Comunicarea – notiune si context

1.1. Notiunea de comunicare

Contextul de analiza

Termenul de comunicare este folosit în strânsa legatura cu termenii limba si limbaj. Sunt folositi uneori ca echivalenti, alteori se face o distinctie clara de sens. Fiecare termen capata semnificatii noi daca i se asociaza un atribut specific.

Astfel, comunicarea poate fi verbala sau nonverbala, intergrupala sau intragrupala etc. Limba poate fi materna, de circulatie etc. Limbajul poate fi: artistic, matematic, filosofic, emotional etc.

Clarificari asupra continuturilor acoperite de acesti termeni sunt aduse de catre discipline diferite: lingvistica, psihologie, informatica, sociologie, logica, filosofie, arhitectura etc.

Definirea comunicarii

Indiferent de scolile, domeniile sau opiniile care definesc comunicarea, se pot identifica câteva aspecte comune:

•           comunicarea reprezinta un proces de transmitere de informatii (informatia fiind privita ca un termen general referindu-se atât la concepte, cât si la semne, simboluri etc.)

•           comunicarea necesita cel putin doi poli (individ-individ, individ-grup etc.)

Etimologic, termenul provine din limba latina, unde „communis” înseamna „a fi în relatie cu, a pune de acord”.

Dictionarul de sociologie defineste comunicarea ca un proces de emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia într-o maniera codificata cu ajutorul unui canal catre un destinatar în vederea receptarii (Maria Voinea).

Dictionarul de psihologie defineste comunicarea ca relatie între indivizi ce implica transmitere intentionata sau nu cu influente asupra receptorului si cu efect retroactiv.

Comunicarea are rolul de a pune în relatie sistemele (omul) cu mediul în care evolueaza.

NEVOI FUNDAMENTALE  ÎN COMUNICARE

Există 6 nevoi relaţionale fundamentale (în acelaşi timp ele reprezintă şi obiectivele oricărui proces de comunicare):

1. nevoia de a spune ;

2. nevoia de a fi inteles ;

3. nevoia de a fi recunoscut ;

4. nevoia de a fi valorizat ;

5. nevoia de a influenta ;

6. nevoia de intimitate ;

1. Nevoia de a Spune

Este nevoia de a transmite informaţii celor din jurul nostru. Permanent simţim nevoia să spunem ceva, să arătăm, să explicăm, etc. Dacă simţim nevoia să spunem ceva semnificativ pentru noi şi nu o facem, transmiterea informaţiei se va realiza involuntar, inconştient, într-un mod mascat

(Ex: prin stări de tensiune, anxietate, agresivitate, sau chiar somatizări în cazul unui mesaj negativ refulat).

Dar cum şi ce spunem?

Comunicarea se realizează:

•           10% prin cuvinte. Mesajul verbal trebuie sa fie: clar, simplu, uşor de urmărit, să utilizeze un vocabular adecvat persoanei cu care vorbim.

•           30% prin tonul vocii (variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor, rapiditatea vorbirii, calitatea vocii)

•           30% se realizează prin expresia privirii si a feţei (un zâmbet, o încruntare, contactul vizual direct sau evitarea acestuia, durata contactului vizual, etc)

•           30 % se realizează prin expresia întregului corp – gesturi (mişcări ale mâinilor care susţin mesajul), poziţia corpului, orientarea acestuia fata de interlocutor, proximitatea, contactul corporal;

Deci mintea şi corpul reprezintă un sistem complex prin care comunicăm – ele trebuie să se susţină una pe alta.

Din totalul sentimentelor transmise de o persoana:

•           7 % se transmit prin intermediul cuvintelor

•           38 % se transmit prin tonul vocii

•           55 % prin expresia fetei si postura.

2. NEVOIA DE A FI ASCULTAT, AUZIT, INTELES

Într-o relaţie suntem întotdeauna 3: eu, tu si relaţia dintre noi. În momentul în care spun ceva, important este ca mesajul să ajungă la celalalt în acelaşi fel în care l-am transmis, adică să fiu receptat şti  înţeles.

Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat ca o persoană obişnuită îşi poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este chestionată imediat) şi numai 25% după 2 luni.

Fenomene pot perturba comunicarea:

a.         blocajul

b.         bruiajul

c.         filtrarea informaţiei

d.         distorsiunea informaţiei.

a. Blocajul – întreruperea completă a procesului comunicaţional din cauze fizice, materiale sau cauze psihologice (persoană inabordabilă).

Efecte psihologice:

Într-o relaţie directa (faţă în faţă) – stare de jenă şi reacţia de fuga;

Relaţie la distanţă – stări de anxietate, agresivitate, teamă, etc

Limita extrema a blocajului comunicare-+ autismul (imposibilitatea morbidă de a comunica) – este de ordin patologic.

b. Bruiajul- perturbarea parţiala şi tranzitorie din cauze fizice, materiale (sursă de zgomot) sau cauze psihologice. La receptor informaţia transmisă ajunge parţial sau chiar modificat. În aceste cazuri apare nevoia de interpretare şi implicit modificarea semnificaţiei iniţiale a mesajului.

Înţelegerea unui mesaj presupune potrivirea informaţiei primite în tiparele mentale existente (în harta mentală a interlocutorului).

Ce doreşti să îmi comunici         Mesajul iniţial

Ce îmi spui de fapt

Ce înţeleg eu

Ce reţin eu

Ce accept eu

Ce am înţeles eu ca doreai sa îmi comunici         Mesajul final

Harta Mentală

Ce este?

Este o structură congnitivă prin intermediul căreia persoana realizează sortarea informaţiilor, conectarea acestora cu alte informaţii din categorii similare, etc.

Când folosim hărţile mentale ?

În orice proces de comunicare în care suntem implicaţi.

Exista un tipar al hărţilor mentale ?

Tiparele mentale sunt diferite de la persoana la persoana şi de asemenea sunt diferite pentru aceeaşi persoană în diferite momente (ele se schimbă, se adaptează în funcţie de necesităţile mentale actuale).

Ce legătură are harta mentala cu comunicarea?

Comunicarea eficientă presupune împărtăşirea aceluiaşi sens al mesajului, deci potrivirea celor doua hărţi mentale (ale emiţătorului şi receptorului) astfel încât să rezulte acelaşi sens.

c. Filtrarea Informaţiei- transmiterea voluntară şi recepţionarea unei părţi a informaţiei. Receptorul/ emiţătorul apar ca filtre de informaţii. Este întotdeauna voluntară (ţine de intenaţionalitatea subiectului). Factori: psiho-individuali; de natură psiho-socială; de natură psiho-organizaţională (tendinţa şefilor de a nu transmite subordonaţilor toată informaţia).

Efecte negative: degradarea comunicării, nu se transmite exact ce trebuie; amplificarea/ diminuarea semnificaţiei unor informaţii: succesele, nereuşitele; influenţează randamentul muncii.

d. Distorsiunea Informaţiei – degradarea involuntara a informaţiei în cursul transmiterii de la receptor – emiţător, când informaţia are de parcurs mai multe verigi intermediare. Trec mai toate informaţiile însa denaturate.

¬

Empatia

Empatia este una din condiţiile necesare şi suficiente care facilitează comunicarea. Empatia presupune acceptarea necondiţionată a ideilor, sentimentelor, credinţelor celuilalt, chiar dacă acestea sunt diferite de propriile modele de referinţă, de modul subiectiv de a privi respectivele informaţii.

Empatia presupune a te pune în postura celuilalt, fără însă a pierde contactul cu propria persoana.

Empatia presupune „rezonanta” cu celalalt

Răspunsuri non empatice           Răspunsuri empatice

Te simţi…        Poate că…

Din punctul tău de vedere…      Mă întreb dacă…

După tine…      Nu ştiu daca am înţeles bine dar …

Daca aş fi în locul tău…            Nu sunt sigur ca am înţeles bine dar…

Ţie ţi se pare că …       Corectează-mă te rog daca greşesc dar…

Gândeşti că…  E posibil ca…

Crezi ca…        Poate ca tu gândeşti că…

Îmi pui că…     Am impresia că vrei să spui că…

Ascultarea Activă

(empatică)

•           Receptorul este pregătit să asculte-acest lucru se poate transmite atât verbal (am la dispoziţie un sfert de ora numai pentru dumneavoastră, vă ascult) sau nonverbal (adoptarea unei posturi corespunzătoare, deschise; centrarea atenţiei pe celalalt, etc).

