MECANISMUL NAŢIONAL DE GESTIONARE A PROTECŢIEI INFRASTRUCTURII CRITICE DIN PERSPECTIVA STRATEGIEI NAŢIONALE DE SECURITATE

Formularea strategiilor naţionale de protecţie a infrastructurii

critice în cadrul conceptelor contemporane de securitate

În cadrul efortului ontologic de a identifica şi defini, din perspectivă organizaţională, reperele necesare proiectării unui mecanism naţional raţional şi eficient de gestionare a conceptului „protecţia infrastructurii critice”, o temă centrală a oricărei investigaţii ştiinţifice o constituie abordarea problematicii privind dirijarea şi coordonarea acestora pe termen lung.

În acest mod se asigură coerenţa normativă şi acţională a  elementelor care determină natura relaţiei viziune managerialăstructuri organizatorice (cultura de organizaţie, scopul, caracteristicile, principiile, funcţiile şi metodele de conducere proprii acesteia) – proceduri operaţionale standardizate.

Acceptând, ca punct de plecare, prezumţia conform căreia strategia reprezintă, la modul cel mai general, ansamblul sarcinilor fundamentale pentru atingerea obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, devine de interes maxim creionarea determinărilor strategice tipice protecţiei  infrastructurii critice.

Apreciem că reperul esenţial, care jalonează toate politicile naţionale de implementare a conceptului „protecţia infrastructurii critice”, îl constituie formularea strategiilor naţionale de protecţie a infrastructurii critice în cadrul conceptelor contemporane de securitate.

În această ipostază, apreciem că orice strategie de protecţie a infrastructurii critice, ca direcţie prioritară de acţiune, devine un multiplicator de putere pentru strategiile de securitate naţională prin valorificarea mai eficientă a oportunităţilor şi utilizarea optimă a resurselor.

Ca urmare, considerând provocarea fundamentală a securităţii naţionale ca fiind asigurarea siguranţei şi protecţiei cetăţeanului, strategia naţională de securitate internă a Statelor Unite ale Americii cuprinde şase domenii de bază ( muncă informativă şi avertizarea în caz de pericol iminent, securizarea graniţelor şi a transporturilor, contraterorism, infrastructura critică şi valorile cheie ale societăţii, planificarea urgenţelor şi intervenţia şi apărarea împotriva dezastrelor provocate de acţiunile teroriste).

În contrast cu viziunea americană, abordările celorlalte ţări prezintă viziuni uni-dimensionale, ca efect al unor spectre diferenţiate ale pericolelor şi ameninţărilor specifice fiecărei ţări, cât şi nivelului de sofisticare diferit al dezvoltării economico-socială a acestora.

În plan intern, relativizarea conţinutului noţiunii de strategie s-a amplificat, pe măsură ce opiniile autorilor străini au fost preluate în publicaţiile autohtone.

În ultimul deceniu, a devenit o cutumă la nivelul agenţiilor  guvernamentale, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, dar nu numai, elaborarea unor strategii în diverse domenii.

Incapacitatea de a impune luarea unei decizii strategice vizând soluţionarea unei situaţii sociale, economice sau ecologice, cu precădere în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă, a determinat elaborarea unor strategii care fie au ignorat deliberat abordarea unor părţi ale structurii strategiei, fie au eludat, parţial sau în totalitate, conţinutul acestor părţi.

Expresie a unei politici constructive bazată, cu precădere, pe măsurile de prevenire a riscurilor şi ameninţărilor de securitate, Strategia de securitate naţională din 2006 lărgeşte aria de referinţă a conceptului prin includerea, ca subiect al acesteia, individului, comunităţi şi a organizaţiilor internaţionale din care statul român face parte.

În concepţia acestui document programatic, modul de înţelegere şi interpretare a  protecţiei infrastructurii critice, ca factor de securitate naţională, este abordat, pentru prima dată, în capitolul XI – „ Dezvoltarea infrastructurii şi sporirea gradului de protecţie a acesteia”.

