CE ESTE PSIHOSOCIOLOGIA ?

Studiul ştiinţific al interacţiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare  în context social – psihosociologia – constituie un domeniu de cunoaştere interdisciplinar, unitar şi relativ independent, în expansiune şi în curs de internaţionalizare.

Deşi are o îndelungată preistorie, psihosociologia are o istorie doar de o sută de ani. Începuturile ei sunt controversate, ca şi etapele de evoluţie. Rămâne, însă, în afara oricărei dispute că psihosocioplogia a răspuns şi încearcă să răspundă şi azi provocărilor sociale. În noul context european, după colapsul comunismului, psihosociologia din România îşi regăseşte tradiţia şi intră firesc în relaţii de comunicare şi cooperare cu comunitatea academică internaţională. Afirmarea de sine a psihosociologiei este în concordanţă cu consolidarea democraţiei, ca tip de cultură în România, în Europa şi pe întreaga planetă Pământ.

Psihologia socială spirit colectiv

Psihologia socială este studiul modului în care gândurile, sentimentele şi comportamentul unui individ sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginată sau implicită a altora. Ea a început cu teoreticienii europeni ai sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Tarde, Durkheim, Le Bon, Freud) care au introdus conceptul de „spirit colectiv“.În America, psihologia socială a fost introdusă în 1908, odată cu publicarea a două cărţi: „Introduction to social Psychology“ (Introducere în psihologia socială) de  psihologul William McDougall şi „Social Psychology“ (Psihologie socială) de sociologului Edward Ross.

Psihologia socială americană a impus abordarea fenomenelor prin testarea experimentală a ipotezelor. Cercetarea s-a grupat, în general, în jurul unor teorii şi teme specifice. La începutul secolului al XX-lea, atitudinea faţă de grupurile etnice constituia o preocupare principală a psihologiei sociale (Thurstone, Likert, Bogardus). Prin anii ¢50 studierea atitudinii s-a centrat pe schimbarea atitudinală (Hovland, Feschbach, Janis, McGuire). La mijlocul secolului nostru şcoala gestaltistă a generat cercetarea asupra conformismului (Asch, Sherif, Schachter), dinamicii grupului şi teoriei câmpului (Lewin, Zeigarnik). Disonanţa cognitivă şi balanţa cognitivă au devenit teme mari spre sfârşitul anilor ¢50 (Festinger, Heider, Osgood, Newcomb). Behaviorismul   a influenţat  cercetarea  privind     învăţarea       S (stimul) – R (răspuns) (Hovland, Miller, Dollard, Doob), învăţarea socială (Bandura, Mischel, Rotter) şi schimbul social (Kelley, Thibaut). Temele actuale sunt: atribuirea (Heider, Kelley, Thibaud, Riecken, Valins, DeChamrs, Bem, Jones, Nisbett, Zimbardo), supunerea faţă de autoritate (Milgram), afilierea (Singer, Schachter), comportament de ajutorare (Latane, Darley), teoria rolului (Sarbin), comportamentul urban (Milgram) şi psihologia mediului.

Psihosociologia – domeniu de studiu interdisciplinar

Tendinţe actuale

1. Expansiune. Din 1980, definiţia psihologiei sociale s-a extins asupra modului în care comportamentul individual este modelat de factori externi, incluzând nu numai alţi indivizi, ci şi factori de mediu ca starea vremii, zgomotul, spaţiul fizic, clădirile sau economia. Aceşti factori nonsociali sunt studiaţi în paginile revistelor de psihologie socială actuale. Această definiţie lărgită a devenit probabil cea standard pentru psihologia socială, şi contrastează cu psihologia personalităţii, care se referă la modul în care factorii interni modelează comportamentul individual.

determinanţi situaţionali ai comportamentului

„situational

2. Situaţionalism. Psihologia socială are astăzi o puternică orientare situaţionalistă. Aceasta înseamnă că, fie că o ştim sau nu, comportamentul nostru şi chiar cunoştinţele noastre sunt puternic modelate de variabile situaţionale mult mai mult decât de personalitatea lăuntrică sau de caracterul nostru. Să luăm de exemplu, cercetarea clasică a lui Stanley Milgram asupra obedienţei (1965, 1974), în care 63% din persoanele cărora li s-a cerut, într-un experiment de la Universitatea Yale, pentru 4,50 $, să aplice şocuri electrice puternice unor subiecţi de experiment au dat curs solicitării. Acesta constituie un exemplu extrem, dar util pentru a arăta că oamenii acţionează ca răspuns la factorii situaţionali, mai mult decât la tendinţele lor interioare (care se dovedesc a fi un predictor comportamental slab). Asta pare să sune oarecum ne-american, dar constituie un rezumat corect al rezultatelor unui secol de cercetare.

metode de cercetare

Mai mult, comparaţi cu psihologii din alte specialităţi, psihosociologii folosesc o largă categorie de metode de cercetare: experimentul de teren (Takooshian şi colab., 1977), cvasiexperimentele  (Cook şi Campbell, 1979), observaţia (Crosby şi al. 1980), cercetarea arhivelor, jocul de rol (Haney şi colab., 1973), etnometodologica („violarea normelor“) şi anchetele  prin chestionare, interviu sau scale  (Robinson, Shaver şi Wrightsman, 1991).

Metode. Experimentul de laborator continuă să fie coloana vertebrală a psihologiei sociale. O analiză a articolelor din revistele de psihologie socială din anii 1960 şi 1970  arată că procentul studiilor bazate pe cercetarea de laborator creşte de la 67% la 74% (Higbee şi colab., 1982). Cauza acestei preferinţe puternice a psihosiologilor o constituie gradul înalt al controlului posibil, ceea ce face din  experimentele de laborator „cea mai bună metodă de a stabili dacă ceva anume cauzează într-adevăr altceva” (Aronson şi colab.,  1990, p.9).

Mai mult, comparaţi cu psihologii din alte specialităţi, psihosociologii folosesc o largă categorie de metode de cercetare: experimentul de teren (Takooshian şi colab., 1977), cvasiexperimentele  (Cook şi Campbell, 1979), observaţia (Crosby şi al. 1980), cercetarea arhivelor, jocul de rol (Haney şi colab., 1973), etnometodologica („violarea normelor“) şi anchetele  prin chestionare, interviu sau scale  (Robinson, Shaver şi Wrightsman, 1991).

Psihosociologia – domeniu de studiu interdisciplinar

Psihosociologia nu mai poate fi privită azi ca o rudă săracă  a psihologiei sau sociologiei. Prin numărul impresionant de cercetări, prin acumulările teoretice şi,  mai ales, prin rezultatele direct aplicative în cele mai diferite domenii ale vieţii sociale (producţie materială, educaţie, comunicaţii în masă, marketing şi publicitate, ocrotirea sănătăţii, organizare socială etc.), psihosociologia tinde să ocupe un loc din ce în ce mai important în sistemul ştiinţelor socioumane. Este adevărat că şi în prezent în literatura noastră de specialitate statutul ei continuă să fie disputat. Au fost depăşite însă punctele de vedere simpliste, potrivit cărora psihosociologia era considerată o „ştiinţă de graniţă” între psihologie şi sociologie. S-a renunţat la încercarea de divizare a psihosociologiei în două: a psihologilor şi a sociologilor. În fine, a fost eliminat dogmatismul din discuţiile referitoare la obiectul ei de studiu şi s-a conturat o autentică perspectivă dialectică asupra raportului psihosociologiei cu celelalte ştiinţe.

Psihosociologia constituie un domeniu interdisciplinar de studiu aflat nu numai la confluenţa psihologiei cu sociologia, ci şi cu ştiinţele politice şi juridice, economice şi tehnice, biologice şi umane. Dezvoltarea ei este impulsionată de progresele fiecărei discipline ştiinţifice care concură la marcarea domeniului de studiu al acestei ştiinţe comportamentale. Fără a avea pretenţia unei definiţii cu totul originale, considerăm psihosociologia ca fiind studiul interacţiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare în context social;  ea studiază totodată rezultatele acestei interacţiuni: stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea. Astfel concepută, psihosociologia nu se substituie nici uneia dintre ştiinţele socioumane, chiar dacă uneori interesul ei de studiu se îndreaptă asupra domeniului, considerat tradiţional, al psihologiei, sociologiei, antropologiei, pedagogiei etc. Distinctă este şi perspectiva în care este abordat respectivul fenomen sau proces. Cum şi cu ce rezultate se soldează interacţiunea comportamentală?  Cum influenţează comportamentul meu acţiunea celorlalţi? Cum modifică activitatea mea prezenţa altuia? Care este mecanismul? Ce rezultă din prezenţa laolaltă a oamenilor? Ce efect au asupra unui individ comportamentele trecute ale altora? Acestea sunt întrebările principale pe care şi le pun psihosociologii.

Mult timp s-a crezut că psihosociologia este interesată doar de stările şi procesele în care sunt prezente, într-un spaţiu determinat, două sau mai multe persoane. S-a pus semnul identităţii între studiul proceselor de grup şi psihosociologie. Grupul mic, în jurul căruia s-a dezvoltat o extraordinar de bogată literatură, a fost considerat, limitativ, obiectul de studiu al psihosociologiei. Astăzi, domeniul psihosociologiei este considerabil extins atât în sensul luării în considerare a faptelor, fenomenelor şi proceselor caracteristice marilor ansambluri umane (mulţimi, clase, naţiuni),  cât şi în sensul studierii izolării sociale, a situaţiei individului în societate. De asemenea, un timp, psihosociologii au avut în vedere doar interacţiunea prezentă, in actu a comportamentelor umane. Astăzi se acordă o mare atenţie influenţelor trecute ale interacţiunilor comportamentale. Acţiunile noastre poartă totdeauna amprenta prezenţei celorlalţi; este firesc, deci, ca psihosociologia să îşi concentreze efortul de cunoaştere şi spre descifrarea mecanismelor de influenţare a comportamentelor trecute ale celorlalţi asupra comportamentului nostru. Aşa cum am precizat, este astăzi larg acceptată ideea interdisciplinarităţii psihosociologiei. Din ştiinţă de graniţă ea a devenit tot mai mult interdisciplinară.

În aceste condiţii, perspectiva psihosociologică poate fi regăsită în fiecare din disciplinele confluente, ceea ce nu înseamnă că psihosociologia nu are un sistem propriu de concepte şi teorii

Termenul de „psihologie socială“ arată că ne aflăm în prezenţa unei ramuri a psihologiei, aşa cum este cazul psihologiei medicale, de exemplu. Adevărul pare a fi cu totul altul. Denumită astfel, psihologia socială indică emergenţa ei la intersecţia psihologiei cu sociologia. Dar, aşa cum am arătat (1982), domeniul de care ne ocupăm rezultă din convergenţa mai multor ştiinţe. În acelaşi sens, Jean Dubost sublinia că psihosociologia nu se constituie doar din disciplinele prezente în numele său, ci şi din multe altele: biologie, istorie, etnologie, antropologie, economie, geografie umană etcn continuă dezvoltare. Nu se justifică, deci, pe deplin denumirea de „psihologie socială“, domeniul de studiu la care ne referim neputând fi privit nici ca un „apendice al psihologiei generale“, nici ca o interfaţă între psihologie şi sociologie. A spune că aceasta reprezintă o ştiinţă de „graniţă“, de „hotar“, de „frontieră“, de „interferenţă“ sau de „intersecţie“, o disciplină de „contact“, „balama“, „relaţională“ sau „de legătură“ – aşa cum remarca şi Adrian Neculau

Condensarea terminologică „psihosociologie“ sugerează că avem de-a face cu un câmp de cunoaştere unic, chiar dacă în cadrul lui pot fi identificaţi doi poli de interese: înţelegerea proceselor psihice ale persoanei în contact cu socialul (determinarea stărilor emoţionale şi a comportamentelor de către factorii de mediu, percepţia situaţiilor sociale, formarea opiniilor, influenţa rol-status-urilor sociale asupra personalităţii etc.) şi înţelegerea funcţionării societăţii (prin studiul raporturilor dintre indivizi şi organizaţii sociale, prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a modelelor sociale şi de adoptare a valorilor sociale). Această perspectivă asupra psihosociologiei ca domeniu unic, având totuşi polarităţi, propusă de Guy Barbichon

În „Editorialul“ semnat de Jean-Léon Beauvois şi André Lévy în revista „Connexions“ (nr. 42, 1984) întâlnim un foarte concludent tablou sinoptic al implicaţiilor terminologice, pe care îl reproducem în continuare (Tabelul 1).

Tabelul 1. Implicaţiile termenilor de psihologie socială şi psihosociologie (după Jean-Léon Beauvois şi André Lévy, 1984)

Psihologie socială

Psihosociologie
1. Primatul psihologiei 1. Interes major pentru procesele sociale
2. Asociată cercetării academice şi discursului universitar 2. Asociată intervenţiei sociale
3. Accentuare a conştiinţei şi coeziunii sale 3. Accent pe profesionalism şi contradicţii interne
4. Abordare cantitativă şi experimentală 4. Abordare clinică şi calitativă
5. Tendinţă spre cognitivism şi spre teorii ale proceselor limitate (de exemplu, atribuirea) 5. Tendinţă spre psihanaliză şi spre teorii pan-explicative (de exemplu, comunicarea)
6. Centrare pe reacţia individului la stimulii sociali 6. Centrare pe situa]ia individului în grup
7. Înclinaţie spre tradiţie, spre clasicism 7. Înclinaţie spre inovaţie

În ceea ce ne priveşte, subliniind că disciplina de care ne ocupăm este unitară şi relativ independentă, că este în expansiune ca „ştiinţă socială a viitorului“ – după  expresia lui Eugéne Enriquez

În noul context european, psihosociologia românească, reluând legăturile strânse cu psihosociologia europeană, va trebui să răspundă, în primul rând, provocărilor sociale din România. Prin aceasta ea va putea contribui la relieful psihosociologiei europene şi internaţionale. „Descrie uliţa satului tău şi vei intra în universalitate“ – spunea un mare prozator. Cu condiţia ca talentul să-ţi fie susţinut de un imens şi constant efort. Cred, ca într-un experiment bine controlat, că acesta este şi imperativul psihosociologiei româneşti contemporane.

În lucrarea Psihologia grupului şi analiza eu-lui (1921) Freud a prezentat o explicaţie metapsihologică pentru tipul de comportament de grup descris de LeBon. Freud a susţinut că forţa care susţine unitatea grupului este ataşamentul pe care membrii grupului îl simt pentru conducătorul lor. Membrii îşi investesc libido-ul în conducător în felul în care  pacientul îl investeşte în doctor sau  în hipnotizator. Prototipul pentru acest tip de ataşament bazat pe libidino îl reprezintă relaţia familială. Tipic pentru constelaţia familiei, copilul are sentimente  frăţeşti faţă de ceilalţi membri ai grupului. Conducătorul,în schimb,[1] este obligat să-i trateze pe toţi membrii în mod egal, aşa cum un general îi tratează pe soldaţii săi. La fel ataşamentul libidinal şi renunţarea la eul raţional, similar cu ce se întâmplă într-o relaţie de dragoste exceptând componenta sexuală, explică supunerea oarbă şi comportamentul iraţional pe care le manifestă grupurile. Janis (1982) a denumit această atitudine „group-think“ (gândire de grup). Se observă aceasta, ca exemple extreme, în comportamentele religioase.

În lucrarea „Group Psychology“ (Psihologia grupului), Freud afirma că este dificil să separi psihologia individuală de psihologia socială, pentru că idiograficul este prin natură legat de nomotetic: „În viaţa mintală a individului altcineva este implicat invariabil fie ca model, fie ca obiect, ca ajutor, sau oponent; şi astfel de la început psihologia individuală, în sensul extins, dar pe deplin justificabil al cuvintelor, este în acelaşi timp psihologie socială“ (1921/1961, p. 69).

Instincte

Primii psihosociologi americani

Psihologia „hormică“ a lui McDougall

William McDougall a elaborat psihologia socială în jurul teoriei instinctelor. El considera că atât comportamentul individual cât şi comportamentul de grup izvorăsc din tendinţele înnăscute sau moştenite şi acestea sunt motivele  oricăror gânduri sau acţiuni individuale sau colective. El şi-a denumit punctul de vedere  psihologie hormică. McDougall a fost foarte popular după ce a publicat: „Introduction to Social Psychology“ (Introducere în psihologia socială) (1908). Abordarea darwinistă a instinctelor a pierdut, totuşi, după 1920 în concurenţă cu punctul de vedere behaviorist, foarte apreciat în acea vreme.

facilitare socială, conformare

Allport şi facilitarea socială

F.H. Allport a dezvoltat conceptul de facilitare socială utilizat pentru explicarea efectului de facilitare pe care ceilalţi îl au asupra performanţei unui individ. Un studiu anterior al lui Triplett (1897) arăta că, în competiţie,  viteza cu care o persoană realizează o undiţă creşte. Allport a descoperit că pentru sarcini de memorare, ca de exemplu redarea asociaţiilor de cuvinte, indivizii au performanţe mai bune când se află în grup.

Teoria facilitării sociale a lui Allport nu presupune vreun spirit  de grup sau comportamentul  de masă. Ceea ce un individ a dorit sau a simţit când a fost singur este ceea ce va dori sau simţi şi în grup, numai că amplificat. Astfel facilitarea socială accentuează mai ales aportul cuiva într-o anumită  situaţie. Acest fapt a fost redescoperit de psihologii contemporani ai mediului (vezi Psihologia mediului în acest capitol).

Zajonc (1965) a postulat că prezenţa altora măreşte eforturile competiţionale. Într-unul din studiile sale el a pus babuşti (o specie de peşti – n.r.)  să înoate printr-un labirint. În alt studiu a pus alte exemplare din aceeaşi specie în recipiente separate să urmărescă cum înoată ceilalţi peşti din specie. Aceştia au înotat mai bine în prezenţa „martorilor“. Explicaţia lui Zajonc constă în aceea că motivaţia indivizilor creşte în prezenţa altora.

Dar efectul facilitării sociale este modulat sarcinii, după cum vă puteţi imagina. Dacă comportamentul este memorat sau bine învăţat, noi putem vedea efectul descris anterior. Dar dacă sarcina este complexă şi nu prea bine învăţată, vom observa un efect social scăzut. În acest caz competiţia crescută va deveni anxietate interferată (interfering anxiety). Aşa că, atunci când mergi la sala de examen, simulează că eşti singur.

Allport a studiat de asemenea şi comportamentul de conformare al oamenilor. Mulţi oameni se conformează. Dar unii, cum sunt devianţii, nu se conformează. Dacă cineva ar vrea să descrie grafic comportamentul de conformare ar obţine o distribuţie statistică în curba grafică alături de punctul conformării (să zicem prezentarea la timp la un curs universitar),  cu cazuri din ce în ce mai puţine pe măsura îndepărtării de acest punct. Aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi se prezintă la curs când trebuie. Apoi, interesant şi conform lui Allport, în general adevărat pentru cea mai mare parte a comportamentului uman, există o a doua  grupare a cazurilor la antipod. Ca să continuăm cu exemplul nostru, totdeauna  va exista un grup consistent de persoane care vor veni târziu şi, într-un sens, el va alcătui o populaţie diferită, deşi mai mică decât cea care se conformează şi vine la timp. Dacă nu credeţi asta, urmăriţi ce se întâmplă la curs; mulţi dintre voi vor veni în jurul orei începerii cursului (puţini vor veni mai devreme). Apoi vor veni din ce în ce mai puţini. Dar în primele 15 minute ale lecţiei, vor sosi un grup de întârziaţi (cam aceleaşi persoane de fiecare dată). Dacă am desena aceste cazuri, am vedea – ghiciţi – o distribuţie bimodală. Allport o numea curba – j, pentru că lui îi apărea ca un j răsturnat.

Gustav LeBon (1841 – 1931)

El considera grupul ca guvernat de un spirit colectiv manifest caracterizat printr-o inhibare a intelectului, o intensificare a emoţiei, supunere la autoritate şi o extremă sugestibilitate.

spirit colectiv

„collective mind“

Sigmund Freud (1856 – 1939)

În lucrarea Psihologia grupului şi analiza eu-lui (1921) Freud a prezentat o explicaţie metapsihologică pentru tipul de comportament de grup descris de LeBon. Freud a susţinut că forţa care susţine unitatea grupului este ataşamentul pe care membrii grupului îl simt pentru conducătorul lor. Membrii îşi investesc libido-ul în conducător în felul în care  pacientul îl investeşte în doctor sau  în hipnotizator. Prototipul pentru acest tip de ataşament bazat pe libidino îl reprezintă relaţia familială. Tipic pentru constelaţia familiei, copilul are sentimente  frăţeşti faţă de ceilalţi membri ai grupului. Conducătorul,în schimb,[2] este obligat să-i trateze pe toţi membrii în mod egal, aşa cum un general îi tratează pe soldaţii săi. La fel ataşamentul libidinal şi renunţarea la eul raţional, similar cu ce se întâmplă într-o relaţie de dragoste exceptând componenta sexuală, explică supunerea oarbă şi comportamentul iraţional pe care le manifestă grupurile. Janis (1982) a denumit această atitudine „group-think“ (gândire de grup). Se observă aceasta, ca exemple extreme, în comportamentele religioase.