•           Receptorul menţine contactul vizual cu interlocutorul, încuviinţează, manifestă interes, confirma prin mişcări ale capului faptul că a înţeles mesajul, menţine o poziţie deschisă, transmite interlocutorului expresii ale empatiei (un zâmbet pentru a confirma înţelegerea, un sunet aprobator)

•           Receptorul pune întrebări pentru a-şi confirma înţelegerea corectă a mesajului dar nu întrerupe interlocutorul decât atunci când acest lucru este posibil (nu îl face pe interlocutor să îşi piardă ideile, nu întrerupe brusc comunicarea); parafrazează ceea ce spune interlocutorul

•           Receptorul luptă pentru a evita distragerile şi rezumă mental din timp în timp receptorul se centrează pe conţinut; cântăreşte faptele evidente; nu judecă, nu evaluează până nu înţelege în totalitate ascultă modulaţiile vorbitorului, tonalitatea vocii, este atent la ritmul respiraţiei acestuia şi încearcă să se adapteze la ele.

Erori in ascultarea activa

a.         Exagerarea       Chiar îl urăşti pe seful tău

b.         Redimensionarea          Hai că nu e aşa de rău precum pare

c.         Adăugarea        Uneori iţi vine sa ii spui cate una

d.         Omisiunea        te-ai sculat tu cu fata la cearceaf astăzi

e.         Anticiparea       probabil că iţi doreşti că seful tău să fie dat afară

f.          Ramanearea in urma     ieri spuneai că   ”

g.         Analizarea –      eşti stresat pentru că crezi că seful tău

h.         Repetarea de tip „papagal” repetarea cuvânt cu cuvânt a informaţiilor

3. Nevoia de a fi Recunoscut

În orice schimb informaţional între două sau mai multe persoane, deci în orice proces de comunicare inter-personală apare nevoia de a fi recunoscut: nevoia ca celalalt să conştientizeze prezenţa mea, valoarea informaţiei pe care o transmit, etc. Nevoia de a fi recunoscut funcţionează în strânsă legătură cu următoarea nevoie, aceea de a fi apreciat.

4. Nevoia de a fi Apreciat

Este nevoia de a avea sentimentul că sunt importanţi pentru persoanele cu care stabilesc relaţii de comunicare. Trăim într-o societate in care suntem foarte devalorizaţi.I

Vedem întotdeauna ceea ce nu a făcut celalalt, nu şi ceea ce a făcut. Aceste părti negative, repetate de mii si mii de ori sterilizează relaţiile, slăbesc încrederea în forţele proprii, în capacităţile noastre de a realiza ceva. I

Ex2: Un angajat duce la bun sfârşit un proiect foarte important pentru firmă. Obţine o primă, care nici măcar nu este oferită direct de sef, ci îi este oferită odată cu salariul de la contabilitate. El nu va simţi aprecierea pentru ceea ce a făcut. Uneori un simplu „Bravo”, spus cu sinceritate, face mai mult decât orice prima.

Măcar din când în când (La anumite intervale de timp), conducătorul organizaţiei trebuie să ofere aprecierile sale directe angajaţilor, pentru a oferi feed-back-ul necesar alimentării imaginii de sine (sunt important pentru şef, pentru organizaţia în care lucrez”, „conducerea işi dă seama de valoarea mea şi de importanţa mea pentru firma”, etc).

5. NEVOIA DE A INFLUENŢA

Nevoia de a influenţa reprezintă nevoia de a provoca o reacţie, o schimbare de opinii, credinţe, comportamente, atitudini.

Mijloace pentru îmbunătăţirea capacităţii de a influenta:

a. Clarifica-ti obiectivele Dacă ştii clar care este rezultatul la care vrei sa ajungi transmiţând un mesaj, susţinând o conversaţie, etc, iţi va fi mult mai uşor să obţii ceea ce vrei.

b. Structurează-ţi gândirea Desenează sau vizualizează harta mentală a modului cum vei ajunge sa obţii rezultatul. În acest fel iţi va fi mult mai uşor să urmezi paşii necesari pentru a ajunge la obiectivul stabilit.

c. Pregăteşte-te să influenţezi. Atrage cât mai multe informaţii cu privire la tema conversaţiei. Strânge cât mai multe informaţii cu privire la interlocutorul tău: află cum gândeşte, ce tip de prezentare are mai mari şanse de a îl influenţa-verbala, vizual, combinată; găseşte puncte comune pentru a putea iniţia conversaţia: interese comune, etc.

d. Asigură-ţi timpul necesar pentru conversaţie Asigură-te încă de la inceputul conversaţiei că ai timp să parcurgi etapele stabilite anterior pentru atingerea obiectivelor propuse.

e. Argumentează  Prezintă-ţi cu claritate obiectivele conversaţiei, argumentează-ţi ideile.

f. Recapitulează Din când în când în timpul conversaţiei recapitulează concluziile intermediare la care ai ajuns. Asta te va ajuta să ştii permanent unde te aflii (comparând cu harta mentala realizata) si cat mai ai de parcurs pana la atingerea obiectivului final.

g. Foloseşte mijloace vizuale. Folosirea mijloacelor vizuale asigură reamintirea de către interlocutor a unei cantităţi mai mari de informaţie din întregul care a fost trimis.

Studiile au arătat ca ne amintim:

20 % din ceea ce auzim

30 % din ceea ce vedem

50 % din ceea ce vedem si auzim

70 % din informaţia despre care s-a discutat (presupune implicarea ambilor parteneri)

90 % din ceea ce aplicam, exersam

În timpul conversaţiei foloseşte scheme, desene, imagini care să îşi susţină argumentele. Lasă aceste scheme interlocutorului. Trecând din nou prin ele, îşi va aminti mult mai mult decât în urma unei simple conversaţii.

Ultimele trei nevoi fundamentale prezentate sunt esenţiale pentru înţelegerea mecanismului prin care se realizează motivarea unei persoane.

•           nevoia de a fi recunoscut

•           nevoia de a fi apreciat

•           nevoia de a influenta

6. NEVOIA DE INTIMITATE

Nevoia de intimitate – fiecare dintre noi avem „grădina noastră secretă” acea parte din noi pe care nu o vom pune nimănui niciodată. De asemenea avem partea noastră de intimitate „în doi” – acea parte pe care o putem împărtăşi numai cu partenerul si care nu va fi transmisa niciodata mai departe de relaţia de cuplu.

Nivelul 5 – discuţiile clişeu – discuţii despre obiecte şi evenimente care nu au nici o legătură cu persoanele care comunica. Ex: discuţiile despre vreme, discuţiile despre politică, fotbal, etc.

Nivelul 4 – raportarea faptelor – acele discuţii în care referirea la propria persoană este implicată dar referirea nu este directa. Ex: „am auzit că…”; „am văzut ieri…”, „am fost săptămâna trecuta la..”

Nivelul 3 – evaluări şi idei personale – acele discuţii în care referirea la propria persoană presupune şi un anumit grad de dezvăluire personală (se realizează la nivelul cognitiv). Ex: eu cred că…”, „eu sunt..”

Nivelul 2 – sentimente, emoţii- acele discuţii in care referirea la propria persoana presupune dezvăluirea mai profunda (se realizează la nivel afectiv). Ex:  „îmi place să…”, „mi-e frica să..;”

Nivelul 1 – împărtăşire completă – acele discuţii care presupun deschidere totală, discuţii care se realizează cu persoanele cele mai apropiate (partener, părinte, prieten de suflet, preot, psihoterapeut, etc).

1.2. Procesul de comunicare

Prin procesul de comunicare se transmit informatii pentru atingerea anumitor scopuri. Înteleasa ca proces, comunicarea implica o derulare a operatiilor de codare, recodare, decodare asupra mesajelor.

Elementele procesului de comunicare

Schema cea mai simpla a procesului arata în modul urmator:

Elementele procesului de comunicare sunt:

Emitatorul & Receptorul în relatie. La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relationare cu celalalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de receptie si prelucrare, de complexitatea si varietatea continuturilor, precum si de posibilitatea emitatorului si receptorului de a-si schimba reciproc rolurile.

Canalul de comunicare – „drumul”, „calea” pe care mesajul se transmite. Acestea pot fi canale vizuale, auditive, tactile, kinestezice etc. Canalele au suport natural sau tehnic (telefon, fax, mijloace audio-video etc.)

