Rezolvarea de probleme şi deciziile în grup

În timpul vieţii unui grup se iau frecvent hotărâri dintr-o mulţime de posibilităţi:

–         alegerea obiectivelor, a activităţilor şi a diferitelor faze pe care trebuie să le parcurgă;

–         alegerea unor structuri de lucru;

–         stabilirea unor răspunsuri la oferte sau cereri;

–         găsirea unor soluţii viabile la problemele cu care grupul se confruntă etc.

Cu excepţia alegerilor pur tehnice care au avantajul de a fi încredinţate unui singur individ, alegerile de genul celor de mai sus au o importanţă considerabilă în viaţa unui grup. Ele reprezintă deopotrivă reflectarea, testul şi mijlocul de experimentare a calităţii comunicării utilizate, a gradului de integrare a membrilor grupului, într-un cuvânt, a coeziunii de grup. Alegerea şi, respectiv, decizia în grup, pune întotdeauna în lumină, în grade diferite, respectul faţă de indivizii din grup şi recunoaşterea capacităţii, a valorii fiecăruia dintre ei. Obiectivul formal urmărit de grupul care acţionează şi ia decizii în cunoştinţă de cauză, dincolo de simpla selecţie a unei opţiuni, este adeziunea tuturor membrilor grupului la opţiunea care va fi reţinută de grup astfel încât coeziunea grupului în acţiunea următoare să fie maximă. Acest proces vizează evitarea nemulţumirii sau divizării grupului, optimizarea activităţilor desfăşurate în cadrul acestuia. Desigur, astfel de nemulţumiri, controverse şi chiar diviziuni pot apărea în cadrul grupului atunci când comunicarea, schimbul de opinii şi de informaţii, repartizarea sarcinilor şi a responsabilităţilor pentru efectuarea acestora etc. sunt deficitare. Raportându-ne la grupul şcolar şi la sarcina prioritară a acestuia – învăţarea, vom înţelege de ce studiile de psihologie şcolară şi, în general, cele de psihosociologie a grupului, insistă pe rezolvarea de probleme în grup şi prin intermediul grupului, iar în cazul nostru, pe învăţarea prin cooperare analizată în paragraful anterior.

Morton Deutsch, binecunoscut pentru studiile sale în domeniul conflictelor inter şi intragrupale, la care am mai făcut referiri pe parcurs, consideră că elementul cheie implicat în învăţarea prin cooperare este interdependenţa pozitivă dintre membrii grupului. Ea se poate realiza, la rândul ei, prin alte patru tipuri de interdependenţe grupale:

  • interdependenţa obiectivelor (fixarea de obiective reciproce);
  • interdependenţa sarcinilor (diviziunea muncii în grup);
  • interdependenţa resurselor (împărţirea resurselor, materialelor sau informaţiilor între membrii grupului);
  • interdependenţa recompenselor (acordarea de recompense comune).

Învăţarea prin cooperare necesită interacţiunea faţă-în-faţă între elevi, în cadrul căreia elevii pot să îşi exprime, prin comportamentele adoptate, interdependenţa pozitivă. De asemenea, ea necesită răspunderea individuală, unul faţă de altul, şi faţă de toţi ceilalţi, dar şi comunicarea deschisă şi sinceră a unor informaţii relevante între membrii grupului. La fel de importantă este focalizarea pe sarcină, iar accentul va fi pus pe evidenţierea asemănărilor şi minimalizarea diferenţelor dintre membrii grupului. Avantajele relative ale fiecăreia dintre cele două practici de rezolvare a problemelor (competitivă sau cooperativă) sunt încă discutate, dar empiric se evidenţiază poziţiile superioare ale grupurilor-clasă cooperative faţă de cele individualiste sau competitive.

