Omilii lui Lazar

Despre anatemă

Cuvine-se să ne învăţăm a nu aduce sub blestem

nici pe cei vii, nici pe cei morţi

1. V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaşte pe Dumnezeu, şi v-am vorbit pe cât se poate arătându-vă cu texte din Scriptură şi cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeieşti este cu totul de nepătruns chiar şi puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viată netrupească şi fericită. Cu toate acestea noi, care du­cem o viată uşuratică şi stricată, noi, care ne lăsăm robiţi de tot felul de păcate, căutăm să cunoaştem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Având ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată şi dorinţa de a afla slavă deşartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gândim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dum­nezeieştii Scripturi şi Părinţilor, ci târâţi, ca de un şuvoi de apă, de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atât de mare.Dar, iată, să vă vorbesc acum şi cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-l socoate păcat, ca să pun frâu prin aceasta gurilor celor neînfrânate şi să dau pe fată boala celor care se folosesc, Ia întâmplare, de acest cuvânt.

Viata noastră a ajuns într-atât de păcătoasă, încât, deşi suntem căzuţi atât de jos, nu ne mai dăm seama că sun­tem în cele mai mari păcate. S-au împlinit cu noi cuvintele prooroceşti: „De la picioare până la cap, nimic… nu e neatins: răni,  vânătăi, bube deschise; nici oblojeli, nici fese, nici untdelenm, nimic care să le vindece”(Isaia 1,6).

De unde să-mi încep vorba despre acest păcat? De la poruncile rânduite de Stăpânul nostru sau de la neştiinţa şi nepăsarea voastră? N-am să fiu oare luat în râs de unii grăind astfel? N-am să par că mi-am ieşit din minţi? N-am să fiu oare acoperit de ocară fiindcă am de gând să vor­besc de aceste lucruri pline de mâhnire şi vrednice de la­crimi? Dar ce-aş putea face? Sufăr, mi se sfâşie sufletul, mi se rupe inima de durere când văd atâta nepăsare, cum întrecem în nelegiuire pe iudei, şi în necredinţă, pe păgâni. Când ies în lume,  văd oameni care n-au mintea luminată de dum­nezeiasca Scriptură şi care nu cunosc câtuşi de puţin Scriptura – pe cele mai multe le trec sub tăcere, fiindu-mi ruşine să le spun -, oameni nesăbuiţi şi flecari, neînţelegand nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau ade­verire”(I Timotei 1,7), ca unii care îndrăznesc să ne dea o învăţătură despre credinţă şi să aducă sub blestem ceea ce nu ştiu, încât cei străini de credinţa noastră ne iau în râs că nu suntem în stare să îngrijim de o bună vieţuire şi nici n-am fost învăţaţi să facem fapte bune.

2. Vai, ce nenorocire! „Că mulţi drepţi şi prooroci au dorit să vadă cele ce vedem noi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auzim, şi n-au auzit”(Matei 13,17). Şi noi ne batem joc de ele! „Luaţi aminte”, rogu-vă, „la cele auzite, ca nu cumva să că­dem”(Evrei 2,1). Dacă porunca grăită prin îngeri s-a adeverit şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa de pedeapsă noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire?

Spune-mi, care-i lucrarea harului evanghelic? Pentru ce a venit Fiul lui Dumnezeu în trup? A venit oare ca să ne fim potrivnici unii altora? Invăţătura lui Hristos, întru totul mai desăvârşită decât Legea (veche), cere de la noi mai multă dragoste de oameni. In Legea veche se spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti”(Levitic 19,18); în Legea nouă, însă, se spune să-ţi pui sufletul pentru aproapele tău(cf. Ioan 15,13).  Ia aminte la Hristos grăind:   „Un om oarecare cobora din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l pe el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. Asemenea şi un levit, ajungând la acel loc şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele unt­delemn şi vin; şi, punându-l pe dobitocul său, I-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, ieşind şi scotând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Poartă grijă de el şi, orice vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îţi voi da fie. Deci care dintre aceştia trei ti se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel ce a făcut milă cu el. lar lisus i-a zis lui: Mergi de fă şi tu asemenea!”(Luca 10, 30-37). lată, cât e de mirare! N-a numit „aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învăţăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el I-a numit „aproapele”, pentru că Ia el s-a găsit milă.