Mesajul este o componenta complexa a comunicarii care implica fenomene de codare, recodare, decodare. La om, functia semiotica înalt dezvoltata permite codarea stimulilor actuali, trecuti, viitori si utilizarea lor nu doar de catre cel care codifica, ci si de cei care primesc mesajul.

Codul – trebuie ales si cunoscut de partenerii în relatie.

Feedback-ul – mesaje de raspuns pe care receptorul le da în timpul sau dupa receptarea mesajului initial.

Mediul, contextul comunicarii se refera la situatia particularizata în care are loc comunicarea. Comunicarea se desfasoara într-un context cu care se întrepatrunde.

Este important faptul ca procesul comunicarii poate fi perturbat prin aparitia unor factori (bariere în comunicare) care diminueaza, amplifica, împiedica sau deformeaza mesajele.

Exemple de bariere:

•           la nivelul emitatorului/ receptorului

         deficiente de exprimare, respectiv receptionare

         deficiente emotionale, atitudinale

         idei preconcepute etc.

•           la nivelul canalelor:

informatia emisa pentru un canal este receptata pe un alt canal (ex.: nevazatorii recepteaza informatia audibila prin canale dezvoltate compensator)

•           la nivelul mesajului:

         folosirea cuvintelor cu sensuri diferite

         expresii personale, difuze, limbaje insuficient cunoscute de cei implicati în comunicare

•           la nivelul mediului:

         climat poluat (fonic, vizual etc.) folosirea necorespunzatoare a suportului de informatie.

Bariere în comunicare în timpul transmiterii informaţiilor

Abordarea din partea emiţătorului         Reacţii posibile ale receptorului

1. Dirijează, dă ordine

„Faci cum spun eu că aşa e bine”           Rezistenţa, combatere

2. Ameninţare

„Dacă te mai aud că te mai plângi vreodată ……..”          Resentimente, furie, sentimente negative

3. Predică, face morală

„Ce crezi că la muncă totul e frumos?”;

”Învaţă să ai răbdare”    Închidere, sentimente negative,

contra-moralism (combatere).

4. Consiliază, oferă soluţii

„Fă aşa cum spun eu ca aşa e cel mai bine”        Intensificarea dependentei, rezistenţă.

5. Judecă, critică, condamnă

„Nu faci nimic bine”; „Tu eşti de vina ca….”        Scăderea stimei de sine, combatere

6. Elogiază, secondează

„Te-ai descurcat minunat, esti cel maI bun, ca

întotdeauna….”  Reacţie de apărare – fie ca mesajul este ca o supra-

valorizare (deci data viitoare emiţătorul aşteaptă mai mult),

fie că  tentativa de manipulare.

7. Încearcă să convingă

„Aici ai gresit, uite, daca…. ”      Sentimente de inferioritate, inadecvare.

8. Ridiculizează, ia în ras ascultătorul

„Atâta efort pentru un lucru atât de uşor”,

„Te-ai gândit mult pana ai făcut lucrul asta?”       Scăderea stimei de sine, combatere.

9. Analizează, diagnostichează

„Problema ta este ca………”, „eşti obosit –  vina e……’    Frustrare, frică de a nu fi înţeles

10. Asigură, consolează

„Nu iţi face griji, mâine nici nu iţi vei mai aminti   Sentimentul ca nu a fost înteles, ostilitate

11. Interoghează

„De ce…? Ce…? Cum. …?”       Răspunsuri false, omisiuni, reacţii de

apărare.

12. Schimbarea subiectului, sarcasm, închidere.

„Hai sa discutam de lucruri mai plăcute/mai interesante”; Sentimentul ca argumentele lui nu au fost înţelese, au fost considerate irelevante, puerile, inexistente. frustrare, retragere.

Forme ale comunicarii

Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizeaza în contexte diferite: exista informatii care se transmit genetic, informatii care circula în mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizatii. Exista mai multe criterii dupa care sunt identificate variatele forme de comunicare:

•           Dupa participarea indivizilor la procesul de comunicare:

1.         comunicare intrapersonala (comunicare cu sinele)

2.         comunicare interpersonala (cu altii)

3.         comunicare de masa (prin institutii specializate, cu adresabilitate generala)

•           Dupa contextul spatial-temporal al mesajelor

1.         directa (fata în fata)

2.         indirecta (mediata)

•           Dupa instrumentele folosite

1.         verbala

2.         nonverbala

3.         paraverbala

•           Dupa obiectivele comunicarii

1.         comunicare incidentala (fara scop bine stabilit)

2.         comunicare consumatorie (consecinta a starilor emotionale)

3.         comunicare instrumentala (când este urmarit un scop precis)

•           Dupa interactiunea sistemelor care comunica

1.         comunicare omogena (om-om, animal-animal)

2.         comunicare heterogena (om-animal, om-masina)

•           Dupa pozitia în cadrul unei organizatii

1.         comunicare ascendenta (cu superiorii)

2.         comunicare descendenta (cu subalternii)

3.         comunicare orizontala (emitatorul si receptorul au pozitii egale)

2.1. Raportul limba-limbaj

Termenii limba si limbaj sunt analizati diferit de catre discipline diferite: lingvistica, semiotica, psihologie, sociologie, cibernetica etc.

Organismele vii au capacitatea de a utiliza semne, simboluri, într-un cuvânt, coduri. La om, functia semiotica – ce permite înlocuirea unui element A cu un substitut B si stabilirea unor corespondente între A si B (de ex.: casa – locuinta, apa – H2O, 22 – 4 etc.) – este îndeplinita prin limbaj, la un nivel evoluat. Limbajul permite utilizarea informatiilor nu numai de cel care codeaza, ci si de cel care cunoaste codul. Pe baza unui limbaj se stocheaza informatii actuale sau trecute, se fac prognosticuri.

În functie de domeniul dezvoltat, limbajele se particularizeaza: limbaje matematice, limbaje religioase, limbaje artistice etc.

Limba reprezinta un produs social particular al facultatii limbajului, fiind studiata în principal de lingvistica.

Definirea comparata a termenilor limba-limbaj:

Criterii de analiza          LIMBAJ          LIMBA

Definitie            •           activitate psihica de comunicare prin intermediul limbii

•           functie de exprimare si comunicare individualizata a gândirii        •           totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ordonate prin reguli

•           sistem de semne si reguli stabilite social-istoric, cu un caracter supraindividual

Istoric   •           limbajul precede limba  •           limba se constituie pe baza dezvoltarii aparatului fonator si a structurilor limbajului

•           ia initial forma limbajului interindividual, dupa care se detaseaza relativ de acesta, devenind o entitate de sine statatoare

Ontogenetic      •           limbajul se dezvolta în plan individual prin contactul direct prin intermediul limbii  •           limba este o realitate obiectiva data

•           limba precede limbajul

Instrumental – functional            •           instrument activ de comunicare

•           limbajul reprezinta o particularizare a instrumentului potential – limba       •           instrument potential de comunicare

Termeni colaterali:

•           semnal – substitut specializat care declanseaza un raspuns stereotip util pentru adaptarea la o modificare iminenta a situatiei (ex.: strigatul ca semnal de alarma, sunetul de la închiderea usilor în metrou etc.)

•           indiciu – semn prin care este semnalizata o stare (ex.: culoarea diferita a hainelor în perioada de doliu, paloarea în cazul spaimei etc.

•           simbol – exprima corespondenta analogica dintre un semn si o idee abstracta, obiect, comportament etc. (balanta pentru justitie, sageata curbata care simbolizeaza un viraj)

2.2. Comunicarea verbala

Aceasta forma de comunicare este puternic dezvoltata la om, vorbirea fiind actul prin care informatia este emisa prin intermediul codurilor lingvistice.

Indivizii pot fi diferentiati prin:

•           competenta lingvistica (capacitatea de a construi, traduce si identifica mesaje într-o limba;

•           performanta lingvistica (capacitatea de a însufleti termenii prin corelarea cu aptitudinile, atitudinile, conceptiile despre lume si viata, astfel încât sa fie obtinute efecte noi);

De aici rezulta stilul de comunicare – exista persoane care fascineaza nu prin ceea ce comunica, ci prin felul în care comunica. Aceeasi tema poate fi expusa:

•           printr-un limbaj rational, dirijat

printr-un limbaj metaforic, euristic

Rezulta de aici ca relatarea poate fi la un moment dat un produs al vorbitorului si nu o realitate.

