Grupul uman şi interacţiunea socială

1. Grupul uman şi particularităţile sale

În afară de cerinţele omului ca fiinţă biologică, ce ele însele sunt safisfăcute în mod social, există o serie de alte cerinţe, de natură spirituală (cum ar fi nevoia de prestigiu şi de recunoaştere socială) care presupun o adaptare progresivă la condiţiile vieţii colective, transformarea omului în persoană şi personalitate socială. Odată realizat acest proces, prin intermediul învăţării, al comunicării cu alţii, individul trebuie să îşi asimileze cerinţele vieţii de grup, coordonându-şi şi integrându-şi acţiunile sale cu acţiunile altor indivizi. Gruparea indivizilor în colectivităţi mai mult sau mai puţin organizate este aşadar o cerinţă legică pentru existenţa şi dezvoltarea societăţii, a fiinţei umane.

Fenomenul grupărilor umane este foarte diversificat. El subsumează atât ansambluri naturale (familia, neamul, clanul), genealogic date, cât şi pe cele istoric constituite (trib, popor, naţiune, clasă socială); atât grupări spontane (mulţime), cât şi grupări organizate „cu scop”, dar mai ales grupuri sociale propriu-zise, bine conturate şi structurate. De aceea, vom înţelege că noţiunea de „grup social” este foarte abstractă şi generică şi ca atare este necesară o minimă clasificare şi analiză a principalelor tipuri de grupuri:

  1. după ordinul de mărime:

a)      grupuri mici (până la 25-30 de membri) cum ar fi de pildă familia, grupurile de elevi;

b)      grupuri mijlocii (de ordinul zecilor şi sutelor);

c)      grupuri mari (grupuri profesionale, clase sociale);

  1. după natura relaţiilor dintre membrii componenţi (vezi contribuţia lui C. H. Cooley):

a)      grupuri primare, în cadrul cărora indivizii stabilesc relaţii calde, personale, de cooperare (asociere intimă, „faţă în faţă”); rezultatul acestei asocieri intime, psihologice, constă într-o anumită fuziune a individualităţilor într-un întreg comun, astfel încât individualitatea unuia devine viaţă comună şi scopul grupului (apare astfel un fel de simpatie şi de identificare reciprocă pentru care expresia „noi” este o „expresie naturală” – C. H. Cooley); exemple: familia, grupul de prieteni;

b)      grupuri secundare, ce se definesc prin relaţii impersonale, contractuale şi formale, lipsite de intimitate şi afecţiune. Dacă în grupurile primare coeziunea dintre membrii grupurilor se bazează pe relaţii directe şi pe o angajare personală reciprocă, pe un înalt nivel al identificării membrilor cu grupul, cele secundare dispun de o coeziune socială mai slabă, nepersonalizată, întreţinută de cooperarea care rezultă din diviziunea rolurilor şi sarcinilor. Astfel de grupuri sunt, de exemplu, asociaţiile profesionale, marile organizaţii economice, politice etc.;

  1. după tipul şi natura normelor care reglementează viaţa de grup:

a)      grupuri formale, în cadrul cărora normele de conduită ale membrilor grupului sunt înscrise în regulamente şi statute de funcţionare iar liderii lor sunt numiţi (aleşi) potrivit unor reglementări statutare;

b)      grupuri informale, care se dezvoltă şi funcţionează paralel cu cele formale (uneori se suprapun celor formale, în sensul că nu stânjenesc activitatea instituţionalizată, alteori dimpotrivă, intră în conflict cu acestea). Aceste grupuri sunt de mărime mică şi se constituie spontan pe baza afinităţilor şi contactelor personale, urmărind scopuri consonante, paralele sau chiar opuse grupurilor formale în cadrul cărora se formează. Ele pot acţiona în mod organizat, însă după norme proprii, neînscrise în acte instituţionale. Sunt, în mare măsură, grupuri de „opinie”, reunind indivizi care împărtăşesc în comun anumite aprecieri, emoţii etc. despre problemele vieţii sociale şi despre activitatea instituţiei. Se reunesc în jurul unor lideri recunoscuţi în mod spontan, fără un statut oficial;