În discutarea performanţei de grup, una dintre problemele fundamentale o constituie găsirea unor argumente suficient de puternice pentru a demonstra pentru ce sunt superioare celor individuale. Psihologii sociali au efectuat o serie de experimente pentru a vedea acest lucru, investigând mai ales activitatea de rezolvare de probleme. Analizând strategiile de comparare a performanţelor de grup cu cele individuale, Petru Iluţ (2004, p. 145) consideră că nu întotdeauna performanţele de grup sunt superioare celor individuale întrucât, în rezolvarea de probleme, intră în calcul şi alte variabile. Cu toate acestea, cele mai multe date experimentale aduc suficiente argumente în favoarea potenţialului rezolutiv şi creativ al grupului. Astfel, în grup are loc o compensare a competenţelor şi este favorizat fluxul asociaţiilor; unul şi acelaşi fenomen inclus în relaţii diferite îşi dezvăluie laturi şi valenţe diferite. În aceste condiţii, atunci când un membru al grupului avansează o idee, o soluţie a problemei supuse dezbaterii, aceasta poate fi preluată şi dezvoltată într-un stil mai original, mai creativ de oricare alt membru al grupului (vezi creativitatea de grup). Totodată, grupul oferă şansa de a avea numeroase feed-back-uri ale ideilor avansate, ceea ce are ca efecte reducerea numărului de erori şi fixarea răspunsurilor, deci, implicit, creşterea exactităţii soluţiilor.

Un efect pozitiv al activităţii de grup este şi acela că oamenii originali elaborează o structură închegată, dar destul de închisă, de idei şi au nevoie de confruntări permanente cu alte structuri mintale, de tip diferit, pentru a se produce o „descentrare” de pe propria viziune. Pe de altă parte, discuţia colectivă poate face ca anumite idei, până atunci numai pluzibile, să găsească noi argumente şi să devină certitudini, iar anumite opinii controversate să îşi găsească prin intermediul grupului noi căi de verificare (idem).

În sprijinul acestor afirmaţii vine şi teoria conflictului socio-cognitiv elaborată de către liderii Şcolii de psihologie socială de la Geneva, Willem Doise şi Gabriel Mugni (vezi Adrian Neculau, 1998, p. 47). Conform celor doi autori, conflictul socio-cognitiv este considerat o condiţie necesară a progresului cognitiv, la actorii unei interacţiuni. El este astfel conceput ca o sursă de schimbare nu numai a individului, a sistemul său mental, ci şi a sistemului în care el evoluează (grupul social).

Monteil (1997) acordă conflictului socio-cognitiv nu doar rolul de a accelera formarea structurilor operatorii, cum se credea la început, ci şi de a trezi interesele tânărului pentru interacţiune şi învăţare în grup. Din perspectiva clasică, învăţarea structurilor cognitive şi, respectiv, rezolvarea de probleme, era interpretată ca un proces de dezechilibrare internă a activităţii cognitive a subiectului, pentru a se putea elabora apoi un nou echilibru. Subiectul este pus – conform acestei concepţii – să exerseze o nouă schemă, conflictul şi reechilibrarea nefiind decât strict intraindividuale. În realitate însă, conflictul operatoriu are un fundament social, fapt susţinut de teoria celor doi profesori elveţieni. Dezvoltarea cognitivă a elevului are loc mai ales atunci când acesta participă la interacţiuni sociale, atunci când are posibilitatea să cerceteze împreună cu alţii, să înţeleagă, să asculte, să vină cu soluţii originale, creative.

Este şi motivul pentru care, în studiile de specialitate, rezolvarea de probleme şi performanţele de grup sunt tot mai mult analizate în strânsă legătură cu luarea de decizii în grup. Acest fapt se justifică prin aceea că, în sens larg, orice luare de decizie înseamnă rezolvarea unei probleme, iar în sens mai restrâns, uneori luarea de decizii priveşte găsirea unei soluţii corecte (de multe ori unice). Un prim aspect supus analizei îl constituie regulile care se respectă în decizia grupală: cea a unanimităţii sau regula majorităţii. Întrucât situaţia în care toţi membrii grupului sunt de acord cu adoptarea unei anumite soluţii este mai rar întâlnită, cercetările au arătat că cel mai des utilizată este regula majorităţii cu două treimi. În plus, se consideră că în viaţa reală a grupurilor, o pondere însemnată o are şi regula învingerii adevărului prin care, folosindu-se persuasiunea, argumentarea raţională ajunge să câştige o opinie, chiar dacă aceasta a fost la început minoritară (P. Iluţ, 2004, p. 180).

Elaborarea unei decizii şi adoptarea ei depind, în mare măsură, de procedurile utilizate în acest sens. Astfel, se poate recurge la prezentarea de către lider a mai multor variante, a avantajelor şi dezavantajelor fiecăreia:

  • invitarea unor specialişti;
  • tehnica brainstorming-ului;
  • procedura „votului de paie” (numărarea la începutul discuţiei de grup a opţiunilor pentru o variantă sau alta, fără ca acestea să conteze în votul final, dar simpla exprimare a părerii să influenţeze soluţia adoptată); etc.