Stilurile de comunicare pot fi clasificate astfel:

•           stil neutru (elimina starile sufletesti) – prezent în relatiile oficiale;

•           stil solemn (impun un ceremonial) – prezent în momente deosebite;

•           stil beletristic (bogat în sensuri, favorizând imaginatia);

•           stil stiintific (predomina deductia si inductia);

•           stil administrativ (bazat pe clisee institutionale);

•           stil publicistic (bazat pe prezentarea informatiei);

•           stil managerial (accentueaza dirijarea, rezolvarea problemelor etc.)

Indiferent de stil, comunicarea trebuie sa îndeplineasca urmatoarele calitati:

•           claritate (nivelul de concizie, sistematizare);

•           corectitudinea (nivelul de adecvare la regulile sintactice si de topica);

•           adecvarea (folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport cu intentii);

•           puritatea (nivelul de saturare cu arhaisme, neologisme, regionalisme);

•           concizia (concentrarea pe tema, eliminarea redundantei, divagatiilor);

•           precizia (folosirea unor mijloace suplimentare pentru a facilita întelegerea).

Formele comunicarii orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul, seminarul, interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferinta, prelegerea etc.

Un rol important în comunicarea verbala îl are ascultarea.

2.3. Comunicarea nonverbala si paraverbala

Comunicarea nonverbala apare prin manipularea factorilor nonverbali (personali si/ sau ai interlocutorului). Dintre acestia, cei mai importanti sunt: surâsul (zâmbetul), privirea aprobativa, strângerea de mâna, gesturi amical-familiare, contactul corporal (o bataie usoara pe spate, cuprinderea umerilor). Aceastea sunt forme paralele ale comunicarii ce pot sustine, dezvolta, nuanta sau, dimpotriva, diminua si contrazice mesajul comunicat verbal.

Componentele Comunicării non-verbale:

Mimica-privirea: deschisă sau evitantă, fixă sau mobilă; zâmbetul sau grimasele; mişcarea sprâncenelor, etc. Contactul vizual este foarte important în comunicare: s-a demonstrat că nu putem menţine contactul vizual cu o persoană necunoscută mai mult de 0.7 s (media este de 0.4 s). De asemenea s-a demonstrat că într-o conversaţie aproximativ 50-60% din timp comunicarea este susţinuta de contact vizuale intre cei 2 (sau mai mulţi) parteneri.

Gestica – mişcarea mâinilor, bătutul din picior, privitul repetat la ceas, aranjarea ritmică a părului etc. Gesturile pot fi: obişnuite (ex: ridicarea degetelor de către elevi când vor să răspundă, ridicarea mâinii când vrei să opreşti un taxi, gestul de „la revedere”, etc); gesturi simbolice (ex: gesturile folosite în interiorul unor grupuri şi a căror semnificaţie este cunoscută numai de acestea).

Postură -poziţia corpului: poziţie relaxată, deschisă, ocupând tot spaţiul în care stăm- încredere în propria persoană; utilizarea numai a unui colt de scaun, mâinile strânse la piept şi cu picioarele încrucişate – închidere, teamă, neîncredere în propria persoană;

Atitudinea – relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă etc

Vestimentaţia – culorile, accesoriile, modelul hainelor, lungimea sunt toţi atâţia indicatori ai sistemelor personale de valori: stil extravagant, clasic sau sport.

Comunicarea paraverbala însoteste si coloreaza comunicarea verbala. Dintre factorii paraverbali ai comunicarii, mentionam:

•           tonalitate

•           ritm

•           intonatie

•           volumul vocii

3.1. Notiunea de motivatie

Întelegerea comunicarii drept schimb de informatii între individ (grup, sistem) si mediu legitimeaza întrebarile: „De ce se produce?”, „Ce determina procesul complex de comunicare?”.

Raspunsul este cautat la nivelul energetic, dinamic, al motivatiei.

Cuvântul are origine latina – movea, movere = a misca, a pune în miscare.

Definirea motivatiei se centreaza pe urmatoarele aspecte:

•           se refera la totalitatea mobilurilor interne ale conduitelor (mobilurile pot fi înnascute/ dobândite, constiente/ inconstiente, fiziologice/ abstracte etc.)

•           are rol declansator pentru comportamentele umane (de cautare, de afiliere, de supunere, de securitate etc.)

•           are rol de orientare si sustinere a activitatilor (împinge, instiga, determina individul sa-si satisfaca starile de necesitate)

•           permite selectia, activismul, creativitatea în raport cu mesajul din mediu.

Mesajele emise sau receptate pe diferite canale si sub diverse coduri sunt strâns legate de trebuinte, motive, interese, idealuri, convingeri si conceptii. Putem spune ca alegerea partenerului (grupului, sistemului etc.) sau alegerea combinatiilor de la nivelul mesajului tin de orientarea motivationala. La fel, alegerea codului (verbal, nonverbal, paraverbal) sau tipului de feedback folosit în comunicare.

Asa ne putem explica de ce acelasi mesaj produce efecte diferite în medii diferite sau chiar în acelasi mediu în momente diferite (ex.: salutul poate fi decodificat ca agresiv sau jovial în raport cu starea motivationala personala).

Teoriile despre motivatie sunt variate si încearca sa structureze formele motivatiei în raport cu mai multe criterii: – sub aspect genetic, motivatia poate fi înnascuta (legata de aspecte de maturizare, dezvoltare, mentinerea echilibrului biologic) sau dobândita (legata de realizarea potentialului specific uman: necesitatea cunoasterii, diferentierii, obtinerii identitatii personale, a socializarii si comunicarii etc.)

•           sub aspectul sursei, motivatia poate fi intrinseca (generata si sustinuta direct de subiect – ex.: dorinta de a elabora un mesaj, teorie, etc. fara a astepta o întarire externa) sau extrinseca (generata si sustinuta din afara subiectului, dar rezonând cu o trebuinta a acestuia – a comunica pentru a primi o lauda, a evita pedeapsa sau a câstiga un bun oarecare)

•           sub aspectul sustinerii pe anumite structuri psihice, motivatia poate fi cognitiva (generata de nevoia de a sti, a cunoaste, a schimba, a imagina, a întelege, a explica, a rezolva ca scop în sine) si afectiva (generata de obtinerea aprobarii, protectiei emotionale, simpatiei, consolarii etc.)

•           sub aspectul efectului stimularii, poate fi pozitiva (generata de lauda, apropiere, încurajare, sustinere) si negativa (generata de pedeapsa, blamare, refuz)

Punând în relatie motivatia cu procesul de comunicare acceptam ca, în functie de forma motivatiei care a generat comunicarea, mesajul, semnificatiile si efectele acestuia se modifica. Iata câteva exemple de relatii comunicare-motivatie:

•           un mesaj de tip gluma satisface trebuinta ludica, de relaxare;

•           un mesaj senzual satisface trebuinta de a cultiva relatii erotice, sociale;

•           un mesaj justificativ satisface trebuinta de contracarare, de securizare;

•           un mesaj tip initiere satisface trebuinta de afiliere, de cooperare;

un mesaj tip insulta satisface trebuintele de conservare sau presiunile agresive, de rejectie.

3.2. Motivatie, frustrare, conflict

Atunci când trebuintele nu pot fi satisfacute datorita unor neregularitati sau obstacole, apare fenomenul denumit „frustrare”. Psihofiziologic, frustrarea este traita ca o tensiune, încordare afectiva negativa.

O situatie este frustranta pentru un individ si nefrustranta pentru altul în raport cu forta Eului, caracteristicile de personalitate, toleranta, rezistenta la frustrare.

Efectele pozitive: declansarea conexiunilor creative, descoperirea resurselor nefolosite.

Efectele negative: tensiunea, apatia, regresia, disconfortul psihic etc.

Gasirea comportamentelor adaptive conduce la depasirea/ diminuarea frustrarilor. Stilul de comunicare (emotiv, autoritar, reflexiv, îndatoritor, flexibil) poate fi un aliat în situatii frustrante.

Conflictul este o stare antagonica între doua sau mai multe entitati.

– Conflictul intern poate fi abordat prin intermediul mesajelor:

•           tip autodirectionare (vreau/ trebuie/ voi începe activitatea X, voi merge la Y etc.)