În lucrarea „Group Psychology“ (Psihologia grupului), Freud afirma că este dificil să separi psihologia individuală de psihologia socială, pentru că idiograficul este prin natură legat de nomotetic: „În viaţa mintală a individului altcineva este implicat invariabil fie ca model, fie ca obiect, ca ajutor, sau oponent; şi astfel de la început psihologia individuală, în sensul extins, dar pe deplin justificabil al cuvintelor, este în acelaşi timp psihologie socială“

ataşamentul faţă de conducător

„attachment to leader“

Primii psihosociologi americani

Psihologia „hormică“ a lui McDougall

William McDougall a elaborat psihologia socială în jurul teoriei instinctelor. El considera că atât comportamentul individual cât şi comportamentul de grup izvorăsc din tendinţele înnăscute sau moştenite şi acestea sunt motivele  oricăror gânduri sau acţiuni individuale sau colective. El şi-a denumit punctul de vedere  psihologie hormică. McDougall a fost foarte popular după ce a publicat: „Introduction to Social Psychology“ (Introducere în psihologia socială) (1908). Abordarea darwinistă a instinctelor a pierdut, totuşi, după 1920 în concurenţă cu punctul de vedere behaviorist, foarte apreciat în acea vreme.

instincte

„instincts“

Allport şi facilitarea socială

F.H. Allport a dezvoltat conceptul de facilitare socială utilizat pentru explicarea efectului de facilitare pe care ceilalţi îl au asupra performanţei unui individ. Un studiu anterior al lui Triplett (1897) arăta că, în competiţie,  viteza cu care o persoană realizează o undiţă creşte. Allport a descoperit că pentru sarcini de memorare, ca de exemplu redarea asociaţiilor de cuvinte, indivizii au performanţe mai bune când se află în grup.

Teoria facilitării sociale a lui Allport nu presupune vreun spirit  de grup sau comportamentul  de masă. Ceea ce un individ a dorit sau a simţit când a fost singur este ceea ce va dori sau simţi şi în grup, numai că amplificat. Astfel facilitarea socială accentuează mai ales aportul cuiva într-o anumită  situaţie. Acest fapt a fost redescoperit de psihologii contemporani ai mediului

Zajonc (1965) a postulat că prezenţa altora măreşte eforturile competiţionale. Într-unul din studiile sale el a pus babuşti (o specie de peşti – n.r.)  să înoate printr-un labirint. În alt studiu a pus alte exemplare din aceeaşi specie în recipiente separate să urmărescă cum înoată ceilalţi peşti din specie. Aceştia au înotat mai bine în prezenţa „martorilor“. Explicaţia lui Zajonc constă în aceea că motivaţia indivizilor creşte în prezenţa altora.

Dar efectul facilitării sociale este modulat sarcinii, după cum vă puteţi imagina. Dacă comportamentul este memorat sau bine învăţat, noi putem vedea efectul descris anterior. Dar dacă sarcina este complexă şi nu prea bine învăţată, vom observa un efect social scăzut. În acest caz competiţia crescută va deveni anxietate interferată (interfering anxiety). Aşa că, atunci când mergi la sala de examen, simulează că eşti singur.

Allport a studiat de asemenea şi comportamentul de conformare al oamenilor. Mulţi oameni se conformează. Dar unii, cum sunt devianţii, nu se conformează. Dacă cineva ar vrea să descrie grafic comportamentul de conformare ar obţine o distribuţie statistică în curba grafică alături de punctul conformării (să zicem prezentarea la timp la un curs universitar),  cu cazuri din ce în ce mai puţine pe măsura îndepărtării de acest punct. Aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi se prezintă la curs când trebuie. Apoi, interesant şi conform lui Allport, în general adevărat pentru cea mai mare parte a comportamentului uman, există o a doua  grupare a cazurilor la antipod. Ca să continuăm cu exemplul nostru, totdeauna  va exista un grup consistent de persoane care vor veni târziu şi, într-un sens, el va alcătui o populaţie diferită, deşi mai mică decât cea care se conformează şi vine la timp. Dacă nu credeţi asta, urmăriţi ce se întâmplă la curs; mulţi dintre voi vor veni în jurul orei începerii cursului (puţini vor veni mai devreme). Apoi vor veni din ce în ce mai puţini. Dar în primele 15 minute ale lecţiei, vor sosi un grup de întârziaţi (cam aceleaşi persoane de fiecare dată). Dacă am desena aceste cazuri, am vedea – ghiciţi – o distribuţie bimodală. Allport o numea curba – j, pentru că lui îi apărea ca un j răsturnat.

facilitare socială

„social facilitation“

conformare

„conformity“

Tendinţe actuale

1. Expansiune. Din 1980, definiţia psihologiei sociale s-a extins asupra modului în care comportamentul individual este modelat de factori externi, incluzând nu numai alţi indivizi, ci şi factori de mediu ca starea vremii, zgomotul, spaţiul fizic, clădirile sau economia. Aceşti factori nonsociali sunt studiaţi în paginile revistelor de psihologie socială actuale. Această definiţie lărgită a devenit probabil cea standard pentru psihologia socială, şi contrastează cu psihologia personalităţii, care se referă la modul în care factorii interni modelează comportamentul individual.

2. Situaţionalism. Psihologia socială are astăzi o puternică orientare situaţionalistă. Aceasta înseamnă că, fie că o ştim sau nu, comportamentul nostru şi chiar cunoştinţele noastre sunt puternic modelate de variabile situaţionale mult mai mult decât de personalitatea lăuntrică sau de caracterul nostru. Să luăm de exemplu, cercetarea clasică a lui Stanley Milgram asupra obedienţei (1965, 1974), în care 63% din persoanele cărora li s-a cerut, într-un experiment de la Universitatea Yale, pentru 4,50 $, să aplice şocuri electrice puternice unor subiecţi de experiment au dat curs solicitării. Acesta constituie un exemplu extrem, dar util pentru a arăta că oamenii acţionează ca răspuns la factorii situaţionali, mai mult decât la tendinţele lor interioare (care se dovedesc a fi un predictor comportamental slab). Asta pare să sune oarecum ne-american, dar constituie un rezumat corect al rezultatelor unui secol de cercetare psihosociologică.

3. Metode. Experimentul de laborator continuă să fie coloana vertebrală a psihologiei sociale. O analiză a articolelor din revistele de psihologie socială din anii 1960 şi 1970  arată că procentul studiilor bazate pe cercetarea de laborator creşte de la 67% la 74% (Higbee şi colab., 1982). Cauza acestei preferinţe puternice a psihosiologilor o constituie gradul înalt al controlului posibil, ceea ce face din  experimentele de laborator „cea mai bună metodă de a stabili dacă ceva anume cauzează într-adevăr altceva” (Aronson şi colab.,  1990, p.9).

Mai mult, comparaţi cu psihologii din alte specialităţi, psihosociologii folosesc o largă categorie de metode de cercetare: experimentul de teren (Takooshian şi colab., 1977), cvasiexperimentele  (Cook şi Campbell, 1979), observaţia (Crosby şi al. 1980), cercetarea arhivelor, jocul de rol (Haney şi colab., 1973), etnometodologica („violarea normelor“) şi anchetele  prin chestionare, interviu sau scale  (Robinson, Shaver şi Wrightsman, 1991).

determinanţi situaţionali ai comportamentului

„situational determinates of behavior“

metode de cercetare

„research methods“

Atitudinile

Atitudinile au fost, din punct de vedere istoric,  o semnificativă arie de cercetare în psihologia socială. Atitudinile se definesc ca predispoziţii relativ stabile şi de durată de a acţiona, gândi sau simţi într-un anumit fel faţă de un anumit obiect sau persoană. Atitudinile au o dimensiune comportamentală, una cognitivă şi una evaluativă. Adeseori aceste dimensiuni sunt contradictorii şi în conflict. De exemplu, anumite persoane pot să simtă într-un fel – să spunem că fumatul este rău – sau pot să ştie  anumite lucruri ca acela că există o relaţie directă între fumat şi cancerul pulmonar şi totuşi aceste persoane continuă să fumeze.

Între cele trei componente ale atitudinii, modul cum simţim – componenta evaluativă – este cea mai importantă, cea mai simplă şi mai greu de schimbat. Dacă suntem bine dispuşi faţă de ceva sau nu, depinde, în primul rând, de modul cum evaluăm acest lucru  după dimensiunea bun-rău. Acest enunţ se bazează pe cercetarea cu ajutorul  diferenţiatorului semantic (Osgood şi colab., 1957). Deci, sentimentele îţi vor determina probabil atitudinile chiar dacă înţelegerea raţională şi cunoaşterea ar fi contra. De exemplu, mulţi îl apreciază pe Nixon personal foarte negativ dar asta nu afectează deloc părerea lor că el a pus capăt războiului din Vietnam şi a iniţiat relaţiile cu China.

sentimente şi comportamente

„feeling and behavior“

diferenţial semantic

„semantic differential“

Sursa

Persoana care emite un mesaj are un mare efect asupra persuasivităţii acestuia. O sursă (communicator) tinde să fie persuasivă în măsura în care ea sau el dispun de oricare din următoarele trei trăsături: atractivitate, credibilitate (expertiză sau valoare de adevăr) sau putere (Aronson, 1992). Aceasta deoarece există un transfer a evaluării pozitive de la cel care comunică la obiect. De aceea cei care fac reclamă sunt bucuroşi să plătească bine pentru susţinerea unor surse credibile (ca medicii), atractive (ca celebrităţile) sau puternice (ca figurile politice). Ar trebui să vă amintiţi că Ronald Reaganx) făcea reclamă pentru becurile  electrice GE. Înfăţişarea plăcută, onestitatea şi cunoaşterea sunt foarte necesare pentru cel care comunică. În consecinţă, a ataca printr-un oponent una din aceste caracteristici înseamnă scăderea eficienţei celui care comunică, indiferent de ceea ce conţine comunicarea. Politicienii ştiu asta foarte bine. A descrie un oponent ca fiind „lipsit de importanţă“ este mai eficient decât să încerci să argumentezi raţional împotriva ideilor susţinute de oponent.

Herbert Kelman (1961) a identificat trei tipuri distincte de influenţă specifice celui care comunică , o tipologie folosită încă de psihosociologi (Aronson, 1992).

  1. Internalizarea se bazează pe credibilitatea sursei. Unii din cei care comunică, de exemplu US Surgeon General, sunt foarte influenţi pentru că noi credem când ne spun ceva în urma expertizelor lor.
  2. Identificarea se bazează pe atractivitatea sursei – cât de mult admirăm sau ne place o persoană. Exemple sunt celebrităţile care conving, chiar dacă nu sunt experţi în tema abordată.
  3. Complianţa se bazează pe puterea celui care comunică. Ea apare când sursa are capacitatea să ne recompenseze sau să ne pedepsească. Un şef poate să-şi determine angajaţii să-şi schimbe opinia (cel puţin public) bazându-se pur şi simplu pe puterea pe care o are asupra lor.

atractivitatea sursei

„communicator attractiveness“

tipuri de influenţă a celui care comunică

„types of communication influence“

Comunicarea

Pentru ca o comunicare să fie eficientă trebuie să includă un transfer de informaţii. De exemplu, instrucţiunile de folosire a unui TV trebuie să menţioneze cel puţin modul în care se pune în funcţiune. Dar dincolo de punerea ascultătorului în temă, alte informaţii mai detaliate tind să aibă efecte diminuate (McGuire, 1969).

Prezentarea ambelor aspecte („pro“ şi „contra“ – n.r.) într-o argumentare este mai eficientă dacă iniţial persoana se opune problemei sau este mai bine informată sau inteligentă. Dacă aceasta este de la început favorabilă, mai puţin informată sau relativ neinteligentă o comunicare unilaterală („cu o singură faţă“, dar „pro“ – n.r.) este mai eficientă. În plus, s-a descoperit că atitudinile fundamentate afectiv sunt mai susceptibile la argumente raţionale, în timp ce atitudinile fundamentate cognitiv sunt mai susceptibile la argumente emoţionale (Millar şi Millar, 1990). Deci, argumentaţia trebuie centrată pe ceea ce îl face pe individul ţintă să se îndoiască cel mai puţin.

Discrepanţa între mesaj şi poziţia receptorului va afecta măsura în care persoana se va simţi motivată să se schimbe. Dacă, de exemplu, simţiţi cu toată tăria că uzinele nucleare sunt periculoase şi nu trebuie autorizate veţi neglija comunicarea despre faptul că aceste uzine sunt sigure, necesare şi trebuie autorizate. Aici avem o discrepanţă foarte mare. Dacă însă, veţi auzi o expunere a unui om de ştiinţă foarte celebru în probleme nucleare (care nu este plătit de industria nucleară şi nu are nici un interes în promovarea acesteia) care spune că, în anumite circumstanţe, operaţii de nivel foarte scăzut în acest domeniu sunt acceptabile, veţi fi înclinat mai puţin să respingeţi argumentaţia . Chiar dacă o veţi respinge, totuşi, nu o veţi face foarte repede. Aceasta pentru că discrepanţa nu este la fel de mare ca în prima situaţie şi puteţi să întrerupeţi ascultarea comunicării şi să vă gândiţi la ea, indiferent ce hotărâţi să faceţi în cele din urmă. Iată o situaţie de discrepanţă moderată (opusă celei înalte) asociată cu o sursă foarte credibilă.Acum, dacă ne gândim la o situaţie cu disonanţă (discrepanţă) şi mai redusă veţi înclina şi mai mult să ascultaţi argumentaţia. Poate că savantul militează acum pentru transformarea tuturor uzinelor nucleare aflate în construcţie şi neautorizate încă în termocentrale. Această poziţie este destul de apropiată de a voastră şi s-o puteţi găsi atrăgătoare. Aşa că o puteţi accepta.

Acesta a fost un exemplu de aplicaţie  a teoriei judecăţii sociale (social judgment theory) care postulează că nivelul de schimbare a atitudinii este o funcţie a diferenţei dintre atitudinea iniţială a subiectului şi noua poziţie sperată. O comunicare care se plasează pe sau în apropierea poziţiei ascultătorului se află în „latitudinea de acceptare“ (latitude of acceplance) şi va fi admisă . O nouă poziţie pe care ascultătorul o găseşte inacceptabilă se află în „latitudinea de respingere“ (latitude of rejection).

Să luăm acum cazurile limită ale discrepanţei mesajului, când nu este nici o discrepanţă. Savantul nostru este la fel de radical ca şi voi şi susţine demontarea tuturor uzinelor nucleare. În prezenţa acestei comunicări receptorul nu va face nimic, nu-şi va schimba opinia. Fiindcă nu este nevoie de nici o schimbare; nu există nici o discrepanţă care să motiveze persoana să se schimbe. Asta ne conduce la următoarea concluzie: pentru a face pe cineva să-şi schimbe atitudinea, comunicarea trebuie să conţină mai mult decât minimul discrepanţei, dar nu atâta  discrepanţă încât persoana să dezaprobe comunicarea şi pe cel care o face la un loc. Acest fapt s-ar fi întâmplat în primul caz, în care omul de ştiinţă ar fi spus că uzinele nucleare sunt perfecte. Receptorul nu numai că ar fi respins mesajul, dar ar fi negat şi valoarea savantului. Cealaltă parte a ecuaţiei constă în aceea  că o comunicare va produce o schimbare atitudinală mai evidentă, dacă cel care comunică este foarte respectat.

Efectele comunicării care înfricoşează au arătat că acele comunicări care produc o frică foarte mare tind să nu producă o schimbare atitudinală majoră. De exemplu, Janis şi Feschbach (1953) au descoperit că studenţilor cărora li se transmiteau mesaje foarte ameninţătoare despre cariile dentare erau mai puţin dispuşi să-şi schimbe atitudinea cu privire la periatul dinţilor decât cei cărora li se transmiteau mesaje mai moderate. Explicaţia constă în aceea că mesajele foarte înfricoşătoare puteau fi atât de copleşitoare încât subiecţii le refuzau complet. Persoana se simţea atât de ameninţată, încât se acomoda, părăsind cu totul câmpul comunicării, ignorând mesajul cu totul. Totuşi, dacă, pe lângă mesajul înspăimântător, se comunică şi ce este de făcut cu privire la situaţia respectivă, mesajul este, probabil,  mult mai eficient.

mesaje  discrepante

„discrepant message“

mesaje incitante

„arousing message“

Teoria inoculării a lui McGuire foloseşte o analogie medicală şi anume faptul că cel mai eficient mod de a creşte rezistenţa organismului este de a crea posibilităţi de apărare . A ataca cu blândeţe atitudinea unui individ înseamnă a-l face să se gândească la contraargumente. McGuire afirmă că este posibil să inoculeze oamenii împotriva atacurilor persuasive la fel cum îi inoculăm contra bolilor.

Fenomenul cunoscut ca „expunere simplă“ a fost studiat în profunzime şi s-a ajuns la concluzia că este foarte puternic legat de atitudini (Zajonc, 1968; Bornstein, 1989). Înseamnă că, dacă cineva are o „expunere simplă“  la un mesaj,  fără nici o întărire, va resimţi, probabil,  în mod pozitiv mesajul. Acesta este într-adevăr unul dintre principiile reclamei. Simplu fapt de a fi expus unei prezentări este adesea suficient pentru a genera o atitudine favorabilă. În timp ce expunerile repetate pot duce la plictiseală, cazul limită, prezentările pot fi astfel făcute încât să ridice motivaţia. Astfel, s-a descoperit că efectul expunerii creşte dacă prezentarea este scurtă, dacă stimulul este incrustat într-o secvenţă de prezentări heterogene şi dacă prezentările se repetă în timp.

teoria inoculării

„inoculation theory“

expunere simplă

„mere exposure“

Publicul ţintă

Schimbarea atitudinii este legată de variabilele de personalitate ale ascultătorilor. Oamenii independenţi, cei cu o înaltă stimă de sine dovedesc mai puţină schimbare decât cei dependenţi şi lipsiţi de stimă de sine. Inteligenţa pare să aibă o slabă legătură cu schimbarea atitudinală. Copiii sunt mai maleabili în atitudinile lor decât adulţii. Diferenţele între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte  persuasiunea sunt slabe şi  nesemnificative, chiar atunci când sunt relevate (McGuire 1985).

Grenwald (1980) s-a întrebat de ce este atât de greu să schimbi în mod fundamental atitudininile. El notează că oamenii tind să respingă mesajele care vin în dezacord cu opiniile lor şi le acceptă pe cele care le confirmă. El a presupus că această tendinţă a cuiva de a-şi menţine propria imagine asupra lumii poate fi atribuită unor înclinaţii cognitive fundamentale, care asigură menţinerea şi păstrarea ansamblului cognitiv: a) egocentrism (eul este centrul informaţiei şi cunoaşterii);  b) beneficiul (dacă este bine ca eul să ceară credit, dacă este ca responsabilitatea să fie proiectată în afară); c) conservatorism cognitiv (dispoziţia de a păstra ceea ce a fost deja stabilit). Grenwald a denumit aceste tendinţe „înclinaţii ego-totalitare”(totalitarian – ego biases).

caracteristicile

publicului

„audience attributes“

atitudini dificil de manevrat

„intractable attitudes“

Psihosociologii au făcut multe cercetări, au acordat atenţie şi guvernul a cheltuit mulţi bani pentru a se cunoaşte cum ne percepem unii pe alţii. Vom discuta despre percepţia persoanei (person perception)  în trei domenii: prejudecată, atracţie interpersonală, comportament nonverbal.