În acest fel se consacră, în mod implicit, rolul şi poziţia protecţiei infrastructurii critice în sfera securităţii naţionale ca reprezentând „o direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii de securitate naţională…”.

Pornind de la analiza elementelor ce justifică folosirea atributului „strategic”, constatarea că una din componentele majore ale oricărui tip de strategie la acest nivel lipseşte, respectiv entitatea organizaţională care să asigure implementarea, monitorizarea şi evaluarea acesteia, ne determină a aprecia că elaborarea unei strategii pe această temă reprezintă, pe termen scurt şi mediu, un act prematur.

Opinăm că, considerând stadiul incipient de tratare a problemei la nivel intern, determinările strategiei naţionale de securitate în ceea ce priveşte protecţia infrastructurii critice sunt suficiente pentru elaborarea unor programe de implementare a acestora.

Această opţiune pentru programe de implementare privind protecţia infrastructurii critice, ca documente de politici publice, în locul elaborării unei strategii în domeniu, asigură o dezvoltare conceptuală şi practică a conceptului de infrastructură critică în  congruenţă cu strategia naţională de securitate.

6.2O nouă paradigmă: coordonarea strategiilor naţionale de protecţie a

infrastructurii critice

A devenit un truism afirmaţia conform căreia fiecare stat, ca subiect de drept internaţional, este primul şi principalul răspunzător pentru asigurarea securităţii cetăţenilor săi, ca ţel suprem al supravieţuirii naţionale şi prim obiectiv al politicii sale de securitate.

În această perspectivă, ca unul din pilonii fundamentali de sprijin ai securităţii naţionale, protecţia infrastructurii critice a trecut deja dincolo de ariile tradiţionale ale sectoarelor sale naţionale, ca dimensiune fără frontiere a acestora.

Din poziţia sa de determinant al paradigmei securităţii multidisciplinare, infrastructurile critice naţionale includ elemente sectoriale ale infrastructurii critice care nu mai pot fi abordate în mod strict bilateral, cât, mai ales, regional şi global.

Singularitatea modelului american, rezultantă a unei poziţii geostrategice unice, nu a permis propagarea soluţiei la nivel mondial.

Proiectarea construcţiei dimensiunii europene a protecţiei infrastructurii critice s-a materializat sub forma unui program de acţiune şi a unei reţele informatizate de avertizare.

Definirea unei infrastructuri critice europene vizează armonizarea strategiilor de protecţie a infrastructurilor critice naţionale, pe reperele unor dinamici de consolidare (îndeplinirea unor obiective cantitative apropiate şi desăvârşirea laturilor calitative a măsurilor de protecţie) şi dezvoltare durabilă (stabilirea unor obiective comune sensibil superioare celor precedente şi valorificarea potenţialului tehnic şi comercial).

În plan intern, simpla apartenenţă a Românie la Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a participa la eforturile de coordonare a strategiilor de protecţie a infrastructurii critice naţionale.

Ocupând o poziţie geostrategică aflată la intersecţia a două mari axe strategice (Marea Neagră – Marea Mediterană şi Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică), ţara noastră se situează într-un spaţiu ce prezintă, în acelaşi timp, oportunităţi şi surse de risc semnificative la nivel regional şi cu implicaţii politice, militare şi economice la nivel global. Surse de risc amplificate de existenţa unor conflicte mai mult sau mai puţin „ îngheţate” în Transnistria, Crimeea şi Caucaz.

Ţinând cont de stadiul incipient de dezvoltare a conceptului de infrastructură critică naţională, este binevenită hotărârea Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, din 23 martie 2007, de a desemna Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă ca Punct Naţional de Contact privind infrastructura critică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, însărcinat cu coordonarea şi gestionarea totalităţii aspectele privind implementarea conceptului protecţia infrastructurii critice.

Apreciem că includerea reprezentanţilor sectorului privat şi a organizaţiilor neguvernamentale în componenţa Grupului de Lucru Interministerial reprezintă o corecţie urgentă şi importantă, ţinând cont de importanţa celor două componente mai sus menţionate în managementul protecţiei infrastructurii critice.