•           tip autorecompensa (foarte bine, bravo, pot sa aleg etc.)

•           tip autosustinere („înca putin”, mai încerc o data)

•           tip autosanctiune („nu merit”, „n-am facut nimic” etc.)

– Conflictul extern poate fi reglat prin mesaje care modeleaza comportamentele, situatiile în raport cu dorintele, trebuintele, asteptarile noastre. Mesajele folosite pot fi:

•           tip instructiune

•           tip recompensa

•           tip avertizare

•           tip persuasiune, convingere

•           tip sanctiune

•           tip mobilizare etc.

În general, un conflict, o situatie de criza, evolueaza de la un dezacord (cearta, antagonism, opozitie deschisa) la confruntare, escaladare, diminuare si rezolvare.

În cazul conflictelor, comunicarea reprezinta un instrument catre progres, armonie, reechilibrare sau o arma eficace, sursa de amplificare a conflictului.

3.3. Negocierea si stilul de comunicare

În sens larg, negocierea este o forma de comunicare interumana prin care partile aflate în dezacord urmaresc sa atinga un scop comun.

Prezenta comunicarii este un indiciu al sanselor de negociere, absenta comunicarii este un semn al deteriorarii situatiei.

Nu toate negocierile mentin sau dezvolta relatii interumane – exista situatii când negocierea are drept scop

– mentinerea contactului

– împiedicarea deteriorarii situatiei.

Ca forma a comunicarii, negocierea genereaza un anumit stil specific care, ca si stilul de comunicare, se bazeaza pe particularitati ale personalitatii (temperamentale, caracteriale, aptitudinale). Stilul de negociere poate fi modelat si tinut sub autocontrol. Pentru aceasta e necesar:

– sa ne identificam si sa evaluam stilul celorlalti de negociere;

– sa adaptam stilul personal de comunicare si negociere la stilurile celorlalti (detalii veti gasi în Lectiile 4 si 5).

Dominanta (tendinta de a controla) si sociabilitatea (aptitudinea de a stabili cu usurinta relatii cu ceilalti) sunt aspecte dupa care poate fi analizat stilul de comunicare si efectele pentru negociere. Stefan Prutianu identifica cinci stiluri principale:

1. Emotiv

•           cu dominanta si sociabilitate ridicate

•           foloseste mijloace de comunicare înalt expresive; îmbina comunicarea verbala cu cea nonverbala

•           poseda capacitati empatice si de persuasiune

Pentru eficienta în negociere, persoanele emotive sunt indicate în situatiile ce necesita strategii de cooperare sau compromis.

2. Autoritar

•           cu dominanta puternica si sociabilitate scazuta

•           foloseste mijloace de comunicare ferme (glas sonor, opinii clare, uneori rigide etc.)

•           atitudinea afisata este responsabila, parentala, dar ascunde uneori indiferenta

Pentru eficienta în negociere, persoanele autoritare sunt indicate în situatiile bazate pe strategii de dominare .

3. Reflexiv

•           cu dominanta slaba si sociabilitate scazuta

•           foloseste mijloacele de comunicare formale (fraze pretentioase, cuvinte îndelung cautate, accentul cade pe detaliu, controlul emotional este puternic)

•           sunt persoane introverte, lente, meticuloase, perfectioniste, aparent preocupate de altceva

Pentru eficienta în negociere, persoanele reflexive sunt indicate în situatii bazate pe strategii de evitare.

4. Îndatoritor

•           cu dominanta slaba si sociabilitate ridicata

•           foloseste mijloace de comunicare persuasive (conving prin caldura mesajului, forta prieteniei, atentie, întelegere)

•           sunt persoane supuse, care nu se afirma, sensibile, care evita sa ia decizii

Pentru negociere, persoanele îndatoritoare sunt indicate în situatii bazate pe strategie de cedare.

5. Flexibil

•           este un stil combinat, mobil, care corespunde asteptarilor celorlalti si se modifica în raport cu situatia, bazându-se pe cele patru stiluri anterioare

•           comunicarea este controlata constient si schimbarile de gestica, mesaj, atitudine, sunt deliberate

Acest stil este folosit în negocierea cu discernamânt a afacerilor, fiind cel mai eficient.

Toate stilurile de comunicare prezentate mai sus sunt potrivite pentru o situatie sau alta în care este necesara negocierea. Negocierea ramâne doar o cale de rezolvare a conflictelor sau de reactie la o situatie frustranta.

Alternativele la negociere sunt variate: constrângerea (violenta, puterea, presiunea), manipularea (seductia, înselaciunea), cedarea, renuntarea etc.

Stiluri de comunicare

Comunicare si creativitate

4.1. Notiunea de creativitate

Creativitatea este un concept greu definibil. Mult mai potrivita este asocierea termenului cu sensuri care îl creioneaza. A fi creativ înseamna:

•           a genera, a zamisli, a produce noul, originalul;

•           a imagina raspunsuri la probleme, a oferi solutii inedite;

•           a combina si recombina idei vechi în idei si produse noi, inovatoare;

•           a avea aptitudinea de a concepe valoarea (creatia artistica, stiintifica, tehnica etc.)

•           a avea libertate interioara si disponibilitate fata de aspecte neexplorate ale mediului (dorinta de evolutie, educatie, dezvoltare unitara).

În concluzie, calitatile asociate unei persoane creative sunt:

•           originalitatea (raritatea solutiilor/ ideilor, unicitatea)

•           productivitatea (numarul mare de idei, solutii, produse)

•           eficienta (performante înalte în activitati)

•           valoarea (recunoasterea ideii/ produsului pe plan social)

•           utilitatea (se refera la rezultatele ideilor/ produselor)

•           noutatea (produsului/ ideii)

Termenii asociati creativitatii:

1.         Talentul – aptitudinea sau abilitatea de a obtine performante superioare în mod natural (ex.: talentul artistic).

2.         Geniul – maxima dezvoltare si îmbinare a aptitudinilor care conduce la produse înalt creative, originale, care deschid cai noi de activitate (se asociaza uneori cu precocitatea).

3.         Imaginatia – facultatea mintala de a elabora asociatii inedite (compune/ descompune/ recompune idei si produse).

4.         Inspiratia – stare psihica de tensiune, efervescenta intelectuala, vibratie emotionala, spontaneitate, flexibilitate.

5.         Insight – moment de „vedere interioara”, iluminare, strâns legat de analogie si metafora, bazat pe resurse inconttiente si constiente.

4.2. Creier si creativitate

Activitatea psihica este strâns legata de cea neurofiziologica. Una din teoriile explicative ale creativitatii accentueaza întelegerea creativitatii ca aspect al „colaborarii” între cele doua emisfere cerebrale (stânga si dreapta).

Cercetatorii au stabilit diferente interindividuale pornind de la descrierea a trei paliere ale creierului:

•           creierul reptilian (comanda agresivitatea, gesturile automatizate, limbajele nonverbale);

•           creierul limbic (relationat cu afectivitatea si functia mnezica, functioneaza prin debit de imagini, asigura adaptarea la mediul social, este un filtru pentru informatii dupa un criteriu emotional: interesanta/ monotona, armonioasa/ conflictuala, securizanta/ insecurizanta);

•           cortexul (permite operarea cu simboluri si limbaje, proceseaza informatii, organizator al gândirii dar si al unor functii senzoriale si motorii).

Emisferele cerebrale au „responsabilitati” diferite, dar creativitatea depinde de corelarea acestora. Retineti functiile emisferelor cerebrale:

Emisfera stânga

         este responsabila de ceea ce spunem, de limbaj, de cuvânt, de aspectul lingvistic al scrisului;

         traduce perceptiile în cuvinte, codând logic si analitic lumea reala;

         prefera detaliile pe care le abordeaza metodic, rational, cauzal;

         se caracterizeaza prin gust pentru cuvinte, dictionare (cuvintele denumesc, numesc, descriu);

         amplifica frecventele joase ale mesajului verbal;

         cauta sensurile strâns înrudite ale cuvintelor;

         foloseste propozitii, sintaxe pentru a interpreta mesajele;

         are înalte performante în folosirea procedeelor gramaticale, regulilor sintactice.