Percepţia persoanei

Prejudecăţile

Indivizii sunt mai predispuşi la prejudecăţi dacă au o stimă de sine redusă şi dacă autoimaginea despre buna lor stare este ameninţată (Wills, 1981). Acest aspect a fost descris prima oară de Allport (1954), care, studiind studenţii cu prejudecăţi, i-a găsit că erau sub nivelul persoanelor obişnuite, foarte anxioşi, plini de ură şi sadici. Inconştient, în concordanţă cu această concluzie, bigotul se simte ameninţat şi nesigur. Să reţineţi că Allport scria pe vremea când conceptele psihanalitice erau în vogă. Indivizii care îndeplinesc aceste criterii vor avea mai mult ca sigur, prejudecăţi faţă de grupurile din care nu fac parte (outgroups) în încercarea de a intensifica şi a-şi delimita concepţia despre sinele lor rănit sau incapabil de integrare. Acest proces a fost numit comparaţie socială descendentă (în jos) (downward social comparison). Fenomenul  a fost pus în evidenţă experimental prin manipularea concepţiei despre sine a subiectului, arătându-se că au greşit la un test sau că par lipsiţi de valoare sau de inteligenţă etc. Ulterior astfel de subiecţi tind să-i evalueze pe ceilalţi mai negativ. Acest lucru este apreciat ca un efort compensator de creştere a stimei de sine (Crocker şi colab., 1986).

Un model explicativ pentru modul de dobândire a prejudecăţilor îl constituie paradigma complianţei propusă de  Kelman (1961). Kelman distingea între complianţă datorată recompenselor exterioare sau pedepselor, identificare bazată pe normele grupului de referinţă şi internalizare a unei atitudini datorată valorilor interioare proprii persoanei. Aplicând acest model în cercetarea atitudinii americanilor albi faţă de negri, Crosby şi colab. (1980) au găsit că albii sunt mai complianţi faţă de atitudinile şi comportamentele nediscriminatorii, dar nu au internalizat încă aceste valori lipsite de prejudecăţi. Astfel, în situaţii în care subiecţii albi erau făcuţi să se simtă observaţi ei dovedeau mai puţin prejudecăţile şi discriminarea decât în situaţiile în care ei se simţeau nesupravegheaţi. Concluzia lui Crosby şi colaboratorii săi este că prejudecăţile împotriva negrilor sunt puternice printre albii americani. Ei subliniază, totuşi, că o schimbare de la discriminarea evidentă la forme mai subtile de rasism pare să indice  începutul evoluţiei spre internalizare.

Această schimbare de la rasismul făţiş la cel subtil a fost denumit în forme diferite: „rasism simbolic“ (Kinder şi Sears, 1981) sau „rasism modern“ (Mc Conahay şi colab., 1981). Credinţele de modă veche, manifeste au fost înlocuite cu noi credinţe în care motivaţia rasistă fundamentală este ascunsă. De exemplu, obiecţia faţă de realizarea unei balanţe rasiale între copiii de şcoală sunt puse în termenii unor interese personale, cum ar fi efectele asupra valorilor proprietăţii, în loc de termenii rasismului categoric, deschis, ca acela de a dori ca şcolarii să fie în clase separate.

Studii longitudinale privind atitudinile şi valorile naţionale, utilizând Testul de valori Rokeach (Rokeach, 1967; Rokeach şi Ball-Rokeach, 1989), continuă să identifice prejudecăţi răspândite în Statele Unite. Din anii ¢60 americanii par să-şi fi diminuat credinţele în egalitate, s-au îndepărtat de o orientare morală de valoare colectivă şi au întărit în schimb valorile competenţei personale, vieţii confortabile, sentimentului de realizare şi distracţiei. In locul valorilor egalitare, există o aprobare generală faţă de preocuparea de sine.

Gordon Allport pune acest argument în termenii: personalitate versus forţe sociale (1954, 1968). Forţele sociale, ca legile împotriva discriminării, prezice el, pot fi doar slab implicate în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Variabile mai puternice, variabilele de personalitate sunt mult mai capabile să afecteze atitudinile şi comportamentele legate de prejudecăţi. S-a văzut acest lucru de-a lungul istoriei. În timp ce comportamentele deschise s-au schimbat pe seama forţelor sociale, ca diversele prevederi guvernamentale sau legale, rasismul latent  nu s-a schimbat probabil deloc  (Brewer şi Kramer, 1985). Unii cercetători (Brewer şi Krame, 1985) au observat că legile guvernamentale schimbă comportamentul manifest mai mult decât atitudinile rasiste latente. Alţii (de exemplu,Aronson, 1992) au accentuat că în timp ce legile guvernamentale ne modelează rapid comportamentul, există şi o schimbare mai gradată în atitudinile noastre în direcţia eliminării prejudecăţilor.

stima de sine şi prejudecăţile

„self-esteem and prejudiced attitudes“

complianţa,

identificare,

internalizare

„compliance“

identification

internalization

trecerea la preocuparea pentru sine

„shift to self preoccupation“

efectul legilor antidiscrimi-natorii

„effect of antidiscrimi-nation laws“

Reducerea prejudecăţilor

Prejudecăţile  de grup pot fi atât de intense încât să ducă la crearea imaginii duşmanului (Holt şi Silverstein, 1989), bazată pe credinţa pe care un grup o are despre grupurile cu care se află în competiţie. Un model clasic de a reduce prejudecăţile de grup este de a favoriza sporirea contactelor interpersonale. Experimental au fost puşi în contact oamenii din diferite grupuri etnice tipice. Această interacţiune ar putea reduce atitudinile legate de prejudecăţi. Datele iniţiale de cercetare priveau efectele locuirii interrasiale (Deutsch şi Collins, 1951; Wilner, Walkely şi Cook, 1955).

S-a descoperit că albii locuind într-o comunitate desegregată aveau mai puţine prejudecăţi şi o atitudine mai favorabilă faţă de alte rase decât cei care trăiau în comunităţi segregate. Explicaţia ipotetică a fost legată de faptul că situaţia de neseparare (desegregated situation) conduce la mai multe contacte între grupuri şi la mai multă cooperare. Creşterea cooperării şi contactelor duce la atitudini cu mai puţine prejudecăţi.

Aceste concluzii au fost ulterior rafinate. Astăzi se ştie că simplul contact între grupuri nu este suficient. Fără apariţia anumitor condiţii, contactul singur este insuficient pentru a conduce la atitudini mai bune. Cook (1985) a sintetizat condiţiile minime necesare pentru ca ipotezei contactului să producă rezultatele dosite:

  1. Contactul trebuie să se realizeze între grupuri cu statusuri sociale egale.
  2. Caractersiticile manifeste ale grupului exterior (out-group-ului) trebuie să apară persoanelor din propriul grup (in-group) ca fiind în măsură să contrazică prejudecăţile lor.
  3. Situaţia de contact trebuie să creeze şansele unei activităţi de cooperare reciprocă şi realizarea unui scop comun.
  4. Situaţia trebuie să ofere destule şanse pentru contactul individual astfel ca membrii fiecărui grup să fie percepuţi de către ceilalţi ca indivizi distincţi mai degrabă decât ca membrii stereotip ai unui grup.
  5. Normele sociale în situaţia de contact trebuie să favorizeze şi să încurajeze cooperarea, egalitatea de grup şi egalitatea asocierii în grup. Aceste principii pot fi aplicate pentru prevenirea conflictelor de grup în organizaţii (Schein, 1980). Aceste idei, deci, nu se aplică doar relaţiilor dintre grupurile etnice sau rasiale.

Aşa că într-o organizaţie trebuie să procedaţi , după cum urmează:

a)    Accentuarea obiectivelor producţiei pentru întreaga organizaţie. Aceasta slăbeşte competiţia între grupuri şi reaminteşte fiecăruia că lucrează împreună pentru un  ţel comun.

b)   Trebuie încurajate interacţiunile  frecvente între subgrupurile din organizaţii.

c)    Angajaţii trebuie să se schimbe frecvent între diferite grupuri în cadrul organizaţiei.

d)   Grupurile trebuie descurajate să gândească despre câştigul altui grup ca despre propria lor pierdere. Maximizarea eficienţei generale a organizaţiei trebuie să rămână scopul fiecărui grup.

înmulţirea contactelor

„increased contact“

condiţiile pentru contact

„conditions for contact“

Atracţia interpersonală

Variabile identificate a fi predictive pentru atracţia interpersonală sunt: proximitatea fizică, atractivitatea fizică, caracteristicile personale şi similaritatea atitudinilor.

Toate celelalte condiţii fiind constante, tindem să agreem persoanele din preajmă. Acest fapt rezultă din efectele pozitive ale familiarităţii şi din faptul anticipării continuării interacţiunilor a căror consistenţă, conform teoriei, constrânge persoanele să se placă reciproc. Cu cât vezi mai frecvent aceeaşi persoană, să zicem, luând zilnic  acelaşi tren cu tine, cu atât vei tinde să gândeşti de bine despre el sau ea. Acesta este aşa-numitul „efect al simplei expuneri” (mere exposeure effect) (Zajonc, 1968).

Tindem să ne placă, deasemenea, oamenii care ne seamănă. Corespondenţa pe anumite dimensiuni semnificative ca: atitudinea, originea etnică, religia, sau educaţia prezic simpatia şi chiar camaraderia. Când ne aflăm împreună cu cineva ce ne seamănă şi cu care ne înţelegem bine, relaţia este echilibrată.

Atractivitatea fizică duce la o mai mare plăcere datorită „efectului halo“. Persoanele atrăgătoare sunt percepute ca având  multe caracteristici pozitive,  de dorit. Atracţia fizică constituie primul criteriu pentru atracţia interpersonală când întâlnim prima dată pe cineva.

În plus, pare să existe o relaţie inversă între atractivitatea percepută şi vârstă, aşa că tindem să-i considerăm mai tineri pe cei care ne plac decât sunt ei în realitate. Poate că, totuşi, este ceva adevărat în acest fapt. Persoanele atractive  par să consume mult timp, să facă mare efort şi să cheltuiască  mulţi  bani pentru a-şi ascunde ridurile şi părul cărunt (Hess, 1991).

Asocierea dintre atractivitate şi popularitate a fost relevată (Kalick şi Hamilton, 1986) şi ea debutează de timpuriu. Copiii şi adolescenţii vor aprecia ca fiind mai plăcuţi acei dintre ei care sunt consideraţi mai atractivi. Putem numi acest fenomen: „frumosul este bun“ sau „frumuseţea este cea mai bună “ („beautiful is good“; „beauty is best“) (Berscheid, 1985; Eagly şi colab., 1991).

Atracţia mutuală este destul de mare în cuplurile romantice. Atractivitatea între prieteni nu este tot atât de puternică şi variază în funcţie de apartenenţa la gen (masculin/feminin). În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi,  prietenii se atrag aproximativ în egală măsură, în timp ce pentru femei fenomenul nu este la fel de clar (Feingold, 1988). Deci, diadele prietenilor sunt aproximativ egale în ceea ce priveşte atracţia interpersonală; diadele prietenelor nu apar echivalente, excepţie făcând diadele din filmul serial „Dallas“. Puteţi verifica şi dumneavoastră adevărul celor afirmate aici.

Dar dacă, iniţial, în evaluările noastre ne bazăm pe atractivitatea persoanei, mai avem, totuşi, şi alte considerente pentru alegerea partenerilor. Pentru ca relaţiile să pogreseze de la întâmplări la legături mai profunde, folosim diverse criterii de alegere ca proximitatea, claritatea credinţelor, atitudinilor, statusurilor sociale etc. Şi aceste criterii sunt influenţate de sex. Bărbaţii preferă parteneri care sunt atrăgători din punct de vedere fizic. Femeile preferă să se împrietenească cu bărbaţi educaţi şi cu mari posibilităţi de câştig (Bersheid şi Walster, 1974; Symons 1979). S-a formulat ipoteza  că acesta ar fi rezultatul normelor sociale moravurilor (social mores); femeile, neavând ele însele putere o dobândesc prin selecţia partenerilor, acesta fiind drumul obişnuit  pe care îl urmează  în mobilitatea ascendentă (Buss şi Barnes, 1986). Vă puteţi gândi la asta ca la fenomenul „Henry Kissinger”. Domnul Kissinger, vă reamintiţi,  era cel mai admirat şi dorit burlac dintre oficialităţile de la Washington.

Ne plac, de obicei,  oamenii care sunt deschişi într-o măsură moderată şi sinceri. Dar sinceritatea trebuie să fie adecvată situaţiei şi să fie reciprocă. De aceea,  ne plac mai mult oamenii care dovedesc o sinceritate ca ceea pe care ne-o permitem noi înşine (Altman şi Taylor, 1973).

proximitate

„proximity“

atractivitate „attractiveness“

sinceritate

„self disclosure“

Între oameni, la fel ca şi la alte specii, peste 80% din comunicarea interpersonală este nonverbală. Percepem constant pe ceilalţi pe baza unor factori neverbali, ca expresia facială, postura corporală, privirea, îmbrăcămintea, gesturile, şi aspecte paralingvistice (tonul vorbirii mai degrabă decât conţinutul ei). În conversaţia directă, indivizii diferă mult în expresivitatea lor ca transmiţători ai semnalelor neverbale şi în sensibilitatea lor ca receptori ai indiciilor neverbale. Comportamentele neverbale (ca expresiile faciale) sunt surprinzător de asemănătoare (consistent) în diverse culturi, indicând componente universale, posibil genetice (Ekman, 1985). Comportament nonverbal
Am putea să aflăm când cineva minte prin comportamentul său nonverbal ? Cercetarea acestui fapt porneşte de la un consens general asupra faptului că nici chiar specialiştii foarte bine antrenaţi (ca profesioniştii în utilizarea „detectorului de minciuni“, poliţiştii, judecătorii sau psihiatrii) nu pot folosi cu certitudine informaţiile obţinute prin observarea comportamentelor nonverbale pentru a distinge, minciuna de adevăr (De Paulo, Sonte şi Lassiter, 1985; Krauth, 1980; Ekman şi O¢Sullivan, 1991; Saxe, 1991). Nu există nici o corelaţie între încrederea noastră şi corectitudinea noastră în detectarea minciunii (Ekman şi O¢Sullivan, 1991). Cu alte cuvinte, nu putem niciodată să fim siguri că atunci când simţim că ceva este adevărat, realmente,   acest lucru chiar aşa este. Detectarea minciunii
Conştienţi sau nu, ne simţim deseori obligaţi să ne comportăm într-un anumit fel datorat presiunii sociale.Cercetările privind influenţa socială au urmat cu consecvenţă studiile clasice vizând conformarea, realizate de Solomon Asch (1956) şi cele asupra supunerii (obediance) realizate de studentul său Stanley Milgram (1965).

Presiunea socială

Psihosociologul gestaltist Solomon Asch şi-a pus întrebarea ce s-ar întâmpla dacă un student de la un colegiu s-ar găsi în dezacord cu părerea unanimă a celorlalţi colegi cu privire la un fapt oarecare. Oare studentul se va conforma majorităţii sau va persista în judecata personală ? Asch a studiat acest fapt în seria sa clasică de experimente de laborator.

În condiţii de control (experimental – n.r.),  studenţii testaţi individual făceau 0% erori în judecata asupra a trei linii A, B, C între care trebuiau să recunoască pe aceea egală în lungime cu o linie X. Dar când alţi studenţi erau testaţi în grupuri de la 5 la 15 persoane (instruiţi să dea răspunsuri false), aproximativ 75% din subiecţii naivi se conformau cel puţin o dată la greşeala majorităţii. Rata aproximativă a conformării conducea în 35% din cazuri la răspunsuri eronate.

De ce se conformează subiecţii ? Psihosociologii au distins două tipuri  de conformitate foarte diferite. În conformarea informaţională indivizii utilizează comportamentul celorlalţi ca pe o sursă de informare corectă cu  scopul de a evita să facă greşeli, mai ales când ei nu sunt siguri de propriile lor cunoştinţe. În conformarea normativă subiecţii urmează norma grupului doar datorită presiunii de grup, datorită dorinţei de a fi acceptaţi de grup şi pentru a evita să fie criticaţi.

Subiecţii simt mai multă presiune când grupul este: a) unanim fără a oferi subiectului nici un aliat; b) format din cel puţin trei persoane (deşi mai mult de trei nu asigură creşterea conformării); c) numărul erorilor era scăzut când încrederea de sine a subiectului era redusă. Ca mulţi din experimentatorii care au utilizat metoda sa, Asch (1956) şi-a exprimat surpriza de a vedea cât de des subiecţii săi, adulţi studenţi foarte inteligenţi îşi rezolvau prin conformare disensiunea cu grupul.

Grupurile foarte coezive sunt unite într-un  mod pe  care  Janis   (1971, 1972)

l-a numit gândire de grup. Morala înaltă, o credinţă puternică în invurnelabilitatea grupului, atitudinile similare împotriva celor care nu fac parte din grup şi tendinţa de a raţionaliza acţiunile grupului sunt manifestări tipice ale gândirii de grup. Membrii grupului practică frecvent autocenzura şi atenţia selectivă în receptarea informaţiei pentru menţinerea unanimităţii grupului. Să ne amintim scrierile  lui LeBon sau Freud cu privire la comportamentul grupurilor. Pentru subminarea gândirii de grup se recurge la procedeuri care încurajează iniţiativa şi judecata critică. Admiterea persoanelor cu vederi contrare în grup va slăbi gândirea de grup.

Conformarea de grup

tipuri de conformare

„types of conformity“

gândirea de grup

„group-think“

slăbirea gândirii de grup

„reducing groupthink“

Uneori presiunea pentru conformare va produce efectul opus. Acest fapt a fost luat în consideraţie în teoria reactanţei, propusă de Jack Brehm. Ideea este că, dacă o persoană percepe ca limitată puterea sa de alegere, va reacţiona pentru restabilirea libertăţii pierdute sau ameninţate. Cu alte cuvinte, există o tendinţă crescândă de a acţiona împotriva restricţiilor impuse în scopul apărării libertăţii proprii. Condiţiile limitate sunt legitimate de modul de percepere a restricţiilor. Urmaşii din Jonestown îşi restrânseseră chiar opţiunile lor de viaţă, acceptând indicaţiile autorităţii, nedovedind nici o reactanţă. Acest fapt este explicat de Milgram (vezi Obedience to Authority) ca supunerea faţă de o autoritate percepută ca legitimă.

Când un membru al unui grup contrazice consensul de grup, grupul face eforturi variate să-l determine să se conformeze. Alţi membri aduc argumente, îşi susţin poziţiile şi uzează de orice metode despre care cred că ar putea să-l oblige pe deviant să-şi schimbe părerea. Dacă el chiar se schimbă, este acceptat şi tratat ca un membru obişnuit fără nici o prejudecată. Dacă, totuşi, el îşi menţine poziţia deviantă, după o vreme, grupul încetează  să mai comunice cu el. Persoanele pe care care grupul nu poate să le influenţeze sunt ignorate.

În general, toleranţa la devianţă descreşte în funcţie de stres. De exemplu, membrii grupului tind să respingă  mai ales opiniile deviante, care sunt importante pentru grup. Deci, este stabilă o linie moartă, care aproape totdeauna conduce la o eventuală decizie (Kruglanski şi Webster, 1991).

reactanţa „reactance“

devianţa

„deviancy“

Grupurile cele mai coezive dovedesc cea mai mare conformare. Coeziunea este definită ca înclinaţia membrilor grupului de a dori să rămână în continuare ceea ce sunt, adică membrii ai grupului respectiv.

În anumite circumstanţe, totuşi, influenţa poate să se manifeste şi în alt fel – o minoritate poate să influenţeze majoritatea (Moscovici, 1976). Dar acest fapt apare numai uneori. Condiţiile în care o minoritate va influenţa o majoritate sunt următoare: poziţia minorităţii : a) consecvenţă; b) percepută de majoritate ca flexibilă (opusă rigidităţii); c) trebuie să corespundă într-un fel „spiritului timpului“ predominant (prevailing social-zeitgeist); d) minoritatea nu trebuie să aibă un dublu status minoritar (de exemplu, să fie negri şi împotriva dicriminării ocupaţionale, să fie femei şi să fie împotriva pornografiei; să fie socialişti şi împotriva apărării puternice a subvenţiilor (Mass şi Clark, 1984).

