DETERMINĂRI ACŢIONALE ALE IMPACTULUI PERICOLELOR ŞI AMENINŢĂRILOR

Vulnerabilităţile infrastructurii critice

Atunci când am analizat, în primul capitol, problematica asigurării protecţiei infrastructurii critice, a rezultat necesitatea ca una din direcţiile prioritare de cercetare să identifice vulnerabilităţile infrastructurii critice.

Din punct de vedere al investigaţiei noastre, aceste tendinţe au dus la „globalizarea vulnerabilităţile” prin comasarea mai multor elemente ale infrastructurii critice în proprietatea aceluiaşi operator, fie el de stat sau privat.

Rezultă, în ultima perioadă de timp, o trecere de la viziunea clasică privind considerarea părţilor nevralgice ale unui element al infrastructurii critice, privit în sine, la o abordare integrată, care ia în considerare şi efectele cumulate ale influenţei vulnerabilităţilor altor elemente ale infrastructurii critice din acelaşi sector sau al celor conexe.

Din acest motiv, spre exemplu, una din direcţiile prioritare de acţiune în lupta împotriva crimei organizate o reprezintă reducerea vulnerabilităţilor ce permit accesul neautorizat la bazele de date ale sistemului financiar-bancar, în scopul comiterii unor fraude computerizate.

Unul dintre modelele cele mai sofisticate de analiză cantitativă a vulnerabilităţilor, referitor la sectoarele infrastructurii critice, este cel elveţian.

În România, mutaţiile profunde generate de schimbarea sistemului social, adaptarea la mecanismele economiei de piaţă, aderarea la Alianţa Nord – Atlantică şi Uniunea Europeană au determinat acordarea unei atenţii sporite vulnerabilităţilor datorate acestor schimbări.

Ca urmare, în timp ce Strategia de securitate naţională a României din 2001 se mărginea să definească termenul de vulnerabilitate fără a-i detalia în profunzime conţinutul, Strategia de securitate naţională din 2006 face o enumerare a acestora, menţionând şi pericolele ce pot fi generate de existenţa unei infrastructuri slab dezvoltat şi insuficient protejate.

Ceea ce lipseşte pe plan intern, în condiţiile în care accesibilitatea folosirii metodelor analitice de determinare a vulnerabilităţilor specifice infrastructurii critice din România nu mai constituie o problemă, apreciem a fi existenţa unui cadrul instituţional dedicat protecţiei infrastructurii critice care, pe de o parte, să elaboreze, prioritar, un standard de evaluare periodică a vulnerabilităţii elementelor infrastructurii critice de la noi din ţară, iar pe de altă parte, să coordoneze implementarea măsurile de protecţie adecvate.

3.2 Parteneriatului sector public – sector privat pentru asigurarea

protecţiei infrastructurii critice

În condiţiile în care punctul de plecare pentru studierea celor mai controversate probleme actuale ale societăţii, de la cele de natură economică la cele privind sănătatea publică sau învăţământul, îl reprezintă modelul concurenţial, studierea naturii relaţiei „sector public – sector privat” devine obligatorie pentru alegerea modelelor privind asigurării protecţiei infrastructurii critice.

Conform ideii consacrate că statului îi revine responsabilitatea fundamentală de a asigura protecţia vieţii şi a proprietăţii, principalele atribuţii ale acestuia privesc furnizarea cadrului legislativ de funcţionare a sectorului privat, corectarea eşecurilor sau deformările pieţii (atunci când sunt încălcate valori sociale precum echitatea sau corectitudinea) şi stimularea sau interzicerea consumului anumitor categorii de bunuri şi servicii.

Punctul de cotitură în modul de abordare a protecţiei infrastructurii critice l-a constituit creşterea ponderii sectorului privat în economie.