Emisfera dreapta

         este sediul întelegerii nonverbale; conexiune minimala cu cuvinte;

         da tonul si intonatia vocii, da stilul de manifestare personala;

         ofera ritmul, muzicalitatea, analogiile, aspectul imagistic (exprima experienta în imagini);

         abordeaza informatia intuitiv, contextual, relational;

         extrage informatia paralingvistica (permite identificarea vocii, melodicitatii, intonatiei), apreciind mesajul acustic si mai putin functia lingvistica;

cauta sensurile îndepartate, multiple, ambigue, metaforice ale cuvintelor.

4.3. Creier si comunicare verbala si nonverbala

Emisferele, dupa date de cercetare recente, functioneaza unitar si complementar, integrat.

Comunicarea „integrata” permite:

– descoperirea sensurilor, dar si aluziilor nonverbale din mesaje;

– exprimarea elocventa, asocierea tonalitatilor adecvate si gesturilor suport pentru mesaj;

– compunerea si descompunerea mesajelor în mod creativ.

Comunicarea interpersonala se poate îmbunatati prin cunoasterea preferintelor celorlalti. Iata sintetic descrierea celor patru sectoare de reactivitate cerebrala:

Observând stilul de comunicare în situatii naturale, putem determina preferinta personala.

Exemplu. În situatia de învatare:

Tipul cu predominanta CO S     Predominanta CO D

– învata dupa manuale;

– apreciaza formularile, discursurile;

– dornic de cât mai multe cunostinte;

– analizeaza, stimuleaza logica, cauta cauzalitatea;

– îsi propune performante si vrea sa evalueze daca a avansat.     – dobândeste individual cunostinte, descopera singur;

– cauta sa experimenteze teoria;

– este interdisciplinar;

– foloseste scheme, desene;

– îsi imagineaza, vizualizeaza informatia;

– individualizeaza, personalizeaza informatia;

– cauta sa fie activ, explorativ.

Predominanta LI S        Predominanta LI D

– este ordonat, structurat;

– vrea sa cunoasca teoriile pentru a actiona;

– prefera studiul de caz;

– cauta „profesori” metodici, instruiti, organizati;

– cauta sa aiba încredere în celalalt.       – e interesat de ambianta emotionala (lipsa conflictelor);

– îi plac contractele emotionale cu ceilalti în învatare;

– împartaseste cu ceilalti ideile pentru stimularea relatiilor interpersonale;

– asculta, e sensibil, cauta jocul de rol.

Distantele Spaţiale în Comunicare

Exista 4 tipuri de distanţe: distanţa intimă, distanţa personală, distanţa socială distanţa publică

1.         Distanta intimă – aşa numita distanta „corp la corp” – maximum 15 – 40 cm ¬este distanţa la care vocea are un rol minor, distanţa în care acceptăm numai persoanele foarte apropiate: parteneri, părinţi, fraţi/ surori.

2.         Distanţa personală – este distanta „familiară” – 45-75 cm pana la maxim 125 cm – distanţa în care vocea este familiară, normală, distanţa în care acceptăm persoanele familiare nouă-prieteni, colegi, cunoscuţi.

3.         Distanta sociala – 125-210 cm – este distanţa pe care o impunem în schimburile sociale cu persoanele noi pe care le cunoaştem, cu partenerii de afaceri, etc. La aceasta distanţă vocea este plină, distinctă, mai intensă.

Distanţa publică – până la 7.50 m- este spaţiul în care acceptăm orice persoana necunoscută. La această distanţă discursurile este formalizat, gesturile sunt stereotipe, formale.

Tehnici de comunicare

Comunicarea orala

Sub umbrela derutanta a notiunii de comunicare orala se afla deopotriva elemente care tin de expresia sonora a vocii umane si elemente care tin de sensul cuvintelor. În acest sens se poate face o distinctie între doua tipuri de limbaj, profund diferite ca natura, dar intim conectate:

– limbajul paraverbal sau ceea ce oamenii comunica prin voce (volum, intonatie, ritm, tonalitate, accent, pauze) si prin manifestari vocale fara continut verbal (rîsul, dresul vocii, geamatul, oftatul, mormaieli, plescaituri, urlete, tipete, fluieraturi etc.);

– limbajul verbal sau ceea ce oamenii comunica prin rostirea si descifrarea întelesului cuvintelor. În lumina acestei distinctii este evindent statutul de componenta a comunicarii orale atribuit comunicarii verbale.

Comunicarea orala prezinta numeroase avantaje fata de comunicarea scrisa:

– vorbitorul îsi poate observa interlocutorul si interveni pe loc cu modificari, atît la nivelul limbajului paraverbal cît si verbal, pentru a eficientiza comunicarea.

– oralitatea permite “un joc logic si imediat al întrebarilor cu raspunsurile, într-o derulare spontana si flexibila”• oralitatea “asigura terenul cel mai fertil pentru manifestarea comportamentelor persuasive si manipulative”, pune în valoare “carisma si capacitatea de a convinge si influenta oamenii”.

Puternica legatura existenta între mesajul paraverbal si cel verbal se traduce prin aceea ca interventia celui dintîi provoaca intensificarea, slabirea, distorsionarea sau anularea semnificatiilor cuvintelor rostite. De aceea, persoanele care doresc sa influenteze sau sa-i controleze pe cei din jurul lor, sa-i încurajeze sau sa-i intimideze, sa-si afirme autoritatea si sa-si mentina controlul, sa obtina aprobarea sau refuzul interlocutorilor, trebuie sa învete sa mînuiasca mesajul paraverbal. În timp ce vorbeste, omul dezvaluie o cantitate imensa de informatii despre sine, dar nu atît de mult prin cuvinte cît prin voce. Prin alternarea tonurilor vocii putem contracara monotonia si directiona atentia ascultatorului.

Tonurile crescînde exprima o doza de siguranta, în timp ce inflexiunile descrescînde puncteaza nesiguranta. Atunci cînd dorim sa aratam încredere si competenta, cînd vrem sa atragem atentia si sa fim convingatori, psihologii ne recomanda folosirea unui “ton parental”. Cînd nu sîntem luati în serios, cînd vedem ca nu prea reusim sa convingem si nu ne putem impune în fata celorlalti, e timpul sa ne întrebam si daca nu cumva tonul adoptat de noi este unul de copil.

Varierea volumului vocii este o alta tehnica pe care trebuie sa învatam a o stapîni deoarece ne ajuta sa dominam sau sa fim dominati. Fiecare din noi putem face acest lucru mai bine sau mai rau, în functie de volumul plamînilor, de capacitatea toracica, de calitatea corzilor vocale, de modul în care ne controlam respiratia, de pozitia corpului etc. Elementele care nu tin neaparat de noi în corectia volumului vocii, dar care trebuie luate în seama daca vrem sa fim auziti si ascultati, sînt marimea încaperii, marimea publicului si zgomotele de fond.

Articularea este arta de a vorbi inteligibil si a emite sunete potrivite

folosind buzele, maxilarul, dintii si limba. Dictia depinde de articularea corecta si completa a consoanelor si de enuntarea clara a vocalelor. Cei pe care natura nu i-a prea ajutat si vorbesc dintotdeauna îngaimat, neclar sau bîlbîit nu pot fi banuiti de adoptarea vreunei strategii de comunicare, dar un vorbitor care de regula vorbeste raspicat si care dintr-o data devine neclar în anumite zone ale discursului sau, lasa sa se înteleaga ca ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu-i place ceea ce spune, ori pur si simplu are ceva de ascuns. Uneori, desi nu avem probleme cu articularea, e posibil sa nu stapînim bine accentul. Acesta se refera la pronuntarea mai intensa si pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic.

Accentul detine un rol important în shimbarea întelesului cuvintelor si inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte.

Ritmul vorbirii este dat de derularea lenta (aproximativ 200 de

silabe/minut) normala (în jur de 350 de silabe /minut) sau rapida (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor pronuntate. Un bun vorbitor trebuie sa varieze viteza pronuntarii cuvintelor în functie de continutul si importanta generala a mesajului.

Pauzele dintre cuvinte si fraze transmit indicii atît despre intentiile si

atitudinile discursive ale vorbitorului, cît si despre starile lui afective.

Pauzele scurte divid ideile dintr-o fraza, iar cele lungi marcheaza sfîrsitul frazelor.

Pauzele prea lungi pot obosi audienta, cele scurte si bine plasate dau ascultatorului sentimentul de implicare activa.