Experimentul clasic al lui Schachter şi Singer (1962) a arătat în ce fel se leagă emoţiile de realitatea socială. Experimentatorii au dat subiecţilor epinefrin – un drog care produce o exacerbare a emoţiilor. Apoi subiecţii au fost aduşi în camere în care se aflau alte persoane (asociaţi ai experimentatorului) unele manifestându-se euforic, altele furios. Subiecţii emoţionaţi, care nu fuseseră informaţi în prealabil de efectul   drogului, s-au contaminat de starea celorlalţi subiecţi. Cei care au fost duşi în camera cu persoane euforice au devenit euforici, ceilalţi au devenit furioşi în prezenţa manifestărilor agenţilor furioşi. Descoperirile lui Schachter fuseseră anticipate de Freud, care, în interpretarea unui caz de nevroză obsesională (1909), subliniase că adeseori se întâmplă să avem sentimente pe care nu ni le putem explica cu uşurinţă. În consecinţă, noi facem „false legături“ ceea ce în limbajul psihosociologilor ar fi „atribuirile greşite“, deoarece cautam să ne explicăm sentimentele aşa cum putem mai bine: Noi nu obişnuim să avem afecte puternice în lipsa unui conţinut de idei „şi astfel, dacă acest conţinut lipseşte, îl înlocuim cu un substitut care într-un anume fel este potrivit, la fel cum poliţia noastră când nu poate să prindă pe adevăratul criminal, arestează totuşi unul în locul acestuia“ (p. 176).

Conformarea la falsele emoţii

atribuiri pentru emoţii

„attributions for emotions“

Supunerea faţă de autoritate

Studiile asupra   supunerii (obedience) faţă de autoritate ale lui Stanley Milgram (1963) sunt clasice. Milgram le-a spus subiecţilor săi că participă la un experiment de învăţare şi trebuie să administreze şocuri electrice studenţilor care vor da răspunsuri greşite. Subiecţii puteau auzi, dar nu îi vedeau pe studenţi. În realitate, studentul era un complice şi toate instrumentele aparent autentice nu erau de fapt conectate. Subiectul era instruit de experimentator să administreze şocuri din ce în ce mai intense. Complicii simulează din ce în ce mai multă durere şi, cum şocul pare să atingă nivele fatale, complicii nu mai răspund. Variabila dependentă era intensitatea şocului electric pe care-l va administra un subiect naiv. Milgram consultase în prealabil patruzeci de psihiatri care prevăzuseră că doar un procent din subiecţi ar administra voltajul maxim. Rezultatul uimitor a fost că 62% din subiecţi au mers pe drumul spre nivelul „fatal“ al şocurilor electrice.

Studiile lui Milgram

„Milgram studies“

Acest experiment demonstrează diferenţa între sentimente şi comportament. Mulţi dintre noi, inclusiv cei 40 de psihiatri, ar spune că oamenii înclină să fie mai mult sau mai puţin umani şi de aceea s-ar comporta în maniere omeneşti. Aceasta înseamnă că atitutidinile noastre ar prezice comportamentele noastre. Şi totuşi nu acesta a fost totdeauna cazul aici. Este un alt exemplu de modul în care este multi – determinat comportamentul nostru şi adesea cauza cea mai importantă ţine la fel de mult de stimulii din mediu, ca şi de sentimentele noastre. Gândiţi-vă la asta ca la ceva ce trebuie să vă fie foarte familiar dacă la examen aţi avea de explicat relaţia între atitudini şi comportament.

Alte experimente ale lui Milgram (1974) au variat situaţia. De exemplu, când laboratorul s-a mutat din prestigiosul campus de la  Universitatea  Yale  într-un imobil  oarecare  din  Bridgeport, supunerea s-a diminuat de la 63% la 48%. De asemenea, apropierea experimentatorului are şi ea un efect. Când acesta este afară din cameră, dând ordine prin telefon, mai puţin de 25% din subiecţi recurg la şocuri. Interesant că, în condiţiile de legătură prin telefon, unii subiecţi minţeau şi spuneau că au aplicat şocurile, dar de fapt nu le aplicaseră. Unii psihosociologi au obiectat cu privire la cercetarea asupra supunerii, ca fiind lipsită de etică (abatere deontologică), acuzând că s-a utilizat înşelăciunea şi s-a creat stres, fără să se fi cerut consimţământul subiecţilor (Baumrind, 1964). Totuşi unii critici recunosc valoarea imensă a acestei cercetări, poate cel mai convingător şi mai citat studiu din psihologia socială.

determinanţi comportamen-tali

„behavioral determinants“

Interpretarea lui Milgram este că perceperea autorităţii legitime conduce la obedienţă. Aşa cum explica Freud în „Group Psychology“, o persoană renunţă la facultăţile sale raţionale şi îl investeşte pe conducător cu puterea de orientare şi control. Zimbardo (1965) a studiat un fenomen apropiat pe care l-a numit deindividualizare. Când există un anonimat personal şi o difuziune a responsabilităţii, indivizii se comportă în moduri mai puţin acceptabile social. Zimbardo a arătat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă anonimi şi impersonali administrau şocuri semnificativ mai mari unei false victime decât subiecţii identificaţi şi individualizaţi. Mai departe, subiecţii deindividualizaţi îşi supuneau victimele la şocuri şi când o meritau şi când nu o meritau.

Într-un studiu ulterior al lui Zimbardo (Haney, Banks şi Zimbardo, 1973) s-a aplicat această teorie situaţiei prizonier/gardian. Douăzeci şi trei de bărbaţi tineri, stabili din punct de vedere emoţional, s-au angajat voluntar să fie prizonieri sau gardieni. Cei 12 prizonieri sau au fost  „arestaţi“ de poliţia locală  şi duşi într-o „închisoare“ din subsolul clădirii Universităţii Stanford. Ceilalţi 11 gardieni lucrau în ture de opt ore. Dar prizonierii rămâneau în închisoare pe tot parcursul experimentului. Gardienii, de altfel oamenii normali, au devenit curând aspri şi chiar cruzi cu prizonierii. Acţiunile lor erau atât de suprarealiste şi reacţiile prizonierilor erau aşa de traumatice încât experimentul planificat iniţial să dureze 14 zile s-a încheiat după şase zile. În acest moment final prizonierii erau bucuroşi să fie liberi, dar gardienii nu erau atât de bucuroşi.

dezindividualizare

“deindividua-

tion”

prizonieri şi gardieni

„prisoners and guards“

Într-o altă analiză clasică privind presiunea socială, Freuch şi Raven (1959) au propus cinci tipuri de putere şi după o revenire peste 25 de ani (Podsakoff şi Schriesheim, 1985) au descoperit că cele cinci tipuri de modele erau încă folosite pe scară largă. Ca exemplu, consideraţi că aveţi un şef care va cere (cu succes) să veniţi într-o sâmbătă pentru a lucra în plus. a) Puterea coercitivă se manifestă când veţi accepta doar de frică să nu fiţi pedepsiţi; b) Puterea recompensatorie se manifestă când acceptaţi pentru că veţi fi răsplătiţi; c) Puterea legitimă (sau autoritatea) se manifestă când resimţiţi în interiorul vostru că şeful are autoritatea să vă ceară asta şi să fie ascultat; d) Puterea de expert este aceea care vă face să credeţi că şeful ştie mai bine decât voi, aşa că veţi ceda în faţa faptului că el ştie mai multe lucruri despre necesitatea de a lucra sâmbăta; e) Puterea de referinţă se manifestă, când admiraţi  sau aţi vrea să fiţi ca şeful vostru, astfel că veţi accepta din respect personal pentru el. Orice influenţă a unui conducător poate să se bazeze pe una sau pe o combinaţie a acestor cinci tipuri de putere, fiecare are suportul său şi este deosebită din punct de vedere conceptual de celelalte patru.

Experimentatorii au observat, cum câteodată, complianţa creşte dacă se începe de la o solicitare minimă şi se ajunge la cereri sau solicitări din ce în ce mai mari (Freedman şi Fraser, 1966). De exemplu, dacă mai întâi cereţi unei persoane să semneze o petiţie împotriva conducerii automobilelor în stare de ebrietate, probabil, că mai târziu persoana va accepta  să pună un semn  în faţa peluzei atenţionând conducătorii auto să fie prudenţi. Ideea se bazează pe trucul „piciorul în uşa întredeschisă“. Lasă-te uşor acceptat de cineva şi apoi persoana va fi mai deschisă la pretenţiile tale mai mari .

O explicaţie a acestui fenomen al „piciorului în uşa întredeschisă“ este aceea că autopercepţia oricui este înclinată spre acceptarea atitudinii sau comportamentului odată ce a acceptat o altă atitudine sau un alt comportament similar, dar mai puţin puternic (DeJong 1976). Persoana ar dori să rămână constantă în atitudinile sau comportamentele  sale iniţiale.

piciorul în uşă

„foot-in-the-door“

Competiţie şi cooperare

Experimentului clasic de la Robbers Cave (Groapa hoţilor) realizat  de Sherif şi colab. (1961) se referă la dezvoltarea şi moderarea ostilităţii grupului prin competiţie şi cooperare. Băieţi aflaţi într-o tabără de vară lângă Robbers Cave, Oklahoma, erau subiecţii neştiutori pentru acest studiu. Băieţii au fost cazaţi în două cabane şi au fost manipulaţi să intre în competiţie între grupuri. Aceasta a condus la ostilitate între grupuri şi coerenţă în interiorul grupurilor. Ulterior manipularea introducerii scopurilor supraordonate, cerând eforturi conjugate, a părut să reducă rivalitatea şi stereotipurile produse în prealabil. Cercetările au indicat că o bună comunicare este esenţială în dezvoltarea comportamentului de cooperare (Bornstein şi colab.,  1989).

Cooperarea oamenilor a fost investigată utilizându-se jocurile cu „non-zero-sum“, jocuri în care câştigurile şi pierderile însumate nu dau zero. În astfel de jocuri câştigul uneia dintre părţi nu înseamnă neapărat pierderi de cealaltă parte. Dacă jucătorii cooperează,  ei îşi micşorează pierderile şi majorează câştigurile totale. Rezultatele arată că şi în cazul în care interesul general al jucătorilor este cooperarea, mulţi totuşi intră în competiţie.

Cel mai cunoscut joc de acest fel este „Dilema prizonierului“. Perechi de subiecţi având roluri în joc sunt suspecţi de crimă. Ei sunt interogaţi separat şi li se dau două alternative : să mărturisească sau să nu mărturisească. Jocul este astfel că, dacă amândoi subiecţii nu recunosc fapta, vor fi doar vini minore îndreptate împotriva lor. Dacă unul mărturiseşte şi celălalt tace, cel care a mărturisit primeşte un tratament bun, celălat fiind foarte aspru pedepsit. Dacă ambii mărturisesc primesc amândoi pedepse severe. Cea mai bună strategie este ca amândoi subiecţii să coopereze şi să nu mărturisească. Rezultatele, totuşi, arată că subiecţii tind să mărturisească; sperând să-i înfunde pe ceilalţi. Dar dacă ambii mărturisesc ei pierd amândoi. Este interesant de speculat dacă tendinţa noastră spre competiţie este cauza sau efectul sistemului capitalist .

competiţia

„competition“

Psihosociologii disting, de obicei, între două tipuri de agresiune. O agresiune instrumentală, comportamentul este un mijloc de a soma pe alţii să nu mai fie agresivi, cum ar fi tratarea nepoliticoasă a echipei conduse de către un jucător de fotbal. Prin contrast, agresiunea ostilă se caracterizează, prin eliberarea emoţiilor negative, de exemplu o luptă furioasă cu pumnii între atleţi în timpul jocului. Reţineţi că uciderea unui inamic de către un subiect este considerată instrumentală (în măsura în care implică îndatorirea mai mult decât emoţiile) sau ostilă (dacă este o eliberare a emoţiilor) sau poate însemna ambele lucruri. Agresivitatea

tipuri de agresivitate

„types of aggresion“

Teoreticienii instinctelor (McDougall şi Freud) şi etologii (Lorenz) au considerat că oamenii au o trebuinţă sau un instinct înnăscut pentru luptă. Lorenz (1963) a observat că unii peşti tropicali par să aibă nevoi instinctive de agresivitate, iar când obişnuitele ţinte sunt înlocuite, ei atacă orice ţintă disponibilă.

Agresivitatea înnăscută,

instinctul agresivităţii

„instinctual aggresion“

Conform teoreticienilor învăţării sociale, agresivitatea este puternic influenţată de învăţare. Experimentele lui Bandura  şi colab., reprezintă exemple clasice de răspunsuri agresive învăţate, ca efect al observării agresiunii produse asupra altora sau al vizionării filmelor care prezintă acţiuni agresive. Aceste experimente au evidenţiat faptul că subiecţii (copiii) tind să imite comportamentul agresiv al adulţilor. Cu cât adulţii sunt mai importanţi, mai puternici, au mai mult succes şi sunt mai plăcuţi, cu atât mai mult sunt imitaţi de copii.

Alt efect al observării violenţei, în special în mass-media, îl constituie dezinhibarea sau reducerea restricţiilor obişnuite impuse tendinţelor agresive ale indivizilor. Acest fapt este denumit „banalizarea agresivităţii“ (Berkowitz, 1984). Într-un experiment, de exemplu, bărbaţi şi femei care văzuseră scene pornografice, aveau mai puţine obiecţii faţă de pornografie şi propuneau pedepse mai blânde, comparativ cu subiecţii expuşi mai puţin unor scene pornografice (Zillmann şi Bryant, 1982).

Agresivitatea învăţată

agresivitatea învăţată

„learned aggression“

Ipoteza frustrare-agresivitate

O ipoteză majoră privind ubicuitatea agresivităţii în societatea umană este: teoria frustrare-agresivitate (Dollard şi colab., 1939). Această ipoteză presupune că frustrarea este legată totdeauna de agresivitate şi că actul agresiv este totdeauna precedat de frustrare. O modificare a acestei idei de către un autor original (Miller, 1941) considera că frustrarea conduce la un număr de răspunsuri şi doar unul dintre acestea este o înclinare spre agresiune. Dar, conform ipotezei originale, dacă frustrarea continuă, reacţiile neagresive se pierd şi răspunsul agresiv va deveni dominant în cele din urmă (Miller, 1941).

Ipoteză frustrare-agresivitate s-a extins şi modificat considerabil în psihologia contemporană (Berkowitz, 1989). Acum se prespune că îmbinarea dintre frustrare şi un răspuns agresiv include intervenţia cunoştinţelor, atribuirilor, învăţării anterioare şi a mijloacelor care caracterizează modul persoanei de a reacţiona la factori potrivnici. Luându-se în considerare  toate acestea, s-a descoperit că există probabilitatea ca oamenii care consideră că frustrarea pe care o trăiesc este accidentală şi neintenţionată să nu fie agresivi. Aceasta pentru că sistemul lor de atribuiri este pus în joc să controleze reacţia agresivă care altfel ar fi apărut (Zillmann, 1978).

Reformularea ipotezei frustrare-agresivitate presupune un model bistadial. Primul studiu stabileşte că orice eveniment ostil (nu numai frustrarea) produce un efect negativ. Aceste sentimente negative, neplăcute conduc la o varietate de reacţii expresiv-motorii. Răspunsurile, totuşi, nu sunt neapărat agresive. Pot fi răspunsuri de fugă sau de evitare, spre exemplu. După această reacţie iniţială, cunoştinţele devin operative, ceea ce influenţează reacţiile emoţionale şi experienţele ulterioare. Cogniţiile activate la acest al doilea  nivel al proceselui nu sunt totdeauna conştiente, nici nu trebuie neapărat să implice atribuiri, învăţarea anterioară, constrângeri situaţionale sau repertoriul caracterologic al persoanei. De acum, vechea teorie că frustrarea duce la agresiune este considerată prea simplistă pentru a fi utilizată  şi validă.

ipoteza frustrare-agresivitate

„frustration-aggression hypothesis“

variabile intermediare „intervening variables“

Reducerea agresivităţii

Catarzisul este constructul care prezice că exprimarea agresiunii în moduri acceptabile social reduce tendinţele agresive. Feschbach (1955) a studiat acest lucru, făcând mai întâi pe subiecţii de experiment să se înfurie, apoi lăsându-i să-şi exprime ura prin fantezii (răspunzând la testul TAT), măsurând apoi agresivitatea acestora prin analiza verbalizării. Grupul de control care nu trecuse prin condiţiile TAT-ului (Test de apercepţie tematic) au dovedit ulterior mai multă agresivitate decât grupul experimental.

Într-un alt grup, Feschbach (1961) a făcut ca jumătate din grupul enervat să privească la un film cu secvenţe de box, în timp ce cealaltă jumătate a văzut un film neutru. Filmul neutru nu a avut efect de catarzis şi aceşti subiecţi au dovedit mai târziu mai multă agresivitate decât cei care văzuseră meciul de box. Concluzia a fost că atunci când un individ este furios, exprimarea agresivităţii în alte feluri decât modurile fizice deschise reduce furia şi face mai mică probabilitatea agresiunii fizice care ar putea apare ca urmare a ei .

O serie de studii ale lui Berkowitz (1965) şi ale altora au sugerat, totuşi, ca în anumite circumstanţe, agresiunea deschisă creşte după vizionarea unui film agresiv. Efecte similare au fost asociate cu urmărirea jocurilor video agresive (Schutte şi colab., 1988). Bercowitz a explicat  că un comportament agresiv este, probabil, consecinţa măsurii în care filmul justifică acţiunea agresivă (dacă tipul merită să fie bătut), a măsurii în care situaţia descrisă seamănă cu viaţa subiectului, sau cu măsura în care mai există alte elemente care provoacă agresivitatea în mediu (arme aşezate pe mese etc.). În plus, există o relaţie între jocul agresiv şi agresiunea reală existentă între adulţi (Gergen, 1991).

catarzisul „catharsis“

Afilierea

Ipoteza conform căreia afilierea reduce frica a fost studiată de Schachter (1959). El le-a spus subiecţilor că vor participa la un experiment în care li se vor aplica şocuri electrice. Pentru jumătate dintre, subiecţi şocul era descris ca foarte dureros (frică mare); pentru ceilalţi,  şocul era descris ca o mică furnicătură sau o ţiuitură (frică mică). Apoi li s-a spus subiecţilor că mai sunt 10 minute până la începutul experimentului. Li se lasă astfel posibilitatea să aleagă dacă să aştepte singuri sau împreună cu alţi subiecţi. Aşa cum era de prevăzut, 62,5% din subiecţii foarte înfricoşaţi au ales să aştepte împreună cu alţii, în timp ce doar 33% dintre subiecţii puţin înfricoşaţi au ales această alternativă.

Când frica este mare  unii oameni au nevoi mai mari de afiliere decât alţii. Schachter a descoperit că ordinea naşteriii reprezintă o variabilă importantă (legată de acest fapt). Primii născuţi şi copiii singuri la părinţi dovedesc o mai mare tendinţă spre afiliere. Tendinţa de afiliere slăbeşte, progresiv spre cei născuţi ultimii.

Zimbardo şi Formica (1963) au dezvoltat modelul lui Schachter. Ei au dat posibilitatea subiecţilor foarte înfricoşaţi să aştepte împreună cu alţii, care la fel ca şi ei urmau să ia parte la experiment şi apoi cu alţii care tocmai îşi încheiaseră participarea la respectivul  studiu. Subiecţii şi-au exprimat preferinţa de a aştepta împreună cu ceilalţi subiecţi care urmau să ia parte la studiu. Cu cât sunt mai asemănători cu ceilalţi,  cu atât este mai puternică tendinţa de afiliere. Concluzia a fost că cei nefericiţi nu doresc compania, aşa cum se spune în general; ei doresc doar compania celor la fel de nefericiţi.

În unele situaţii de sporire a fricii, totuşi, în care probleme de supravieţuire, ca într-o intervenţie chirurgicală pe cord, indivizii vor prefera asociererea cu persoane care au trecut cu bine experienţa  şi sunt, deci, mai bine informate (Kulik şi Mahler, 1989). Aici contactul cu persoane care au supravieţuit pericolului este reconfortantă.

O teorie aplicată pentru a explica astfel de date privind afilierea este teoria comparaţiei descendente (Wills, 1981). Teoria comparaţiei descendente (downward comparison theory) prezice că atunci când securitatea, stima de sine sau bunăstarea subiectivă a persoanelor este ameninţată, ele tind să-şi reducă aceste sentimente incomode comparându-se cu alte persoane mai nenorocoase. A alege afilierea cu persoane care urmează să suporte şocuri aminteşte de comparaţia cu alţi nefericiţi. Wills afirmă că orice comparaţie descendentă  tinde spre cele mai scăzute statusuri, altele pot să ia forma „ţapului ispăşitor“, sau a agresiunii făţişe şi este caracteristică persoanelor cu stimă de sine redusă mai mult decât acelora care dovedesc o înaltă stimă de sine.

provocarea

fricii şi afilierea

„fear arousal and affiliation“

Comportamentul prosocial

În 1964, o femeie,„Kitty“ Genovese,  a fost ucisă brutal la New York într-un episod care a durat 30 minute, în timp ce 38 din vecinii săi au auzit strigătele sale, dar n-au făcut nimic s-o ajute. Acest incident bizar a dus la intensificarea cercetării psihosociale cu privire la comportamentul de ajutorare, care a început să fie cunoscut mai mult sub denumirea de „comportament prosocial“, adică acel comportament de care beneficiază alţii.