  1. după structura şi funcţiile mediului social-valoric în care indivizii sunt integraţi; din acest punct de vedere Robert Merton distinge:

a)      grupul de referinţă, prin care înţelege un anumit set de statusuri şi valori stabilite anterior pe care indivizii le pot adopta (grup de referinţă pozitiv) sau le pot respinge (grup de referinţă negativ). Grupul de referinţă este astfel grupul la care individul se raportează psihologic, orientându-se în raport cu valorile şi normele grupului respectiv, care îi serveşte individului ca sistem de apreciere a altora şi a sa ca sursă a formării orientărilor sale valorice. Grupul de referinţă a devenit astăzi o noţiune esenţială în înţelegerea proceselor formării autoaprecierilor, fiind larg utilizată pentru a explica fenomene cum sunt: inconsecvenţele conduitei individului în condiţiile unui nou context social, manifestarea criminalităţii în rândul minorilor, dilema persoanei marginale, conflictele intra şi intergrupale etc. Iniţial, termenul a fost introdus în anul 1942 de către M. N. Hyman (adept al orientării interacţioniste în psihosociologie) în legătură cu cercetarea reprezentărilor persoanei despre statusul propriu în comparaţie cu statusul altor pesoane. Rezultatul comparaţiei este o autoapreciere a statusului pe care Hyman o tratează ca pe o variabilă dependentă, în sensul că autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de referinţă;

b)      grupul de apartenenţă este grupul la a cărui activitate participă individul şi de care, în mod subiectiv, este legat. În ştiinţele socioumane se mai operează şi distincţia dintre in-group şi out-group, adică cei ce sunt în interiorul unui grup şi ceilalţi, din afara lui, dintre „noi” şi „ei”. Distincţia – aşa cum apreciază Petru Iluţ (2004, p. 138) – nu indică o simplă separare fizică, o apartenenţă formală, ci incumbă un complex de reprezentări şi sentimente, ce determină comportamente specifice. Astfel, o serie de experimente au demonstrat faptul că se confirmă existenţa efectelor de favorizare a imaginii in-group-ului, inclusiv în procesele atribuţionale: ratările şi insuccesul celorlalţi sunt datorate trăsăturilor lor interne (lene, prostie, neseriozitate etc.), pe când succesele se datorează factorilor externi (ajutorul dat de alţii, norocul etc.) şi invers, pentru „noi” (justificăm nerealizările prin ghinion, „conspiraţii”, iar succesele le trecem în contul nostru).

În literatura psihosociologică vom întâlni, desigur, şi alte clasificări sau aprecieri cu privire la esenţa şi specificul grupului social. Concluzionând însă, vom aprecia, ca şi P. Iluţ (op. cit. p. 138), că grupul este socotit o unitate socială constituită din mai mulţi indivizi ce au ca note caracteristice:

  • relaţii nemijlocite („faţă în faţă”) de interacţiune şi dependenţă reciprocă;
  • scopuri şi activităţi comune care presupun structurarea în statusuri şi roluri diferite;
  • dezvoltarea de valori şi norme comune, care reglează comportamentele membrilor săi;
  • conştiinţa apartenenţei la grup, sentimentul de „noi”.

Din aprecierea anterioară rezultă şi o altă concluzie, la fel de importantă şi anume că orice grup social presupune cu necesitate procese de interacţiune umană, cât şi exercitarea unor influenţe de la unitatea grupului spre individualităţile grupate.

2. Interacţiunea socială – forţa internă a acţiunii colective

Termenul de interacţiune a fost consacrat de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago (R. E. Park, E. W. Burgess, G. H. Mead, W. Thomas) şi desemnează adecvarea reciprocă şi continuă a acţiunilor (comportamentelor) „actorilor” aflaţi într-o situaţie interacţională pe care ei o definesc în termenii unui sistem de simboluri împărtăşite; interacţiunea presupune o relaţie ego-alter în care „actorul” interpretează (atribuie semnificaţii) atât comportamentul celuilalt, cât şi propriul comportament, iar pe baza acestei interpretări îşi acomodează reacţia la comportamentul partenerului; interacţiunea implică, aşadar, producere, prelucrare şi comunicare de semnificaţii şi „materializarea” acestora în conduite observabile (E. Stănciulescu, 1996, p. 200).