Cuvintele acestea sunt ale Fiului lui Dumnezeu; iar pe acestea le-a împlinit cu fapte când a venit pe pământ, căci n-a murit numai pentru prieteni şi pentru ai Lui, ci şi pen­tru duşmani, pentru tirani, pentru înşelători, pentru cei ce L-au urât, pentru cei ce L-au răstignit, pe care-i ştia mai înainte de întemeierea lumii că aşa vor fi; i-a ştiut mai dinainte, şi totuşi i-a zidit într-Insul, fiind biruită preştiinta de bunătate. Pentru aceştia Şi-a vărsat Sângele Lui, pentru aceştia a primit junghiere. Că spune Domnul: „Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu”.(Ioan 6,51)

Şi Pavel spune aceasta în epistola sa: „Căci vrăjmaşi fiind, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”(Romani 5,10). Şi iarăşi, în Epistola către Evrei, spune că a gustat moartea pentru toţi oamenii(cf. Evrei 2,9).

Aşadar, dacă Hristos a săvârşit aceste fapte, iar Biserica    împlineşte pildele acestor fapte făcând în fiecare zi rugăciuni pentru toţi oamenii, cum îndrăzneşti tu să dai anatemei?

Te întreb: Ce vrea să însemne cuvântul acesta pe care-l spui: „Să fie anatema!”? Ştii oare ce spui? Iţi dai seama ce grăieşti? Cunoşti puterea acestui cuvânt?

Vei găsi, într-adevăr, în Scriptura cea de Dumnezeu in­suflată rostindu-se „anatema” peste Ierihon: „Şi toată cetatea aceasta îi va fi anatema (va fi pusă deoparte) Domnului Dumnezeului tău’507. Şi până în ziua de azi este printre noi acest obicei, să se spună: „Cutare a făcut aceasta, a făcut anatemă (ofrandă) în acest loc”. Oare aceasta să fie anatema pe care tu o rosteşti? Nu! Căci prin această anatemă se înţelege o faptă bună, un dar făcut lui Dumnezeu. Tu, însă, ce vrei să spui când rosteşti: „anatema!”? Iată ce vrei să spui!: „Să fie dat diavolului, să nu mai aibă parte de mântuire, să ajungă străin de Hristos!”.

3. Cine eşti tu de ti-ai luat această stăpânire şi această mare putere? La ziua judecăţii Fiul lui Dumnezeu va sta pe scaunul de judecată şi va pune oile de-a dreapta Sa, şi caprele, de-a stânga(cf. Matei 25,33). Pentru ce ţi-ai luat o râvnă atât de mare, cu care a fost învrednicită numai ceata Apostolilor şi cu care au fost, cu adevărat, după toată rânduiala, urmaşii lor, plini de har şi de putere? Aceştia, păzind cu toată luarea-aminte porunca lui Hristos, ca şi cum şi-ar fi scos ochiul cel drept(cf. Matei 5, 29), aşa alungau pe eretici din Biserică.

Aceasta arată marea lor milă şi durere; căci se taie un mă­dular de seamă. Pentru aceea l-a şi numit Hristos „ochiul cel drept”, pentru a arăta mila celor care-l alungau pe cel potrivnic dreptei-credinte. De aceea Apostolii şi urmaşii lor au fost, şi în această privinţă ca şi în toate faptele lor, cu multă luare-aminte: condamnau şi alungau ereziile, dar nu aduceau pe nici unul dintre eretici sub blestem. Se pare că Apostolul Pavel a fost silit numai în două împrejurări să ros­tească anatema; dar n-a dat anatemei pe cineva anume: o dată în Epistola către Corinteni, spunând: „Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul nostru lisus Hristos, să fie anate­ma!”(I Corinteni 16,22), şi altă dată în Epistola către Galateni: „Dacă cine­va vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema!”(Galateni 1,9).

Cu ce te-mpotriveşti? Ceea ce nimeni din cei ce au primit această putere n-a făcut şi nici n-a îndrăznit să facă, aceea îndrăzneşti să faci tu, lucrând împotriva tainei iconomiei întrupării şi a pătimiiri mântuitoare a Domnului şi luând-o înaintea judecăţii împăratului?

Vreti să aflaţi ce a grăit un sfânt, unul de mai înainte de noi, un urmaş al Apostolilor, care a fost învrednicit şi de mucenicie(Referire la Ignatie Teoforul)? Acest sfânt, ca să arate cât de greu este cu­vântul: „Să fie anatema!”, s-a folosit pentru aceasta de o pildă. „După cum un om de rând care se îmbracă în pur­pură împărătească – spune el – este ucis ca uzurpator, şi el, şi cei ce l-au ajutat, tot astfel şi cei ce, slujindu-se de poruncile Domnului aduc sub blestemul Bisericii pe un om, aduc asupra lor cea mai mare pierzanie, pentru că răpesc dreptul de judecător al Fiului”. Socotiţi oare că este o faptă fără însemnătate a osândi pe cineva cu o astfel de sentinţă, înainte de vremea judecăţii şi înainte de Judecător? Cuvân­tul acesta, „anatema”, prin înţelesul pe care-l are ne separă cu totul de Hristos.