Primul studiu clasic făcut de Latane şi Darley (1970) a evidenţiat că prezenţa spectatorilor reduce ajutorul dat oricărei persoane. Ei au explicat lipsa de acţiune în cazul martorilor la omorârea lui „Kitty“ Genovese prin ceea ce au numit difuziunea responsabilităţii resimţită de fiecare din ei. Presiunea necesară pentru intervenţie nu era focalizată asupra nici unuia dintre observatori. Aceşti psihosociologi au observat că modul de răspuns al subiecţilor la nenorocirea unei vitime descreşte iar timpul de intervenţie creşte concomitent cu numărul spectatorilor (celor prezenţi). Acest efect este explicat prin trei procese psihososociale cu caracter general (Latane şi Darley, 1970).

apatia spectatorului

„bystander apaty“

  1. 1. Unul este implicat în termenul uzual folosit pentru acest efect şi anume „difuziunea responsabilităţii“. Un individ poate să nu se simtă responsabil în legătură cu ajutorul (cerut de o altă persoană)  şi acest sentiment se intensifică cu cât numărul celor prezenţi creşte. Individul se gândeşte că ceilalţi, deasemenea prezenţi, vor avea grijă lucrurilor care se întâmplă, că altcineva va ajuta cu siguranţă.
difuziunea responsabilităţii

„diffused responsibility“

  1. 2. Un al doilea proces explicativ este numit influenţă socială. Un spectator va cauta spre ceilalţi pentru sugestii în legătură cu propriul comportament atunci când situaţia este ambiguă. Dacă ceilalţi nu ajută, gândeşte cineva, probabil că situaţia nu este o urgenţă, iar ajutorul imediat nu este neapărat necesar.
influenţa socială

„social influence“

  1. 3. Al treilea proces explicativ este evaluarea pe care fiecare om o face în termenii costului potenţial al propriului său răspuns la cererea de ajutor. Dacă actul cuiva de a da ajutor este considerat necorespunzător, el va fi necăjit şi ruşinat. Altă dată, dacă se va afla în preajma victimei, această persoană se va simţi responsabilă pentru disconfortul lui psihic ce ar putea să apară după petrecerea faptelor. Acest efect întârziat, de a crede că alţii îl vor face pe cel care a ajutat responsabil de a fi cauzat ghinionul, a fost numit „confuzia responsabilităţii“ (Cacioppo, Petty, Lasch, 1986).

costurile potenţiale

„potential costs“

Când o victimă este clar în suferinţă şi problema sa nu este ambiguă, probabilitatea comportamentului prosocial creşte. Piliavin, Rodin şi Piliavin (1969) au demonstrat că un „complice“ al cercetătorilor, simulând boala     într-un metrou din New York, a fost ajutat aproape în orice încercare. Chiar şi atunci când „complicele“ dădea impresia că ar fi în stare de ebrietate el a primit ajutor în jumătate din situaţiile experimentale.
În situaţii altruiste complexe şi prelungite (voluntari lucrând cu persoane fără locuinţe sau bolnavi de SIDA), motivaţia şi eficienţa au un impact sigur asupra comportamentului de ajutorare (Clary şi Orenstein, 1991). Motivaţia altruistă pare să susţină comportamentul de acordare a ajutorului în condiţiile creşterii costurilor şi competenţa celui care oferă ajutor îi întăreşte activitatea.
Fenomenul descreşterii răspunsului individual în prezenţa unui mare număr de oameni a fost aplicat la situaţiile de muncă. Latane şi colab. (1979) au numit aceasta „încetinire socială“, productivitatea individuală scăzând pe măsura creşterii dimensiunilor grupului de muncăx) .

Originea exactă a fenomenului de încetinire socială este neclar. El poate să apară din neîncrederea individului în efortul celorlalţi sau dintr-o credinţă că evaluarea efortului grupului micşorează valoarea contribuţiei personale a fiecărui individ. Indiferent de etiologie, Latane şi colegii săi au identificat încetinirea socială cu un fel de boală socială, deoarece ea are consecinţe negative pentru instituţiile sociale. Interesant, încercările de mărire a coeziunii de grup în situaţiile de muncă prin intermediul scopurilor grupului şi forţele legate de sarcina grupului pot avea consecinţele paradoxale ale scăderii performanţei generale chiar şi atunci când creşte satisfacţia lucrătorilor.

încetinire socială

„social loafing“

Latane crede că efectul creşterii numărului de persoane asupra comportamentului cuiva  este o funcţie de putere psihosocială, similară cu funcţia puterii psihofizice descrisă de Stevens (vezi Psychophysics). Astfel, primul observator social are mai mult impact decât cel de al doilea, acest al doilea are mai mult impact faţă de al treilea etc. funcţia puterii

„power function“

Latane (1981) a arătat că astfel de funcţii de putere sunt conforme cu date rezultate din unele observaţii din viaţa cotidiană. De exemplu, o persoană va da un bacşiş mai mare la un restaurant considerat ca procent din nota de plată decât două persoane, care vor da în aceeaşi perspectivă mai mult ca trei persoane, rata descreşterii procentului bacşişului urmând o curbă exponenţială. Latane a sugerat că ospătarii ar putea, în consecinţă, să-şi mărească venitul dacă prezintă liste de plată separate. Alternativ, vă veţi micşora cheltuielile luând masa împreună cu un mare număr de persoane. Aşa puteţi să economisiţi câţiva bani ieşind pentru prânz cu câţiva colegi şi cerând plata la un loc.
Mai multe concluzii cu privire la comportamentul nostru social, şi pentru mai multă siguranţă cu privire la prezenta sau absenţa fenomenului încetinirii sociale trebuie avute în vedere şi alte variabile. De exemplu, când sarcinile sunt simple, plictisitoare sau cer acelaşi efort tuturor, va apare fenomenul încetinirii sociale. Totuşi, când sarcinile sunt de dificultăţi şi complexităţi variate şi când fiecare persoană aduce o contribuţie unică, fenomenul încetinirii sociale este eliminat, chiar dacă efortul individual poate sau nu poate fi identificat (Harkins şi Petty, 1982). Indivizii lucrează adeseori mai din greu dacă speră că unii din colegii lor vor avea performanţe mai scăzute într-o sarcină semnificativă (Williams şi Karau, 1991).
Un alt factor despre care s-a stabilit că va creşte mai degrabă decât va descreşte eforturile personale este acela al implicării personale. Când ne gândim că este probabil că vom fi personal afectaţi de rezultatele sarcinii, nu o vom dispreţui, indiferent dacă eforturile noastre vor fi sau nu identificabile (Brickner, Ostrom, 1986).
A fost observată o diferenţă legată de sex în ce priveşte comportamentul prosocial (Eagly şi Cronley, 1986). De exemplu, în medie bărbaţii ajută mai mult decât femeile şi femeile primesc mai mult ajutor decât bărbaţii. Acestea fiind faptelele, ele merită unele exeplicaţii. Modul în care s-au realizat experimentele a favorizat obţinerea unor rezultate părtinitoare faţă de sexul masculin. Cea mai mare parte a cercetărilor consta în folosirea pentru scurt termen a întâlnirilor între persoane străine care cer comportamente active de tip eroic. În aceste împrejurări rolurile sociale specific masculine sunt intensificate (Bem, 1974; Broverman şi colab., 1972). Acele roluri sociale în care comportamentele de acordare a ajutorului specific feminine sunt mari , izbitoare, de exemplu îngrijirea şi responsabilitatea în crearea unor relaţii (Gilligan, 1982) nu au fost testate în experimente tipice de întrajutorare. Astfel că afirmarea superiorităţii eroismului masculin faţă de cel feminin este, în realitate, un artefact al caracterului părtinitor specific cercetărilor (artifact of sex-biased research). diferenţe de sex

„sex differences“

În ciuda orientării situaţionaliste a primei perioade de cercetare asupra comportamentului prosocial, cercetătorii aduc mereu dovezi  cu privire la ubiciuitatea tendinţei oamenilor de a ajuta pe alţii. Batson (1990) accentuează faptul că există la oamenii, ca şi la alte specii, o capacitate naturală şi înnăscută de a ajuta (îngriji), că este normală empatia pentru altul, lipsită de motive egoiste şi egocentrice.

În măsura în care cercetarea de psihologie socială este adesea condusă teoretic, vom prezenta în rezumat în cele ce urmează câteva din teoriile  cele mai bine testate.

Teorii despre comportamentul social
Kurt Lewin are  un aport însemnat în psihologia socială. Concepţia sa privind teoria câmpului (field theory) constă în noţiunea de coeziune (a forţelor care leagă părţile unui grup laolaltă şi prin care acest grup rezista dezintegrării). Coeziunea depinde de valenţa pozitivă sau de atracţia dintre membrii grupului. Ecuaţia lui Lewin este C = f (P x M), ceea ce înseamnă că orice comportament (c) este o funcţie a interacţiunii între persoană (P) şi mediu (M).

Lewin porneşte de la spaţiul de viaţă individual (suma tuturor evenimentelor posibile care influenţează persoana). Trebuinţele unei persoane dau naştere unei tensiuni care este redusă prin acţiune care o apropie sau o îndepărtează de un obiect în spaţiul de viaţă. Obiectele care satisfac nevoi au valenţă pozitivă; în timp ce obiectele care îl ameninţă pe individ au valenţă negativă.

Teoria câmpului

forţe în câmp

„forces in the field“

Orice persoană se îndreaptă spre obiectele pozitive şi se îndepărtează de obiectele negative. Totuşi, conflictele apar când există obiecte care intră în competiţie în cadrul spaţiului de viaţă. Analiza pe care Lewin a făcut-o acestor situaţii conflictuale este clasică. Conflictul atracţieatracţie există între două obiecte pozitive generând scopuri  cu atractivitate aproximativ egală. De exemplu, o persoană primeşte două oferte de muncă la fel de atrăgătoare. Iniţial, răspunsul este ambivalent, dar pe măsură ce persoana se îndreaptă mai ales spre unul din scopuri, acesta devine mai atractiv şi în cele din urmă însuşirea sa continuă. Conflictele evitare-evitare există când o persoană are de ales între două alternative negative (între două rele). Soluţia este alegerea răului mai mic sau părăsirea câmpului care le conţine pe amândouă (fuga).

Conflictele atracţie-evitare sunt foarte distrugătoare în măsura în care persoana este atrasă şi respinsă în acelaşi timp într-o situaţie. Acest conflict este echilibrat atâta timp cât forţele pozitive şi negative sunt egale.

Neal Miller (1944) a adoptat modelul de bază al lui Lewin pentru a investiga conflictul atracţie-respingere. Miller a antrenat şoareci să fugă pe un anumit traseu spre  o cutie cu mâncare şi apoi i-a curentat printr-un şoc care le producea convulsii atunci când mâncau. La următoarea încercare animalele au alergat spre scop mult mai încet şi s-au oprit puţin înainte de a-l atinge. Locul  în care şoarecii se opreau când a atins punctul de echilibru între tendinţele de atracţie şi evitare numit „pantă“ (vezi Miller şi Dolland-Învăţarea).

conflicte de atracţie şi evitare

„approach and avoidance conflicts“

O importantă aplicaţie experimentală a teoriei câmpului este efectul Zeigarnik: întreruperea unui subiect în mijlocul unei sarcini are efectul de a-l pune pe acesta într-o stare de  tensiune şi dezechilibru. Pentru a reduce tensiunea, subiectul ar vrea să-şi îndeplinească sarcina. Zeigarnik (1938) dădea subiecţilor săi simple probleme de tip puzzle (jocuri de asamblare). Erau lăsaţi să facă jumătate din problemă şi erau întrerupţi şi reţinuţi de la terminarea celeilalte jumătăţi. Mai târziu subiecţilor li se cerea să-şi reamintească toate sarcinile. Aproximativ 50% din sarcini au putut fi numite. Totuşi 68% din sarcinile neterminate erau numite, comparativ cu 43% dintre cele terminate. Efectul Zeigarnik s-a constatat că variază în funcţie de măsura implicării persoanei în rezolvarea sarcinii.

Dumneavoastră experimentaţi ceva asemănător la examen. Vă veţi reaminti întrebările la care nu aţi putut răspunde şi le veţi uita pe cele la care aţi răspuns. Dar cei care vor ieşi de la examen vor spune că era vorba doar de probleme sociale, sau doar de probleme de etică, sau doar de statistică sau orice altceva. Aceasta se datorează mai mult faptului că acesta a fost genul de întrebări dificile pentru subiect şi nu se datorează unor subiecte realmente de acelaşi fel.

Un alt studiu bazat pe teoria câmpului a fost cel privind stilurile de conducere, aparţinând psihosociologilor Lewin Lippit şi White (1939). Acest studiu a testat efectele diferitelor moduri de conducere a grupurilor (autoritar, democratic, laissez-faire) asupra productivităţii şi comportamentelor în grupuri mici de băieţi. În general, grupurile democratice s-au dovedit mai productive, mai puţin dependente de coordonator, mai prietenoase şi mai puţin divizate în interior . Grupurile conduse autoritar tind să fie mai agresive sau mai apatice decât grupurile democratice.

efectul Zeigarnik

„Zeigarnik effect“

Lewin este, de asemenea, cunoscut pentru adoptarea unei cercetări tehnice numită cercetare-acţiune (action research). În această paradigmă investigatorul, prin acţiunea sa, schimbă natura obiectului observat, aceasta cerând continuarea cercetărilor pentru aprofundarea subiectului studiului, a dialecticii continue implicată în interacţiunea observat/observator. Nevitt Sandford (1982) a descris aceasta astfel: „Dacă vrei să cunoşti, trebuie să participi în practică la schimbarea realităţii. Dacă vrei să ştii gustul unei pere, trebuie să schimbi para mâncând-o tu însuţi“ (p. 897). Aplicaţia pe care Sandford a făcut-o cercetării acţiune  este interviul. Experienţa sa de treizeci de ani , incluzând lucrări despre „Personalitatea autoritariană“l-a condus la o metodologie interactivă, care studiază persoana în ansamblu şi care intenţionează să inducă schimbări.
Teoria rolului

Teoria rolului s-a conturat de către sociologii George Herbert Mead (1913) şi Charles Horton Cooley (1909). Statusul este definit ca poziţia cuiva în societate. Societatea atribuie fiecăruia dintre noi câteva statusuri (soţie, mamă, student, angajat, protestant, liberal, etc.) şi fiecare status este însoţit de rolul său, care constă în setul de comportamente aşteptate de la acel status specific. În conformitate cu teoria rolului se întâmplă două lucruri: a) tindem să ne comportăm conform statusului nostru la momentul dat. Aceeaşi persoană se va comporta foarte diferit în statusul de tată (cu copii săi)  şi de funcţionar (cu colegii săi). b) În timp, rolurile noastre externe devin puternic internalizate, chiar dacă acest proces este neconştientizat. În general, apoi, personalitatea noastră intimă este în mod subtil, dar puternic, formată de aşteptările sociale cu privire la comportamentul nostru. Gândiţi-vă la câţiva foşti preşedinţi „imperiali“ pe care i-am văzut.

Această tendinţă de a internaliza rolurile sociale este cunoscută sub mai multe denumiri similare: „efectul Pygmalion“ (Rosenthal), „profeţia auto-creatoare“, „etichetarea“, „teoria scenariului“, şi chiar „neglijenţei“ (faţă de propria persoană). Mai totdeauna, această teorie a fost folosită în explicarea diferenţelor privitoare la personalitate şi comportament între diferite grupuri sau rase (Ross şi Jakcson, 1991), prizonieri  (Haney, Banko şi Zimbardo, 1973) şi ex-infractori, persoane handicapate fizic şi bărbaţi/femei.

Teoria rolului
Multiplele  roluri ale unei persoane, să zicem să fii părinte şi funcţionar pot fi benefice (ipoteza intensificării) sau supărătoare (rolul supraîncărcat, criza, sau ipoteza suprapunerii). Consensul cercetării curente indică faptul că implicarea în roluri multiple conduce la un efect pozitiv în general, atât din punct de vedere fizic, cât şi pe planul sănătăţii mintale. Aceasta se datoreşte faptului că, în medie, există o relaţie pozitivă între mai multe roluri specifice unui individ şi indicii bunăstării psihologice (Thoits, 1983). Aceasta sugerează că o persoană este cu atât mai satisfăcută cu cât îndeplineşte mai multe roluri. Această cercetare se bazează pe media răspunsurilor unui eşantion de persoane, aşa că ea nu ne spune ce simte fiecare persoană în legătură cu multiplele sale roluri. Cercetările privind efectul rolurilor femeii: de soţie, de mamă şi de muncitoare plătită au relevat că există un efect psihologic pozitiv în cazul  alt unui loc de muncă bine plătit (Barnet şi Baruch 1985; Repeti şi colab., 1989).

Faptul de a fi bine plătit se asociează cu o mai înaltă stimă de sine, un sentiment al eficacităţii, şi mai puţin stres. Aceasta  n-ar trebui să ne surprindă. Lipsa locului de muncă este un factor de risc pentru depresie şi pentru alte simptome psihiatrice, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi (Long şi Porter, 1984).

efectul rolurilor multiple

„effect of multiple roles“

Efectul căsătoriei pentru femei variază în ce priveşte bunăstarea psihică. Credinţa clasică că femeile măritate sunt mai fericite decât femeile nemăritate (divorţate, nemăritate niciodată, văduve) este un lucru destul de şubred (Haring-Hidore şi alţii, 1985). Aceasta pentru că se referă la un rezultat privind media şi nu se referă la calitatea căsătoriei. Unele femei măritate pot fi şi altfel: sunt mai necăjite datorită faptului că au căsătorii mizerabile (Baruch şi Bernett, 1986). Aşa că doar a fi căsătorit nu prezice fericirea, nici nu scuteşte o femeie (sau un bărbat) de stres.

căsătorie

„marriage“

Un rezultat similar priveşte şi calitatea de mamă. A fi  mamă, în sine, nu prezice creşterea fericirii sau a satisfacţiei (Barnett şi Baruch, 1985). Aceasta, probabil, datorită faptului că cercetătorii au analizat la un loc situaţia mamelor fericite cu cea a mamelor nefericite. Aşa că grupurile şi-au anulat reciproc efectele şi au generat un rezultat nesemnificativ. Ne putem gândi la ceva ce rezultă de aici: femeile cu probleme în rolul lor de mame nu găsesc compensanţi în alte roluri ale lor (Spreitzer, Snyder, Larson, 1979). maternitate

„mother-hood“

Teoria rolului şi diferenţele datorate apartenenţei la gen

Unele teorii actuale despre dezvoltarea psihologică a femeii şi bărbatului susţin că modelele de dezvoltare sunt diferenţiate timpuriu, femeile dezvoltându-şi identitatea prin fapte de îngrijire şi alte roluri care presupun să dai ceva, în timp ce bărbaţii din cultura noastră îşi dezvoltă identitatea prin separare şi competiţie. Femeile au un mod de abordare de tip relaţional al vieţii, în timp ce bărbaţii un tip de abordare instrumental (Robins şi Sesan, 1991).