6.3Programele naţionale, planurile de urgenţă şi proceduri operaţionale standardizate – etapele operaţionale  fundamentale ale implementării strategiei naţionale de securitate în domeniul protecţiei infrastructurii  critice

Materializarea strategiei sub forma unui plan de acţiune pe termen lung, destinat atingerii unui scop specific, reprezintă cea mai comună percepţie a conceptului la nivelul specialiştilor.

La nivel structural, procesualitatea strategiei parcurge trei etape: fundamentare – analiza strategică -, elaborare – alegerea opţiunii strategice – şi implementare – programe de protecţie.

Programele reprezintă modalităţile esenţiale formalizării unei strategii prin descrierea, cu un grad de detaliere mărit, etapelor atingerii fiecărui obiectiv specific, responsabilităţilor, resurselor şi indicatorii cheie – specifici, măsurabili şi relevanţi – de măsurare a performanţei realizate.

Considerăm că, dat fiind stadiul incipient al abordărilor în domeniul protecţiei infrastructurii critice naţionale, care nu a permis încă definirea şi implementarea unor programe strategice, o propunere legislativă de actualizare a tehnicii legislative, care să definească rolul şi locul programelor de politici publice, ar fi absolut necesară.

În această ordine de idei, opinăm că planul de urgenţă privind protecţia elementelor de infrastructură critică reprezintă, în reperele sale fundamentale, un mijlocul eficient de programare a realizării obiectivelor la termenele stabilite, alocarea resurselor şi asigurarea funcţionării sistemului informaţional de urmărire şi evaluare a rezultatelor.

Argument suplimentar adus ideii de unificare, într-un cadrul legislativ unitar, al planificării protecţiei infrastructurii critice şi a situaţiilor de urgenţă.

Operaţionalizarea planurilor de urgenţă proprii elementelor infrastructurii critice nu se poate face în absenţa unui ansamblu de reguli organizatorice, care să asigure condiţiile optime necesare atingerii scopului propus.

Procedurile operaţionale standardizate, prin reglementarea unor acţiuni congruente executate pentru obţinerea de rezultate previzibile în condiţii aproximativ identice se constituie, alternativ, şi ca o soluţia de evaluare a modului în care orice organizaţie se conformează legilor, reglementărilor şi normelor asociate desfăşurării activităţii sale prin scalarea performanţelor realizate. Nu în ultimul rând, recurgerea la proceduri operaţionale standardizate reprezintă şi o formă de responsabilizare socială, la nivelul fiecărui operator şi proprietar al unui element de infrastructură critică.

Considerăm că procedura operaţională standardizată reprezintă un algoritm secvenţial tipizat şi unificat pentru efectua unei operaţii în condiţii de calitate prestabilite .

Încercările sporadice, pe plan intern, de întocmire a unor proceduri operaţionale standardizate au pus în evidenţă faptul că înţelegerea rolului şi locului acestora nu a fost încă perceput corect.

Situaţia care generează nevoia elaborării, la nivel naţional, a unei configurări instituţionale şi organizatorice referitoare la entităţile manageriale ce vor răspunde de protecţia infrastructurii critice naţionale, inclusiv prin valorificarea potenţialului de creativitate şi eficienţă generat procedurilor operaţionale standardizate.

6.4Identificarea mecanismului naţional de gestionare a protecţiei

infrastructurii critice în cadrul politicii naţionale de securitate

Diminuarea distincţiei clasice între caracteristicile de securitate specifice mediului intern şi a celui extern a determinat apariţia cerinţei de a reorganiza sistemele de protecţiei existente, de la modul de acţiune reactiv la cel proactiv.

În acest sens, proiectarea unui mecanism naţional eficient de gestionare a totalităţii activităţilor caracteristice domeniului  reprezintă o necesitate stringentă, ca factor definitoriu pentru implementarea scopului şi obiectivelor strategice privind asigurarea protecţiei infrastructurii critice.