Dar oamenii care sunt într-atât de păcătoşi, ce-şi spun? „Acela este un eretic, spun ei, în el îşi are sălaş diavolul, grăieşte nedreptate împotriva lui Dumnezeu, iar prin cuvin­tele lui ademenitoare şi prin înşelăciunea lui deşartă a dus pe mulţi în prăpastia pierzaniei. Pentru aceasta a fost izgo­nit de Sfinţii Părinţi dascălul lui, care a tăiat din trupul Bise­ricii”, înţelegând prin aceasta fie pe Paulin(In text: Paulian), fie pe Apolinarie(PG 48, 949, nota a).

Apostolul spune: „Să dea învăţătură, certând cu blân­deţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da lor Dum­nezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia”(II Timotei 2, 25-26),  întinde mreaja dragostei,  nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să  fie  binele  tuturora!  Aruncă  undiţa  cea  plăcută  a dragostei, şi astfel, cercetând cu ea cele ascunse, scoate din prăpastia pierzării pe cel pe care îl îneacă gândurile sale. Păruta lui învăţătură bună vine sau din prejudecată, sau din neştiinţă. Arată-i că învăţătura lui e străină de învăţătura încredinţată de Hristos Sfinţilor Apostoli.  Iar dacă omul care s-a abătut din calea cea dreaptă va voi să primească sfatul tău, el, după cuvântul proorocului, cu viată va vieţui(cf. Iezechiel 3,21), iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău. Dar dacă nu vrea, ci stăruie în îndărătnicia lui, tu, ca să nu te acoperi de vină, mărturişeşte-ţi numai credinţa ta, cu îndelungă răbdare şi bunătate, ca să nu-ti ceară Judecătorul din mâna ta sufletul lui. Nu fi cu ură, nu-i întoarce spatele, nu-l prigo­ni! Dimpotrivă, arată-i dragoste curată şi adevărată. Câştigă-i dragostea! De n-ai avea alt folos, acesta este marele folos, acesta-i marele câştig, că vă jubiti unul pe altul, că aţi în­văţat să fiţi ucenici ai lui Hristos. Căci spune Hristos: „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste unii fată de alţii”(Ioan 13, 35).

Apostolul a arătat că, dacă nu e dragoste, nimic nu foloseşte: nici cunoaşterea tainelor dumnezeieşti, nici credinţa,   ori darul proorociei, ori sărăcia de bună voie, nici mucenicia pentru Hristos. Că spune Apostolul: „De-aş avea toate tainele şi toată ştiinţa şi credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Şi de-aş grăi în limbi îngereşti şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dragostea îndelung rabdă, nu se semeţeşte, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”(I Corinteni 13,2,1,3,4,5,7).

4. Nimeni dintre voi, mult iubiţilor, n-a avut atâta dra­goste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel! Nimeni dintre oameni, afară numai de el, n-a fost cu îndrăznire a rosti asemenea cuvinte; îi ardea sufletul spunând: „Implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos,  în  trupul meu”(Coloseni 1,24); şi: „Că aş fi dorit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei”(Romani 9,3) şi, iarăşi: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab?”(II Corinteni 11,29). A avut atâta dragoste pentru Hristos! Cu toate acestea, n-a ocărât pe nimeni, n-a silit pe nimeni, n-a dat anatemei pe nimeni. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri şi atâtea cetăţi întregi! Dimpotrivă, făcea acestea vorbind frumos, rugând, îndem­nând, deşi era umilit, lovit pălmuit şi luat în râs de toţi.

Astfel, când s-a dus la atenieni şi i-a aflat pe toţi în­chinători la idoli, nu i-a ocărât spunându-le: „Sunteţi nişte atei şi cu totul necredincioşi!”. Nu le-a spus: „Pe toate lucrurile voastre Ie socotiţi dumnezei, şi numai de singurul Dumnezeu vă lepădaţi, de Stăpânul şi Ziditorul întregii lumi!”.

– Dar ce le-a spus?

– Iată! „Trecând şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: „Dumnezeului necu­noscut”. Ei bine. Cel pe Care voi necunoscându-L Il cinstiţi, pe Acela vi-L vestesc eu vouă!”(faptele Apostolilor 17, 23). Ce lucru minunat!; ce inimă de părinte! A spus că elinii erau evlavioşi(cf. Faptele Apostolilor 17, 22), cu toate că se închinau la idoli, cu toate că erau necredincioşi!