Cercetările experimentale au demonstrat că, indiferent de procedura utilizată pentru adoptarea unei decizii în grup, există pericolul apariţiei aşa-numitului efect de „deplasare către risc” (risky-shift). El constă în faptul că grupurile pot lua decizii mai riscante decât cele pe care le-ar lua un singur individ şi se pot manifesta sub forme diferite, cum ar fi:

a)      polarizarea decizională, fenomen ce indică faptul că poziţia pe care se situează grupul în decizia finală este mult mai radicala decât părerile iniţiale ale membrilor grupului. Astfel, pe măsură ce dezbaterea problemei asupra căreia trebuie să se decidă devine tot mai aprinsă, opiniile participanţilor se radicalizează, îndepărtându-se tot mai mult de poziţiile iniţiale;

b)      gândirea în grup (groupthink), care reprezintă adoptarea necritică a unor decizii, determinată, la rândul ei, de diferiţi factori, cum ar fi:

–         gradul mare de coeziune a grupului;

–         autoritatea liderului;

–         perceperea unui pericol major din exterior la adresa grupului;

–         presiunea timpului.

Cel care a lansat acest concept, psihosociologul american Irvin Janis, a susţinut pe bază de   exemple preluate din istoria SUA, consecinţele dezastruase pe care le poate avea uneori gândirea de grup şi, respectiv, decizia în grup. Căutând o explicaţie la aceste consecinţe negative, Janis a ajuns la concluzia că fiecare membru al grupului este tentat să adopte un comportament care să conducă la protejarea grupului de pericolul disensiunilor interne prin evitarea oricărui conflict, prin susţinerea unor poziţii contradictorii. Faptul că indivizii raţionali optează împreună pentru o soluţie „iraţională” care nu le aparţine, este greu de explicat şi de aceea Janis încearcă să găsească o motivaţie cât mai plauzibilă pentru aceasta. El consideră că adoptarea unei asemenea gândiri „noncritice şi grupale”, cum o numeşte Serge Moscovici, se justifică prin solidaritatea şi spiritul de echipă care predomină în grup;

c)      efectul cunoaşterii comune (Baron et al, 1998), fenomen grupal care constă în tendinţa grupului de a discuta şi a folosi în mai mare măsură informaţiile cunoscute şi împărtăşite de toţi membrii grupului şi de a le neglija pe cele definite doar de unul sau câţiva dintre ei. Acest efect conduce, de cele mai multe ori, la o insuficientă utilizare a potenţialului informaţional al membrilor grupului şi, prin aceasta, la o decizie ce poate fi pusă sub semnul întrebării din punct de vedere al calităţii ei.

Desigur, aceste riscuri semnalate în cadrul proceselor decizionale de grup apar doar ca posibilitate, fapt care înseamnă că atunci când sunt create condiţiile pentru o activitate inovativă, creativă, aceste riscuri sunt eliminate sau, cel puţin, reduse la minim.

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Comentaţi următorul text şi desprindeţi semnificaţia sa psihosociologică: „Ori de câte ori un grup are obiectivul de a rezolva o problemă, el caută formal:

–         să modifice o situaţie pentru a o face mai conformă cu un model şi/sau mai satisfăcătoare pentru el însuşi;

–         să obţină o schimbare durabilă a situaţiei;

–         să obţină o schimbare cu cel mai mic preţ;

–         să evite efectele secundare negative ale schimbării”

(Pierre de Visscher, A. Neculau, 2001, p. 408).

  1. Identificaţi premisele pe baza cărora literatura de specialitate argumentează frecvent că grupurile sau echipele de lucru pot lua decizii de mai bună calitate decât indivizii.
  2. Analizaţi comparativ implicaţiile principalelor dezavantaje potenţiale ale procesului decizional de grup.
  3. Discutaţi implicaţiile responsabilităţii difuze, schimbările în favoarea riscului sau a conservatorismului pentru membrii unui consiliu de decizie din administraţia firmei (instituţiei şcolare).
  4. Identificaţi asemănările şi deosebirile dintre tehnica de grup nominal şi tehnica Delphi, ca principale modalităţi de îmbunătăţire a procesului decizional în grupuri (organizaţii) (vezi Gary Johns, 1996, p. 378).
  5. Comentaţi posibilitatea utilizării unui „avocat al diavolului” în stimularea managementului controverselor menite să conducă la decizii valoroase în grupul de muncă din care faceţi parte (idem, p. 376).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.