Psihosociologia grupurilor umane – obiect, problematică şi evoluţie istorică

Psihosociologia – considerată de unii autori ca fiind sinonimă cu psihologia socială (vezi Dicţionar de sociologie, 1993, p. 476) – este un domeniu interdisciplinar de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane. Floyd H. Allport, apreciat pe drept ca fondatorul psihologiei sociale ca disciplină ştiinţifică, el fiind cel care a publicat prima lucrare de acest  gen bazată pe date experimentale, considera că obiectul de studiu al acestei ştiinţe îl constituie „studiul relaţiilor reale sau imaginare dintre persoane dintr-un context social dat, în măsura în care aceste relaţii afectează persoanele implicate în situaţiile respective”. Rezultă de aici că psihosociologia are în centru ei relaţiile interpersonale ce au loc într-un context social şi au, desigur, un fundament psihologic.

Amplificarea rapidă a preocupărilor psihologilor şi sociologilor pentru studiul relaţiilor interpersonale ce iau naştere în interiorul grupului uman, a fost determinată de faptul că grupul uman, ca formă de acţiune, de echilibrare a raporturilor contradictorii şi de suport psihomoral, a început să joace un rol din ce în ce mai important în viaţa oamenilor.

Astfel, multe dintre aspectele care vizau viaţa şi activitatea indivizilor în interiorul grupului, diferitele fenomene şi procese ce se structurează la acest nivel, devin parte integrantă a problematicii unei noi ştiinţe, relativ autonome – psihosociologia grupului uman. Printre problemele pe care le studiază şi cărora încearcă să le dea o interpretare specifică, putem enumera:

  • structurile şi procesele de grup şi implicaţiile lor psihosociale;
  • factorii care influenţează dinamica grupului;
  • rolurile, atitudinile şi comportamentele sociale în cadrul grupului restrâns;
  • influenţa socială şi conformismul social;
  • comunicarea şi strucurile de comunicare intragrupală;
  • procesul decizional în grup;
  • conflictele intra şi intergrupale;
  • activitatea în grup şi formarea de echipe;
  • creativitatea şi inovaţia de grup etc.

Interesul pentru studiul grupurilor mici se manifestă cu o mai mare intensitate odată cu apariţia, la jumătatea secolului al XIX-lea, a primelor teorii psihologice sau sociologice care ajunseseră deja la concluzia că individul este un produs al grupului, iar realitatea socială este supraindividuală. Avem în vedere aportul unor pionieri ai celor două ştiinţe, cum au fost:

  • Gabriel Tarde, sociologul francez care a pus bazele psihologismului sociologic, potrivit căruia „socialul” nu ar fi decât un fenomen de interrelaţii psihice ale oamenilor, supuse legilor imitaţiei, opoziţiei şi adaptării, în cadrul unui sistem de echilibru dinamic în continuă transformare;
  • Georg Simmel, sociologul german considerat fondatorul relaţionismului şi formalismului sociologic, conform căruia viaţa socială este o realitate obiectivă a cărei esenţă o constituie interacţiunea şi interrelaţiile ce iau naştere între indivizi în cadrul grupurilor sociale;
  • Emile Durkheim, sociologul francez care a pus bazele sociologiei moderne prin elaborarea unor teorii valoroase asupra socializării individului, a anomiei sociale, a conformismului social etc.; îndeosebi teoriile sale privind solidaritatea socială şi simbolurile sociale au contribuit, în mod hotărâtor, la interpretarea proceselor colective şi, mai ales, a „grupurilor restrânse” (familia şi clasa de elevi);
  • Sigmund Freud, psihologul austriac, care prin metoda sa psihanalitică a influenţat o mare parte dintre psihosociologii interesaţi de studiul fenomenelor de schimbare prin metode de grup şi de procesul de influenţă în grup;
  • Wilhelm Wundt, psihologul german de numele căruia este legată nu numai înfiinţarea primului laborator de psihologie experimentală, dar şi un mare număr de studii de psihologie socială consacrate cercetării psihologiei indivizilor reuniţi în colectivităţi.

Cercetările psihosociologice au cunoscut o dezvoltare şi mai mare odată cu primele decenii ale secolului XX mai cu seamă în SUA unde accentul este pus pe studiul proceselor cognitive şi a influenţei pe care o exercită grupul asupra judecăţilor, opiniilor şi atitudinilor individului. Studiind relaţiile interpersonale (îndeosebi cele preferenţiale) ce se constituie în cadrul microgrupurilor, sociologul american de origine română Jacob Levy Moreno a elaborat o serie de tehnici de măsurare a acestor relaţii punând astfel bazele sociometriei (ca terapeutică de grup pentru reducerea confliectelor interpersonale – vezi „psihodrama” şi „sociodrama”).

După 1940, cercetările sociologului american Kurt Lewin şi ale şcolii pe care a întemeiat-o vor duce la apariţia teoriei „dinamicii grupurilor” care avea să se constituie mai târziu în disciplină psihosociologică menită să studieze ansamblul schimbărilor adaptative care se produc în structura de ansamblu a unui grup ca urmare a interacţiunilor din cadrul acestuia.