În cadrul oricărui grup, în funcţie de modurile de influenţare reciprocă, se disting trei forme de influenţare socială: cooperarea, opoziţia şi acomodarea. Cooperarea se produce atunci când interesele şi orientările acţiunilor individuale sunt similare sau comune, pe când opoziţia se constituie în condiţii de diferenţiere şi divergenţă. Opoziţia poate lua forma competiţiei sau conflictului. Acomodarea este interacţiunea socială care rezultă din modificarea sau ajustarea acţiunilor în vederea creşterii gradului lor de compatibilitate. Aici intervine un proces de negociere intersubiectivă implicită sau explicită menit să reducă divergenţele de orientare şi să sporească gradul de „cuplare” a acţiunilor individuale.

Toate cele trei forme de influenţare socială pot fi mai bine evidenţiate dacă, pe baza unei analize structural-sistemice a grupului social, vom surprinde principalele tipuri de interacţiuni ce iau naştere în cadrul sistemului: grup social. Astfel, analiza noastră va porni de la aprecierea conform căreia orice grup social este un sistem complex de procese şi fenomene care prezintă aceleaşi caracteristici pe care le posedă orice sistem cu autoreglare, adică:

  • caracterul dinamic (are capacitatea de modificare a stării sale interne ca rezultat al influenţei factorilor externi, ca efect al interacţiunilor dintre elementele componente);
  • caracterul deschis (sau relativ deschis) vizează disponibilitatea grupului de a realiza schimburi energetice şi informaţionale cu mediul în care fiinţează, fapt care îi asigură o funcţionalitate normală şi dezvoltarea capacităţii de adaptare;
  • caracterul complex exprimă faptul că în cadrul grupului se manifestă o diversitate de procese şi fenomene care interacţionează şi se determină reciproc. Complexitatea este dată atât de numărul mare al elementelor şi factorilor care intervin în viaţa de grup, cât şi de multitudinea conexiunilor existente între aceste componente;
  • caracterul selectiv în raport cu stările posibile, semnifică tendinţa grupului de a manifesta o anumită selectivitate în raport cu aceste stări, tinzând să se delimiteze de mediu şi să îşi conserve propria identitate.

Întrunind caracteristicile unui sistem deschis, grupul social poate fi reprezentat grafic sub forma unui model teoretic ce va cuprinde, în conformitate cu teoria sistemelor cibernetice cu autoreglare, patru componente principale:

  • un ansamblu de intrări;
  • un ansamblu de ieşiri;
  • un operand care transformă intrările în ieşiri;
  • sistemul legăturilor inverse (feed-back-urile) care asigură echilibrarea şi autoreglarea sistemului-grup.

A)    Intrările reprezintă ansamblul influenţelor externe care se exercită asupra grupului, precum şi unele caracteristici ale mediului fizic şi social care apar pentru membrii grupului ca date obiective de care trebuie să ţină seama şi la care să se adapteze. Una dintre mărimile principale de intrare o constituie sarcina grupului şi cerinţele acestuia şi are în vedere:

–         tipul sarcinii, care determină structura relaţiilor funcţionale din cadrul grupului;

–         exigenţele cantitative şi calitative referitoare la realizarea sarcinii;

–         locul şi rolul pe care sarcina îl are în cadrul unor obiective mai largi;

B)     Operandul reprezintă acea parte a sistemului care permite transformarea intrărilor în ieşiri, asigurând funcţionarea acestuia; într-un sens mai restrâns, el corespunde grupului propriu-zis (membrilor grupului şi interacţiunilor dintre aceştia). Se disting trei niveluri ale operandului:

a)      compoziţia care se referă la:

–         mărimea grupului;

–         personalitatea membrilor grupului;

–         caracteristicile sociale ale membrilor grupului (mediul social de provenienţă, gradul de instruire, situaţia familială, sistemul relaţiilor extragrupale etc.);

b)      structurile proceselor de grup:

–         structura activităţii (procesul realizării sarcinii);

–         structura cognitiv-axiologică (procesul de cunoaştere şi valorizare);

–         structura socio-afectivă (procesele afective interpersonale);

–         structura comunicaţiei (procesul de comunicare);

–         structura puterii (procesul de influenţă interpersonală);

–         structura motivaţional-atitudinală (procesele motivaţionale şi de elaborare a atitudinilor membrilor grupului);

c)      fenomenele de grup:

–         stilul de conducere al liderului;

–         climatul psihosocial al grupului;

–         coeziunea;

–         conflictele intragrupale;

–         conflitele de rol etc.