Datorită acestor două moduri diferite de a fi şi din restricţiile ce decurg din acestea pot apărea dificultăţi, cel puţin în perspectiva acestei teorii. Femeile îşi sacrifică adeseori dezvoltarea identităţilor lor pentru a-şi asuma roluri acceptate social ca roluri de îngrijire şi dependenţă. Ele renunţă la autonomie şi la un sentiment de sine independent. Când propria îngrijire este sacrificată pentru îngrijirea altuia persoana poate dezvolta sentimente confuze, sentimente de deprivare, depresiv sau chiar ură uneori (Hotelling şi Forrest, 1986; A. G. Kaplan , 1986). Femeile îşi sacrifică, deci, identitatea lor pentru a-şi asuma atitudinea de îngrijire pasivă, sau îşi sacrifică integritatea datorită perceperii lor ca având o putere foarte scăzută (fenomenul Anita Hill) şi îşi inhibă exprimarea propriilor sentimente de insatisfacţie şi ură.

dezvoltarea rolului de sex

„sex role development“

relaţional versus instrumental

„relational versus instrumental“

Când o femeie este nemulţumită cu situaţia şi rolul său, ea ar trebui conform acestor explicaţii să încerce să le ascundă, în loc să le exprime. Ea devine deprimată, mănâncă prea mult, sau face boli somatice. În unele situaţii, în căutarea sa de a reface balanţa, ea se prezintă la doctori cu diverse solicitări, o situaţie cunoscută sub numele de Sindromul Münchausen, cerând de fapt să fie ajutată. Şi alte femei îşi folosesc copii ca fiind cei mai apropiaţi pentru a se plânge inducându-le suferinţe fizice  sau simptome şi apoi ducându-i la doctor într-un fel de sidrom Münchausen prin proximitate (Meadow, 1977). sindromul Münchausen

„Münchausen syndrome“

Consistenţa cognitivă

Cea mai populară teorie a echilibrului este teoria disonanţei cognitive elaborată de Leon Festinger (1957). Ideea de bază este: dacă o persoană ajunge la o credinţă sau acţiune care nu este conformă cu alte elemente de cunoaştere proprii sau acţiuni pe care le-a mai întreprins, ea va încerca să rezolve disonanţa schimbându-şi elementele cognitive. Stările de disonanţă creează tensiuni şi anxietate şi motivează o persoană să facă ceva care să reducă tensiunea. Măsurarea disonanţei nu se poate face direct; este inferată din încercările de reducere ei. Există două feluri de reducere a disonanţei: a reduce importanţa elementului disonant („Nici nu-mi pasă“) sau schimbarea echilibrului, căutând noi cunoştinţe mai consistente („Dacă mă gândesc, munca mea este plictisitoare, îmi place doar că mă scoate din casă“). Disonanţa cognitivă a generat multe cercetări.

disonanţa cognitivă

„cognitive dissonance“

Experimentul clasic privind disonanţa a fost făcut de Festinger şi Carlsmith (1959). Subiecţii erau puşi să facă o muncă cu caracter motoriu, repetitivă şi monotonă. După o oră de muncă plictisitoare, subiectului i se cerea să explice sarcina unui alt subiect şi era plătit fie cu un dolar, fi cu 20 dolari pentru acest lucru. Mai târziu subiecţii completau un chestionar care includea o întrebare referitoare la cât de interesantă găseau ei respectiva sarcina. În sprijinul predicţiei teoretice subiecţii plătiţi cu un dolar au explicat că le-a plăcut mai mult sarcina experimentală. Teoria susţine că subiecţii care au primit un dolar au simţit disonanţa pentru că acţiunile lor erau inconsistente cu ceea ce  credeau şi ei nu aveau nici o justificare reală să spună următorilor subiecţi cât de atrăgătoare era sarcina. Ei şi-au rezolvat disonanţa schimbându-şi opinia. Subiecţii plătiţi cu 20 de dolari n-au simţit nici o disonanţă pentru că ei puteau atribui acţiunea lor banii lor pe care-i primeau ca s-o facă. Cei 20 de dolari erau o justificare suficientă ca să poată minţi cu privire la experiment. Studiul a fost repetat de Brehm şi Cohen (1962) pe studenţi de la colegiu. Studenţii scriau eseuri privind convingerile lor fundamentale. Ei erau plătiţi ori cu 0,5 dolari, 1 dolar, 5 dolari sau 10 dolari . Aşa cum prevăzuseră experimentatorii, studenţii plătiţi mai puţin îşi schimbau mai repede credinţele când erau întrebaţi ulterior despre acestea.

Disonanţa pare să apară mai ales când subiecţii participă voluntar şi când ştiu  dinainte că există puţină schimbare sau justificare pentru ceea ce fac. Consumul actual de efort nu cere cu necesitate  schimbarea atitudinii. În unele cazuri, aşteptarea cea mai importantă a participării voluntare ar putea fi suficientă pentru a induce efectul (Axsom, 1989).

Teoria disonanţei susţine că oamenii caută elemente consistente. O persoană, făcând o alegere între mai multe automobile, va fi înclinată să ignore informaţiile privind modelele nealese şi se va expune mai ales informaţiilor despre automobilul ales. Teoria prezice, de asemenea, că trăsăturile negative ale alternativelor nealese pot fi exagerate.

Teoria propusă de Bem (1967), ca alternativă la teoria disonanţei, este numită autopercepţia. Bem susţine că atitudinile sunt cauzate de comportamente. Cu alte cuvinte, noi ne autoobservăm făcând ceva şi din aceasta inferăm atitudinea noastră. Aceasta este similară cu teoria James-Lange a emoţiilor şi este susţinută de studiile făcute de Schachter şi Singer.

efectul disonanţei

„effect of dissonance“

Atribuirea

Atribuirea reprezintă  o abordare având ca scop înţelegerea modului în care oamenii percep şi gândesc despre cauzele a ceea ce li se întâmplă lor şi altora. Ea se referă la regulile pe care le folosesc de obicei indivizii în încercarea lor de a descoperi cauzele comportamentelor pe care ei le observă. De exemplu, una dintre tendinţele noastre este aceea de a atribui cauza celor ce se întâmplă trăsăturilor sau caracteristicilor persoanelor mai mult decât determinanţilor ce rezultă din situaţii. Acest mod de percepere al persoanelor este atât de puternic încât noi îi vedem pe ceilalţi prin prisma credinţei noastre că ei sunt motivaţi de o caracteristică personală, caracteristică pe care suntem gata să o admirăm sau să o denigrăm. Această înclinaţie de a ignora determinările externe (legate de situaţii) se numeşte „eroare fundamentală a atribuirii“ (Ross, 1977).

paradigma atriburii

„attribution paradigm“

Atribuirea cauzală

O arie importantă de studiu este aceea a modului în care oamenii atribuie cauze evenimentelor. O persoană este percepută ca acţionând fie datorită unei motivaţii interne, fie datorită unor forţe externe. De exemplu, dacă cineva vede un muncitor alături de care se află supraveghetorul său, el este înclinat să considere că muncitorul este motivat exterior. Ei atribuie productivitatea muncitorului faptului că el este supravegheat. Supraveghetorul începe să creadă că muncitorul va produce numai dacă va fi verificat permanent şi chiar muncitorul însuşi va tinde să atribuie o motivaţie externă propriului comportament în măsura în care supraveghetorul va fi mereu în preajma sa.

Un studiu clasic aparţinând lui Thibaut şi lui Riecken (1955) arată această distincţie. Un subiect este rugat să convingă alţi noi subiecţi (în fapt complici) să doneze sânge. Unul dintre complici a fost prezentat ca o persoană cu un status înalt (Doctor în Filosofie); celălalt a fost prezentat ca o persoană cu un status inferior, o persoană cu studii neterminate. Amândoii complicii au acceptat să doneze sânge. Mai târziu, adevăratul subiect de experiment a fost întrebat cu privire la faptul care, după părerea lui, i-a influenţat pe aceşti oameni să doneze sânge. În aproape toate cazurile subiecţii au apreciat că persoanele cu status social înalt ar fi donat oricum (că ar fi fost motivaţi intrinsec), în timp ce persoanele cu status jos au cedat presiunii (că ar fi fost motivaţi extrinsec). O altă constatare a fost aceea că subiecţii apreciau mai mult persoanele cu status înalt.

cauzalitatea

„causation“

Uneori o persoană poate să înceapă ceva cu o mare motivaţie intrinsecă şi să sfârşească pierzând-o, datorită motivaţiilor care i se impun din exterior. Într-un articol faimos de Lepper şi Greene (1975) intitulat „Schimbarea jocului în muncă“ („Turning Play Into Work“), autorii au arătat cum copiii primind unele recompense ca să se angajeze într-o activitate, dovedeau iniţial o motivaţie intrinsecă care descreştea deîndată ce nu se mai acordau recompense. Rezultate similare au fost obţinute referitor la supravegherea de către superiori. Subordonaţii obişnuiţi cu supravegherea îşi reduceau activitatea o dată ce scăpau de control. Acelaşi lucru s-a întâmplat când adulţii, şi copii erau răsplătiţi pentru acte creatoare. Spontaneitatea lor creatoare scădea de îndată (ce nu mai există recompensa) (Amabile, Hemessey şi Grossman, 1986).

Acest fapt este explicat de teoria autopercepţiei a lui Bem  (Bem, 1972), care postulează că muncitorii ajung să creadă că ei au nevoie de supraveghere dacă asta li se asigură mereu. Ajung să se vadă ca motivaţi extern. Atât timp cât înclinăm să folosim drept cauză variabila cea mai izbitoare (Kelley, 1973), facem atribuirea acestui motivator extern. Faptul că trebuie să studiaţi acest material în scopul de a lua examenul va conduce, probabil, la mai puţină motivaţie intrinsecă în studierea sa. De asemenea, Asociaţia Psihologilor Americani (APA) care vă împinge pentru continuarea educaţiei prin programe formale va avea, probabil, efectul supărător de descreştere a interesului intrinsec individual de a merge la seminarii şi prelegeri post doctorate.

reducerea motivaţiei intrinseci

„reduced intrinsic motivation“

Jones şi Nisbett (1971) consideră atribuirea o funcţie  de poziţia persoanei ca actor sau observator. Actorii tind să atribuie eşecurile lor circumstanţelor exterioare, în timp ce observatorii înclină să explice aceleaşi acţiuni accentuând caracteristicile personalităţii. De exemplu, dacă un psiholog nu trece examenul, el va atribui, probabil, acest fapt unor probleme apărute în procesul examinării, cum ar fi: examenul nu a testat, în realitate, ceea ce au făcut ei (şi de fapt examenele nu testează într-adevăr ceea ce fac psihologii). Pe de altă parte, o altă persoană, observând persoana care a eşuat, va înclina să atribuie eşecul lipsei de efort a psihologului în studiul necesar pentru trecerea testului. Sau ca în alt exemplu, puteţi întâlni pe cineva care este singur şi se plânge că este astfel pentru că prietena sa nu vrea să vorbească cu el (atribuire exterioară). Între timp vă gândiţi că aceasta se datoreşte faptului că persoana este retrasă şi nu face eforturile necesare  să-şi atragă prietenii (atribuire internă).

Chestiunea este că există diferite atribuiri făcute pentru succes şi eşec depinzând de situaţia de actor sau observator a persoanei care face atribuirea. Tindem să atribuim propriile succese unor cauze interne (am trecut pentru că sunt foarte inteligent, am studiat din greu şi mă simt, în general, un tip grozav) în timp ce tindem să atribuim eşecurile noastre cauzelor externe (n-am reuşit deoarece testul nu acoperea nimic din ce am învăţat din curs) . Ultima afirmaţie, de obicei, se aude la acele persoane care într-un fel nu sunt capabile să asimileze informaţiile prezentate şi le utilizează în contexte diferite. Lor le lipseşte, din nefericire, abilitatea de a trece de la concret la abstract.

Unele activităţi sau situaţii incurajează atribuirile interne privitoare la rezultate (de exemplu, competiţii sportive). În astfel de situaţii, indivizii pot să-şi apere stima de sine şi sănătosul narcisism de atac, schimbându-şi atribuirile pe o dimensiune stabil-nestabil (Grove şi colab., 1991). Astfel, o prezentare slabă la un examen poate fi atribuită unui factor instabil, ca oboseală sau gripă, sau condiţii de iluminat, care ar implica faptul că succesul la examenul viitor este posibil.

Când vine ocazia sa evaluăm succesele şi eşecurile colegilor noştri vom face desigur invers: vom spune că cealaltă persoană a reuşit datorită unor circumstanţe exterioare asupra cărora respectiva persoană nu are control real, ca de exemplu, norocul, în timp ce eşecul ar decurge din caracteristicile interne, ca acea de a fi mut.

succes sau eşec

„success or failure“

Un alt lucru pe care sunt înclinaţi să-l facă actorii (sau protagoniştii evenimentelor) este acela de a supraestima numărul oamenilor care gândesc sau acţionează în acelaşi fel cu ei (Kulik şi Taylor, 1980). Părem să avem o tendinţă egocentrică care ne caracterizează şi în perioada adultă, contrar teoriei lui Piaget. Noi producem un consens (adeseori fals) pentru a intări propriile credinţe şi acţiuni (Neiser, 1958). Această tendinţă spre un fals consens este mai obişnuită în situaţiile ambigui sau stresante.Conştiinţa posibilelor percepţii alternative tinde să diminueze efectul falsului consens. (Gilovich, 1990). Terapeuţii folosesc uneori acest efect accentuând că percepţia clientului, atunci când poate fi înţeleasă, n-ar trebui să fie cea la care ajung alţii în circumstanţe similare (Gilovich, 1990). propria supraestimare

„self over-estimation“

Noi mai suntem înclinaţi să facem şi altă greşeală de atribuire. Generalizăm de la un singur lucru pe care îl ştim şi ignorăm unele informaţii nespecifice. În felul acesta se manifestă părtinirea. Să zicem că un cumnat al dumneavoastră a cumpărat un Mercedes (norocosul!) şi s-a dovedit a nu fi decât numele de ea. Ştiind asta veţi  fi puţin mai reţinut în a vă cumpăra un Mercedes, chiar dacă mii de alţi oameni pe care nu-i ştiţi atât de bine au Mercedes-uri şi n-au avut nici o neplăcere cu ele. Concluzia este că noi luăm un eveniment cu probabilitate mică, dar poate cunoscut şi-l generalizăm, chiar dacă el nu se va mai repeta. Să luăm exemplul căderii unui avion. Zeci de mii de mile aeriene sunt străbătute în fiecare an fără ghinion. Şi imediat ce unul din avioane cade fiecare se grăbeşte să-şi anuleze rezervarea pentru zbor.

După cum puteţi vedea din cele de mai sus, capacitatea de atribuire realistă presupune ca cineva  să-şi fi însuşit un nivel cognitiv formal care să funcţioneze (Allen şi colab., 1987).

supragene-ralizarea

„over generalization“

Atribuirea responsabilităţii a fost studiată de Lerner (1980). El a tras concluzia că există o tendinţă a oamenilor de a atribui responsabilitatea pentru evenimentele nefericite protagoniştilor acestora, chiar dacă ştiu că, de fapt, n-a fost decât un accident. Lerner numeşte această credinţă într-o lume dreaptă. Se pare că mulţi oameni exprimă o atitudine din care ar rezulta că fiecare primeşte ceea ce merită şi merită ceea ce primeşte. Explicaţia este că aceşti oameni au un interes să creadă  că lumea este ordonată şi raţională şi dreaptă. Dacă n-ar fi aşa, dacă ea ar fi capricioasă şi ameninţătoare aşa, atunci aceeaşi soartă rea care l-a lovit pe individul observat l-ar putea lovi şi pe observator. Apărarea împotriva acestui mod de gândire este de a de a atribui norocul sau ghinionul rău individului propriilor sale fapte: „această doamnă trăieşte  pe Broadway deoarece este nebună şi, probabil, o alcoolică“ ar putea fi o observaţie obişnuită. Aceasta protejează modul de a gândi al observatorului care presupune că lucrurile rele au o raţiune. Nefericirea ajunge pe cel vinovat, nu pe victimele inocente. Asta explică de ce pacienţii infestaţi cu SIDA prin injecţii cu droguri/sau contact homosexual sunt percepuţi ca mai vinovaţi sau mai puţin morali decât persoanele infestate cu ocazia unor transfuzii sau pe calea unor relaţii heterosexuale (Hunter şi Ross, 1991).

Orientarea generală a unui individ spre cauzele evenimentelor poate fi măsurată cu ajutorul Scalei lui Rotter a „Locului controlului“, denumită şi Scala Intern-Extern. Aceasta arată în ce fel indivizii justifică lucrurile pe care ei le fac; dacă ei se simt auto-motivaţi şi responsabili (internalişti) sau consideră mai mult că lucrurile care li se întâmplă sunt în afara controlului lor (externalişti).

credinţa într-o lume dreaptă

„belief in a just world“

locul controlului

„locus of control“

Persoanele internaliste  par să întruchipeze idealul  american;  ele se conformează mai puţin decât persoanele externaliste , rezistă la presiunile prelungite ale grupurilor şi pregătirea lor şcolară este mai înaltă. Persoanele externaliste atribuie eşecul lor fie  soartei, fie norocului şi nu-şi schimbă nivelul aspiraţiilor asemenea internaliştilor când eşuează într-o sarcină.

Studii despre efectul influenţelor sociale şi de mediu asupra obiceiurilor de a mânca au arătat că unii oameni răspund mai mult la stimulii externi şi alţii mai mult la cei interni. Schachter 1968 a descoperit că bărbaţii supraponderali tind să fie împinşi spre mâncare de stimuli externi ca: gusturi, exemple sociale şi timp al zilei. Oamenii în greutate normală au obiceiul şi de a mânca regulat, sunt influenţaţi, în primul rând, de nevoia de mâncare şi senzaţii asociate cu foamea. În cadrul unui studiu subiecţii au fost păcăliţi, fiind lăsaţi să creadă că era vremea mesei. Oamenii graşi doreau să mănânce chiar dacă nu era vremea mesei, în realitate. Subiecţii normali ponderal tindeau să aştepte să le fie foame înainte de a mânca. Schachter a prezis o relaţie între situaţia de a fi gras sau slab şi influenţele intrne şi externe.

Dimensiunea externalism-internalism se leagă de cât de mult control se aştepta să aibă o persoană asupra situaţiei. Indivizii care simt că n-au nici un control tind să devină neajutoraţi şi apatici (neajutorare învăţată), să eşueze într-o sarcină care cere atenţie şi efort (examenele) şi să atribuie lipsa de noroc cauzelor externe. Meichenbaum (1977), de exemplu, a descoperit că oamenii deprimaţi şi cei lipsiţi de motivaţie de perfecţionare (realizare) au aşteptări negative, cred că vor eşua şi îşi subevaluează propria eficienţă. Antrenarea lor în schimbarea acestor elemente cognitive şi convingeri personale înseamnă să schimbi aceste atribuiri astfel ca ei să ajungă să creadă că ei pot controla, merg spre mai mult succes şi performanţe mai bune. Principiul subliniat este acela că performanţa este mediată de cunoaştere şi atribuirea cauzalităţii (vezi Terapie cognitivă)

influenţe asupra hrănirii

„eating cues“

neajutorarea învăţată

„learned helplessness“

Teoria prezice că, dacă atribuim eşecul efortului mai degrabă decât abilităţii, este mult mai probabil că vom fi capabili să ne intensificăm  efortul şi să facem ceva mai bine data următoare (Weiner, 1980). Aceasta  deoarece, dacă eşecul este atribuit unei cauze interne care este specifică, controlabilă şi modificabilă – ca efortul – persistenţa în sarcinile viitoare va fi modificată (schimbată).

Când acest model este aplicat clinic, trebuie ca uneori să se întâmple ca reînvăţarea atribuirii de la lipsa de abilitate la lipsa de efort să producă efecte semnificative, chiar dacă uneori modeste (Forsterling, 1985). Atribuirea  a fost utilizată ca o explicaţie pentru etichetarea emoţiilor. Studiul epinefrinei de Schachter şi Singer (1962) descris anterior a arătat că o stare emoţională depinde şi de excitarea psihică şi de atribuirea  corespunzătoare acestei stări. Cogniţia determină numirea emoţiei.

atribuirea eşecului

„failure

attribution“

atribuire emoţională

„emotional attributions”

În alt studiu clasic (Nisbett şi Schachter, 1966) subiecţilor li se dădeau nişte pilule placebo, dar li se spunea că pot apare efecte asociate medicamentaţiei fie efecte care să-i facă să fie agitaţi, fie efecte care să nu le inducă o astfel de stare. Apoi subiecţilor li s-a cerut să-şi administreze din ce în ce mai multe pilule (Un astfel de experiment n-ar mai putea fi făcut astăzi). Aşa cum vă puteţi imagina, conform principiului subliniat al atribuirii cognitive, celor care li se spusese că medicamentul va produce sentimente neplăcute şi-au autoadministrat de patru ori nivelul de şoc faţă de cei cărora nu li se spusese lucrul acesta. Cu alte cuvinte, primul grup şi-a atribuit sentimentele pilulei şi au tolerat un nivel de suferinţă mai mare. Aceasta mai arată că de multe ori exprimarea emoţiilor noastre este mediată cognitiv.

