu)
    5. testul docimologic
  1. Variabilitatea aprecierilor rezultatelor elevilor, cauzată de influenţa notelor date de alţi profesori, este o „eroare de evaluare” denumită:
    1. efect de contrast
    2. efect de anticipaţie
    3. efect de contaminare
    4. efect blând
    5. efect Pygmalion
  1. Verificarea tuturor elevilor şi a întregii materii este realizată prin tehnicile strategiei de:

a)      Evaluare iniţială

b)      Evaluare cumulativă

c)      Evaluare formativă

III. Stabiliţi corespondenţa între numărul întrebării şi varianta considerată corectă, după următoarele variante de răspuns:

  1. dacă ambele sunt adevărate şi există relaţie cauzală între ele
  2. dacă ambele sunt adevărate, dar nu există relaţie cauzală între ele
  3. dacă prima este adevărată şi a doua este falsă
  4. dacă prima este falsă şi a doua este adevărată
  5. dacă ambele sunt false

Analizaţi conţinutul celor două părţi ale frazei şi stabiliţi legătura dintre ele, notând în faţa numărului întrebării litera variantei considerată corectă:

____   1. Teoria generală a procesului de învăţământ poartă denumirea de didactică specială (metodica predării). Legile generale ale procesului de învăţământ se manifestă în mod specific, la nivelul fiecărei discipline şcolare.

____   2. Principiile procesului de învăţământ desemnează normele particulare de activitatea didactică. Principiile procesului de învăţământ sunt abordate în perspectivă sistemică.

____   3. Procedeele didactice sunt tehnici limitate de acţiune. Metodele de învăţământ cuprind un ansamblu organizat de procedee didactice.

____   4. Lecţia mixtă cuprinde toate verigile/etapele reprezentative ale unei activităţi instructiv-educative. Tipul de lecţie cel mai frecvent întâlnit în practica şcolară este lecţia de dobândire de cunoştinţe.

____   5. Succesiunea secvenţelor/etapelor unei lecţii este întotdeauna aceeaşi. Dintr-o lecţie introductivă poate lipsi etapa de verificare a cunoştinţelor anterioare.

_____ 6. Evaluarea formativă se realizează prin verificarea tuturor elevilor din întreaga materie. Evaluarea iniţială stabileşte un „diagnostic” pe baza de probe orale şi lucrări scrise.

______ 7. Notarea reciprocă dezvoltă la elevi capacitatea de autocontrol. Asigurarea conexiunii inverse este o etapă a lecţiei mixte.

______ 8. Probele scrise permit o bună individualizare a ritmului elaborării răspunsurilor. Probele orale sunt mari consumatoare de timp.

______ 9. Un test poate fi utilizat numai la probele scrise. Itemii (întrebările) testului de evaluare sunt în funcţie de obiectivele şi conţinuturile verificate.

______ 10. Sistemele de notare/apreciere sunt numai sisteme numerice. Notarea elevilor trebuie efectuată în condiţii de obiectivitate deplină.


[1] Detalii privind elaborarea testelor de evaluare, calităţile pe care trebuie să le îndeplinească acestea sunt date în lucrările „Evaluarea în procesul didactic” (I.T.Radu, 2000, pag. 235-252), „Testele de cunoştinţe” (I.Holban, 1995, pag. 27-58)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.