C)    Ieşirile desemnează, de regulă, funcţiile generale ale sistemului; în cazul nostru, funcţiile grupului ar consta în:

–         realizarea sarcinii;

–         satisfacerea trebuinţelor individuale ale membrilor grupului;

–         menţinerea şi dezvoltarea grupului (adaptarea sa din ce în ce mai adecvată la condiţiile în continuă schimbare ale mediului intern şi extern);

–         relaţionarea cu mediul extern (influenţele pe care grupul le exercită asupra mediului extern, social şi natural şi în raport cu care se constituie puterea şi prestigiul grupului).

Mărimile de ieşire se intercondiţionează reciproc, astfel încât, în final, se realizează un echilibru dinamic care asigură funcţionalitatea sistemului-grup.

D)    Legăturile inverse sunt cele care asigură autocorecţia şi echilibrarea sistemului-grup, atât în plan intern, între diferitele componente ale sale, cât şi în plan extern, în raport cu mediul social şi natural.

Funcţionarea şi, respectiv, echilibrarea sistemului-grup, va fi optimă atunci când ansamblul de interacţiuni ce iau naştere în cadrul acestuia vor fi orientate spre realizarea scopului general pe care grupul îl urmăreşte. De altfel, pornind de la această idee, dar şi de la o analiză sistemică a grupului (considerat „un ansamblu de elemente în interacţiune dinamică, organizate în funcţie de un scop”), câţiva psihologi şi sociologi canadieni au introdus noţiunea de grup optimal (vezi Yves Saint-Arnaud în „Dinamica grupurilor”, Editura Polirom, 2001, p. 266; autori: Pierre De Visscher şi Adrian Neculau). Această noţiune este opusă noţiunii de grup ideal şi doreşte să evidenţieze necesitatea studierii grupului real, din viaţa cotidiană, pus de fiecare dată în situaţia de a rezolva probleme, de a depăşi o situaţie dată prin optimizarea interacţiunilor ce îi sunt proprii.

Cunoscută sub denumirea de „teoria grupului optimal”, ea afirmă că interacţiunea se manifestă în jurul a doi poli: în relaţiile dintre membri şi în perceperea unei ţinte comune. Din această perspectivă, grupul uman este definit ca fiind „câmpul psihologic produs de interacţiunea a trei sau mai multe persoane reunite printr-o relaţie directă în căutarea, definirea sau urmărirea unei ţinte comune: interacţiunea fiecăreia dintre aceste persoane cu ţinta comună şi interacţiunea persoanelor între ele” (Yves Saint-Arnaud, 2001, p. 272). Modul în care se constituie şi funcţionează aceste interacţiuni va putea fi pus însă mai bine în evidenţă dacă se vor analiza, în profunzime, structurile şi procesele de grup ce iau naştere în cadrul acestuia.

Aplicaţii şi teme pentru reflecţie

  1. Enumeraţi cel puţin trei note definitorii ale conceptului de „grup social”.
  2. Explicaţi în ce constă specificul grupului de referinţă.
  3. Explicaţi în ce constă distincţia între in-group şi uot-group.
  4. Argumentaţi şi exemplificaţi deosebirea dintre cele trei forme principale de influenţare socială: cooperarea, opoziţia şi acomodarea.
  5. Comentaţi cele şapte caracteristici „obligatoriu de luat în seamă” de către cel care doreşte să califice un conglomerat de persoane drept „grup restrâns”.

a)      o unitate de timp şi de loc care presupune o relativă proximitate şi o distantă interindividuală minimală;

b)      o raţiune de a fi şi de a rămâne împreună;

c)      un destin relativ comun;

d)      posibilitatea formării unei percepţii şi a unei reprezentări a fiecăruia dintre membri despre ceilalţi;

e)      perceperea unei anumite „grupalităţi” observată de membrii grupului şi/sau de persoanele exterioare;

f)        posibilitatea unei interacţiuni şi a unei comunicări efective, verbale sau nonverbale;

g)      o durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituţionalizare să poată fi demarat.

(după J. C. Abric, 2002, p. 79).

  1. Realizaţi o analiză din perspectivă structural-sistemică a grupului şcolar şi a grupului de muncă ţinând cont de conţinutul celor patru subsisteme care le compun (subsistemul intrărilor, subsistemul ieşirilor, subsistemul operandului, subsistemul conexiunilor inverse).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.