– Pentru ce?

– Pentru că îndeplineau toate îndatoririle religiei lor ca nişte oameni evlavioşi, socotind că cinstesc pe Dumnezeu; fiind încredinţaţi de aceasta.

Rogu-vă, dar, pe voi toţi, să fiţi următori lui Pavel, şi eu  împreună cu voi. Dacă Domnul, Care cunoaşte mai dinainte gândul şi voinţa fiecăruia, Care ştie mai dinainte rostul fiecăruia dintre noi, a făcut aceasta, spre a revărsa asupra noastră darurile şi dărnicia Sa – căci Dumnezeu nu ne-a  zidit spre rele – învrednicindu-ne astfel de bunătăţile cele de obşte, pentru că vrea ca toţi să fim următori ai Lui, pentru ce tu lucrezi împotrivă, tu, care te duci la Biserică spre a săvârşi jertfa Fiului lui Dumnezeu? Nu ştiţi, oare, că  Hristos n-a zdrobit trestia frântă şi n-a stins feştila ce fumegă(cf. Isaia 42,3)?

– Dar ce înţeles au aceste cuvinte?

– Ia aminte! Hristos n-a alungat pe Iuda şi pe cei ce au căzut la fel cu el, până ce fiecare dintre ei nu s-a răzleţit sin­gur şi nu s-a dat cu totul rătăcirii.

Nu facem noi oare rugăciuni pentru neştiinţa poporului? Nu ni s-a poruncit oare să ne rugăm pentru duşmani, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne prigonesc?

Iată, eu îmi împlinesc slujba mea! Iată, rogu-vă, hiro­tonia nu dă putere de stăpân, nu înaltă, nu duce la tiranie. Toţi am luat acelaşi Duh, toţi am fost chemaţi la înfiere întru El; iar pe cei pe care Tatăl i-a încercat, pe aceia i-a învrednicit să slujească, după stăpânirea rânduită lor, fratilor lor. Implinindu-mi dar slujba, cu stăruinţă vă rog să vă depărtaţi de un păcat aşa de mare. Cel pe care vrei să-l aduci sub blestem este sau viu şi în viata aceasta muri­toare, sau mort. Dacă este încă în viata de aici, păcătuieşti de vrei să ţii departe de Hristos pe un om care se poate întoarce, care se poate schimba din rău în bine; iar dacă e mort, păcătuieşti cu mult mai mult.

– Pentru ce?

– Pentru că „Pentru Domnul său stă sau cade”(Romani 14,4), pen­tru că nu mai este sub stăpânire omenească. Şi e primej­dios să judeci asupra a ceea ce este ascuns şi păstrat Jude­cătorului veacurilor, singurul care ştie şi măsura cunoştin­ţei, şi mărimea credinţei.

Spune-mi, rogu-te, de unde vom şti cu ce cuvinte se va învinovăţi sau se va apăra acela în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor? Cu adevărat, „cât sunt de necercetate căile Lui şi cât de nepătrunse judecăţile Lui”(Romani 11,33). Că cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?”(Romani 11,34; Isaia 40,13). Poate că nimeni dintre noi, prea iubiţilor, nu se mai gândeşte că am fost învredniciţi primind înnoire a vieţii prin harul Sfântului Botez! Poate că nimeni nu vrea să mai ştie că are să fie o judecată viitoarei Dar, pentru ce aduc vorba eu de judecata viitoare? Nu vrem să mai ştim nici că vom muri şi că vom ieşi din trup, şi aceasta numai din pricina nebuniei ce ne face robi ai lumii acesteia!

Stati departe, rogu-vă, de un păcat atât de mare! Iată, spun şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea aleşilor Lui îngeri, că păcatul acesta are să ne fie în ziua ju­decăţii pricină de mare chin şi de foc nestins. Dacă în pilda celor zece fecioare, au fost izgonite din cămara cea de nuntă, din pricina împietririi inimii lor, fecioarele care duse­seră o viată strălucită şi plină de credinţă, fiindcă Stăpânul a toate văzuse faptele lor, cum vom putea fi învredniciţi de mântuire noi, care trăim fără nici o grijă şi ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă, să nu ascul­taţi cu nepăsare astfel de cuvinte, negreşit, trebuie să anatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţături­lor primite de noi, să condamnăm învăţăturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni şi să ne ru­găm pentru mântuirea lor.

Facă Dumnezeu ca noi toţi să fim stăpâniţi de dra­gostea de Dumnezeu şi de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâm­pinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă şi cu candelele aprinse, aducându-I Lui întru slavă câţi mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia Născut Fiul lui Dum­nezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.