În perspectiva determinării mecanismului naţional de gestionare a protecţiei infrastructurii critice şi, implicit, a programelor de implementare a strategiei de securitate  naţională în domeniu, apreciem că o analiză tip PEST a societăţii româneşti permite punerea în evidenţă a stimulilor externi care vor acţiona, sub formă de  oportunităţi sau ameninţări interne, asupra acestui sistem de protecţie.

Ipostază în care o astfel de prognoză se constituie într-un argument suplimentar privind necesitate fiinţării unor entităţi manageriale de gestionare a protecţiei infrastructurii critice naţionale, predominant orientate spre integrarea eficientă a dinamicilor procesuale semnalate de analiza PEST, pe teren mediu şi lung.

Abordarea celei de-a doua laturi a analizei criterială, respectiv analiza factorilor interni de tip SWOT face necesară alegerea, ca subiect de analiză, a unui complex specific de entităţi manageriale care pot asigura, prezumtiv, implementarea conceptului „protecţia infrastructurii critice”.

Analiza SWOT a Sistemului Naţional pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă se constituie ca prim indiciu în încercarea de a identifica  modelul optim al mecanismului naţional de gestionare a protecţiei infrastructurii critice.

Investigând Sistemului Naţional pentru managementul Situaţiilor de Urgenţă din perspectiva topologiei sale organizaţionale, analiza SWOT  relevă faptul că, după patru ani de funcţionare, acesta se află în starea incipientă de dezvoltare, caracterizată prin preponderenţa măsurilor funcţionale ce urmăresc consolidarea structurală.

În acelaşi context, Sistemului Naţional pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă oferă o abordare organizaţională de tip analitic, diametral opusă modelului sistemic deschis ce defineşte  managementul protecţiei infrastructurii critice.

Considerăm că, pornind de la teza conform căreia  managementului infrastructurii critice face parte din sfera mai largă a managementului crizelor, şi nu din aceea a managementului urgenţelor civile, Sistemului Naţional pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă nu se poate califica ca soluţie optimă pentru gestionarea problematicii asigurării protecţiei infrastructurii critice.

În opinia noastră, nici soluţia implementată la nivelul SUA nu oferă un model de urmat datorită creării unui vast aparat birocratic – Department of Homeland Security – care reprezentă o variantă îmbunătăţită a abordării analitice, dar cu efect negativ asupra eficienţei şi flexibilităţii necesare adaptării opţiunii strategice în situaţiile complexe caracteristice managementului protecţiei infrastructurii critice.

Opinăm că, pornind de la situarea protecţiei infrastructurii critice la mijlocul spectrului organizaţional, operaţionalizarea noţiunii trebuie să reprezinte una din sarcinile entităţilor manageriale incluse în cadrul unui Sistem Naţional de Management al Crizelor.

Considerăm că, prin includerea entităţii care, la nivel naţional şi local, coordonează protecţia infrastructurii critice în cadrul unei Agenţii Naţionale de Management a Crizelor, se asigură un mod raţional şi optim de partajare a resurselor limitate existente, din perspectiva complementarităţii unor activităţi strategice cu puncte comune la toate nivelele funcţionale.

Se realizează astfel una dintre direcţiile prioritare de acţiune pentru

realizarea obiectivelor Strategiei naţionale de securitate, prin reconfigurarea Sistemului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă în concordanţă cu dinamica evoluţiilor de perspectivă din mediul de securitate şi a cerinţelor de cooperare din cadrul Comunităţii Europene, Alianţei Nord – Atlantice şi parteneriatelor strategice.

Considerăm că analiza calitativă de mai sus argumentează, în mod pregnant, necesitatea includerii entităţilor manageriale privind protecţia infrastructurii critice ca elemente constituente ale Sistemului Naţional de Management al Crizelor.

Sistem Naţional de Management al Crizelor care, prin scopul său  intrinsec de asigurare a protecţiei valorilor fundamentale ale societăţii, se afirmă  ca tiparul organizaţional indispensabil pentru reuşita oricărui demers strategic adecvat asigurării protecţiei infrastructurii critice, raportat la solicitările specifice mediului de securitate prezent şi viitor.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.