Într-un faimos studiu de atribuire greşită, Valins (1967) a dat subiecţilor informaţii false cu privire  ritmul cardiac. Subiecţii din experiment priveau fotografia unei femei pregătită pentru consultarea medicală în timp ce ascultau bătăile inimiii  lor înregistrate pe bandă magnetică. De fapt ei ascultaseră nişte înregistrări întâmplătoare. Fotografiile asociate cu tahicardia (ritm cardiac accelerat) au fost ulterior apreciate ca fiind mai atractive. Atribuirea cauzelor pentru răspunsul ritmului cardiac a determinat modul în care au fost percepute fotografiile.

Din acest studiu şi altele similare de fals feed-back, Valins (1967) a concluzionat că emoţia este mai aproape de cogniţia pură decât de fiziologie – atribuirile noastre despre cauze  definesc şi etichetează afectul. Această poziţie, totuşi, trebuie nuanţată cu destul de precautul avertisment psihologic: depinde ! Dacă cineva îşi va schimba atribuirile emoţionale bazate pe falsul feed back depinde de felul cum este dat feedbackul, care este valenţa originală a stimulului ţintă pentru persoană, locul experimentului, şi evaluarea făcută de persoană (Parkinson, 1985).

falsul feed-back

„false feedback“

Formarea impresiei

Există o tendinţă a oamenilor să infereze asupra întregii personalităţi pornind de la perceperea unei singure trăsături. De exemplu, ştiind că cineva este inteligent mulţi oameni vor fi înclinaţi să aştepte ca persoana respectivă să fie îndemânatică, activă şi de încredere. Explicaţia este că oamenii îi văd pe ceilalţi  în moduri limitate şi înclină să-şi întregească percepţiile prin idei preconcepute care le îngroaşă. Aceasta îi ajută să simplifice cunoaşterea socială în cazurile comune, când informaţiile sunt limitate, aşa cum, de exemplu, cunoaştem pe cineva ocazional (Eagly şi colab., 1991).

Dacă trăsătura percepută este negativă, oamenii sunt şi mai mult înclinaţi să atribuie o constelaţie de trăsături negative. Judecăţile provenite din impresii sunt astfel influenţate excesiv de ceea ce are negativ un actor (social) şi de trăsăturile şi comportamentele extreme (Anderson, 1981).

formarea  impresiei

„impression formation“

Tindem, de asemenea, să percepem oamenii prin stereotipurile pe care le folosim. Aceasta înseamnă, că, evaluând pe alţii în absenţa cunoaşterii personale, ne bizuim pe înclinaţiile generale (general biases); înlocuim propriile noastre evaluări cu stereotipurile culturale.  Aşa, spre exemplu, gândim că arta este ceva feminin şi comerţul ceva masculin. Vom găsi că discursul unei femei de afaceri este agresiv mai mult decât convingător, în timp ce acelaşi comportament din partea unui bărbat va fi mult mai acceptabil.

Când evaluăm performanţa tindem, de asemenea,  spre stereotipurile culturale, în absenţa unor informaţii specifice. De exemplu, într-un studiu (Goldberg, 1968) manipula informaţia cu privire la autorii unor articole ştiinţifice care erau date unui grup de femei în vederea evaluării. Când autorii erau declaraţi bărbaţi şi temele erau stereotipurile masculine, cum ar fi legislative sau dezvoltare urbană, femeile evaluau articolele ca fiind  mai competente şi mai persuasive decât atunci când respectivele studii erau atribuite unor femei. Interpretarea este că ocupaţiile ştiinţifice şi tradiţional masculine sunt considerate (în continuare) masculine şi astfel femeile la fel ca şi bărbaţii ar evalua lucrările aparţinând bărbaţilor ca fiind mai competente decât cele având ca autori femei.

stereotipurile

„stereotypes“

În absenţa informaţiei obiective, de exemplu, bărbaţii vor fi percepuţi de ei înşinşi, de alţi bărbaţi şi de femei ca fiind mai competenţi decât femeile în multe sarcini, în afară de cazurile în care activităţile sunt stereotipic feminine, exemple fiind treburile  domestice sau activităţi sociale (Wood şi Karten, 1986). Aceasta este o descoperire importantă pentru situaţiile în care  femei şi bărbaţi se află în grupuri formate de curând şi, deci, ei nu-şi cunosc unul altuia personalitatea (Anderson şi Blanchand, 1982). În astfel de grupuri bărbaţii tind să fie orientaţi mai mult pe sarcină şi mai activi decât femeile, în timp ce acestea în noile grupuri formate tind să se angajeze în activităţi sociale pozitive mai mult decât bărbaţii. Combinaţia între activitatea elevată, participarea înaltă şi răspunsurile naturale la sarcini orientate spre statusuri înalte conferă bărbaţilor rolul de conducători mai bine percepute (Stein şi  Heller, 1979). Procesul se autoîntăreşte. Cu toate acestea, dacă femeile sunt identificate şi percepute ca fiind competente, efectul legat de gen al statusului şi conducerii dispare (Wood şi Karten, 1986). Aceasta înseamnă că informaţia directă şi concretă privind competenţa membrilor grupurilor depăşeşte presupunerile stereotipe că bărbaţii au status mai înalt sau sunt mai competenţi.

Încercările instituţionale de a elimina stereotipurile bazate pe diferenţe de gen, aşa cum sunt programele active de afirmare, pot avea efecte opuse. Există o mai mare tendinţă de a dezaproba calificarea femeilor promovate la conducere când acesta este rezultatul unor astfel de programe (Summers, 1991).

diferenţe de atribuire în funcţie de apartenenţa la gen

„gender differences in attribution“

Trăsături centrale

Asch (1946) a postulat că anumite caracteristici spun mai mult despre o persoană decât altele. Ele se numesc trăsături centrale. De exemplu, trăsăturile de tipul călduros (afectuos), rece (distant) sunt centrale deoarece se asociază cu multe alte trăsături. Contextul experimental a fost de a da subiecţilor o descriere a unui individ care conţinea şapte trăsături inclusiv trăsătura rece (distant). Alţi subiecţi au primit aceeaşi listă cu excepţia faptului că rece (distant) era înlocuit cu călduros (afectuos). Impresia despre persoana descrisă era foarte diferită chiar dacă doar un singur cuvânt fusese schimbat.

Kelley (1950) a repetat studiul. El a prezentat un conferenţiar aflat în vizită la două grupuri de studenţi cu două seturi de descriere identice, exceptând faptul că una dintre liste folosea termenul călduros (afectuos), în timp ce cealaltă folosea termenul rece (distant). Ulterior studenţii au caracterizat conferenţiarul şi, aşa cum era de presupus, impresia fusese complet diferită, cu toate că acest conferenţiar spusese aceleaşi lucruri în prezenţa fiecăruia dintre grupuri.

trăsături centrale

„central traits“

Diferenţiatorul semantic

Fenomenul de a vedea oamenii în termeni de „buni“ şi „răi“ se numeşte efectul halo. Osgood şi alţii (1975) au studiat această tendinţă evaluativă şi au dezvoltat conceptul de diferenţiator semantic (semantic differential). Ei au descoperit că există trei dimensiuni fundamentale pe care le folosesc oamenii când descriu lucruri sau alţi oameni:  evaluarea (bun-rău), puterea (puternic-slab); activitatea (activ-pasiv). În legătură cu percepţia persoanelor mai ales dimensiunea privind evaluarea (bun-rău) pare să fie cea mai importantă.

dimensiuni evoluative esenţiale

„core evaluative dimensions“

Efectul rangului prim

Când se ajunge la evaluarea valorii fie a noastră înşine fie a altora, impresiile dintâi au cea mai mare semnificaţie, persistând chiar şi atunci când ulterior  apar informaţii opuse (Asch, 1946; Kelley, 1950; Lord, Ross, Lepper, 1979). Reţineţi că manifestările clinice  de rezistenţă reprezintă acelaşi fenomen, văzut într-un alt context: conflictele infantile inconştiente rezistă încercărilor de aplanare. Caracterul şi atitudinile iniţiale ale persoanelor persistă.

Un exemplu clar în această direcţie îl constituie spaima de matematică. Oamenii care de la început au impresia că  nu pot învăţa matematică vor persista în aceasta chiar şi după încercări educative sau psihoterapeutice de ameliorare a convingerilor (Betz,1978; Fox, Brody şi Tovin, 1980). Coroborat cu acest exemplu, devine foarte clar, pentru colegii noştri, când candidaţii insistă că ei nu pot învăţa statistica sau testarea teoriilor, chiar şi după ce li se precizează conceptele. Este ceea ce francezii spun: ideile fixe nu pot fi schimbate.

Credinţele iniţiale sunt impenetrabile faţă de schimbare. Într-un experiment, elevilor de liceu li se dădeau false feed-backuri cu privire la abilităţile lor. Ei au crezut aceste false evaluări şi credinţele persistau chiar după ce ele au fost infirmate (Lepper, Ross, Lau, 1986). Această descoperire are desigur implicaţii etice privind modul de lucru cu subiecţii. În sfârşit, de ce mai cerem dezminţirea când noi tindem să nu mai credem oricum evaluări ulterioare ? Dezminţirea după aceste tipuri de experimente nu poate şterge dauna suferită de subiect.

dificultatea schimbării credinţei

„belief intractibility“

Schimbul social

Teoria schimbului social (social excenge theory) propusă de Thibant şi Kelley (1959) stabileşte că toate comportamentele noastre interpersonale se bazează pe o formulă cost-beneficiu. Căutăm acele relaţii care ne aduc beneficii mai mari decât costurile. De exemplu, poate o femeie bogată şi un chipeş bărbat sărac sunt atraşi unul de celălalt. Un alt exemplu, cineva care se pregăteşte de examenul de licenţă este dornic să se asocieze unui grup de studiu în care alţii ştiu la fel de mult sau mai mult decât el, dar nu doreşte să studieze împreună cu persoane dependente, foarte anxioase sau obişnuite, care ar învăţa mai mult de la el decât l-ar putea învăţa pe el. Acest simplu dar convingător exemplu, de a prezice comportamentul este întotdeauna influenţat de „calcularea“ costurilor şi beneficiilor, a fost folosit deja pentru explicarea atracţiei, prejudecăţii, afilierii şi comportamentului social în general. Este modul marxist-socialist de interpretare a vieţii şi ştim ce s-a întâmplat cu socialismul.

Psihologia mediului înconjurător

Psihologia mediului înconjurător numită şi psihologie ecologică (environmental psychology) priveşte relaţia între spaţiu/clădiri şi comportamentul uman. Iniţial cercetarea s-a bazat pe premisele puse de Kurt Lewin (1951), conform cărora comportamentul este o funcţie a interacţiunii între persoană şi spaţiul său de viaţă (vezi teoria câmpului). De exemplu, aspectele fizice ale mediului pot afecta satisfacţia în muncă şi motivaţia angajaţilor. Baron (1990) a descoperit că şi o schimbare modestă, ca introducerea unui miros plăcut, poate să inducă afecte pozitive, să mărească încrederea în sine, să modifice propriile scopuri şi cooperarea cu alţii.

Roger Barker (1968) a definit psihologia ecologică în termenii influenţei mediului asupra comportamentului unei persoane. De exemplu, un individ se comportă într-un fel într-o şcoală şi altfel într-un super market. Cu alte cuvinte,  conform lui Barker, situaţia specifică („locul comportamentului“) impune comportamente reglementate şi previzibile. Această poziţie este consonantă cu abordarea situaţiei specifică teoriei învăţării şi afirmă despre cauza comportamentului că este o funcţie de mediu obiectiv, la fel de mult, dacă nu chiar mai mult de viaţa psihică a individului şi percepţiile acestuia asupra mediului.

Aşa cum vă puteţi  imagina, acest  mod de a vedea lucrurile a fost criticat ca fiind prea simplist. Oamenii nu sunt într-adevăr automate care să răspundă mai ales la stimulii din mediu. Mai degrabă noi suntem activi din punct de vedere cognitiv şi orientaţi spre scopuri – procese cognitive. În mod obişnuit ajungem într-un loc cu destule informaţii despre acesta şi cu un plan în minte despre ce vom face acolo (Russel şi Ward, 1982). Este evident, de exemplu, că mediile înseamnă diferite lucruri pentru oameni diferiţi: femeile asociază adesea casa cu familia şi relaţiile sociale, în timp ce bărbaţii o asociază cu proprietatea (Saegert şi Winkel, 1981). Mediile sunt, de asemenea, prelucrate cognitiv în termenii unor „scenarii“ pe care am anticipat că le vom desfăşura într-un loc, ca exemple: faptul că vom mânca într-un restaurant, că vom adormi în timpul unei lecturi, că vom fi nervoşi în timpul examenului de licenţă. Fiecare dintre noi are un scenariu individual care este doar într-un mod restrâns determinat de mediul obiectiv.

influenţa mediului

„influence of environment“

procesarea cognitivă

„cognitive processing“

Aglomeraţia

O problemă particulară studiată de psihologia mediului este aglomeraţia, numită proximitate. Credinţa ca lipsa spaţiului în sine este dăunătoare s-a dovedit a fi greşită.  Nu numai că realizarea cu succes a unei activităţi  de către o persoană nu este legată de  densitatea celor ce-l înconjoară (Freedman, 1975), dar  nici psihopatologia (Srole, 1972). O mare densitate de oameni întăreşte sentimentele pe care o persoană le are deja – afectele pozitive devin mai pozitive (ca la discotecă), în timp ce afectele negative devin mai negative (ca atunci când aştepţi la rând pentru a merge la baie). Variabila nu este, deci,  mărimea absolută a spaţiului de care dispune persoana, ci de percepţia că, datorită aglomeraţiei, planurile sau intenţia unei persoane vor fi zădărnicite, că libertatea de a alege îi va fi limitată, că persoana va fi lipsită de posibilitatea de a avea controlul asupra situaţiei. Aceasta se numeşte constrângere sau interferenţă în comportamentul cuiva.

Relativitatea aglomerării poate fi privită prin prisma diferitelor sentimente generate de participarea împreună cu alţi 80.000 de oameni la urmărirea unui meci, bucurându-te de jocul din teren (interferenţa joasă), în comparaţie cu a te afla într-un autobuz supraaglomerat în timpul verii, luptându-te ca să mergi la serviciu, fără  ca transpiraţia să-ţi treacă prin haine (interferenţă înaltă). Interferenţa este mai mare pentru grupurile vulnerabile care deţin un control slab asupra mediului lor de viaţă (bătrâni, infirmi, săracii, tinerii şi locuitori din azile), decât pentru cei care au un control personal mai mare asupra vieţii lor (Baron şi Rodin, 1978).

aglomeraţia

„crowding“

Sentimentul subiectiv de nevoie a unui spaţiu propriu creşte gradat o dată cu vârsta până la 21 de ani. Aceasta se referă la singura descoperire sigură în domeniul spaţiului personal. Stereotipurile legate de diferenţele culturale nu sunt, probabil, atât de profunde pe cât am putea crede noi. La fel diferenţele între sexe în ceea ce priveşte nevoia de spaţiu personal nu sunt semnificative (Hayduk, 1983). Unele studii au arătat că bărbaţii reacţionează  mai negativ la aglomeraţie decât femeile (Ross şi colab., 1973), în timp ce alte studii au arătat contrariu sau au dat rezultate nesemnificative (Marshall şi Heslin, 1975). nevoia de spaţiu propriu

„need for personal space“

Clima

Nu-i aşa că o credinţă comună adevereşte că vremea poate să afecteze  sentimentele şi comportamentele noastre ? Sigur. De fapt vremea poate exercita efecte subtile mult mai puternice decât credem în mod obişnuit. Câteva exemple ar fi suficiente. Studiile lui Cotton din 1986 prezenta rezultatele a zece ani de cercetare asupra temperaturii şi descoperirea că temperatura înaltă este corelată pozitiv cu rata crimelor; mai puţin cu crimele nonviolente, mai mult cu cele violente. Similar, Riefman şi colab., (1991) au analizat 826  de competiţii majore de baseball în perioada 1986-1988 şi au descoperit un număr mai mare de sancţiuni aplicate datorită greşelilor de joc în timpul zilelor fierbinţi (90 grade Faraday). Baron (1987) a descoperit că ionizarea atmosferei, această răcoare şi claritate – schimbare pozitivă în aer după furtună – afectează starea noastră sufletească şi chiar atracţia interpersonală. Alţii au dovedit impactul negativ al poluării aerului, umidităţii şi ciclului lunar asupra comportamentului.

efecte ale climei

„effects of climate“

Alte aspecte ale ambianţei noastre au, de asemenea impact asupra noastră – iluminatul, zgomotul, traficul rutier. Într-un număr de studii de laborator şi în mediu natural, efectuate la New York, Glass şi Singer (1972) au arătat suferinţa creată de zgomotul intens, nu numai suferinţa fizică, dar şi psihologică foarte supărătoare datorate următoarelor componente ale acestuia: impredictibilitatea sa (apare când nu te aştepţi) şi caracterul incontrolabil (nu-i putem face nimic) – precis tipul de zgomot care distruge oraşele noastre din interior. Câteva sechele psihologice produse de zgomot asupra copiilor sunt: slăbirea concentrării, reducerea scopurilor la teste de citire şi auditive, hiperactivitate şi agresiune. alte efecte ale ambientului

„other ambient effects“

Viaţa urbană

Un alt subiect de înalt interes este impactul vieţii urbane asupra individului. Acest lucru este de înţeles, dacă luăm în consideraţie faptul că oraşul a devenit repede forma dominantă de locuire umană. Într-un articol clasic, Milgram (1970) a folosit experienţele personale şi pe ale altora pentru a testa „experienţa vieţii în oraşe“. El a introdus un concept clasic „stimulul supraîncărcăt“ cu care oraşul îi bombardează pe rezidenţii săi, excesiva gamă de stimuli senzoriali (imagini, sunete, mirosuri etc). Ca şi un computer, orăşeanul trebuie să evite criza, limitând numărul şi intensitatea stimulilor permişi de conştiinţă. Milgram (1970) a relevat cinci efecte specifice ale stimulului supraîncărcat: a) scăderea responsabilităţii sociale pentru bunăstarea altora; b) o mai mare neîncredere faţă de străini; c) o mai mare impoliteţe;

d) sentimentul anonimităţii; e) o mai mare frecvenţă a „comportamentelor de rol“ decât a contactelor personale (person-to- person contact).

viaţa urbană

„urban life“

stimulul supraîncărcat

„stimulus overload“

Acest studiu clasic mai vechi a stimulat un mare număr  de cercetări în care erau comparate comportamentul urban cu cel rural.  Într-un studiu, un „copil pierdut“, de şase ani spunea trecătorilor din patru mari oraşe (New York, Boston, Philadelphia, Chicago):„M-am rătăcit. Puteţi să sunaţi acasă la mine ?“ Orăşenii s-au dovedit mult mai puţin dispuşi la ajutor (46%), în comparaţie cu neorăşenii, care au ajutat  în proporţie de 72% (Takooshian şi colab., 1977). Studiul meta-analitic a lui Steblay din 1987 asupra a 65 de cercetări privind comportamentul de acordare a ajutorului în oraş/sat a constatat faptul că în oraşe se dă mai puţin ajutor.
Alături de această investigare asupra personalităţii sub influenţa mediului, cercetătorii au demonstrat, de asemenea, valoarea suportului social; faptul de a avea pe alţii pe care se poate conta acţionează ca un veritabil tampon în faţa stresului.

Medicina comportamentală a studiat modul în care indivizii pot renunţa abătuţi de la comportamentele auto dăunătoare, ca mâncarea în exces, fumatul, consumul exagerat de băuturi alcoolice.

DiMatteo (1979) a studiat pe baza observaţiei problemele interacţiunii pacienţilor cu medicii lor. El a descoperit în ce fel medicii pot să-şi îmbunătăţească raportul lor nonverbal cu pacienţii şi astfel să mărească satisfacţia pacienţilor, ca şi complianţa acestora la indicaţiile medicului. O cercetare (Lauver şi Chang, 1991) a descoperit cum, culmea ironiei, chiar femeile cu antecedente familiale de cancer la sân sunt cele  care se opun cel  mai mult la propria lor consultare când dezvoltau simptome specifice: aparent faptul se datora fricii de descoperire a maladiei. Cercetătorii au prevenit pe  medici să sfătuiască aceste paciente supuse unui risc de înbolnăvire mare să consimtă detectarea timpurie (a simptomelor).

forţa personalităţii

„hardiness“

suport social

„social supports“

Principalele Teorii

1. Afiliere (affiliation): actul apropierii noastre de alţii tinde să fie favorizat doar în unele circumstanţe. Anxietatea  sau teama vor avea ca efect să ne motiveze să ne alăturăm altora care sunt la fel de anxioşi şi temători. Principiul afilierii functioneaza la toate nivelele de existenta a individului. Conform acestui principiu oamenii se afiliaza in grupuri cu diferite orientari. Afilierea este cu atat mai mare cu cat cantitatea si calitatea elementelor de afiliere este mai mare.
2. Apatia spectatorului (bystander apathy): o condiţie de inhibare a comportamentului prosocial în prezenţa altor persoane. Procesele care explică aceste condiţii sunt: difuziunea responsabilităţii individuale, influenţa socială (fiecare persoană caută la alţii indicaţii comportamentale), şi costurile potenţiale ale răspunsului dacă acţiunea de răspuns a cuiva este improprie (necorespunzătoare), persoana se simte stânjenită.
3. Atracţie interpersonală (interpersonal attraction): este legată de proximitate fizică, atractivitatea fizică, similitudinea atitudinilor şi calităţile personale, precum faptul de a fi de nădejde, de încredere şi prietenos.