Pauzele tactice sînt facute inainte de cuvintele sau ideile care merita subliniate, altele nu vizeaza deloc interlocutorul ci necesitatea unui moment de meditatie, de aducere aminte.

Exista si pauze datorate stînjenelii, cînd tot ce putem spera este ca interlocutorul nostru sa ia cuvîntul.

Dincolo de calitatile vocii sta la pînda cuvîntul. Gîndim în cuvinte si

comunicam tot cu ajutorul cuvintelor. Deviza wittgensteiniana “Nu cautati sensul unui cuvînt, ci modul lui de întrebuintare” ne reaminteste ca “singurul control empiric pe care îl avem asupra studiului limbii este “întrebuintarea” enunturilor în situatii cotidiene concrete.”

Altfel spus, sensul cuvintelor depinde întotdeauna de contextul în care sînt plasate. Desi uneori nu facem fata atîtor sensuri principale si secundare, atîtor actiuni comunicationale care construiesc sensuri prin

manipularea diferitelor tipuri de contexte, cuvîntul ramîne “expresia cea mai înalta a limbajului si este actul de identitate al speciei umane.”

Exista si nenumarate obstacole în calea gîndirii si rostirii de cuvinte:

– confuziile dintre denotatiile si conotatiile cuvintelor, lipsa unei moderatii în

folosirea sinonimiei, omonimiei sau polisemiei conduc la ambiguitate;

– lumea este plina de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme: alb sau negru, bun sau rau. Aceasta modalitate de polarizare a gîndirii prin limbaj ne face uneori sa “atacam”, sa nu avem rabdare sa cautam o cale de mijloc, sa nu ne putem înfrîna pornirile dusmanoase si sa rostim “cine nu este cu mine este împotriva mea!”;

– convinsi ca putem cunoaste lucrurile în totalitatea lor, nu ne sfiim sa tragem

concluzii mult prea generale, sa folosim enunturi globalizante, deseori generatoare de conflicte: “Întotdeauna ma critici!”;

– cei care vobesc mult, inutil si mai comit si indiscretii sînt evitati în comunicare sau acceptati cu rezerve;

– pastrarea prea multor secrete si refuzul sistematic de a pune în discutie

aspecte ale propriei personalitati înseamna a întoarce spatele comunicarii.

Egocentrismul este un pacat pe care comunicarea nu-l tolereaza;

– utilizarea abuziva sau neadecvata momentului comunicarii si componentei

auditoriului a unui jargon sau argou blocheaza comunicarea;

– pretiozitatea cuvintelor si abstractizarile exagerate ne pot plictisi, adormi sau alunga ascultatorii.

Pregatirea si sustinerea unei prezentari orale

Sustinerea unei prezentari orale este una din cerintele frecvente în

facultati si colegii. Faptul ca multi studenti se tem sa apara în public sau nu toti reusesc sa aiba succes tine si de o oarecare ignoranta: a sti cum trebuie sa faci o prezentare orala este o abilitate care poate fi dezvoltata si perfectionata.

Uneori sîntem surprinsi de faptul ca parca ne place mai mult sa-i ascultam pe oameni vorbind, povestind si explicînd, decît sa ne cufundam în lectura. E mai rapid si mai spectaculos. Ascultatorii nu vor neaparat numai informatie; ei vor sa fie luati în consideratie, stimulati, antrenati, binedispusi.

Acesta este si motivul pentru care ne plictisim sa-i ascultam pe cei care nu-si dezlipesc privirile de pe foaia de hîrtie.

Factori interpersonali

Toti cei care se sperie la gîndul ca trebuie sa vorbeasca în public sînt

sfatuiti sa porneasca la drum cu ideea ca auditoriul e de partea lor. Publicul îsi doreste sa ia parte la o prezentare reusita din toate punctele de vedere, dar va manifesta si o oarecare toleranta fata de greseli sau ezitari. Oricum ar fi, publicul porneste la drum de partea vorbitorului si va ramîne de partea lui pîna la sfîrsitul prezentarii mai ales daca vorbitorul va face tot posibilul sa nu stîrneasca vreun conflict sau se va feri sa îi aduca ofense prea mari.

Ni se poate întîmpla ca pe parcursul prezentarii sa mai uitam ce am vrut sa spunem sau cum trebuie sa continuam o idee, sa nu gasim imediat folia transparenta cu datele pe care trebuie sa le interpretam, sa ne împiedicam cînd coborîm de pe podium si totusi sa fim aplaudati cu caldura la sfîrsit si sa ni se spuna ca prezentarea a placut. Daca vom sti cum sa comunicam publicului faptul ca îl tratam cu interes si seriozitate, ca avem sa îi spunem lucruri importante si interesante, daca avem constiinta depunerii unui efort cît de mic pentru a ne pregati trup si suflet în vederea marii confruntari, publicul va simti si va manifesta toleranta. Cu cît publicul se va apropia, sub conducerea noastra, de miezul dezbaterilor, cu atît se va simti mai antrenat.

Acesta este si motivul pentru care specialistii sugereaza vorbitorului mentinerea unui contact vizual permanent cu auditoriul. Aceasta permanenta nu trebuie însa înteleasa gresit: privirea insistenta, atintita asupra unei singure persoane dintr-un grup, pastrarea contactului vizual cu o persoana mai mult de 5-6 secunde trebuie evitate cu orice pret. E bine sa privim pe rînd, fiecare segment de grup si apoi o persoana sau alta. Daca în general întîmpinam greutati în stabilirea contactului vizual, va trebui

sa exersam atunci cînd stam de vorba cu cineva tehnica îndreptarii privirii spre un punct imaginar, situat între ochii interlocutorului.

Daca dorim ca publicul sa ne acorde atentie, sa ne urmareasca si sa ne simpatizeze, trebuie sa avem în vedere si urmatoarele aspecte.

– verificarea acusticii salii;

– plasarea optima în spatiu a materialelor vizual;

– evitarea grimaselor;

– crearea unei atmosfere destinse prin zîmbet;

– evitarea vulgaritatilor;

– evitarea glumelor nesarate însotite de un rîs zgomotos;

– expunerea pe un ton plictisit;

– încadrarea în limita de timp impusa prezentarii.

Pregatirea prezentarii

Factorul timp este decisiv în pregatirea unei prezentari. Oratorii spuneau ca pentru a putea vorbi cinci minute aveau nevoie de doua saptamîni de pregatire, iar pentru a vorbi o ora, de o singura saptamîna. Putem sa ne bucuram de concentrarea maxima a publicului pret de 10 minute, dupa care va trebui sa facem eforturi pentru a o mentine la cote ridicate.

De aceea este indicat sa ne structuram prezentarea cît mai riguros, acordînd între 10 si 20% din timp introducerii, 60-80% din timp sa-l alocam problemelor de continut si sa pastram 10-20% din timp pentru concluzii. Exersarea prezentarii acasa, cu ceasul în fata, este o excelenta modalitate de a verifica daca selectia materialelor se încadreaza în spatiul de timp solicitat; înregistrarea prezentarii si apoi analiza ei poate scoate la iveala atît deficientele de natura paraverbala,

COMUNICAREA – ÎNTRE TERAPIE ŞI INTERRELAŢIE

Multitudinea cunoştinţelor acumulate la nivelul diferitelor ştiinţe şi discipline privind comunicarea, deprinderea şi consolidarea regulilor de interacţiune umanã îi ajutã pe subiecţi sã-şi adecveze relaţiile cu semenii lor, chiar sã dispunã de o mai bunã înţelegere şi mai profundã a stilului lor de a intra în legãturã cu alţii.

În mod obişnuit metodele din psihologia socialã, psihologia clinicã, psihoterapie se centreazã pe intervenţia în cazul de non-comunicare, de relaţii negative, de relaţii compromise, inadecvate, în cazuri de nenorociri şi implicaţii asupra psihicului uman. Aşa s-au structurat metode şi mijloace de intervenţie psihoclinicã, în cazuri de mariaj nefericit, în familiile în care copii devin „problemã” pentru pãrinţii lor. Cu oarecare tradiţie se utilizeazã consilierea şi psihoterapia de cãtre psihologi, psihiatri, sistem social, se încearcã „sfatul genetic”, terapie individualã premaritalã, terapie de familie etc.