De-a lungul evoluţiei ei, în psihosociologia grupului s-au conturat numeroase orientări teoretice (behavioristă, cognitivistă, dinamică, gestaltistă, pragmatist-funcţionalistă ş.a.) şi s-a propus un mare număr de ipoteze explicative şi teorii (teoriile disonanţei cognitive şi a comparării sociale ale lui Festinger, teoria realizării de grup a lui Stogdill, teoria rolului social a lui Linton, teoria grupului de referinţă a lui Merton, teoria minorităţilor active a lui Moscovici, teoria schimbării atitudinale a lui Hovland ş.a.) – pentru detalii vezi lucrarea „Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană”, 1988, autor: P. Golu. În ţara noastră, psihologia socială a avut „o evoluţie contradictorie, cu momente de sincronizare europeană şi nord-americană, dar şi cu perioade de declin, de ideologizare forţată” (S. Chelcea, 1993). De reţinut însă este faptul că, aşa cum remarca Traian Herseni, psihologia românească nu a început cu psihologia individuală, ci cu cea socială.

Dacă în prima perioadă de dezvoltare a psihologiei sociale în ţara noastră (până la primul război mondial) accentul era pus pe analiza diferitelor teorii psihologice ale „momentului” (de pildă, lucrarea lui Nicolae Vaschide, „Psihologia socială. Legile psihologice ale imitaţiei” apărută în anul 1900 la Paris), începând cu perioada interbelică apar lucrări de psihologie socială propriu-zise, elaborate pe baza studierii realităţilor sociale româneşti (de pildă, „Inteligenţa socială şi psihologia conducătorului” de Gr. Popa în 1935 sau „Adaptarea socială” de Fl. Ştefănescu-Goangă şi Al. Roşca în 1938). Între anii 1923 – 1938, Mihai Ralea predă la Universitatea din Iaşi un curs de psihologie socială pe baza căruia, după cel de-al doilea război mondial, publică împreună cu Traian Herseni, lucrarea „Introducere în psihologia socială”.

Perioada 1948 – 1965 a constituit, din păcate, faza de declin a psihologiei sociale româneşti, când psihosociologiei şi sociologiei nu i se mai recunoaşte statutul de ştiinţă. După această perioadă, psihologia socială este reintrodusă în sistemul învăţământului superior, pentru ca anul 1982 să culmineze cu desfiinţarea Institutului de Psihologie, fapt care a prejudiciat, într-o mare măsură, cercetările de psihosociologie de mai târziu. După 1990, la fel ca şi în alte domenii ale ştiinţei, situaţia s-a îmbunătăţit considerabil asistând astăzi la o adevărată „explozie” a cercetărilor din domeniul psihosociologiei în general, a psihosociologiei grupului uman în particular (vezi lucrările din lista bibliografică apărute în România după 1990).

Un moment de referinţă îl constituie apariţia lucrării „Un secol de psihosociologie” (1999) elaborată de cunoscutul profesor Septimiu Chelcea. El denumeşte psihosociologia ca fiind „câmpul de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii prezente sau trecute, reale sau imaginare a comportamentelor umane în context social” şi este convins de faptul că astăzi, această disciplină nu mai poate fi considerată o „rudă săracă” a psihologiei sau sociologiei (S. Chelcea, 1999, p.3). Aceasta pentru că dintr-o ştiinţă de graniţă, ea a devenit în utlimele două decenii o ştiinţă interdisciplinară, constituindu-se nu numai la intersecţia psihologiei cu sociologia, ci şi din conexiunea ei cu ştiinţele politice şi juridice, economice şi tehnice etc. Psihosociologia nu este şi nu trebuie să fie numai interdisciplinară ci şi transculturală. Acest lucru se realizează sub ochii noştri prin colaborarea specialiştilor din diferite ţări şi cu diferite orientări. Un exemplu îl constituie realizarea în România a unui tratat de psihosociologie, rod al colaborării unor cercetători şi profesori din Belgia, Elveţia, Franţa, Italia, Spania şi România (A. Neculau, coord., 1996). De asemenea, la Iaşi, prin grija profesorului A. Neculau s-a publicat în anul 1996 lucrarea lui Gilles Ferréol de la Universitatea din Poitiers, intitulată „Minoritari, marginali, exclusivi”. În acelaşi timp, lucrările lui Serge Moscovici, Gabriel Mugu sau W. Doise şi alţii reprezintă încă un argument în susţinerea afirmaţiei că psihosociologia este o ştiinţă aflată în prim plan, iar în România, după 1990, a găsit un teren propice pentru afirmare.

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Identificaţi cel puţin trei argumente pentru a demonstra statutul de ştiinţă al psihosociologiei grupurilor.
  2. Încercaţi să realizaţi o paralelă între psihologismul sociologic fundamentat de către Gabriel Tarde şi relativismul şi formalismul sociologic al căror iniţiator a fost sociologul german Georg Simmel.
  3. Argumentaţi rolul principalelor orientări teoretice elaborate în cadrul psihologiei / psihologiei sociale (behaviorismul, cognitivismul, gestaltismul, psihanaliza, pragmatism-funcţionalismul ş.a.) în constituirea psihosociologiei grupurilor.
  4. Comentaţi următorul text: „(…) psihosociologia nu se substituie nici uneia dintre ştiinţele socio-umane, chiar dacă uneori interesul ei de studiu se îndreaptă asupra domeniului, considerat tradiţional, al psihologiei, sociologiei, antropologiei, pedagogiei etc. Distinctă este şi perspectiva în care este abordat respectivul fenomen sau proces.

–         Cum şi cu ce rezultate se soldează interacţiunea comportamentală?

–         Cum influenţează comportamentul meu acţiunea celorlalţi?

–         Cum modifică activitatea mea prezenţa altuia? Care este mecanismul?

–         Ce rezultă din prezenţa laolaltă a oamenilor?

–         Ce efect au asupra unui individ comportamentele trecute ale altora?

Acestea sunt întrebări principale pe care şi le pun psihosociologii” (S. Chelcea, 1999, p.4).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.