Atracţia interpersonală

Variabile identificate a fi predictive pentru atracţia interpersonală sunt: proximitatea fizică, atractivitatea fizică, caracteristicile personale şi similaritatea atitudinilor.

Toate celelalte condiţii fiind constante, tindem să agreem persoanele din preajmă. Acest fapt rezultă din efectele pozitive ale familiarităţii şi din faptul anticipării continuării interacţiunilor a căror consistenţă, conform teoriei, constrânge persoanele să se placă reciproc. Cu cât vezi mai frecvent aceeaşi persoană, să zicem, luând zilnic  acelaşi tren cu tine, cu atât vei tinde să gândeşti de bine despre el sau ea. Acesta este aşa-numitul „efect al simplei expuneri” (mere exposeure effect) (Zajonc, 1968).

Tindem să ne placă, deasemenea, oamenii care ne seamănă. Corespondenţa pe anumite dimensiuni semnificative ca: atitudinea, originea etnică, religia, sau educaţia prezic simpatia şi chiar camaraderia. Când ne aflăm împreună cu cineva ce ne seamănă şi cu care ne înţelegem bine, relaţia este echilibrată.

Atractivitatea fizică duce la o mai mare plăcere datorită „efectului halo“. Persoanele atrăgătoare sunt percepute ca având  multe caracteristici pozitive,  de dorit. Atracţia fizică constituie primul criteriu pentru atracţia interpersonală când întâlnim prima dată pe cineva.

În plus, pare să existe o relaţie inversă între atractivitatea percepută şi vârstă, aşa că tindem să-i considerăm mai tineri pe cei care ne plac decât sunt ei în realitate. Poate că, totuşi, este ceva adevărat în acest fapt. Persoanele atractive  par să consume mult timp, să facă mare efort şi să cheltuiască  mulţi  bani pentru a-şi ascunde ridurile şi părul cărunt (Hess, 1991).

Asocierea dintre atractivitate şi popularitate a fost relevată (Kalick şi Hamilton, 1986) şi ea debutează de timpuriu. Copiii şi adolescenţii vor aprecia ca fiind mai plăcuţi acei dintre ei care sunt consideraţi mai atractivi. Putem numi acest fenomen: „frumosul este bun“ sau „frumuseţea este cea mai bună “ („beautiful is good“; „beauty is best“) (Berscheid, 1985; Eagly şi colab., 1991).

Atracţia mutuală este destul de mare în cuplurile romantice. Atractivitatea între prieteni nu este tot atât de puternică şi variază în funcţie de apartenenţa la gen (masculin/feminin). În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi,  prietenii se atrag aproximativ în egală măsură, în timp ce pentru femei fenomenul nu este la fel de clar (Feingold, 1988). Deci, diadele prietenilor sunt aproximativ egale în ceea ce priveşte atracţia interpersonală; diadele prietenelor nu apar echivalente, excepţie făcând diadele din filmul serial „Dallas“. Puteţi verifica şi dumneavoastră adevărul celor afirmate aici.

Dar dacă, iniţial, în evaluările noastre ne bazăm pe atractivitatea persoanei, mai avem, totuşi, şi alte considerente pentru alegerea partenerilor. Pentru ca relaţiile să pogreseze de la întâmplări la legături mai profunde, folosim diverse criterii de alegere ca proximitatea, claritatea credinţelor, atitudinilor, statusurilor sociale etc. Şi aceste criterii sunt influenţate de sex. Bărbaţii preferă parteneri care sunt atrăgători din punct de vedere fizic. Femeile preferă să se împrietenească cu bărbaţi educaţi şi cu mari posibilităţi de câştig (Bersheid şi Walster, 1974; Symons 1979). S-a formulat ipoteza  că acesta ar fi rezultatul normelor sociale moravurilor (social mores); femeile, neavând ele însele putere o dobândesc prin selecţia partenerilor, acesta fiind drumul obişnuit  pe care îl urmează  în mobilitatea ascendentă (Buss şi Barnes, 1986). Vă puteţi gândi la asta ca la fenomenul „Henry Kissinger”. Domnul Kissinger, vă reamintiţi,  era cel mai admirat şi dorit burlac dintre oficialităţile de la Washington.

Ne plac, de obicei,  oamenii care sunt deschişi într-o măsură moderată şi sinceri. Dar sinceritatea trebuie să fie adecvată situaţiei şi să fie reciprocă. De aceea,  ne plac mai mult oamenii care dovedesc o sinceritate ca ceea pe care ne-o permitem noi înşine (Altman şi Taylor, 1973).

4. Atribuirea greşită (misattribution): condiţia de a avea sentimente pe care cineva nu le poate explica cu uşurinţă, deci tendinţa de a atribui cauza acestor emoţii unui stimul altul decât cauza reală. Noi atribuim cauze eronate unora dintre acţiuni. Conform acestui principiu, totdeauna pentru greselile noastre se face vinovat cineva sau ceva din exterior. Cu cat presiunea sociala de cele mai diferite forme (norme, legi, ideologii…) este mai mare, cu atat mai mult atribuirile gresite vor creste, ajungandu-se cu usurinta la conflicte.
5. Conflict atracţie-atracţie (approach – aprproach conflict) o tensiune între două scopuri evaluate pozitiv, care produce iniţial o ambivalenţă şi se reduce când persoana se îndreaptă (hotărât) spre unul dintre scopuri. Cu cat mai mult un individ inainteaza catre unul dintre scopuri cu atat mai mult va reduce valoare celuilalt scop.
6. Conflict  atracţie-evitare (approach-avoidance conflict):o condiţie în care o persoană în acelaşi timp este atât atrasă (irezistibil), cât şi respinsă de o situaţie. Rezultatul va fi, probabil, o stare de oscilaţie până când conflictul se stabilizează întâi într-o stare de echilibru. Cu cat o persoana este mai puternic atrasa de un lucru (situatie, obiect) dar in acelasi timp este la fel de mult respins de acel lucru (situatie, grup) cu atat  starea de oscilatie va creste.
7. Conflict evitare-evitare (avoidance-avoidance conflict): o tensiune între două alternative evaluate negativ care poate paraliza (psihic) o persoană sau o determină să aleagă în cele din urmă răul cel mai mic. Cu cat capacitatea de alegere intre doua sau mai multe alternative este mai redusa cu atat individual, grupul, va fi mai mult inclinat sa aleaga intre doua rele.
8. Credinţa înt-o lume dreaptă (belief in a just world): tendinţa de a căuta explicaţii raţionale pentru fenomenele observate. Un eveniment neplăcut (nefericit) este explicat astfel încât să păstreze credinţa noastră că asemenea lucruri teribile nu ni s-ar putea întâmpla nouă fără o cauză.
9. Deindividualizare (deindividuation): un sentiment al pierderii responsabilităţii individuale şi creşterea sentimentului anonimatului, în cadrul unui grup, conducând pe indivizi să se comporte în moduri mai puţin acceptabile social. Astfel in cadrul grupului omul se depersonalizeaza si devine unul si acelasi cu grupul. In cadrul unei demonstratii oamenii sunt inclinati sa faca lucruri pe care nu le-ar face in afara grupului. Cu cat grupul este mai mare si mai bine consolidate cu atat notiunea de <<EU>> descreste, dar cu atat mai mult creste notiunea de <<Noi>>. Astfel individual devine mai mult <<NOI>> decat <<EU>>.
10. Diferenţiator semantic (semantic differential): modul în care oamenii utilizează cuvintele pentru a evalua lucruri sau persoane. Tindem să folosim trei dimensiuni semantice: evaluare, putere, şi activitate. Dintre acestea, dimensiunea evaluativă (cât de bun sau rău este un fenomen) este cea mai importantă. Tot ce in viziunea fiecaruia este <<bun>> adica (, placut, excitatie, dorit, calea minimei rezistente) capata importanta majora, in comparative cu totul ce este <<rau>>, adica (neplacut, inhibatoriu, calea maximei rezistente).

Atitudinile au fost, din punct de vedere istoric,  o semnificativă arie de cercetare în psihologia socială. Atitudinile se definesc ca predispoziţii relativ stabile şi de durată de a acţiona, gândi sau simţi într-un anumit fel faţă de un anumit obiect sau persoană. Atitudinile au o dimensiune comportamentală, una cognitivă şi una evaluativă. Adeseori aceste dimensiuni sunt contradictorii şi în conflict. De exemplu, anumite persoane pot să simtă într-un fel – să spunem că fumatul este rău – sau pot să ştie  anumite lucruri ca acela că există o relaţie directă între fumat şi cancerul pulmonar şi totuşi aceste persoane continuă să fumeze.

Între cele trei componente ale atitudinii, modul cum simţim – componenta evaluativă – este cea mai importantă, cea mai simplă şi mai greu de schimbat. Dacă suntem bine dispuşi faţă de ceva sau nu, depinde, în primul rând, de modul cum evaluăm acest lucru  după dimensiunea bun-rău. Acest enunţ se bazează pe cercetarea cu ajutorul  diferenţiatorului semantic (Osgood şi colab., 1957). Deci, sentimentele îţi vor determina probabil atitudinile chiar dacă înţelegerea raţională şi cunoaşterea ar fi contra. De exemplu, mulţi îl apreciază pe Nixon personal foarte negativ dar asta nu afectează deloc părerea lor că el a pus capăt războiului din Vietnam şi a iniţiat relaţiile cu China.

11. Eroarea de atribuire fundamentală (fundamental attribution error): în observarea comportamentului, tendinţa de a atribui cauzele acestuia caracteristicilor interne ale personalităţii mai degrabă decât elementelor determinante ale situaţiei.
12. Expunere simplă (mere exposure): – observaţia că simpla expunere la o comunicare sau o sursă de informare fără nici o altă întărire măreşte şansa receptării pozitive a acestei comunicări sau surse de informaţii. Totul ce este spus in <<soapta>>  creste sansa perceperii positive atat a celui care comunica cat si a mesajului acestuia.

Sursa

Persoana care emite un mesaj are un mare efect asupra persuasivităţii acestuia. O sursă (communicator) tinde să fie persuasivă în măsura în care ea sau el dispun de oricare din următoarele trei trăsături: atractivitate, credibilitate (expertiză sau valoare de adevăr) sau putere (Aronson, 1992). Aceasta deoarece există un transfer a evaluării pozitive de la cel care comunică la obiect. De aceea cei care fac reclamă sunt bucuroşi să plătească bine pentru susţinerea unor surse credibile (ca medicii), atractive (ca celebrităţile) sau puternice (ca figurile politice). Ar trebui să vă amintiţi că Ronald Reaganx) făcea reclamă pentru becurile  electrice GE. Înfăţişarea plăcută, onestitatea şi cunoaşterea sunt foarte necesare pentru cel care comunică. În consecinţă, a ataca printr-un oponent una din aceste caracteristici înseamnă scăderea eficienţei celui care comunică, indiferent de ceea ce conţine comunicarea. Politicienii ştiu asta foarte bine. A descrie un oponent ca fiind „lipsit de importanţă“ este mai eficient decât să încerci să argumentezi raţional împotriva ideilor susţinute de oponent.

Herbert Kelman (1961) a identificat trei tipuri distincte de influenţă specifice celui care comunică , o tipologie folosită încă de psihosociologi (Aronson, 1992)

. tipuri de influenţă a celui care comunică

1 .Internalizarea se bazează pe credibilitatea sursei. Unii din cei care comunică, de exemplu US Surgeon General, sunt foarte influenţi pentru că noi credem când ne spun ceva în urma expertizelor lor.

2. Identificarea se bazează pe atractivitatea sursei – cât de mult admirăm sau ne place o persoană. Exemple sunt celebrităţile care conving, chiar dacă nu sunt experţi în tema abordată.

3. Complianţa se bazează pe puterea celui care comunică. Ea apare când sursa are capacitatea să ne recompenseze sau să ne pedepsească. Un şef poate să-şi determine angajaţii să-şi schimbe opinia (cel puţin public) bazându-se pur şi simplu pe puterea pe care o are asupra lor.

13. Facilitare socială (social facilitation): Conceptul lui Allport (Floyd) că prezenţa altora are un efect stimulator pentru performanţa individuală. Acest efect diferă după tipul sarcinii; pentru sarcinile simple efectul este mai pronunţat. Pentru sarcinile complexe, prezenţa altora poate inhiba performanţa individuală (stimulând anxietatea). Cu cat sarcina este mai simpla cu atat este mai mult probabil reusita, astfel prezenta altora nu deranjeaza ci chiar din potriva, dorim sa fim vazuti cum avem success. Cu cat sarcina este mai complexa cu atat mai mult creste posibilitatea insuccesului si cu atat mai mult prezenta altora deranjeaza. Cu cat este mai complicata sarcina si cu cat mai mare este numarul observatorilor cu atat gradul de insucces creste.

14. Gândirea de grup (group think): un fenomen legat de grupurile închise, cu o conducere foarte autoritară în care opiniile contrare sunt interzise şi fiecare devine amabil şi încuviinţează. O atitudine de supunere oarbă  şi comportament iraţional, dovedit de membrii unui grup influenţat de un lider puternic.

15. Ipoteza frustrare agresiune (frustation – aggression hypothesis): teoria clasică conform căreia frustrarea totdeauna conduce la agresiune şi că agresiunea este totdeauna precedată de frustrare. Poziţiile teoretice contemporane considera că între frustrarea şi comportamentul ulterior intervin o serie de factori moderatori şi că agresiunea nu este singurul rezultat posibil al frustrării.
16. Incetinire socială (social loafing): o stare de descreştere a productivităţii individuale când grupul de muncă se măreşte numeric. Fenomenul este afectat de alte variabile, cum ar fi simplitatea sau complexitatea sarcinii şi gradul implicării personale în sarcină. S-a demonstrate ca cele mai eficiente grupuri de munca sunt cele alcatuite din sapte personae.
17. Locul controlului (locus of control): o măsură de unde apare întărirea comportamentului pentru individ şi controlul putând fi: control intern sau control extern. Controlul intern este mai efficient decat controlul extern. Cu cat gradul controlului intern este mai ridicat cu atat mai mica va fi necesitatea unui control extern.
18. Neajutorarea învăţată (learned helplessness): o stare de spirit a cuiva care n-are control asupra situaţiei, de aici afectul său – neputinţă şi apatie. În învăţarea şi modificarea comportamentului neajutorarea învăţată apare când un comportament care avea succes pe vremuri eşuează în producerea întăririlor aşteptate. Un concept care descrie starea la care ajunge persoana din cauza faptului de a fi expusă la evenimente  nefaste necontrolate. Dacă orice face persoana nu are nici o eficienţă, ea învaţă să fie neajutorată. Cu cat ii vei demonstra unei personae ca este ineficienta, insuficienta, cu atat gradul de neajutorare si dependenta a lui va creste. Cu cat gradul de suficienta si eficienta a unei personae este mai crescut cu atat mai mica va fi neajutorarea si dependenta lui de altcineva sau ceva.
19. Perceperea persoanei (person perception): tendinţa de a infera o întreagă constelaţie a personalităţii bazată pe o singură trăsătură (a persoanei).
20. Prizonieri şi gardieni (prisoners and guardes): se referă la faimoasele studii ale lui Zimbardo în care studenţilor de la colegiu li s-a cerut să joace roluri fie de prizonieri, fie de gardieni. Studiul a fost întrerupt datorită faptului că studenţii au devenit prea implicaţi în rolurile lor. Conform teoriei rolului, noi tindem să ne comportăm conform aşteptărilor legate de rolurile noastre.
21. Proximitate (proxemics): studiul răspunsurilor faţă de aglomeraţie şi despre nevoia individuală de spaţiu personal.
22. Psihologia mediului înconjurător sau psihologie ecologică (environmental psychology) studiul relaţiilor între spaţiul înconjurător sau clădiri şi comportamentul uman. Diferite locuri destinate comportamentelor cer comportamente predictibile.
25. Supunerea faţă de autoritate (obedience to authority) bazată pe  studiile clasice ale lui Milgram cu privire la faptul că oamenii înclină să se conformeze mai mult decât cred ei că o fac. Conformarea creşte în prezenţa autorităţii, când autoritatea are mai multă legitimitate şi când prezenţa autorităţii este întărită.
26. Tehnica introducerii piciorului în uşa întredeschisă (foot-in-the-doar technique): metoda de creştere a complianţei făcând mai întâi pe cineva să accepte o solicitare mică, revenind ulterior cu o cerere mai mare.
27. Teoria atribuirii (attribution theory): încercare de a înţelege modul în care persoanele percep şi gândesc despre cauzele a ceea ce li se întâmplă lor şi altora. Atribuirile se pot referi la cauze interne (intrinseci persoanei) sau externe (de exemplu norocul).
28. Teoria câmpului (field theory) al lui Lewin: cadrul de explicare a răspunsurilor unei persoane la forţele care acţionează în spaţiul său de viaţă (toate evenimentele posibile care influenţează pe cineva). Tensiunea creată de aceste forţe va determina persoana să se ferească de obiectele cu valenţe negativă şi să se îndrepte spre cele cu valenţe pozitive. Teoria se bazează pe ideea de coeziune legată de atracţia (sau valenţa pozitivă) între membrii unui grup.
29. Teoria disonanţei (dissonance theory): ideea că o dată ce o persoană se angajează într-o credinţă sau acţiune care este în contradicţie cu alte credinţe sau acţiuni ale sale persoana va rezolva conflictul schimbându-şi elementele cognitive.
30. Teoria inoculării (inoculation theory):  o aplicaţie a inoculării medicale menită să protejeze pe cineva împotriva mesajelor persuasive. Oamenilor li se dă o doză uşoară de mesaj contrar aşa încât să poată dezvolta şi să se înarmeze cu contraargumente. Expunerea anterioară a cuiva la un fenomen dăunător într-un mod nestresant şi dotarea sa cu calităţile necesare pentru a face faţă structurilor. Cu cat o anumita forma de inoculare este mai puternica cu atat aceasta va genera mai mult stres si tot cu atat mai  mult rata deviantei va creste.
31. Teoria judecăţii sociale (social judgment theory):prevede că gradul schimbării atitudinale corespunde diferenţei între atitudinea iniţială a subiectului şi noua viziune ce trebuie susţinută. O poziţie nouă care este apropiată vederilor iniţiale ale subiectului este probabil că va fi acceptată mai uşor decât o poziţie indepărtată de poziţia de bază a acestuia. Cu cat o noua atitudine este mai indepartata de atitudinea existenta deja cu atat mai mult aceasta va fi respinsa. Orice atitudine noua trebuie sa-si gaseasca o baza in experienta de viata. Cu cat o atitudine noua va fi mai indepartata de experienta de viata a individului, grupului, cu atat mai mult aceasta va fi respinsa.
32. Teoria reactanţei (reactance theory): apreciază că presiunea socială având ca scop conformarea va produce efectul opus, datorită percepţiei persoanei că i s-a limitat libertatea de alegere. Astfel omul va reacţiona  pentru a-şi proteja libertatea pe care o simte ameninţată. Când presiunea de a acţiona într-un anumit fel este prea mare, tindem să ne opunem prin reacţiile noastre. Ne este teamă de pierderea libertăţii personale şi luăm măsuri de a ne opune la ceea ce suntem presaţi să facem.
33. Teoria rolului social. Studiul modului în care individul exercită diferite roluri. Există în general (referitor la mediu) o relaţie pozitivă între numărul poziţiilor sociale pe care le ocupă cineva (ex: soţ, părinte, lucrător etc.) şi satisfacţia generală în viaţă, daca rolurile sunt asumate constient. Daca rolurile sunt impuse satisfactia de viata descreste proportional.


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.