Din deceniul 8 al secolului XX, specialiştii evaluând modalitãţile practic infinite de distorsionare a interrelaţiei umane, de „viraj” spre destructurarea familiei şi a rolului pãrinţilor în creşterea şi educarea copiilor s-au îndreptat ca şi în medicinã spre prevenirea tulburãrilor psihosociale la nivel individual şi grupal.

În acest sens putem spune cã au apãrut şi s-au perfecţionat metode care se referã atât la individ cât şi la cuplu, la familie – cu scopul de a oferi modele pentru dobândirea abilitãţilor care sã permitã subiecţilor prevenirea ori minimalizarea problematicii. S-au efectuat numeroase studii privind consolidarea relaţiilor armonioase de tip non-stresant – prin identificarea ori adecvarea unui nivel înalt de satisfacţie şi competenţe.

În paralel, aceleaşi studii ca şi altele anume imaginate au cãutat sã pregãteascã subiecţii pentru înţelegerea vieţii, a dificultãţilro ei, ca şi a schimbãrilor din cadrul existenţei umane – care pot traversa cãsãtoria, interrelaţiile de serviciu etc.

În prezent existã numeroase manuale şi tratate care doresc sã sugereze subiectului uman cum sã înveţe singur sã se protejeze (teach – yourself manuals) şi astfel sã previnã stresul intrafamilial. Existã, de asemenea, metode care îşi propun sã îmbogãţeascã pe subiect cu dovezi de auto-cunoaştere cu metode pentru o mai bunã cunoaştere a cuplului, a familiei, cu sfaturi pentru practicienii care sugereazã soluţii privind prietenia, întemeierea familiei, consiliere în probleme religioase, respectarea vecinãtãţii, consolidarea simpatiilor etc.

Chiar dacã majoritatea acestor persoane care dau sfaturi nu pot efectua terapii şi consiliere bazate pe reguli bine fondate ştiinţific, trebuie preluat ajutorul pe care îl dau direct, sugerând subiecţilor prezentarea la psihoterapeut.

Aceste metode opereazã, de fapt, în planul interrelaţiei intime ajutând totodatã la deprinderea unor capacitãţi de învãţare în plan profesional şi de abilitare chiar în interiorul relaţiei.

Între metodele de învãţare şi tratament pentru relaţiile de tip intercomunciare, enumerãm:

• psihoterapia,

• deprinderea abilitãţilor sociale,

• sfat pre-marital,

• sfat marital,

• terapie comportamentalã maritalã,

• terapie de familie,

• maximizarea interrelaţiilor de cuplu,

• auto-ajutorarea pentru pãrinţi singuri, persoane divorţate etc.

În prezentul material noi nu insistãm şi nu detaliem aceste metde, deşi ele sunt extrem de importante atât în stabilirea contactului, a comunicãrii, cât mai ales a alãturãrii sau estompãrii anxietãţii, a ostilitãţii, a conflictelor interumane.

Comunicarea verbalã sau non-verbalã, cu reguli sau fãrã reguli conştientizate de partenerii „ecuaţiei”, flexibilã ori cu dificultãţi percepute de ambele pãrţi, operând indiferent de sex, vârstã, culturã, nivel socio-material – este apanajul vieţii umane fiind în aceeaşi mãsurã aptã sã degenereze în conflicte, în stres ori chiar în autism (în cazurile patologice).

De aceea, studii extrem de laborioase au formulat ipoteze şi metode de intervenţie în „învãţarea” interrelaţiei umane. Interesant este faptul cã încercãrile de cunoaştere umanã merg paralel cu strategiile de intervenţie şi tratament a relaţionãrii umane defectuoase sau insuficiente. Ceea ce se prezintã frecvent în ultimii ani în acest domeniu al psihologiei este dorinţa specialiştilor de a clasifica, ordona, ajuta, sintetiza modalitãţile de relaţionare ca şi regulile de prevenire a impactului între parteneri, în cuplu, în familie. Noi am prezentat în paginile anterioare un set de reguli pentru stabilirea unor bune relaţii în familie, în activitatea profesionalã, între prieteni, între vecini etc.

Din perspectiva terapiei şi prevenirii conflictelor în cadrul comunicãrii dorim sã menţionãm cãutãrile psihologicilor şi sociologilor care se referã generic la:

a) Reguli privind schimbul de idei, informaţii şi intimitate;

b) Reguli privind conflictul – ambele tipuri de reguli presupunând confruntarea şi declinarea (evitarea) responsabilitãţilor la comunicarea umanã.

Atunci când membrii familiei sunt capabili sã se asculte unii pe alţii, sã se întrebe şi sã comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc sã se înţeleagã, sã se foloseascã de cuvinte pe care le aşteaptã sau sã se pronunţe pentru a obţine consens informaţional, ei pot conlucra şi interacţiona optim, astfel încât fiecare sã fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie

Prin intermediul analizei comunicãrii în microgrupul familial se pot constata eventuale incoerenţe în modul în care rolurile familiale sunt asumate şi exercitate. Astfel, se pot structura configuraţii defectuoase ale rolurilor conjugaleprin hipertrofia sau hipotrofia rolurilor de sex (amplificarea sau diminuarea unor comportamente specifice masculinitãţii şi feminitãţii), inversarea rolurilor de sex prin dezvoltarea unor comportamente maritale de substituţie reciprocã („travestiul psihosocial conjugal”), desincronizarea rolurilor conjugale, incompletitudinea rolurilor maritale şi parentale.

În relaţiile conjugale şi familiale, membrii microgrupului îşi pot asuma în diferite conjuncturi diverse stãri ale eu-lui, uneori împietând asupra raporturilor normale de echilibru în cadrul structurii familiei. Astfel, putem constata, prin intermediul comunicãrilor pe care şi le adreseazã, existenţa unor incoerenţe în maniera de a-şi juca rolurile.

Metodele comportamentale de rol ale soţilor (pãrinţilor) sunt de cele mai multe ori preluate din familiile lor de origine, de la propriii lor pãrinţi. Stilurile de comunicare şi de acţiune ale acestora explicã în mare mãsurã comportamentul comunicaţional al copiilor, deveniţi adulţi şi pãrinţi la rândul lor, prefigurând aşa-numita „matrice a scenariului de viaţã”.

Pe parcursul dialogului familial, se utilizeazã toate modalitãţile de comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau concilierea, intelectualizarea sau „celebrizarea”, indiferenţa sau neutralitatea, uneori detaşarea sau neimplicarea. Fiecare din aceste posibilitãţi pot sã alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevãrate tipare de comunicare proprii unuia sau altuia din membrii familiei.

Clasificãri şi sistematizãri moderne apreciazã cã stilul comuni-caţional al unei persoane poate fi mofil, deschis, utilizând adecvat toate modalitãţile de comunicare, sau rigid, folosind predominant un tip (de ex., stilul dominator-autoritar, sau stilul submisiv-supus). În general, puţini oameni sunt înclinaţi sã acţioneze permanent pe o singurã cale, deşi existã persoane structurate astfel încât sã utilizeze predominant una.

Pentru majoritatea terapeuţilor familiei, comunicarea este cea mai importantã problemã, esenţa terapiei constând în învãţarea „deprinderilor” de a comunica.

În acelaşi sens, V.Satir considerã cã existã cinci cãi de care indivizii umani se folosesc pentru a comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa.

Ameliorarea comunicãrii intrafamiliale, aşa încât sã devinã satisfãcãtoare şi securizantã pentru nevoile tuturor membrilor familiei constituie un obiectiv central al terapiilor familiale. În cadrul practicãrii acestor terapii este necesar ca terapeutul sã fie preocupat şi de propriul mod de comunicare cu pacienţii, întrucât poate emite el însuşi, inconştient, duble mesaje.

Modul în care membrii familiei se aranjeazã între ei în spaţiul terapeutic (stau în picioare, stau jos, se mişcã), reflectã considerabil gradul de încordare sau relaxare, calitatea şi intensitatea stãrilor lor emoţionale, natura comunicãrilor.

În ultimele decenii psihoterapia de familie nu îşi propune numai o însãnãtoşire a tiparelor de comunicare defectuoase, ci şi o estetizare a acestora, în sensul stimulãrii armoniei interpersonale a nucleului familial. Pentru aceasta trebuie identificate mai întâi stilurile de comunicare care predominã în familie ca şi semnificaţiile lor pentru echilibrul şi dezvoltarea acesteia.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.