În cele mai avansate state ponderea sectorului privat, ca proprietari şi utilizatori ale unor elemente cheie aparţinând sectoarelor infrastructurii critice, a crescut în mod semnificativ. Se fundamentează, inclusiv în cazul asigurării protecţiei infrastructurii critice, ipoteza conform căreia rolul statului nu se limitează numai la protecţia proprietăţii şi a vietăţii, dar şi la intervenţia în alocarea resurselor limitate existente, atunci când piaţa eşuează în misiunea sa de a echilibra cerinţele cererii şi ofertei.

Ca expresie a acestor preocupări, în Strategia de securitate naţională a Statelor Unite din 16 iulie 2002, se consideră că mutaţia centrului de greutate al activităţilor economie către sectorul privat a determinat, şi determină, o reformulare şi redefinire a responsabilităţilor guvernamentale. Acest început a determina diversificarea rapidă a formelor de parteneriat public-private la nivel naţional şi internaţional.

La nivel naţional, pe măsură ce coordonarea activităţilor parteneriatului sector public – sector privat la nivel local prinde contur, se poate trece la al doilea pas, reprezentat de formarea unor centre operaţionale pentru managementul crizelor, la nivelul fiecărui sector al infrastructurii critice naţionale. Analog, considerăm necesară formarea unui centru operaţional pentru managementul crizelor, cu reprezentarea asociaţilor patronale.

Faptul că, pentru perioada 2007-2008, în Grupul de lucru interministerial pentru studierea modului de implementare a legilor europene privind infrastructura critică în România nu este reprezentat şi sectorul privat, nu poate reprezenta decât un hiatus neproductiv.

3.3 Managementul urgenţelor civile versus protecţia

infrastructurii critice, o falsă dilemă

Într-o societate modernă, una din temele majore privind protecţia infrastructurii critice o reprezintă, din punct de vedere operaţional, fixarea acestui concept în cadrul unui domeniu distinct de activitate umană.

Ca sferă de cuprindere, managementului urgenţelor civile face parte din domeniul managementului crizelor, deoarece înţelegem prin managementul crizelor procesul de aducere a crizelor sub controlul managerilor pentru a preveni sau rezolva în mod acceptabil stărilor de urgenţă, care pot avea implicaţii semnificative pentru securitatea naţională, bunăstarea economică, siguranţa populaţiei sau menţinerea ordinii publice.

Faptul că, o serie de pericole şi ameninţări la adresa infrastructurii critice naţionale – inundaţii, tornade sau atacuri cu bombe – se regăsesc şi în cazul managementului situaţiilor de urgenţă a determinat apariţia raţionamentului prin care asigurarea protecţiei elementelor de infrastructură contribuie, în mod implicit, şi la protecţia populaţiei, bunurilor materiale şi a factorilor de mediu, ca atribute ale managementului situaţiilor de urgenţă.

Ţinând cont de faptul că managementul urgenţelor civile face parte din domeniul mai complex al managementului crizelor iar asigurarea protecţiei infrastructurii critice face referire şi la problemele securităţii naţionale, iar pe de altă parte, existenţă o intersectare parţială a preocupărilor ce definesc conţinutul celor două concepte, considerăm că locul protecţiei infrastructurii critice trebuie să fie în cadrul domeniului managementului crizelor.

Se confirmă astfel alegaţia conform căreia implementarea cele două concepte nu poate duce la o dilemă, aşa cum consideră unii specialişti, deoarece nu prezintă aceleaşi caracteristici între ele.

Faptul că, în momentul actual, problematica protecţiei infrastructurilor critice este repartizată, în majoritatea ţărilor, structurilor de urgenţă civilă se datorează absenţei unei structuri cu un grad de integrare mai înalt pentru gestionarea acestei activităţi. Apreciem că, în condiţiile date, tratarea problematicii protecţiei infrastructurii critice din ţara noastră la nivelul Sistemului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă este o soluţie relativ corectă, pe termen scurt.

Pe termen mediu şi lung însă, gestionarea protecţiei infrastructurii critice în cadrul unui sistem naţional de management al crizelor devine, în mod necesar, un demers obligatoriu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.